IsabelaVS-DragomirVuia

IsabelaVS-VuiaDragomir/22mai2017/28902car./4294cuv.

ISABELA VASILIU-SCRABA, Figuri ale filozofiei românești: Alexandru Dragomir și Octavian Vuia

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/alexandru-dragomir/isabelavs-dragomirvuia/

 

Moto: «Când eram mai tânăr era așa de frumos: studenții mă atacau tot timpul. Acum, când am devenit celebru, nimeni nu îndrăznește să mă atace» (Martin Heidegger)

 

Alexandru Dragomir a avut șansa de a audia ultimul curs de metafizică ținut de Nae Ionescu. Prezent la prelegerile faimosului metafizician a fost foarte probabil și Mircea Eliade. Acesta a reușit incredibila performanță de a păstra cele 22 de prelegeri ale cursului (început de Nae Ionescu pe 12 ianuarie 1937) până în toamna anului 1985 când i le-a cedat unui profesor de liceu lăsat de Securitate să treacă dincolo de Cortina de fier spre a-i înmâna pe ascuns oarece consemnare că donația trimisă din America în 1984 (cca 1000 de volume expediate prin Ambasadă) a ajuns, după mai bine de un an, în capitala R.S.R. Oficialii culturii comuniste interziseseră însă alcătuirea vreunui „Fond Eliade” la Biblioteca Centrală Universitară, precum și proiectul de casă memorială care să adăpostească biblioteca și arhiva lui Eliade rămasă în păstrarea surorii lui.

Publicarea „Tratatului de metafizică” (după numele dat de editorii ultimului curs) s-a petrecut în 1999 (vezi cap. „Editarea cursurilor lui Nae Ionescu”, în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000, pp.175-220). Cititorii români erau dornici să „devoreze” (după schimbarea de regim) opera întâiului creator de școală filozofică românească din care s-au retipărit mai întâi primele patru volume scoase de „Asociația Nae Ionescu” la vremea Războiului pentru Basarabia și Bucovina, apoi antologii din publicistica naeionesciană și cursurile litografiate rămase nepublicate de Mircea Vulcănescu, Constantin Floru și Noica.

Dar primii nouă ani de după schimbarea de regim au fost abil folosiți (prin institutele de învățământ și prin mass-media oficială, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Meandrele receptării primului scriitor nefrancez laureat al premiului Goncourt) și de culturnicii antrenați (încă din vremea comunismului) în operația de inoculare a creierelor tinere cu prejudecăți „reșapate” spre a fi potrivite noului secol 21 „coquin et anti-fascist” (Theodor Cazaban). „Înțelegerea transcendenței în raport cu lumea de aici” (despre care profesorul Nae Ionescu îi vorbise studentului Alexandru Dragomir cu ocazia ultimului curs de metafizică) n-a intrat niciodată în preocupările ideologilor c omuniști cu putere de decizie înainte și după 1990.

Când în România cultura era silită a se reduce la literatură, filozofie nu se putea face decât în clandestinitate sau în străinătate. Cele două alternative s-a întâmplat să fie reprezentate de doi buni prieteni: Alexandru Dragomir și Octavian Vuia, primul licențiat în filozofie la București, celălalt la Universitatea din Cluj, ambii foști doctoranzi ai lui Heidegger. Rămas în exil, Octavian Vuia (1) a putut lucra peste ani la proiectul său de doctorat în filozofia greacă, proiect abandonat după excluderea lui Heidegger din învățământul universitar. Lucrarea sa, Remontée aux sources de la pensée occidentale. Heraclite .Parmenide. Anaxagore (Paris, 1961), a prins contur într-o formă demnă de un fost discipol al lui Heidegger, profesor care s-a străduit să-i invețe să citească filozofie greacă în original, și, mai ales, să-i provoace pe tineri să gândească pe cont propriu.

