IsabelaVS-Descartes6AntonDumitriu

IsabelaVS-Descartes6AntonDumitriu/17martie 2016/15597car./2213 cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Anton Dumitriu ca interpret al ”Cogito”-ului cartezian

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/anton-dumitriu/isabelavs-descartes3antondumitriu/

Motto: Și parcă-l văd spre seară grăind o sacră lege,/ lângă izvor, sub poala pădurii de stejari:/ „Ca nu cumva vreodată să rătăcești, alege,/ din tot ce vei percepe, percepțiile clari!”(C. Oprișan, Psihaion, 1995, p.24).

Amintindu-și de vizita pe care în tinerețe i-o făcuse lui Blaga, Ion Papuc regreta peste ani (Litere și filozofie, București, 2007, p.130) că nu i-a arătat marelui marginalizat caietul în care copiase poeziile blagiene interzise de mercenarii ocupantului sovietic, cum interzise îi erau și volumele filozofice și toate celelalte scrieri ale sale pe care însuși Lucian Blaga fusese obligat să le scoată din circuitul public al bibliotecii clujene unde lucra (Luntrea lui Caron, București, 1990).

Cumva la fel am regretat și eu că nu i-am dus filozofului Anton Dumitriu (1905-1992) vreo două-trei eseuri pe care le scrisesem despre câteva aspecte al gândirii sale. Mă temusem atunci că îi va displăcea partea de așa zisă „critică”, deși din manuscrisul volumului meu despre Filozofia lui Noica între fantasmă și luciditate (Slobozia, 1992), pe care l-a citit cu surprinzătoare atenție, probabil că tocmai vioiciunea „criticii” l-a făcut să creadă că aș poseda o „vocație filozofică indiscutabilă” (document olograf din arhiva proprie). Doamna Lidia îmi spusese că sotului ei i-ar fi făcut plăcere să citească în „Contemporanul-Ideea Europeană” si în revista „Arca” acele articolele ale mele pe care i le-am dus târziu, la câteva luni după moartea remarcabilului filozof și logician care reușise, tot atât de greu ca și Noica (1909-1987), să-și publice (1) în plină teroare ideologică niște cărți de înaltă ținută ideatică. Volumele lui Noica si ale lui A. Dumitriu publicate la vremea „inchiziției marxiste” contrastau vizibil cu acel gen de „secăturism spiritual” descris de filozoful interzis Vasile Băncilă (2) în art. Nae Ionescu și „Predania”, cuprins în OPERE, vol. V, 2007, p. 459) ca o practicare a „disociațiilor si punctelor de vedere…” (Vasile Băncilă) comuniste în acea perioadă (vezi criticarea filozofului Noica de către comunistul A. Pleșu, Minima moralia, 1988, p. 98).

Unul din textele mele făcea referire la Cartea întâlnirilor admirabile (București, 1981), la Homo universalis si la articolul intitulat Misticismul lui Descartes, publicat de Anton Dumitriu în 1938, an în care devenise doctor în filozofie cu o lucrare (3) condusă de P.P. Negulescu. Din volumele lui Anton Dumitriu mă interesase în 1990 variația interpretărtii „momentului Descartes”, de obicei considerat drept importantă cotitură prin schimbarea interesului filozofic dinspre lumea creată de Dumnezeu înspre subiectul cunoscător care „conceptualizează” lumea asupra căreia omul acționează prin tehnică și știință.

Anton Dumitriu acordase acestei probleme un întreg capitol în ultima sa carte, Homo universalis apărută în 1990 (4). Dar eu începusem prin a evoca interpretarea pe care o dăduse la 33 de ani, într-o perioadă în care publicarea gândirii sale nu era împiedicată de nici un păzitor al sclaviei intelectuale, cum avea să se întâmple în comunismul care-i interzisese toate cărțile din tinerețe – ultima fiind cursul litografiat (5) de Istoria logicii, predată la Universitatea din București in 1947-1948 -, regim criminal in care pe timp de pace sute de mii de români nevinovati fuseseră uciși (6) prin schingiuire dupa gratii sau în lagare de munca fortata (v. Dumitru Nimigeanu, Insemnarile unui taran deportat din Bucovina).

