Teza-Dumnezeu

ISABELA VASILIU-SCRABA

«În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu» (Alexandru Dragomir)

 

A fi metafizician, calitate în care ve-deam o împlinire supremă a existenței umane, devenea o vină echivalentă criminalității de război. Blaga, Luntrea lui Caron

«Cineva dintre noi, mai tânăr și tare ascuțit la minte, i-a dat spre citire [lui Mircea Vulcănescu] câteva pagini intitulate Despre uitatul în oglindă» -își amintea prin anii optzeci Constantin Noica (1). Atunci, în 1983, filosoful de la Păltiniș se întorcea cu gândul la vremea când s-a îndeletnicit îndeaproape cu metafizica și cu logica lui Nae Ionescu (1890-1940) și când, stabilit la Sinaia, îi scria lui Mircea Vulcănescu: «stau în București numai pentru Asociația Nae [Ionescu]»(2). Reuniunile Asociației care număra multe personalități ale culturii românești aveau loc în casa filosofului Mircea Vulcănescu unde -în principal – se discuta în marginea gândirii fostului lor profesor căruia i se tipărea opera filosofică. În rândurile consemnate de Constantin Noica la vreo cinsprezece ani de la ieșirea sa din pușcăria făcută spre a se integra mai entuziast în regimul politic și cultural impus de ocupantul sovietic, filosoful nu pome-nește numele lui Alexandru Dragomir (3), autorul eseului «Despre uitatul în oglindă».

Nu pentru că Sănduc Dragomir (8 nov. 1916, Zalău – 13nov. 2002, București) ar fi avut ceva împotrivă, cum încearcă unii să acrediteze ideea (4). Ci pur și simplu pentru că și atunci, ca și acum, numele ce puteau fi mediatizate prin revistele oficiale trebuiau să ilustreze persoane în care fac-torul politic (cu putere de decizie în dome-niul cultural) avea încredere.

Or, filosoful Alexandru Dragomir nu făcea parte din respectiva categorie, neputându-se înregimenta ideologic. Spre deosebire de discipolii lui Constantin Noica de după 1965 care au ales calea afirmării în cultura comunistă cultivându-și talentele oratorice prin desele ședințe de UTC sau de PCR, Alexandru Dragomir într-atât era de ostil acelei frazeologii goale care reprezenta ideologia oficială, încât a preferat să-și facă uitate – pentru publicul larg- strălucitele sale studii de filosofie (1933-1937) cu Nae Ionescu, Mircea Eliade și cu Mircea Vulcă-nescu, perfecționate apoi cinci semestre în Germania. La Martin Heidegger el a ajuns îndemnat de prietenul său Octavian Vuia, fiul profesorului universitar Romulus Vuia (1887-1963), cel care a întemeieat Muzeul etnografic al Transilvaniei (1923), și (re)or-ganizat «Muzeului Astrei» din Sibiu.

Dacă în ciuda apăsătoarei atmosfere ideologice din vremea de după Yalta anului 1945 Alexandru Dragomir a continuat totuși să se preocupe de filosofie, faptul a rămas să fie știut doar de prieteni. În 1946 Jeni Acterian nota la începutul lui iunie că idealul de om al lui Alexandru Dragomir «este fi-losoful, într-un anume sens, așa zisul filosof pe care nu-l preocupă altceva decât creația în direcția asta și pentru care tot restul lucrurilor ce se pot trăi în viață este sub-ordonat și nesemnificativ. … Mă uitam la el [la Sănduc Dragomir] cum vorbea de Platon și mă gândeam la Nae. Neliniștea aceea pentru fiecare problemă, interesul acela vibrant și tragic în jurul fiecărei întrebări, simplitatea cu care lua noțiunile și le diseca… Și mai mult decât orice, ezitarea aceea permanentă. Felul în care nu uita niciodată să-ți atragă atenția asupra limitelor noastre, asupra relativității oricărei afirmații care trece dincolo de un anumit plan. (…) Nae…singurul om de la care am învățat ceva!…Singurul om de acest fel pe care mi-a fost dat mie să-l cunosc» (5).