În schimb în țara devenită „gubernie penitenciară” (Virgil Ierunca) în care intelectualitatea (și cea lipsită de vechime după gratii) era atent supravegheată, Alexandru Dragomir (1916 – 2002) intuise încă din 1946, de când i s-a refuzat publicarea eseului despre oglindire, că nu va fi nicicând publicat în comunism. Chiar după moartea sa, hârtiile cu idei notate de Al. Dragomir n-au fost tipărite ca atare spre a se vedea, ca și în cazul lui Wittgenstein, care era modul de gândire al filozofului ce a ales clandestinitatea.

Scrisul a devenit și pentru acest fost elev al lui Nae Ionescu (si al lui Mircea Vulcănescu, vezi interviul comentat: https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ) o activitate semi-interzisă, de care în ultimul său deceniu din viață însuși filozoful Lucian Blaga (vezi Octavian Vuia, Lucian Blaga și «Lumea creștină») se putea ocupa doar   duminicile, fără nici cea mai mică perspectivă de publicare. În timpul săptămânii, culturnicii avuseseră grijă să-i dea marelui Blaga drept sarcină de serviciu o stupidă și obositoare activitate de catalogare.

Ca să poată fi tipărit de oficialitățile regimului ateu, Constantin Noica ocolea cu grijă domeniul religiosului, iar filozoful Alexandru Dragomir, după pensionare, a acceptat doar postura de conferențiar de salon, pentru un public redus la cele câteva persoane cu învoire de la stăpânire să-l frecventeze pe filozoful de la Păltiniș. Noica aprecia adâncimea observațiilor lui Alexandru Dragomir, singurul partener de discuție de la egal la egal care-i mai rămăsese. La un moment dat, acesta i-a reproșat transpunerea în ontologic a unor noțiuni logice ca individual și general (2). Spre a ocoli cumva critica, Noica a invocat acel substanțialism al logicii aristotelice (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.99) de care le vorbise cândva faimosul lor profesor de metafizică, Nae Ionescu.

Fiind șase ani (din 11dec. 1958 până în august 1964) întemnițat politic după ce a dat redactorului Z.Ornea/ Orenstein manuscrisul despre Hegel la publicare (vezi I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate ? în „Ziua”, 7 aprilie 2007), filozoful Noica fusese determinat să nu mai facă în clandestinitate pe profesorul de filozofie, cum făcuse înainte de închisoare când l-a avut „elev” în domiciliul obligatoriu de la Câmpulung (3) pe Alexandru Paleologu, intrat și el după gratii (împreună alți 23 de oameni, dintre care doi –muzicologul Mihai Rădulescu și Barbu Slătineanu, profesor la Institutul de Arte Plastice – au decedat în timpul anchetării) pentru vina de a fi citit manuscrisul noician ștampilat ca „material dușmănos”. În campania de culpabilizare a poporului român inițată după 1990 de profitocrația comunistă (și post-comunistă), unul dintre   vizitatorii lui Noica (și al lui Alexandru Dragomir) nu s-a sfiit să facă părtașă întreaga românime la decapitarea ei spirituală (4). Dacă pentru Virgil Ierunca, vârfurile spiritualității românești au fost condamnate la închisoare de niște «mercenari ai răzbunării» ocupantului sovietic care orchestra întreg universul concentrațional de pe teritoriul   României transformate «într-o gubernie sovietizată» (Părintele risipitor, în «Ethos», Paris, nr. IV/1983 ), conform opiniei debitate la începutul anului 1997 de fostul (1990-1991) viitor ministru (1997-1999) Andrei   Pleșu, românii ar fi consimțit, vezi Doamne, «ca cei mai buni dintre ei să fie târâți prin pușcării» (A.P., în rev. «Dilema» din 7-13 febr. 1997; a se vedea si «Patapie-viciul» român? în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002, p.51-54).