Din eseul Misticismul lui Descartes îmi plăcuse aristotelismul pe care-l făcea vizibil sensul scos atunci din răsturnarea frazei: nu fiindcă gândesc exist, ci invers, numai pentru că exist gândesc (Isabela Vasiliu-Scraba, La granița dintre philosophia perennis și philosophia garrula, în vol. Inefabila Metafizică, 1993, p.153-160). Eram după doi ani de studiere intensă a kantianismului si văzusem în poziția tânărului Anton Dumitriu o replică dată formalismului kantian care nega pur si simplu percepția nemijlocită pe care noi oamenii o avem asupra propriei noastre existențe.

Iată și termenii prin care Anton Dumitriu tratase în 1938 problema trăirii mistice a unor revelații de o covârșitoare limpezime: „Descartes se îndoiește: în această eliminatoare îndoială o lumină se face în spiritul său, un fulger care spintecă întunericul neștiinței raționale, care cuprinde sufletul lui, incendiindu-i toate ungherele cele mai obscure, pentru a sfârși într-o luciditate divină: sum” (A. Dumitriu, Misticismul lui Descartes, 1938, p.10).

Peste niște ani, când ajunsese cu greu să-și vadă publicată magistrala sa Istorie a logicii, prețuită mai mult în occident decât în țară, filozoful Anton Dumitriu n-a mai putut aminti de „întunericul neștiinței raționale”. Singurul lucru pe care avea îngăduința de a-l spune în comunism despre Descartes era că raționalismul modern al omului de știință pretinde a se trage din filozoful francez: Pentru ca ceva să fie admis în conștiință trebuie să fie clar și evident, notează logicianul Anton Dumitriu (Istoria logicii, București, 1969, ed. II-a, 1975, ed.III-a în engleză, 1977, cu reeditări după 1992), premiat în 1940 de Academia Română (vol. Logica nouă). Dacă asemenea argumentare nu este foarte subtilă, ne putem ușor imagina că acesta trebuie să fi fost nivelul cenzorilor de care depindea publicarea volumului. Intr-una din vizite, Anton Dumitriu – căruia după decembrie 1989 (ca să se vadă oarece schimbare) i s-a propus fotoliul de academician -, îmi povestise că i-a spus președintelui Academiei că „preferă să devină academician post-mortem, precum Noica”. Ceea ce a dus la stergerea sa din proiectul de schimare la față a Academiei.

În închisoarea din Aiud, unde avea să treacă în lumea de dincolo – ca Mircea Vulcănescu (1904-1952), Sandu Tudor, Alexandru Marcu și ca mulți alți-, Constantin Oprișan (n. 1921 la Oncești, Tecuci –m. 1958), fost strălucit student al profesorului Lucian Blaga și al profesorului D.D.Roșca avusese măcar libertatea de a-și exprima în versuri gândirea filozofică nedistorsionată de teama discordanței cu ideologia impusă prin teroare. Mircea Eliade încadra într-un „univers paralel” misiunea poetului adevărat de a-și difuza cu orice risc poezia, chiar coborând „printre lupi și mistreți”. Căci el știa – de când făcea publicistică anti-comunistă (prin 1946-1960) în revistele exilaților din Franța -, că în România (ciuntită de Basarabia, de Bucovina de Nord și de Tinutul Herții) cultura comunistă oficială este falsificată în întregime, nu numai „istoria, filologia, istoria literară” pe care i le-a enumerat într-o scrisoare (7) unui cripto-comunist, colaborator al Securității cu note (scrise în iulie 1985, vezi Mircea Eliade în arhiva Securității, București, 2008, p.230-234) chiar despre el, despre faimosul filozof al religiilor. Tot într-un „univers paralel” înscrisese Eliade si figura torționarului anchetator prin pușcăriile comuniste prezentat (în nuvelele Pe stada Mântuleasa si Pelerina) „în atitudini neutre, chiar „simpatice”, pentru a evita admosfera de teroare realistă si a revela o altă dimensiune a universurilor concentraționale” (8). Desigur, acea `o altă dimensiune’ era trăirea religioasă crestina.

