IsabelaVS-DragomirVuia

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/alexandru-dragomir/isabelavs-dragomirvuia/

ISABELA VASILIU-SCRABA

Filosofie în clandestinitate sau în străinătate.

Doi străluciți discipoli ai lui Heidegger: Al.  Dragomir și Octavian Vuia

«Când eram mai tânăr era așa de frumos: studenții mă atacau tot timpul. Acum când am devenit celebru, nimeni nu îndrăznește să mă atace» Martin Heidegger

La vremea când în România cultura se reducea la literatură, filosofie nu se mai putea face decât în clandestinitate sau în străinătate. Cele două alternative s-a întâm-plat să fie reprezentate de doi buni prieteni, ambii foști doctoranzi ai lui Heidegger: Octavian Vuia (1913-1989), inițiat cinci semestre de filosoful din Freiburg   pentru o teză despre Platon, și Alexandru Dragomir, care între anii 1941 și 1943 se pregătise în Germania pentru un doctorat despre Hegel.

Rămas în exil, primul a putut să-și împlinească visul din tinerețe, fiindcă proiectul său de doctorat a prins contur într-o formă demnă de un fost discipol al unui profesor care s-a străduit să-i invețe să citească filosofie greacă în original, și, mai ales, să-i provoace pe tineri să gândească pe cont propriu (1).

În schimb, în țara înlănțuită de Im-periul Sovietic prin nevăzutele firele ale unui aparat de foarte atentă supraveghere a intelectualității, Alexandru Dragomir (Zalău, 8 XI 1916-București, 13 XI 2002), «singurul filosof de judecata căruia Noica se temea» (2) nu a putut ajunge să fie decât «conștiința mai bună» a unui Const. Noica literaturizând filosofia, iar după aceea să salte în postura de conferențiar de salon, pentru un public redus la cele câteva persoane care aveau învoire de la stăpânire să-l frecventeze pe filosoful de la Păltiniș.

O viață întreagă Alexandru Dragomir a acceptat să fie un simplu necunoscut nedispus la compromisuri, în timp ce Noica, așa cum bine observase Mircea Eliade, s-a supus istoriei, «știind bine că orice altă atitudine n-ar duce decât la tăcere, sterilitate sau nevroză» (3). Făcând pușcărie politică, Noica fusese determinat să nu mai facă în clandestinitate pe profesorul de filosofie al criticului Alexandru Paleologu, și să încerce să pună umărul la instruirea unor tineri comuniști în care oficialitățile aveau depli-nă încredere. Supraviețuirea activă a filo-sofului Constantin Noica după ieșirea din închisoare, încercarea sa de a face maximum de bine în condițiile de atunci, ținea cumva de «istorismul   prin resemnare» creionat de Mircea Vulcănescu. Datând din vremea libertății de gândire caracteristică anilor 1933-1934 (perioadei Criterionului), acest fel de istorism s-ar opune «activismului prin disperare» al tinerilor din toate timpurile care acționează conduși doar de dorința lor de a acționa, fără a fi capabili să judece idealurile   politice în slujba cărora se pun, ceea ce face ca ei să devină unelte folosite «de cei abili și interesați»( vol. III, p. 38). Mircea Vulcănescu specifică pentru această direcție spirituală faptul că ea este indiferentă la sloganele politice ale momentului și că nu trebuie să fie confundată cu nici o doctrină politică concretă (specificare cenzurată de dl Marin Diaconu la pregătirea pentru tipar a textului). La polul opus ar sta cealaltă direcție spirituală   în care nu este uitat sensul făptuirii, pornind de la premiza că politica este prin firea ei rea: în istorismul prin resemnare, lumea este acceptată ca mediu, ceea ce nu înseamnă «acceptarea ei ca normă» (4).

  Îndrumând lecturile unor tineri uteciști și sugerându-le idei pentru lucrările lor din planul de cercetare de la Institutele unde erau angajați, C. Noica nu a intrat în «suprarealitatea culturală» de care a preferat dl Gabriel Liiceanu să tot vorbească în loc să scrie despre opera filosofică a acestuia. E foarte greu de presupus că după 1964 Noica ar fi pierdut contactul cu realitatea, că ieșind de după gratii, ar fi încetat să observe impostura politrucilor unși de Kremlin în funcții de profesori de filosofie prin învățământul universitar, false valori cărora le oferea cărțile sale cu dedicații măgulitoare (5), în condițiile în care însăși ideologia comunistă propagată de aceștia era «un jargon fără nici o legătură cu realitățile cărora li se aplică», după cum bine observa Mircea Vulcănescu (6). Arătâ-ndu-și admirația după răsfoirea abundentei maculaturi alcătuite din conspecte nedige-rate amestecate în sos marxist, Constantin Noica își plătea obolul spre a fi lăsat să dea curs vocației sale de profesor, chiar dacă acest lucru se întâmpla în cadru foarte restrâns și cu efecte minime. Căci îndruma-rea în filosofie a unui Ion Ianoși avea, desigur, mai multă greutate pentru un tânăr doctorand, decât ce-i tot spunea   acestuia C. Noica, lipsit de autoritatea pe care o are în fața unui tănăr o înaltă poziție socială. Cu atât mai mult cu cât filosoful de la Păltiniș se metamorfozase -de nevoie- în admiratorul profesorului de la Universitatea din București care conducea teza de doctorat a d-lui Gabriel Liiceanu.