Supraviețuirea activă a lui Constantin Noica după ieșirea din închisoare (Eliade, Fragments d’un journal, Paris, 1973, p. 94), încercarea lui de a face maximum de bine în condițiile regimului de teroare ideologică și polițienească, ținea cumva de «istorismul prin resemnare» creionat de Mircea Vulcănescu. În concepția filozofului care urma să fie omorât prin schingiuiri bestiale în închisoarea din Aiud, «istorismul resemnării», fără a nega supremația valorilor spirituale, recunoaște caracterul derivat al preocupărilor legate de viața de zi cu zi. Interesant este că în conferința pe care a ținut-o pe 8 februarie 1933, Mircea Vulcănescu îl indica tocmai pe Constantin Noica drept reprezentant al istorismului resemnării, o atitudine în orice caz deosebită de ipocrizia profitorilor comozi, dispuși la compromisuri înjositoare «sub masca resemnării».

Alexandru Dragomir nu a fost întemnițat politic, dar nici nu a trăit cu capul în nori, să nu știe ce-l așteaptă dacă uzează în public de rafinata sa gândire filozofică, la vremea când toate creierele trebuiau programate de «impersonalii tuturor neputințelor» (Lucian Blaga, Luntrea lui Caron) să gândească într-un singur fel: «Te pricepi să gândești cu creierul altuia? Aceasta   este isprava miraculoasă pe care ți-o cer aceia care vor să-ți impună dogmatic o gândire» (Lucian Blaga). Despre apariția articolului prin care Blaga s-ar fi compromis, cum s-au trezit să-l tot acuze unii după 1990, Ierunca scria în 1960: «Așadar au reușit să-l scoată din muțenia lui de lebădă și de legendă și pe Lucian Blaga. Textul său intitulat Probleme și perspective literare e căznit, e torturat -fără orizont nici stil- ocolește sloganul pe măsura posibilului; dar cu atât mai bine se vede pistolul imaginar al inchizitorului de serviciu îndreptat în ceafa nobilei victime. Când se va scrie odată istoria unei Românii regăsite, atentatul împotriva tăcerii lui Balga va trebui rânduit lângă asasinarea lui Mircea Vulcănescu» ( V. Ierunca, Jurnal, în rev. «Ethos», Paris, nr. 2 din 1975, p.223).

Îndrumând lecturile unor tineri comuniști, filozoful de la Păltiniș plătea obolul necesar spre a fi lăsat să dea curs vocației sale de profesor, chiar dacă acest lucru se întâmpla în cadru foarte restrâns și cu efecte minime. Fiindcă la nici unul dintre vizitatorii săi nu s-a putut vedea (încă) depășirea acelei blocări în auto-admirația provocată de lecturile fundamentale la care i-a îndemnat Noica. «Aici este veleitarism – le spunea Al. Dragomir vizitatorilor. Pentru că „nu există citire definitivă a marilor filozofi” (Crase banalități metafizice, 2004. p.55). Conform definiției lui Dragomir, veleitarul ar fi cel ce-și propune să facă ceva într-un domeniu în care nu poate face decât „să tot încerce să prindă o balenă cu o undiță firavă” (Ibidem).

În postura de conferențiar de salon, Alexandru Dragomir ținea să păstreze distanțele, atacând și delicata problemă a veleitarismului publicului său în domeniul filozofiei, ceea ce nu putea să facă mare plăcere celor care îl audiau. Astfel că și peste ani îngrijitorul Craselor banalități metafizice. Prelegeri reconstruite… (Ed. Humanitas, București, 2004) nu s-a putut abține să nu scrie cu năduf cât fusese de «exasperat» că nu avea nici o scriere de-a lui Alexandru Dragomir pe care s-o citească, s-o privească de sus și s-o expedieze fără argumente, doar cu o formulare de genul «am conchis repede că nu este cine știe ce» (în volumul citat, G. Liiceanu, Prefață, p.XLIII). Nu lipsit de semnificație este însuși faptul că scrierea expediată atât de tranșant ca fiind, vezi Doamne, lipsită de valoare a fost chiar eseul lui Alexandru Dragomir în marginea căreia filozoful Mircea Vulcănescu (1904-1952) a schițat un adevărat tratat despre metafizica oglinzii (apud. C. Noica, în Almanahul literar, 1984).