Constantin Oprișan meditează după gratii asupra raționalismului al cărui părinte ar fi fost Descartes, un raționalism „științific” în care adevărul îmbracă haina legii ca raport „ce nu există-n sine” ci este purtat de subiectul cunoscător. După viziunea poetului filozof, necuratul s-ar lăuda că el ar fi necesitatea, „lanțul”, că omul ar fi obiectul său, și, generos, el (ducă-se pe pustii) l-ar mai lăsa pe om să afle câte ceva, întrucât „legea sunt eu însumi, concept obiectivat/ De cresc în spațiul cosmic sau scad în amănunt,/ mă regăsesc în mine de mine proiectat,/ și mă privesc narcisic în ceea ce nu sunt”.

Goethe consemna în Dichtung und Wahrheit că dincolo de ritm și rimă, (caractere de căpătâi ale poeziei) el prețuiește mai cu seamă ceea ce rămâne dintr-un poet într-o traducere în proză. Aceasta ar fi latura care, „în toată puritatea și perfecțiunea ei”, ar da „adevărata valoare a plăsmuirii poetice” (Goethe, Poezie și Adevăr, București, 1967).

Dacă selecția inversă n-ar fi distrus așa cum a distrus invățământul filozofic românesc, gândirea lui Anton Dumitriu ar fi trebuit să fie tema a zeci de doctorate post-comuniste.   După criteriul lui Goethe, si poezia celui care i-a ajuns student lui Heidegger prin anii patruzeci s-ar fi cuvenit să se bucure de o mai mare prețuire. Fiindcă tradusă în proză, ea vădește o gândire din cele mai interesante.

Cu o fină trimitere la cadrul în care i-a fost dat să-și fructifice solida sa pregătire filozofică, dar și la prejudecățile ce intemnițează gândirea, la înlănțuirea minților mai slabe pe calea manipulării și, mai ales, la înlănțuirea adevărului într-o lume în care minciuna a devenit atotputernică, Costache Oprișan încheie Monologul diavolului prin următoarele versuri: „Miraculos e lanțul, principiul meu suprem!/ Il aflu în gândirea și inima oricui,/ E lege, rațiune, metodă și sistem,/ E însăși viața lumii, iar eu sunt geniul lui” (9).

 