Noica nu pierduse simțul realității nici când a sesizat adâncimea observațiilor lui Alexandru Dragomir care-i reproșa că transpune în ontologic noțiuni logice (7) – ca individual și general -, critică justă pe care Noica a ocolit-o prin invocarea acelui substanțialism al logicii aristotelice (v. Ga- briel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, Editura Cartea Românescă, Bucuresti,1983, p.99) de care le vorbise (ambilor) profesorul de metafizică, Nae Ionescu.

E iarăși foarte puțin probabil ca Noica să nu-și fi imaginat ratarea în filosofie a   celor de care se ocupase cu atâta dăruire, eșecul lor mascat de «salvarea» prin profesorat. Fiindcă nici până pe 4 dec.1987, și nici până în zilele noastre, triumful așa-numitei «Școli de la Păltiniș» nu a fost marcat de opere filosofice de valoare, care să reflecte capacitatea școlarilor de a crea   în spațiul filosofiei,   gândind pe cont propriu. La nici unul din ei nu s-a putut vedea (încă) depășirea acelei blocări în auto-admirația provocată de lecturile fundamentale la care i-a îndemnat Noica. «Aici este veleitarism – le spunea acestora Al. Dragomir -, pentru că nu există citire definitivă a marilor filosofi» (v. A.D., Crase banalități metafizice, 2004. p.55). Velei-tarul, mai observa   el, este cel ce își propune să facă ceva într-un domeniu în care nu poate face decât să tot încerce să prindă o balenă cu o undiță firavă (Ibidem).

În concepția lui Mircea Vulcănescu, «istorismul resemnării», fără a nega supre-mația valorilor spirituale, recunoaște ca-racterul derivat al preocupărilor legate de viața de zi cu zi. Interesant este că în confe-rința pe care a ținut-o pe 8 februarie 1933, Mircea Vulcănescu îl indica tocmai pe Constantin Noica drept reprezentant al istorismului resemnării, o atitudine în orice caz deosebită de ipocrizia profitorilor comozi, dispuși la compromisuri înjositoare «sub masca resemnării» (ibid.). Mircea Vulcănescu a intuit cu justețe situarea prie-tenului său față de «chemările vremii». «Căderea în istorie» a lui Noica trebuie să fie înțeleasă ca prețul pe care filosoful s-a resemnat să-l plătească spre a i se tipări gândirea întâi în reviste literare și apoi în volume.

Dacă după ieșirea din pușcărie Constantin Noica n-ar fi «căzut în timp», cultura română ar fi fost văduvită de toate operele sale publicate în comunism, iar despre filosofia lui Noica s-ar fi știut cam tot atât (și din aceleași surse) cît se știe azi de gândirea lui Alexandru Dragomir, filo-sof căruia i se potrivesc atât de bine rân-durile scrise în 1964 de Emil Cioran: în vre-me ce unii «cad   în timp», alții cad «din» timp. În acest caz avem de înțeles că Ale-xandru Dragomir s-a prăbușit la timp, adică a renunțat la momentul potrivit să mai spere că-și va face un nume în țara căzută sub ideologia comunistă.

Dar ar mai fi și sensul că necunoscutul discipol al lui Martin Heidegger a reușit să se sustragă istoriei, să «cadă» dincolo de ea, intrând cu bună știință în clan-destinitate culturală, spre a putea continua să gândească liber și să se preocupe de adevărata filosofie.

În fine, mai   este neîndoielnic și faptul că Noica prefera să facă uitate sufe-rințele prin care a trecut, compromisurile și umilințele pe care a trebuit să le îndure pentru a se arăta deplin integrat în comunism, mai ales când îi spunea lui Sandu Dragomir că filosofia nu este cufundare în gînduri, de ca și cum acei vașnici păzitori ai ideologiei comuniste (Gulian, Ianoși, Wald, Gruenberg etc) abia așteptau să avizeze favorabil publicarea eventualelor scrieri ale filosofului Alexandru Dragomir, pe cât de intransigent pe atât de necunos-cut, în epoca în care tipărirea unor medita-ții «ne-ortodoxe» asupra filosofiei grecești fusese mai mult decât problematică: Dacă volumul intitulat Philosophia mirabilis. Încercare asupra unei dimensiuni necunos-cute a filosofiei grecești -după nu număr de 13 referate-, până la urmă a fost publicat (în anul 1974 la Ed. Enciclopedică Română), minunea s-a întâmplat doar pentru că fu-sese scris de cunoscutul logician Anton Dumitriu, și numai pentru că pe atunci era în lucru traducerea în engleză a   monu-mentalei Istorii a logicii (1969), în curs de apariție la o prestigioasă editură din   Anglia.