Noica prefera să facă uitate suferințele prin care a trecut și umilințele pe care a trebuit să le îndure pentru a se arăta deplin integrat în comunism, mai ales când îi spunea lui Sandu Dragomir că filozofia nu este cufundare în gînduri. De ca și cum acei vașnici păzitori ai ideologiei comuniste (I.C. Gulian, șeful Secției de Filozofie a Academiei R.S.R. sau Henry Wald, după Noica, adevăratul maestru al lui G. Liiceanu) abia așteptau să avizeze favorabil publicarea însemnărilor lui Alexandru Dragomir 91916- 2002) după lecturile făcute din clasicii filozofiei, însemnări nescoase la lumină nici măcar cu ocazia centenarului nașterii filozofului.

În comunism, poziția gânditorului din umbră își avea, desigur, avantajele ei: Alexandru Dragomir își putea spune părerile în mod liber, fără a menaja orgoliile nimănui. De pildă, n-a ezitat nici un moment să-i spună tânărului Gabriel Liiceanu că face un amestec nepermis între tragicul antic și tragicul modern în (controvesata) teză de doctorat condusă de Ion Ianoși, universitar cu liceul pe puncte și propagandist cu înalte funcții în ierarhia de partid.

De fermecătorul Octavian Vuia și de tinerețea lor petrecută în apropierea lui Heidegger, Alexandru Dragomir avea să-și amintească (public) mult după abolirea comunismului. Abia în 1997 el a vorbit despre filozoful rămas în exil și devenit profesor la Universitatea din Muenchen. Conferința sa despre Octavian Vuia, difuzată pe postul de radio «România Cultural», a reprezentat singurul text care – contrar celor repetate și răs-repetate de editorul Liiceanu (în Prefața volumului din 2004) – i-a fost publicat cu știrea și cu voia sa în timpul vieții (vezi Aristarc, P.S-ul articolului Liiceanisme, în rev. «Jurnalul literar», Serie nouă, an XV, nr. 17-20, sept.-oct.2004, p.12).

La emisiunea de radio din 2 iulie 1997 filozoful Alexandru Dragomir constata cum «destinul lui Octavian Vuia s-a împlinit acolo, departe de țară» (5). Gândindu-se la ce a avut de suportat în țara ocupată de armata sovietică în care se întorsese ca să lupte pe front pentru recucerirea jumătății de Ardeal oferită de Hitler ungurilor, și poate amintindu-și de pâinea cu greu câștigată de atunci și până la pensionare în posturi mereu inferioare pregătirii și capacităților sale intelectuale, filozoful născut la Zalău mai spunea: «Nu știu dacă prietenul meu ar fi rezistat perioadei 1945 până mai deunăzi. Nu cred că ar fi făcut față împrejurărilor» (A.D.). Într-una din prelegerile sale din 1987, Alexandru Dragomir vorbise de situația în care un om este nevoit să facă în viață o dublă alegere, să accepte să aibe o față exterioară și o față interioară. Ceea ce, recunoștea el din proprie experiență, «nu este cea mai bună soluție pentru alegerea unei vieți» (Crase banalități metafizice, 2004, p.58). Și pentru că involuntar oamenii, chiar când vorbesc de alții pe care îi cunosc foarte bine, se dezvăluie indirect tot pe ei, Alexandru Dragomir zicea la radio despre filozoful Octavian Vuia că «nu avea o spinare flexibilă, în stare să se încovoaie și nici nu era un om dispus la concesii.». La fel ca și prietenul său din Germania capitalistă, sfătuitorul din umbră a lui Constantin Noica nu era maleabil și nu se cobora la nivelul neștiutorilor într-ale filozofiei spre a-i face să se simtă știutori.