Note

  1. De la filozoful Anton Dumitriu (premiat în 1940 de Academia Română si, după o interdicție de semnătură de două decenii, în 1968 din nou premiat de Academia de după 1948 pentru Soluția paradoxurilor logico-matematice, iar în 1984 pentru vol. Aletheia) am aflat că în 1974 a reușit să publice abia după treisprezece referate volumul Philosophia mirabilis. Personalitate de recunoscut prestigiu internațional, filozoful și logicianul Anton Dumitriu a fost publicat peste graniță de numeroase reviste de specialitate precum „The Journal of History of Philosophy” (Washington), „Scientia” (Milano), „International Philosophical Quarterly” (New York), „Notre Dame Journal of Formal Logic” (Notre Dame, SUA), „Il dialogo” (Urbino;       a fost si profesor onorific la Institutul superior de științe umane din Urbino), „Il Contributo” (Roma, unde fusese cooptat și în Consiliul stiințific), „International Logic Review” (Bologna, cooptat și în Consiliul stiințific al revistei), etc., etc., fără ca pentru aceste activități să i se fi făcut vreodată vreo reclamă (în țara comunistă și cripto-comunistă de după 1990) comparabilă cu masiva mediatizare a „câtorva intelectuali superstar din România numiţi filozofi fără a avea o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (I. Aranyosi), auto-declarați discipoli ai lui Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Modelul Păltiniș” și „Modelul Antim” (sau Inutile liste bibliografice oferite de Noica și lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi Greceanu), pe internet în revista „Clipa”, SUA, Ediția 1178 din 20 iunie 2015, http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx sau la https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22 ;  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis7.htm ; precum si Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, în rev. „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 ; sau    http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis9.htm ). Auto-declarații discipoli ai filozofului Noica par ieșiți din rând doar prin “absenţa oricărei activităţi publicistice recunoscut academice la nivel internaţional al (apud. I. Aranyosi, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu si despre plagierea de tip „inadequate paraphrase” la Patapievici, în rev. Acolada (Satu Mare), anul VI, nr.7-8/2012, p.19 ; sau       http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htma ).
  2. vezi Vasile Băncilă în articolul Nae Ionescu și „Predania”, cuprins în OPERE, vol. V, 2007, p. 459.
  3. După obținerea în 1938 a doctoratului în filozofie cu teza Bazele filozofice ale științei, Anton Dumitriu (18 martie 1905-1992) a fost întâi asistent, apoi profesor la Universitatea din București.
  4. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O întâlnire mirabilă, în vol. Inefabila Metafizică, Slobozia, 1993, pp. 17-20. A se vedea în același volum eseul Protagoras, un inspirat (despre Anton Dumitriu, Homo universalis) la pp. 134-141 și Don Quijote în interpretarea lui Anton Dumitriu, la pp. 142-152, precum și studiul La granița dintre philosophia perennis și philosophia garrula, pp. 153-160. În cartea mea din 1996, fac referiri la Anton Dumitiu în legătură cu titlul unui volum de Thomas din Aquino (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Existență, Ființă și Esență, 1996, pp.58-60). In volumul apărut în 2003 a se citi conferința despre Anton Dumitriu difuzată la Radio România Cultural pe 30 aprilie 2002, Asimilarea motivului „Don Quijote” (Isabela Vasiliu-Scraba, CONTEXTUALIZĂRI. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, pp.65-72)
  5. Cursul litografiat de Istoria logicii, predată de Anton Dumitriu la Universitatea din Bucureti in 1947-1948 a fost ultimul său curs înainte de îndepărtarea sa din învățământul superior.
  6. vezi dr. Florin Matrescu, Holocaustul rosu, vol. I-III, Ed. Irecson, Bucuresti, 2008 (editia I-a, Bucuresti, Gerom Design, 1993). Despre controlul așa-ziselor advăruri istorice privitoare la perioada anterioară și posterioară celui de-al doilea război mondial, Antony C. Sutton (1925-2002) spunea în 1980 la Radio Liberty că „never since the Dark and Middle Ages have there been so many powerful forces organized and alerted against the assertion and acceptance of historical „truth” as are active today”.
  7. vezi M. Eliade, scrisoare către I. P. Culianu din 13 febr. 1978, în vol. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, Iași, 2004, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev. „Origini. Romanian roots”, vol. XV, No. 1-2-3 (151-152-153), January, Frbruary, March, 2010, p.90-93, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Culianu-ratare-colaborare10.htm .
  8. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării în personajul anchetatoarei din romanul eliadesc “Pe strada Mântuleasa” în rev. „Origini. Romanian roots”, vol. XVI, Part I: January-June, 2012, p. 78-81, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_Mantuleasa13.htm .
  9. vezi C. Oprișan, Monologul diavolului, în vol. Doi poeți damnați: Constantin Oprișan și Ștefan Vlădoianu; versuri memorate în închisoare de Ghe. Calciu, Iosif V. Iosif și Marcel Petrișor, București, 1995, p.54-55. Din nefericire ediția a II-a aparuta în 2009 la Editura Cristiana (postfață I. Vasiliu-Scraba) are modificări ale versurilor (operate de ingrijitorul volumului, R.C.), cu urmări catastrofale în plan ideatic.       Textul postfeței: Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuți ai lui Heidegger: Constantin Oprișan, în rev. „Origini. Romanian roots”, vol. X, No. 1-2-3 (103-104-105), January, Frbruary, March, 2006, p. 110-115, sau   https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidgger/ .

Tags: „Anton Dumitriu”, „filozofie românească”, „discipolii români ai lui Heidegger”, „poetul-filozof Constantin Oprișan”, „martiri ai temniței comuniste”, „Descartes”, „Isabela Vasiliu-Scraba”.

AUTOARE: Isabela Vasiliu-Scraba, http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba

SURSA: https://isabelavs2.wordpress.com/anton-dumitriu/isabelavs-descartes3antondumitriu/