În comunism, poziția gânditorului din umbră își avea, desigur, avantajele ei. Rămânând până la moarte filosoful neștiut al unor bine mediatizați autori, Alexandru Dragomir își putea spune părerile în mod liber, fără a menaja orgoliile nimănui. Fapt ce s-a dovedit în timp destul de riscant, fiindcă post-mortem i-au fost plătite multe polițe, cumulate (probabil) încă de când constatase (nedelicat) cum dl Gabriel Liiceanu amestecă tragicul antic și tragicul modern în teza sa de doctorat condusă de acel propagandist cu înalte funcții în ierarhia de partid.

De fermecătorul Octavian Vuia și de tinerețea lor petrecută în apropierea lui Heidegger, Alexandru Dragomir avea să-și amintească (public) mult după abolirea comunismului. Abia în 1997 el a vorbit despre filosoful rămas în exil și devenit profesor la Universitatea din Muenchen. Conferința sa despre Octavian Vuia, difuza-tă pe postul de radio «România Cultural», a reprezentat singurul text care – contrar celor scrise de dl G. Liiceanu (în Prefața volumului din 2004) – i-a fost publicat cu știrea și cu voia sa în timpul vieții (8)

  La emisiunea de radio din 2 iulie 1997 filosoful Alexandru Dragomir consta-ta cum «destinul lui Octavian Vuia s-a împlinit acolo, departe de țară»(9). Gândindu-se la ce a avut de suportat în țara ocupată de sovietici în care se întorse-se ca să lupte pe front pentru recucerirea jumătății de Ardeal oferită de Hitler ungurilor, și poate amintindu-și de pâinea cu greu câștigată de atunci și până la pen-sionare în posturi mereu inferioare pregă-tirii și capacităților sale intelectuale, filosoful născut la Zalău mai spunea: «Nu știu dacă prietenul meu ar fi rezistat pe-rioadei 1945 până mai deunăzi. Nu cred că ar fi făcut față împrejurărilor» (A.D., op. cit.).

Într-una din prelegerile sale din 1987, A. Dragomir vorbea de situația în care un om este nevoit să facă în viață o dublă alegere, să accepte să aibe o față exterioară și o față interioară. Ceea ce, recunoștea el din proprie experiență, «nu este cea mai bună soluție pentru alegerea unei vieți» (p.58).

Și pentru că involuntar oamenii, chiar când vorbesc de alții pe care îi cunosc foarte bine, se dezvăluie indirect tot pe ei, Alexandru Dragomir zicea la radio despre filosoful Octavian Vuia că «nu avea o spi-nare flexibilă, în stare să se încovoaie și nici nu era un om dispus la concesii.».

Într-adevăr, așa cum se poate vedea din cele publicate în revista «Jurnalul literar», Octavian Vuia vorbea la «Europa Liberă» și era cenzurat în Occident tocmai fiindcă nu făcea concesii, nu era dispus nici să coboare nivelul gândirii sale fi-losofice, nici să se alinieze în rândul opor-tuniștilor care se tot zoreau să așeze în partea luminoasă rațiunea și să pună la colț creația mistică (10).

La fel ca și prietenul său din Ger-mania capitalistă, sfătuitorul din umbră a lui Constantin Noica nu era maleabil și nu se cobora la nivelul neștiutorilor într-ale filosofiei spre a-i face să se simtă știutori.

În postura de conferențiar de salon, Alexandru Dragomir ținea să păstreze distanțele, abordând chiar și problema   vele-itarismului (publicului său)   în domeniul filosofiei, ceea ce nu putea să facă mare plăcere celor care îl audiau. Astfel că și peste ani îngrijitorul Craselor banalități metafizice. Prelegeri reconstruite… (Ed. Humanitas, București, 2004; prefață Gabriel Liiceanu, postfață Andrei Pleșu) nu s-a putut abține să nu scrie cu năduf cât fusese de «exasperat» că nu avea nici o scriere de-a lui Alexandru Dragomir pe care s-o citească, s-o privească de sus și s-o expedieze fără argumente, doar cu o formulare de genul «am conchis repede că nu este cine știe ce» (G. Liiceanu, Prefață, p.XLIII).