Cum am amintit deja, în perioada celui de-al doilea război mondial Alexandru Dragomir și prietenul său, Octavian Vuia, fuseseră împreună doctoranzi la Heidegger. Format la Universitatea Daciei Superioare (Cluj), la seminariile despre filozofia greacă ale lui D.D. Roșca și apoi la Paris, ca membru al Școlii Române din Franța – Octavian Vuia a publicat în 1942 un studiu elogios despre Martin Heidegger. Alt «latin» (de la seminariile lui Heidegger pentru avansați) a tradus pe atunci în românește «Was ist Metaphysik?», ajutat de un sas din Brașov care   pregătea un doctorat în germanistică (v. W. Biemel, Martin Heidegger, în rev «Ethos», Paris, nr. 3/1982, p.120-128). La vremea când cei veniți din România îi frecventau seminariile (6), filozoful german îi prefera pe «latinii» Dragomir și Vuia. El prețuia observațiile fostului student al lui Nae Ionescu: «Heidegger era chiar mulțumit când [la seminarul pentru avansați] Alexandru Dragomir îi făcea opoziție», spunea   Walter Biemel (vezi Rămânând cu Heidegger, în rev. «Orizont», 1997).

Octavian Vuia – prezentând volumul apărut la Madrid în colecția «Destin»: Omagiul românesc lui Martin Heidegger –, amintea cum filozofia românească modernă s-a dezvoltat sub impulsul dat de Maiorescu, și de Eminescu, explicând ritmul ei rapid de dezvoltare «prin acea mare tradiție bizantină pe care am moștenit-o, încât filozofia nu ne-a fost cu totul străină». Păreri similare a susținut și Nae Ionescu la cursurile sale (7). La fel și Anton Dumitriu în Istoria logicii (8). Despre filozofia românească, Octavian Vuia mai spunea la radio «Europa liberă» că ea «s-a dezvoltat într-un ritm extrem de rapid, ca și literatura noastră, de altfel, și în sfârșit am ajuns și noi contemporani cu marea mișcare filozofică occidentală, depășind decalajul din trecut» (19 mai 1971).

Fără aspectul unei scrieri polemice, «Întoarcere la izvoarele gândirii occidentale» este de fapt o replică la una din părerile lui Heidegger. Octavian Vuia începe prin a propune noi și sugestive traduceri din greaca veche a celor mai însemnați presocratici, pentru ca mai apoi, într-un amplu studiu să ofere viziunea sa personală asupra gândirii europene. Imaginea sintetică pe care filozoful român o propune se deosebește de cea a lui Heiddegger (din Platos Lehre von der Wahrheit) care vedea într-o duplicare a adevărului platonic două posibile direcționări ale filozofiei de după Platon. În credința lui Octavian Vuia, demersul gândirii filozofice ar fi fost deschis în trei zări diferite, pe urmele câte unuia dintre cei trei mari presocratici (9). Sfârșitul metafizicii preconizat de Nietzsche este interpretat de Vuia ca îndemn de întoarcere la izvoare și nu ca nihilism. Iar momentul marcat în istoria filozofiei de către Descartes nu-i pare atât de revoluționar pe cât se spune prin manualele de filozofie. Fiindcă, deși nu-i plăcea scolastica ce se cantonase de prea multă vreme în gândirea aristotelică, Descartes îi pare a umbla pe drumul pe care se află și Aristotel, pe acel drum al existenței recomandat de Parmenide în Poemul său. Diferită ar fi calea lui Anaxagora care a avut viziunea unei gândiri (nous), înțeleasă ca spirit depășind cele ce există. Acest drum l-ar fi ispitit și pe Platon în dialogurile sale târzii, în Parmenide și în Sofistul, unde a încercat să sugereze dialectica unei gândiri ce tinde spre eleatism. Cel de-al treilea drum îi pare lui Octavian Vuia a fi fost «gândirea adevărurilor contrare în unitatea lor originară». Asemenea drum, «întortochiat și mereu schimbător» ar fi fost deschis de Heraklit și întregit de Pascal și Kierkegaard cu gândirea existenței. Prin dezvăluirea celor trei direcționări într-o sinteză argumentată cu multă erudiție și ingeniozitate, Octavian Vuia intră cumva în dialog cu fostul său profesor, ceea ce nu s-a întâmplat nici un moment în monografia lui Walter Biemel (Ed. Humanitas, 1996) care doar s-a străduit să povestească ce a înțeles el din Heidegger.