Apropiat de Constantin Noica și de Mircea Vulcănescu încă de pe vremea când cei doi îngrijeau opera filosofică a lui Nae Ionescu, Alexandru Dragomir nu renunțase la metafizică nici după ce asistase la deplinul triumf al minciunii sfruntate, paravan pentru cele mai odioase crime de genocid. Dintr-o scrisoare pe care Constantin Noica i-o adre-sa la sfârșitul anului 1949 se vede cu cla-ritate opțiunea tânărului de 33 de ani pentru filosofie: «Trăiești filosoficul sub specia lui cea mai pură – constata Noica pe 18 decembrie- și, pentru mine cel puțin, ești cel mai înzestrat cap filosofic pe care l-am întâlnit» (6).

Abia după anul publicării Dimen-siunii românești a existenței, și doar pentru acel public redus la cei câțiva -nu tocmai tineri -, care-l frecventau și pe C. Noica (G. Liiceanu, A. Pleșu, S.Vieru, Marin Diaconu și probabil încă una sau două persoane din apropierea acestora), Alex. Dragomir a acceptat să-și dezvăluiască priceperea într-ale filosofiei. La una din prelegerile sale, el spunea că omul este propria lui proiecție (Modalități de autoînșelare). Este ceva ce se raportează la viitorul pentru care a optat, influențat de modelul celor situați în pozițiile cele mai avantajoase din punct de vedere material și social (Ce tânăr nu-și dorește bogăție și statut social privilegiat?)

Odată intrat pe făgașul opțiunii sale, solicitările exterioare cărora trebuie să le facă față se constituie într-o «structură în lanț». Ele încep să-l reprezinte, chiar îi al-cătuiesc o anume imagine. Cu trecerea timpului, omul ajunge să se supună acestei imagini: «încet încet devii această mască a ta pe care nu mai poți s-o tăgăduiești și care în final trebuie s-o accepți ca fiind chiar chipul tău…La limită, nu-ți rămâne decât să te scuturi de această imagine confecționată, urmând atunci să le explici tuturor că ce ai făcut… în fond nu te reprezintă» (Dragomir).

Pentru că însăși existența într-un fel sau altul este rezultatul unei alegeri, op-țiunea devine condiție de existență. Dar și de limitare, ca unică direcție de urmat. Dacă alegerea făcută este bună sau rea, acesta este un lucru care nu poate fi decis: «Alegerea vieții noastre presupune o știință, dar această știință noi nu o avem și, socratic vorbind, nici n-o putem avea. (Alexandru Dragomir, Crase banalități metafizice, p. 52)

În lunga perioadă comunistă în care nimeni nu se putea afirma pe tărâmul literaturii fără o prealabilă spălare de creier prin baia ideologică, Alex. Dragomir a re-fuzat chiar și alunecările spre literatură din scrierile filosofice urmând a fi publicate de Noica. «Scrii foarte frumos, Dinule! Dar când ai de gând să te apuci de filosofie?» îl tachina el pe prietenul său (Crase banalități metafizice, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2004, p. 247).

Opțiunea pentru filosofare (întrupată cândva în existența metafizicianului Nae Ionescu) îl făcuse pe Alexandru Dragomir să-l separe complet pe Socrate de Platon, de filosoful mistic pentru care discuția despre corectitudinea alegerii unui fel de viață a fost doar un paravan pentru căutarea și găsirea Adevărului unic.

Socrate îi putea mai bine sugera neodihna căutării, chintesența filosofării. De aceea Alexandru Dragomir îl plasează pe învățătorul lui Platon într-o poziție distinctivă. În gândirea europeană,   Socrate ar reprezenta un model (deja omologat) pentru opțiunea filosofării, ca direcție de urmat în viață. Acest filosof al Greciei antice i-a mai apărut ca omul ce se găsește într-un «prezent păstrat veșnic deschis»(p.60). Socrate este acel etern căutător mânat de nevoia de a avea o știință a alegerii în condițiile lui știu că nu știu» (p.53). Apoi, la alegerea lui Socrate a mai contat și faptul că întrebarea socratică avea țelul precis de a arăta că nimeni nu și-a ales existența în cunoștință de cauză, pentru că în domeniul lucrurilor într-adevăr importante, omul nu alege. El rămâne o ființă a intervalului marcat într-o parte de nu știu (dar cred că știu) și în cealaltă parte de «știu că nu știu».

