IsabelaVS-patapievicul

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/ isabelavs-patapievicul/

Isabela Vasiliu-Scraba, «PATAPIE-viciul» (român?)

 

“Marea Minciună începea să-și desfășoare ilara frazeologie cu ajutorul căreia se pregătea … reducerea unui popor la cea mai cruntă și mai tragică robie…Dezmoșteniții pământului căutau să-și facă loc, pre-tutindeni, unde se putea.”

  1. Blaga, Luntrea lui Caron

 

Rezumat: Un refugiu polonez și o viață de securist. Culmi ce pot fi atinse post-mortem. «Incolorii perverși» într-o nouă înfățișare.  

 

Doamna Monica Lovinescu observa (citind o carte despre comunism apărută în Franța) ciudata necunoaștere a rezistenței anti-comuniste din România, rezistență armată ce a durat peste un deceniu, «până la exterminare». Se pare însă că nu istoria (ce-i fusese vreme de patruzecișicinci de ani “trecută la secret”) trebuia aflată după 1990, și nici faptul istoric al rezistenței românești, de care foarte mulți n-au auzit nimic sau au auzit extrem   de puțin.

După ce românii se arătaseră atât de deciși a plăti chiar și cu prețul vieții înlă-turarea comunismului, ce s-au gîndit unii imediat după aceea? Iată, picat din cer, momentul ca românului să i se toarne pe gât porția de culpabilizare (1). De acest lucru s-a ocupat cu mult succes dl Horia – Roman Patapievici. Pentru cei care au scăpat de vătămarea minții necitindu-i cărțile, sau articolele din revista “22”, informăm cititorii că abundenta sa vorbărie s-a iscat după abolirea comunismului de la con-statarea pe care a făcut-o în 1990 că tatăl său a fost român și colaboraționist.

Cele două determinante majore reu-nindu-se în decedata persoană a propriului tată, dl Horia-Roman Patapievici nu ezită să generalizeze: deci toți românii au cola-borat cu ocupantul sovietic (2).

Astfel găsită, ideea a   fost exploatată până la paroxism. Colaboraționismul pro-priului tată ar reprezenta cel mai de preț indiciu pentru o întreagă serie de concluzii, tot una și una. Presupunând că tatăl său n-a fost silit să colaboreze, sau aflând asta de la el, fiul consemnează că tatăl său chiar a voit să facă ceea ce a făcut. Apoi, prins iarăși de euforia generalizărilor, din actul voluntar al colaborării «românului» său tată, d-lui H.-R. Patapievici i se năzărește că poporul român are “vocație pentru aservirea voluntară(3). Dar lucrurile nu se opresc aici. Ar fi prematur, căci una este evidențierea vocației, și alta intuiția de   esență. O nouă opintire pe drumul ales îl saltă prin vidul gândirii spre dilematica concluzie că “aceasta ar fi aporia etnică a românilor(4).

Din abureala aporiei la care a ajuns cu mintea sa atât de săltăreață, dl.H.-Roman Patapievici se dezmeticește po-ticnindu-se de esența cea spurcată a tatălui său care, român   fiind, prin colaborarea sa voluntară s-a “spurcat în toată ființa” (Ibid.).

De aici rezultă, de astă dată nu prin euforia generalizărilor, ci prin contami-nare, cum esența cea spurcată a tatălui colaboraționist a întinat toată românimea: “colaborarea -scrie dl. H.-R. Patapievici – i-a spurcat [pe ei, pe români] în toată ființa” (Ibid.). Din 1990 încoace dl. Horia-Roman Patapievici «s-a întâmplat să nu mai fie de acord cu exprimarea excesivă» (5)… că tatăl său a fost român. În viitor s-ar putea să-i apară excesivă chiar și etnia poloneză atribuită tatălui său.

După Platon, vorba proastă (născu-tă dintr-o gândire șuie), nu vatămă doar adevărul, ea vatămă și sufletul. Senzația aceasta de vătămare a sufletului mă paște de fiecare dată cînd îmi cad ochii peste găunoasa (și mult aplaudata) frazeologie a acestui talentat orator politic.

 

 

 

Note

 

  1. 1. Fă a fi nevoie să cităm vreun nume, pentru perioada post-comunistă, s-a putut cu ușurință observa cum morbul culpabilizărilor i-a cuprins pe toți pasionații operei cioraniene de tinerețe, pe toți hermeneuții de ultimă oră  ai lui I.L. Caragiale, pe toți demolatorii miturilor noastre culturale, și ai lui Eminescu în special.
  2. 2. v. Horia-Roman Patapievici, Politice, Editura Humanitas, București, 1996, p. 53; vo-lum reeditat ulterior.
  3. Ibidem, p. 53
  4. Ibidem, p. 54
  5. Ibidem, p. 17

 

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/ isabelavs-patapievicul/

Advertisements