În Platos Lehre von der Wahrheit, interpretarea adevărului platonic implica „răzgândirea” filozofului grec, imposibil de argumentat.   Teza lui Martin Heidegger conform căreia adevărul platonic ar fi fost până la un moment dat ceva de genul «dez-ocultării» (Unverborgenheit) ca pe urmă să devină «corectitudine» (Richtigkeit) a fost doar enunțată, fără a fi si argumentată. Adevărul la Platon trădează însă o tendință neștirbită spre contemplare, spre intrarea în «topos noetos», spațiu-nespațial indicând acea modalitate particulară de ființare a inteligibilelor.

Cu o mare artă ascunzându-se după meșteșugite cuvinte, de fapt M. Heidegger este mai puțin original decât ar apărea la prima vedere, el încercând a pune laolaltă cele două interpretări tradiționale ale platonismului, prima   propusă   de Aristotel și cealaltă de Fericitul Augustin. Ultima a fost susținută în filozofia românească de un Nae Ionescu, ecouri regăsindu-se și la alți filozofi romîni. De ex., în notația   filozofului de la Păltiniș după care «exterioritatea Ideilor este o simplă metaforă pentru interioritate». Prima interpretare, cea comună   lui Aristotel și neo-tomismului, transpare și în presupunerea lui   Blaga după care Ideile ar fi fost «tipare supreme ale lucrurilor».

În hermeneutica heideggeriană adevărul platonic este dedublat pentru a aduna laolaltă aceste două interpretări diferite ale doctrinei platonice. De aici   impresia că la mijloc ar fi fost o bruscă întoarcere dinspre adevărul metafizicii către un adevăr ținând de domeniul logicii: Până la un moment dat Platon ar fi pledat pentru metafizică și pentru dez-ocultarea ce implică acea chintesență a adevărului care este libertatea. Apoi s-ar fi preocupat de problema adecvării cunoașterii, pe care ar fi soluționat -o con-siderând deodată că Ideile ar fi avut un statut asemănător conceptelor. Evident că hermeneutica «globalistă» propusă de filozoful german intră în contradicție cu faptul că Platon a pledat mereu în dialogurile sale pentru Adevărul unic și de neatins, identic cu Binele și Frumosul absolut (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică a participării la divina lume a ideilor, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999).

Din păcate «Întoarcere la izvoarele gândirii occidentale», această extrem de interesantă lucrare a lui Octavian Vuia, nu este încă tradusă în românește. În schimb, grație eforturilor lui Nicolae Florescu, oricine se poate iniția în gândirea filozofică a lui Octavian Vuia parcurgând scrierile acestuia apărute în post-comunism la Editura „Jurnalul literar (10). Din operele exilatului român redate autenticei noastre culturi (năpădită de impostură mai ales în domeniul filozofiei), cititorul va avea ocazia să afle câte ceva și despre omul de mare frumusețe sufletească a cărui voce poate a auzit-o cândva la emisiunea «Lumea creștină» (difuzată de la Muenchen de radio «Europa liberă») fără să știe cine este în spatele ei, cum n-a știut nici Alexandru Dragomir, ascunsul discipol a lui Heidegger. Rămas în exil, Octavian Vuia a ajuns în bune relații cu filozoful de la Freiburg. Doar despre clandestinitatea culturală în care viețuia Alexandru Dragomir a aflat Heidegger abia prin anii șaizeci. În comparație cu prietenul său întors în țară, Octavian Vuia a reușit să se împlinească în plan cultural. Cu totul alta a fost soarta filozofului Alexandru Dragomir care a trăit până la moarte ca un necunoscut ascuns cu mare vigilență de cei care-l frecventau. Fiindcă tocmai cei care formaseră ani în șir publicul foarte restrâns al conferințelor sale nu i-au dat nicicând prilejul să-și citească vreo prelegere înregistrată de ei, – nici în «Dilema», publicată eventual de Andrei Pleșu, care scria cu o mare doză de cinism că lui Alexandru Dragomir nu i-ar fi displăcut «statutul de autor» (p.252), nici în revista «22» a G.D.S-ului, publicată eventual de Liiceanu -, în condițiile în care cei doi s-au înghesuit să-i aducă lui Alexandru Dragomir să vadă (și să admire!) cum arată o astfel de operă provenită dintr-o serie de prelegeri ținute de Andrei Scrima și înregistrate pe bandă magnetică.