Despre natura relației pe care fai-mosul Constantin Noica o întreținea cu necunoscutul Alexandru Dragomir, putem să ne facem o imagine din cele înregistrate de dl Liiceanu pe 29 septembrie 1979 în jurnalul său: «Astăzi Noica mi-a arătat zece pagini îndesate cu observațiile pe care Ale-xandru Dragomir (ex-elev al lui Heidegger) i le-a făcut la Tratatul de ontologie [vol. II din Devenirea întru ființă, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 167-390] și care l-au determinat apoi pe Noica să treacă la o a doua variantă de redactare. M-au ajutat imens obiecțiile lui, poate tocmai pentru că are un alt mod de a concepe filosofia. Omul știe bine filosofie greacă și germană. Dar uneori obiecțiile lui sînt brutale…Totuși, și în aceste cazuri m-a forțat să-mi precizez sau să-mi nuanțez ideea». (v. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, Editura Cartea Românească, București, 1983, p. 92).

Să ne întoarcem însă la paginile pe care Mircea Vulcănescu le-a scris în marginea studiului «Despre uitatul în oglindă». Pentru că în 1992 doar ele au fost publicate (7), nu și studiul care le-a provocat. Autorul «Dimensiunii românești a existenței» nota că   intuiția ființei proprii este frumos tratată de Alexandru Dragomir. Doar momentele pe care le implică uitarea în oglindă ar putea fi separate mai articulat. Filosoful Mircea Vulcănescu îi sugerează un plan al cercetării, în care să apară distincția dintre «oglindire» și «uitatul în oglindă», ea putînd trimite gîndul la metafizica subiectivă pe linia lui Platon și a lui Augustin și la metafizica obiectivă pe linia   lui Aristotel și a lui Toma din Aquino. Interesant mai era pentru fostul profesor de etică al lui Alexandru Dragomir și   sensul pasiv al oglindirii în care apare relația eului cu neantul în care vezi ceva care e aievea (ca oglindire în care oglinditul e obiect), precum și sensul ei activ, care permite o comparație invers simetrică între oglindire și rugăciune.

Din eseul despre uitatul în oglindă (încă nepublicat) scris de filosoful Alexan-dru Dragomir mai știm și ceea ce și-a amintit Constantin Noica   atunci când s-a referit la studiul scris de Sănduc Dragomir și la completările făcute de Mircea Vulcănescu (filosof publicat pe atunci mai ales   în revis-tele scoase de exilul românesc): «Era vorba acolo – consemna în 1979 filosoful de la Păltiniș -, despre acea stranie întâlnire cu tine însuți, care se petrece în oglindirea ființei proprii și pe care autorul acelor pa-gini o ilustra frumos și adânc cu Fragmentul de Narcis, a lui Paul Valery, și cu întreaga problemă a narcisismului. Mircea Vulcă-nescu i-a dat a doua zi o replică, pe trei pagini numai, dar care valorează cât un volum sau cât un tratat despre speculație, de la «speculum», oglindă» (v. C. Noica în «Almanahul literar», 1984, p. 36).

După decembrie 1989, Alexandru Dragomir a avut neașteptatul prilej să constate cum vreme de șapte ani prin aceleași unelte (prin care se instaurase în tinerețea sa «democrația populară») s-a instaurat și democrația de după căderea comunismului.

A mai putut probabil observa cum în domeniul filosofiei românești nu s-a produs nici cea mai mică schimbare, fiind ignorate -la nivelul mass mediei – toate cărțile ce fuseseră interzise în comunism, eventuala vâlvă în jurul câte unui nume mai cunoscut de filosof producându-se după 1990 la fel ca pe vremea interzicerii respectivului filosof (v. «cazul» Mircea Eliade, «cazul» Nae Ionescu, sau receptarea lui Constantin Noica de după 1990, devenită «cazul» Noica, ignorarea sistematică a eseurilor filosofice scrise de Dan Botta, sau a lucrărilor ținând de filosofia culturii scrise de figuri proeminente ale exilului româ-nesc precum cele ale lui Horia Stamatu, Octavian Vuia, G. Uscătescu, etc.).

În 1996 Alexandru Dragomir nu putea să nu observe cât de nesemnificativ din perspectiva oficială a filosofiei româ-nești poate deveni însuși momentul pu-blicării unei opere filosofice de valoarea scrierilor lui Mircea Vulcănescu ( oricât de discutabilă este   calitatea editării sale), sau câtă ardoare s-a risipit în jurul «modelului moral Mircea Vulcănescu», spre a suplini referirea la gândirea filosofului (8).