În ce privește hârtiile cu idei notate de Al. Dragomir, acestea   n-au fost tipărite ca atare spre a se vedea, ca și în cazul lui Wittgenstein, care era modul de gândire a lui Alexandru Dragomir, cel care le scrisese. Ideile sale consemnate în scris, pur și simplu au fost amestecate cu notițele auditoriului său spre a fi folosite -cum s-a dovedit ulterior – ca material brut cu care să facă dl Liiceanu ce l-o duce pe el capul. Sau numai condeiul, căci în prefața Craselor banalități… n-a ratat ocazia să consemneze cât scrie el de bine, spre deosebire de Alexandru Dragomir care «nu prea scria, sau, oricum, nu știa să scrie»(v. G. Liiceanu, Prefață, p.XLIV). Fapt care dovedește, o dată în plus, că dl Liiceanu nu a aflat încă prin ce se deosebesc scrierile filosofice de orice alte scrieri. Pledând pentru scrierea «frumoasă», un mare stilist evidenția exact acea notă particulară prin care filosofia autentică se deosebește de orice altceva: «exprimarea esențialului nu necesită nici cel mai mic talent la scris» (Emil Cioran).

Nu lipsit de semnificație este însuși faptul că scrierea (cu număr variabil de pagini!)   expediată atât de tranșant de dl Gabriel Liiceanu ca fiind lipsită de valoare a fost chiar eseul lui Alexandru Dragomir în marginea căreia filosoful Mircea Vulcă-nescu (1904-1952) a schițat un adevărat tratat despre metafizica oglinzii (apud. Con- santin Noica, în Almanahul literar , 1984).

Cum am amintit deja, în perioada celui de-al doilea război mondial Alexandru Dragomir și prietenul său, Octavian Vuia, fuseseră împreună doctoranzi la Heidegger. Format la Universitatea Daciei Superioare (Cluj), la seminariile despre filosofia greacă ale lui D.D. Roșca și apoi la Paris, ca membru al Școlii Române din Franța -, doctorandul Octavian Vuia a publicat în 1942 un studiu elogios despre Martin Heidegger. Celălalt «latin», Alexandru Dragomir – având, de-sigur, încuviințarea profesorului-, a tradus în românește «Was ist Metaphysik?», ajutat de un sas din Brașov care pe atunci pregătea un doctorat în germanistică (v. W. Biemel, Martin Heidegger, în rev «Ethos», Paris, nr. 3/1982, p.120-128). Deși peste ani Walter Biemel (autor al unor studii de estetică și al unei monografii despre Sartre) a avut pri-lejul să-l viziteze pe Heidegger, la vremea când cei trei tineri veniți din România îi frecventau seminariile, filosoful german îi prefera pe «latini», adică pe românii Ale-xandru Dragomir și Octavian Vuia. El pre-țuia atât remarcabila pregătire filosofică a întâiului său traducător în limba lui Emi-nescu, cât și gândirea   lui (Dragomir): «Hei-degger era chiar mulțumit când [la seminarul pentru avansați] Alexandru Dragomir îi făcea opoziție», spunea   Walter Biemel, fost profesor la Aachen, într-un   interviu (v. Walter Biemel, Rămânând cu Heidegger, rev. «Orizont», 1997). Licențiat în filosofie la București, Alexandru Drago-mir și-a format gândirea în perioada 1922-1941, epocă de mare efervescență culturală românească în care exista o perfectă osmoză între valorile generate de spiritul și de crea-tivitatea românească și valorile europene.

Spre deosebire de mediatizatul fi-zician care scria pentru tolomaci cât de lipsită de valoare ar fi creația filosofică românească (v. H. – R. Patapievici, în rev. «22» din 7-13 ian. 1997), Octavian Vuia – pre-zentând volumul apărut la Madrid în colecția «Destin»: Omagiul românesc lui Martin Heidegger –, amintea cum filosofia românească modernă s-a dezvoltat sub impulsul dat de Maiorescu, și de Eminescu, explicând ritmul ei rapid de dezvoltare «prin acea mare tradiție bizantină pe care am moștenit-o, încât filosofia nu ne-a fost cu totul străină».

Păreri similare a susținut și faimosul Nae Ionescu la cursurile sale (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, 2000 și Nae Ionescu și Constantin Noica în volumul: În labirintul răsfrângerilor, 2000). La fel și Anton Dumitriu în Istoria logicii. Despre filosofia românească, Octavian Vuia mai spunea la radio «Europa liberă» că ea «s-a dezvoltat într-un ritm extrem de rapid, ca și literatura noastră, de altfel, și în sfârșit am ajuns și noi contemporani cu marea mișcare filosofică occidentală, depășind decalajul din trecut»(19 mai 1971).