Lui Alexandru Dragomir i se potrivesc rândurile scrise în 1964 de Emil Cioran: în vreme ce unii «cad în timp», [conform istorismului prin resemnare] alții cad «din» timp. Din timp, Alexandru Dragomir a căzut atunci când a renunțat la momentul potrivit să mai spere că-și va face un nume în țara aflată sub „ocupațiea comunistă” (Vasile Băncilă). Pe de altă parte, căderea „din” timp mai are în acest caz sensul că necunoscutul doctorand al lui Martin Heidegger a reușit să se sustragă istoriei, să «cadă» dincolo de ea, intrând cu bună știință în clandestinitate culturală, spre a putea continua să gândească liber și să se preocupe de adevărata filozofie.

 

NOTE SI COMENTARII MARGINALE

  1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Doi filozofi prieteni: Alexandru Dragomir și Octavian Vuia, pe hârtie în rev. „Jurnalul literar”, București, decembrie 2004, p.13; on-line: https://www.scribd.com/doc/188004276/IsabelaVScrabaAlxDragomirOctVuia
  2. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Logică și ontologie la Constantin Noica, în «Revista de filozofie», Nr. 1, ianuarie-februarie, 1992, Ed. Academiei Române, p. 23-29, precum și vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992.
  3. Despre ceea ce Securitatea a botezat „lotul Noica-Pillat”, fosta deținută politic Simina Mezincescu spunea că „între cele două grupuri nu era legătură, dar au fost conectate fiindcă în jurul lui Dinu Pillat erau și câțiva foști legionari și au vrut să dea aparența unui complot legionar. Era [pe de-o parte] grupul moșierilor cu domiciliul obligatoriu la Câmpulung și [mai era] grupul lui Pillat care erau exilați din Moldova, la Piatra Neamț. Eu [Simina Caracaș-Mezincescu] încercasem printr-o relație să fac să ajungă în Franța manuscrisul Povestiri despre Hegel al lui Dinu Noica. M-am trezit într-un lot imens din care nu cunoșteam multă lume… [25 de persoane: Nicolae Răileanu, Beatrice Strelisker, Remus Niculescu, Dinu Ranetti, Vlad Aurelian, Theodor Enescu, Florian Gheorghe, Emanoil Vidrașcu, Nicolae Radian, Sandu Lăzărescu, Ion Mitucă, Iacob Noica, Constantin Noica, Anca Ionescu, Mihai Rădulescu, decedat în anchetă, N. Steinhardt, Barbu Slătineanu, prof. univ. decedat în ancheta dinainte de procesul ce a durat 3 zile, din 20 febr. 1960, Simina Mezincescu, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marietta Sadova, Sergiu Al-George, Arșavir Acterian, Vladimir Străinu și Păstorel Teodoreanu]. Ca să mă oblige să semnez ceva grav, anchetatorul [Marin Anghel „care pe hârtiile de anchetă semna altfel”, apud. Simina Mezincescu ) m-a dat cu capul de pereți până a căzut tencuiala de s-a văzut cărămida”( http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/romani-care-mai-au-de-spus-ceva/simina-mezincescu-supravietuitoare-a-ultimului-mare-proces-comunist-noica-pillat-570642.html , în „Jurnalul național” din 2011, accesat pe 19 mai 2017).