Pe 23 aprilie 1997, filosoful Alexandru Dragomir -rămas la fel de   necunoscut ca și înainte de 1989-, visează că-l întreabă pe lumea cealaltă pe Dumnezeu «cum este cu cel ce nu și-a putut trăi viața din ca-uza împrejurărilor care i-au înjosit-o și sacrificat-o» și că nu primește nici un răspuns. Era tocmai anul în care filosofului, în fine, i se publicase acel unic text în care și-a amintit de Octavian Vuia, prieten pe care nu-l mai văzuse din 1 octombrie 1943, când a fost nevoit să renunțe la teza sa de doctorat.

 

NOTE SI CONSIDERAȚII

MARGINALE

                   

  1. v. Constantin Noica, O amintire despre Mircea Vulcănescu, în «Almanahul literar 1984», p.36, tipărit la sfârșitul anului 1983 de Asociația Scriitorilor din București.
  2. v. Scrisoarea către Mircea Vulcănescu a lui Constantin Noica, publicată în revista «Manuscriptum», nr. 1-2 din 1996, număr omagial «Mircea Vulcănescu», la p. 292.
  3. Alexandru Dragomir s-a întors în țară pentru a participa (până în decembrie1944) la Războiul Sfânt, pentru redobândirea (neizbutită în final) a Basarabiei și a Bucovinei de Nord răpite de U.R.S.S cu acordul lui Hitler, apoi pentru recucerirea prin luptă a jumătății de Ardeal oferită de Hitler ungurilor în august 1940.
  4. La radio «România Cultural» (la Mediateca din 16 iunie 2004), dl. Gabriel Liiceanu l-a prezentat pe Alexandru Dragomir drept caz «unic» de filosof care n-a vrut și n-a vrut să publice în comunism și în perioada post-comunistă. Ceea ce nu este adevărat, căci în 1997 lui Alexandru Dragomir i s-a publicat (cu învoirea sa!) un text citit pe postul de radio «România Cultural». Dar această presupunere a d-lui Liiceanu ne-a amintit de opinia televizată prin 1990-1991 a d-lui Vartan Arachelian care -nu se știe de ce – ținea să asigure telespectatorii că Petre Țuțea n-a fost publicat în comunism pentru că Țuțea n-a dorit acest lucru. Ceea ce era foarte departe de adevăr (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Orice mare inteligență basculează între religie și filosofie (Nae Ionescu și P. Țuțea), în vol.: ÎN LABIRINTUL RĂSFRÂNGERILOR. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, E. Cioran, C. Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2002, p. 18, sau pagina de internet http://www.geocities.com/isabelavs).
  5. v. Jeni Acterian, Jurnalul unei ființe greu de mulțumit, Ed. Humanitas, 1991, p. 434.
  6. Fragmentul de scrisoare a fost publicat în prefața (din care am aflat și alte   informații legate de personalitatea filosofului Al. Dragomir)   la volumul: Alexandru Dragomir, Crase banalități metafizice. Prelegeri reconstruite de G. Liiceanu și C. Partenie; Prefață de G. Liiceanu; Postfață de A. Pleșu, Ed. Humanitas, București, 2004. Cunoscându-i pe ambii, dl. Alexandru Paleologu ne spunea că Noica era complexat de Al. Dragomir. Mai exact: «se lăsa complexat».
  7. v. Mircea Vulcănescu, Prodrom pentru o metafizică a oglinzii, în vol.: Pentru o nouă spiritualitate filosofică, p. 105-108, Editura Eminescu, București, 1992 (reeditat în 1996).
  8. Ferindu-se a comenta prezentarea lui Mircea Vulcănescu   drept vinovat ce și-a meritat pedeapsa la fel cu toți cei pe care ocupantul sovietic i-a trimis la moarte sau după gratii, dl Andrei Pleșu a preferat tăcerea și când ar fi putut vorbi de valoarea «Dimensiunii românești a existenței», sau a altor scrieri ale filosofului. În schimb, în februarie 2004 (anul centenarului) s-a gândit   să citească o conferință-radio scrisă de Mircea Vulcănescu și să repună în circulație un interviu -tipărit în 1996, după ce a tăiat din el referirea la volumul pe care Mircea Vulcănescu l-a scris despre Nae Ionescu -, difuzat la radio în 1995 (v. interviul de la Radio Cultural din 3 aprilie 1995, publicat în rev. «Manuscriptum», nr. 1-2 din 1996, p.107-111, și copiat pe primul CD dintre cele două CD-uri difuzate odată cu volumul: Mircea Vulcănescu, Cuvinte pentru fratele rămas departe, Societatea Română de Radiodifuziune, 2004). În interviu el se auto-prezenta drept moralist «provocat» de Mircea Vulcănescu să scrie acea morală în doi timpi pe care a publicat-o în 1988 (Minima moralia). De altfel, întreg interviul din 1995 s-a desfășurat după o hermeneutică în doi timpi, cantonată pe cuplul lumină/întuneric. «Minimalismul»   moral n-a rămas însă neactu-alizat. El a ieșit la iveală de îndată ce dl A. Pleșu a lăudat enciclopedismul filosofului Mircea Vulcănescu, gândindu-se totodată să genera-lizeze sub denumirea de «lăutărism românesc», lăutărismul său din domeniul filosofiei. (Aceiași inclinare spre grăbita generalizare am putut-o constata și la dl H.-R. Patapievici care, pornind de la colaboraționismul propriului tată, se considera îndreptățit să vorbească de colabo-raționismul întregului popor român).