În perioada formării lui Alexandru Dragomir, profesori universitari precum Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, George Bră-tianu, Ion Petrovici, Nicolae Herescu, Dimi-trie Gusti, Nichifor Crainic, etc., țineau ades conferințe în marile centre culturale din Occident. Chiar în studenția sa bucureșteană el îi avusese ca profesori pe Nae Ionescu, pe Mircea Eliade și pe Mircea Vulcănescu, de la care Alexandru Dragomir a preluat rigurozitatea logică și simțul realității. Pe ultimul l-a frecventat până în 30 august 1946, când filosoful Mircea Vulcănescu a dispărut în hăurile universului concentra-țional în care au intrat pe diferite termene peste un milion și jumătate de români (apud. Cicerone Ioanițoiu), unii fiind pur și simplu omorâți în bătăi, după   directivele generalului rus Boris Grumberg, alias Ni-kolski. În campania de culpabilizare a poporului român inițată după 1990 de profitocrația comunistă (și post-comunistă), unul dintre cei care i-a stat ani de zile în preajmă lui Noica (și lui Alexandru Drago-mir) nu s-a sfiit să facă părtașă întreaga românime la decapitarea ei spirituală.

Dacă pentru domnul Virgil Ierunca, vârfurile spiritualității românești au fost condamnate la închisoare de niște «mer-cenari ai răzbunării» ocupantului sovietic care orchestra întreg universul concen-trațional de pe teritoriul României   transfor-mate «într-o gubernie sovietizată» (11), după fostul ministru Andrei Pleșu,   românii ar fi consimțit, vezi Doamne, «ca cei mai buni dintre ei să fie tîrâți prin pușcării» (v. Andrei Pleșu, în rev. «Dilema» din 7-13 febr. 1997).

Ca și prietenul său – cu tată provenit dintr-o familie mixtă refugiată din Polonia (H.-R. Patapievici,TV Cultural, 6 ian. 2004), părinte-paradigmatic prin opțiunea sa de a   «colabora»   prin anii cinzeci cu ocupantul sovietic -, așadar ca și dl Patapievici, dl Andrei Pleșu a preferat să uite că românii au purtat cea mai lungă, mai eroică și mai acerbă   luptă de rezistență în munți împotriva ocupantului Țării (12).                                            Alexandru Dragomir nu a făcut puș-cărie, dar nici nu a trăit cu capul în nori, să nu știe ce-l așteaptă dacă uzează în public de rafinata sa gândire filosofică, la vremea când toate creierele trebuiau programate de «impersonalii tuturor neputințelor» (Lucian Blaga, Luntrea lui Caron) să gândească într-un singur fel: «Te pricepi să gândești cu creierul altuia? Aceasta   este isprava miraculoasă pe care ți-o cer aceia care vor să-ți impună dogmatic o gândire», con-semna Lucian Blaga. Despre apariția artico-lului prin care acesta s-ar fi compromis, cum s-au trezit să-l tot acuze unii după 1990, dl Virgil Ierunca scria în 1960: «Așadar au reușit să-l scoată din muțenia lui de lebădă și de legendă și pe Lucian Blaga. Textul său intitulat Probleme și perspective literare e căznit, e torturat -fără orizont nici stil- ocolește sloganul pe măsura posibilului; dar cu atât mai bine se vede pistolul imaginar al inchizitorului de serviciu îndreptat în ceafa nobilei victime. Când se va scrie odată istoria unei Românii regăsite, atentatul împotriva tăcerii lui Balga va trebui rânduit lângă asasinarea lui Mircea Vulcănescu»(V. Ierunca, Jurnal, în rev. «Ethos»,   Paris, nr. 2 din 1975, p.223).

Octavian Vuia, trăind în Occident, a fost mai norocos decât Alexandru Dragomir, căci el nu a trebuit să-și ascundă priceperea într-ale filosofiei. Față de totala lipsă de spirit critic din monografia (13) lui Walter Biemel despre gândirea lui Martin Heideg-ger, Octavian Vuia dispunea, ca orice filosof autentic, de largi posibilități de a gândi pe cont propriu.

Fără aspectul unei scrieri polemice, «Întoarcere la izvoarele gândirii oc-cidentale» este de fapt o replică la una din părerile lui Heidegger. În volumul men-ționat, Octavian Vuia începe prin a propune noi și sugestive traduceri din greaca veche a celor mai însemnați presocratici, pentru ca mai apoi, într-un amplu studiu să ofere viziunea sa personală asupra gândirii europene. Imaginea sintetică pe care fi-losoful român o propune se deosebește de cea a lui Heiddegger (din Platos Lehre von der Wahrheit) care vedea într-o duplicare a adevărului platonic două posibile direc-ționări ale filosofiei de după Platon.