  4. vezi Florin Palas, Bătălia neokominterniștilor cu Sfinții închisorilor; accesată on-line în 14 martie 2017. Fostul deținut politic Teofil Mija îi spunea lui F. Palas că, după ce a fost arestat, timp de două luni de zile nu a auzit măcar un anchetator vorbind limba română. Unui anchetator venit de la „centru”, arestatul Liviu Brânzaș îi atrăgea atenția (în 1951-1952) asupra maghiarei vorbită de anchetatorii de la Oradea : „Nu ați observat dumneavoastră cine sunt cei care anchetează aici și ce limbă vorbesc ?” (pr. Liviu Brânzaș, Jurnal din închisoare : Raza din catacombă, București, 2001, p. 64. Intrebat la o anchetă securisto-comunistă din anii cincizeci de profesia sa, Petre Țuțea i-a replicat anchetatorului (neromân) următoarele: „Eu sunt de profesie român” (vezi Petre Țuțea –încercare de portret, în „Academia Universitară Atheneum”, 1992, p.8).
  5. vezi Alexandru Dragomir, Portret al gânditorului la tinerețe, în volumul: Octavian Vuia, Regăsirea în Pascal și alte «analize» heideggeriene (Editura «Jurnalul literar», București, 1997, traduceri din franceză de Caius Vancea.
  6. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuți ai lui Heidegger: Constantin Oprișan, postfață la vol.: C. Oprișan, Cărțile spiritului, Ed. Christiana, 2009, pp.81-94.
  7. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Slobozia, 2000 și Nae Ionescu și Constantin Noica în volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000.
  8. Filozoful și logicianul Anton Dumitriu era inregistrat pe ascuns de Securitate pe 23 octombrie 1969 la întoarcerea de la un congres din Italia spunând următoarele: „la 51 de ani nu aș fi crezut c-o să ajung…la situația mea de astăzi…Îmi pare rău că zece ani nu am activat și nu am produs ceea ce de numai 4 ani încoace am făcut-o ca să văd ce poziție de prestigiu (nu pentru mine personal ci pentru țară, ca răsplata unei pregătiri temeinice), am ajuns cu o ușurință extraordinară” (vezi rev. „Oglinda literară”, Focșani, nr. 115, iulie 2011, p.6963). Inainte de congresul internațional de logică (la care i s-a îngăduit să participe) îi apăruse volumul de referință Istoria logicii (Ed Didactică și Pedagogică, București, 1969), aflat în curs de traducere pentru publicarea la o prestigioasă editură din Anglia, unde a apărut câțiva ani mai târziu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Anton Dumitriu ca interpret al ”Cogito”-ului cartezian, on-line: https://isabelavs2.wordpress.com/anton-dumitriu/isabelavs-descartes3antondumitriu/ .
  9. vezi Octavian Vuia, Remontée aux sources de la pensée occidentale. Heraclite. Parmenide. Anaxa-gore , Les travaux du Centre Roumain de Recherches, Paris, 1961, 124 p.
  10. vezi Octavian Vuia, Întâlnire cu oameni și idei (Ed. «Jurnalul literar», București, 1995); Întoarcerea lui Zalmolxe. Meditații dialogice, (Editura «Jurnalul literar», București, 2000), și din cele două volume de publicistică intitulate Aducere-aminte (Ed. «Jurnalul literar», București, 2002 si 2005).

 

Cuvinte cheie: „filozofie”, „Isabela Vasiliu-Scraba”, „Alexandru Dragomir”, „Scoala trăiristă”, „Nae Ionescu”, „Octavian Vuia”, „scriitori români în exil”, „discipolii lui Heidegger”.

 

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fișa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care, printre altele, a îndepărtat informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile volumelor ei publicate:

http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba ).

 

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/alexandru-dragomir/isabelavs-dragomirvuia/