Fără a se arăta preocupat de felul cum a ajuns un om atât de moral să facă pușcărie, Dl. Andrei Pleșu s-a gândit să transforme realitatea asasinării în pușcărie a lui Mircea Vulcănescu (la 48 de ani, prin metoda «Nikolski» a bătăilor repetate la nesfârșit), într-un subiect bi-ne «cosmetizat», vorbind   de «împlinirea etică prin moarte» a filosofului, pentru care com-portamentul moral nu a rămas nici un moment o simplă teorie. (Mircea Vulcănescu îi spusese odată lui Emil Cioran un lucru mult mai adânc gândit -și mai moral în esența sa: «adevărata sfințenie n-are nevoie să se arate și să fie recunoscută»).

Făcând reclamă TV celor spuse la radio și publicate în revisă de dl Andrei Pleșu despre momentul sacrificării lui Mircea Vulcănescu spre a salva viața unui tânăr necunoscut, într-o emisiune televizată, dl Nicolae Manolescu întreba: «E adevărat că   Mircea Vulcănescu într-un fel a vrut să moară?», fără să știe că moartea i-a fost cauzată lui Mircea Vulcănescu de faptul că s-a așezat pe cimentul ud și rece al carcerei având o coastă ruptă și intrată în plămâni, ca urmare a nesfârșitelor bătăi, care au precedat încarcerarea sa.

Oricum, față de înfățișarea robustă pe care i-o imagina cu un exces de fantezie dl Andrei Pleșu, Mircea Vulcănescu nu mai era de mult «un personaj încă masiv» (v. A. Pleșu în rev. «Manuscriptum», nr. 1-2 din 1996, p.108). Traian Herseni i-l descrisese lui Titus Bărbu-lescu în felul următor: «Slăbise cât în tinerețea lui; înalt, supt, răvășit trupește, haina vărgată îi aluneca pe umerii osoși; numai ochii, mai frumoși ca niciodată, străluceau în fundul cearcănelor. Nu putea dormi, ochii, tot timpul deschiși, dogoreau fuliginos peste cei care îl ascultau, peste gratii și sîrmă ghimpată» (v.Titus Bărbulescu, Prefață la vol.: MIrcea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Editura Saeculum, Buc.,1999). Văzut la Jilava în 1952, Mircea Vulcanescu i-a apărut sculptorului Aurel Obreja ca un «schelet de biserică arsă, din care n-a mai rămas decât conturul, scheletul de beton și fier» (v. Mihai Rădulescu, Istoria literaturii române de detenție, Editura Ramida, București, 1998, p. 487). «Și când te gândești că acest înger cu chip de om de la care oricine ar fi avut ceva de învățat a fost ucis la vârsta de 48 de ani, te apucă jalea» -observa cu mult bun simț Arșavir Acterian (v. rev. «Jurnalul literar», nov. 1992, p.5), fără nici o afectare jucată pentru un public dresat să repete prostește tot ce i se prezintă pe canalele mass mediei.

Advertisements