Cu mai multă putere de convingere, Octavian Vuia susținea că nu două, ci trei ar fi fost căile pe care ar fi mers gândirea europeană de la începuturile ei. Demersul gândirii filosofice ar fi fost deschis în trei zări diferite, pe urmele câte unuia dintre cei trei mari presocratici (v. Octavian Vuia, Remontée aux sources de la pensée occidentale. Heraclite. Parmenide. Anaxa-gore , Les travaux du Centre Roumain de Recherches, Paris, 1961, 124 p.).

Sfârșitul metafizicii prin răsturnarea tuturor valorilor preconizată de Nietzsche este interpretat de Octavian Vuia ca îndemn de întoarcere la izvoare și nu ca nihilism. Iar momentul marcat în istoria filosofiei moderne de către Descartes nu-i pare atât de revoluționar pe cât se spune prin ma-nualele de filosofie. Fiindcă, deși nu-i plă-cea scolastica ce se cantonase de prea multă vreme în gândirea aristotelică, Descartes îi pare a umbla pe drumul pe care se află și Aristotel, pe acel drum al existenței reco-mandat   Parmenide în Poemul său.

Alta este însă calea lui Anaxagora care a avut viziunea unei gândiri (nous), înțe-leasă ca spirit depășind cele ce există. Acest drum l-ar fi ispitit și pe Platon în dialogurile sale târzii, în Parmenide și în Sofistul, unde a încercat să sugereze dialectica unei gândiri ce tinde spre eleatism. Cel de-al treilea drum îi pare lui Octavian Vuia a fi fost chiar calea dintâi, «gândirea adevărurilor contrare în unitatea lor originară». Asemenea drum, «întortochiat și mereu schimbător» ar fi fost deschis de Heraklit și întregit de Pascal și Kierkegaard cu gândirea existenței. Prin dezvăluirea celor trei direcționări într-o sinteză argumentată cu multă erudiție și ingeniozitate (14), Oct. Vuia intră cumva în dialog cu fostul său profesor, ceea ce nu s-a întâmplat nici un moment cu Walter Biemel care doar s-a străduit să povestească ce a înțeles el din   Heidegger.

În Platos Lehre von der Wahrheit, interpretarea adevărului platonic (v. pp. 139-176 din volum) implica răzgândirea filosofului grec, imposibil de argumentat. Teza lui Martin Heidegger conform căreia adevărul platonic ar fi fost până la un moment dat ceva de genul «dez-ocultării» (Unverborgenheit) ca pe urmă să devină «corectitudine» (Richtigkeit) a fost doar enunțată de filosoful german, fără a fi argumentată, în condițiile în care adevărul la Platon trădează o tendință spre contem-plare, spre intrarea în «topos noetos», spațiu-nespațial indicând acea modalitate particulară de ființare a inteligibilelor.

Cu o mare artă ascunzându-se după meșteșugite cuvinte, de fapt M. Heidegger este destul de puțin original în încercarea sa de a pune laolaltă cele două interpretări tradiționale ale platonismului, prima   propusă   de Aristotel și cealaltă de Fericitul Augustin.

Ultima a fost susținută în filosofia românească de un Nae Ionescu, ecouri regă-sindu-se în notația filosofului de la Păltiniș după care «exterioritatea Ideilor este o simplă metaforă pentru interioritate».

Prima interpretare, cea comună lui Aristotel și neo-tomismului, transpare și în presupunerea lui Blaga după care Ideile ar fi fost «tipare supreme ale lucrurilor». În hermeneutica heideggeriană adevărul pla-tonic este dedublat pentru a aduna   laolaltă aceste două interpretări diferite ale doctrinei platonice. De aici impresia că la mijloc ar fi   fost o bruscă întoarcere dinspre adevărul metafizicii către un adevăr ținând de domeniul logicii: Până la un moment dat Platon ar fi pledat pentru metafizică și pentru dez-ocultarea ce implică acea chin-tesență a adevărului care este libertatea. Apoi, abandonând   interesul pentru metafizică, s-ar fi preocupat de problema adecvării cunoașterii, pe care ar fi soluționat -o con-siderând deodată că Ideile ar fi avut un statut asemănător conceptelor. Evident că hermeneutica «globalistă» propusă de filosoful german   intră în contradicție cu faptul că Platon a pledat mereu în dialogurile sale pentru Adevărul unic și de neatins, identic cu Binele și Frumosul absolut (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică a participării la divina lume a ideilor, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999).

Din păcate «Întoarcere la izvoarele gândirii occidentale», această extrem de interesantă lucrare a lui Octavian Vuia, nu este încă tradusă în românește. În schimb, grație Editurii «Jurnalul literar» condusă de dl Nicolae Florescu, cititorul român se poate iniția în gândirea filosofică a lui Octavian Vuia parcurgând următoarele scrieri: Întâl-nire cu oameni și idei (Ed. «Jurnalul literar», București, 1995); Întoarcerea lui Zalmolxe. Meditații dialogice, (Editura «Jurnalul lite-rar», București, 2000), și din primul volum de publicistică intitulat Aducere-aminte (Ed. «Jurnalul literar», București, 2002), în pre-gătire fiind și cel de-al doilea volum. Din toate aceste opere redate autenticei noastre culturi (năpădită de impostură mai ales în domeniul filosofiei), cititorul va avea ocazia să afle câte ceva și despre omul de mare frumusețe sufletească a cărui voce poate a auzit-o cândva la emisiunea «Lumea creș-tină» (difuzată de la Muenchen de radio «Europa liberă») fără să știe cine este în spatele ei, cum n-a știut nici Alexandru Dragomir, ascunsul discipol a lui Heideg-ger. Rămas în exil, Octavian Vuia a ajuns în bune relații cu filosoful de la Freiburg. Doar despre clandestinitatea culturală în care viețuia Alexandru Dragomir a aflat Hei-degger abia prin anii șaizeci (v. Gabriel Liiceanu, Prefață, 2004). În comparație cu prietenul său întors în țară, Octavian Vuia a reușit (în ciuda multor greutăți) să se împlinească în plan cultural.

Cu totul alta a fost soarta filosofului Alexandru Dragomir, care a trăit până la moarte ca un necunoscut ascuns cu mare vigilență de cei care-l frecventau. Fiindcă tocmai cei care formaseră ani în șir publicul foarte restrâns al conferințelor sale nu i-au dat nicicând prilejul să-și citească vreo prelegere înregistrată de ei, – nici în «Di-lema», publicată eventual de dl Andrei Ple-șu, care scria cu o mare doză de cinism că lui Alexandru Dragomir nu i-ar fi displăcut «statutul de autor» (15), nici în revista «22» a G.D.S-ului, publicată eventual de dl Ga-briel Liiceanu -, în condițiile în care cei doi s-au înghesuit să-i aducă lui Alexandru Dragomir să vadă (și să admire!) cum arată o astfel de operă provenită dintr-o serie de prelegeri ținute de Andrei Scrima și înre-gistrate pe bandă magnetică.

Publicat abia după trecerea în lumea celor drepți, Alexandru Dragomir a mai avut neșansa de a figura drept autor al unei cărți în care nu s-a inclus nici un rând scris de el (16). În schimb, volumul Crase banalități metafizice (Editura Humanitas, București, 2004), confecționat și intitulat după gustul d-lui Gabriel Liiceanu, a avut norocul să apară la cea mai mare editură comunistă și post-comunistă ajunsă -ca din întâmplare – pe mâinile discipolilor lui Noica (17). Exact acei discipoli care în vremea comunismului mai stăteau și prin Germania capitalistă cu 5 000 de mărci pe lună (aprox. 2 500 $), cât li se oferea în calitate de bursieri Humboldt.

 

Note Si considerații marginale

 

  1. v. Octavian Vuia, Remontée aux sources de la pensée occidentale. Heraclite .Parmenide. Anaxagore. Les travaux du «Centre Roumain de Recherches», Paris, 1961, 124 p.
  2. Citat din spusele d-lui Gabriel Liiceanu în emisiunea televizată de pe 13 decembrie 2002 transmisă de postul TV Cultural.
  3. v. Mircea Eliade, Fragments d’un journal, Paris, 1973, p. 94.
  4. v. Mircea Vulcănescu, Istorismul prin resemnare în spiritualitatea tinerei generații, conferință publicată în «Dreapta» din 23 martie 1933, retipărită în volumul al treilea de scrieri filosofice vulcănesciene scos de Editura Eminescu din București, p. 46-52. Citatul (ce se găsește în finalul conferinței) l-am redat din manuscrisele lui Mircea Vulcănescu aflate în arhiva familiei, aceste rânduri fiind omise de îngrijitorul volumului din 1996, dl. Marin Diaconu.
  5. Ținându-se la curent cu «critica de întâmpinare» a literaturii publicate în țară, dl Virgil Ierunca scria în 1982: «Pretutindeni domină un fel de supralicitare contingentă ce falsifică decența rece a valorii».

Asemenea falsificare a luat noi forme după 1990 când profitocrația comunistă s-a repezit să dea publicității scrisorile și dedicațiile primite de la Constantin Noica.

  1. v. Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 54. În carte apare la acest citat un adaos (redat de noi cu majusculă) care nu-i aparține autorului, după cum am constatat la confruntarea cu manuscrisul consultat grație amabilității d-nei Măriuca Vulcănescu: «Nu e vorba de comunism, a cărui ideologie este, din nenorocire, ÎN MARE PARTE, un jargon fără nici o legătură cu realitățile cărora li se aplică. Ci altceva.»(Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 54). Semnificativ mai apare și faptul că în numărul dedicat lui Mircea Vulcănescu de revista «Ma-nuscriptum», dl Andrei Pleșu a tăiat din interviul său referirea la volumul despre Nae Ionescu scris de Mircea Vulcănescu.
  2. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Logică și ontologie la Constantin Noica, în «Revista de filosofie», Nr. 1, ianuarie-februarie, 1992, Editura Academiei Române, p. 23-29, precum și volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, Ed. Ecodava, Slobozia, 1992.
  3. v. Aristarc, P.S-ul articolului Liiceanisme, în rev. «Jurnalul literar», Serie nouă, an XV, nr. 17-20, sept.-oct.2004, p.12.
  4. v. Alexandru Dragomir, Portret al gânditorului la tinerețe, în volumul: Octavian Vuia, Regăsirea în Pascal și alte «analize» heideggeriene (Editura «Jurnalul literar», București, 1997, traduceri din franceză de Caius Vancea). Volumul se deschide cu acea admirabilă «analiză existențială» concepută la vremea când Octavian Vuia conducea secția de filosofie a Centrului Român de Cercetări din Paris, întâia instituție românească de grad universitar în străinătate, înființată în iulie 1949 cu sprijinul Principelui Nicolae al României și prezidată de Mircea Eliade.
  5. v. Octavian Vuia, Lucian Blaga și «Lumea creștină», în rev. «Jurnalul literar», Serie nouă, an XV, nr. 17-20, sept.-oct. 2004, p. 1 și 8. Eseul intitulat La despărțirea de Lucian Blaga urmează a fi cuprins în cel de-al doilea volum de publicistică, intitulat Aduceri aminte, în curs de apariție la Editura «Jurnalul literar».
  6. v. Virgil Ierunca, Părintele risipitor, în «Ethos», Paris, nr. IV/1983 . Fragmente din acest text citit de autor pot fi audiate pe primul CD care însoțește volumul: Mircea Vulcănescu, Cuvinte pentru fratele rămas departe, Societatea Română de adiodifuziune; Ediții sonore, 2004).
  7. 12. v. «Patapie-viciul» român? în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, CONTEXTUALIZĂRI, Ed. Star Tipp, 2002 (an de apariție: 2003) p.51-54
  8. Volumul despre Heidegger, scris de Walter Biemel în limba germană, a fost publicat în anul 1996 de Editura Humanitas, fiind tradus în românește de dl. Thomas Kleininger.
  9. Iată ce scrie și dl Liiceanu despre acest volum de 120 de pagini al lui Octavian Vuia: «Mi-a căzut în mână (…) sub semnătura lui, o cărțulie de 50-60 de pagini, despre filosofii presocratici, cu un aer, în cel mai bun caz gim-nazial» (în Prefața la volumul: Alexandru Dragomir, Crase banalități metafizice, 2004).
  10. v. Andrei Pleșu, Alexandru Dragomir. Fragmente de portret, Postfață la volumul: Alexandru Dragomir, Crase banalități metafizice. Prelegeri reconstruite de Gabriel Liiceanu și Cătălin Partenie. Prefață de Gabriel Liiceanu. Postfață de Andrei Pleșu, Editura Humanitas, București, 2004, p. 252.
  11. Facem abstracție de cele câteva rânduri (v. Alexandru Dragomir, Crase banalități metafizice, Editura Humanitas, Buc., 2004, p. 127) din scrisoarea lui Alexandru Dragomir către Consantin Noica, inserate de editor spre a face cunoscută cititorului plictiseala pe care i-o provoca lui Alexandru Dragomir activitatea scrisului, în condițiile în care asemenea eroică activitate, pentru el, urma să fie lipsită de satisfacția publicării. Căci Alexandru Dragomir nu era atât de naiv încât să creadă că gândurile filosofice pe care le-ar fi așternut pe hârtie i s-ar fi publicat în comunism, cum au insinuat cei pe care regimul totalitar i-a tot stimulat bănește să publice, fie prin lucrări din planul de cercetare care luau și forma unor studii publicate prin reviste, fie prin substanțiale drepturi de autor primite, de cele mai multe ori pentru cărți de conținut similar cu lucrările din plan. Pentru nici unul dintre «auditorii» filosofului Al. Dragomir scrisul nu a însemnat – nici un moment -, acea activitate interzisă, de care în ultimul său deceniu din viață filosoful L. Blaga se putea ocupa doar duminicile, fără nici cea mai mică perspectivă de publicare. Și chiar nici unul din ei nu a avut drept sarcină de serviciu o stupidă și obositoare activitate de catalogare, precum marele Lucian Blaga.
  1. Când dl Andrei Pleșu ajunsese pentru prima dată ministru, postul de director al Editurii Politice din București (devenită «Humanitas») i-a fost întâi propus d-lui Sorin Vieru care, spunea el, l-a refuzat

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/alexandru-dragomir/isabelavs-dragomirvuia/