8Noica-Tabor

IsabelaVS-Noica-Eliade/ 10 iulie 2022 / 52289 car./ 6868 cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/8noica-tabor/

Motto: După editarea lui Nae Ionescu, discipolul Noica, înainte de ocuparea stalinistă a țării, scrisese că “puţin lucru trebuie să fie cunoaşterea de vreme ce rămaşi cu ea [după izgonirea din Rai] suntem totuşi aşa de departe de Dumnezeu” (Noica, Jurnal filozofic, 1944).

La arestarea lui Constantin Noica în 1958  Securitatea anti-românească a vânat pasajele în care filozoful făcuse apologia religiei în manuscrisul despre Hegel, fraze citate în timpul anchetărilor prin tortură alături de exprimări imprudente precum „tirania unei ideologii politice” resimțită de cei mai mulți români (p. 105 din mss.).

Doar în libertatea de dinainte de 23 august 1944 mai putuse Noica să scrie că îi place cum începe Biblia: Dumnezeu face şi-apoi vede că e bine ce-a făcut: “Ce extraordinară replică a Teodiceei lui Leibniz, în care lumea e creată pentru că e cea mai bună. Numai noi oamenii, leibnizieni înăscuţi, cerem ca programul să preceadă fapta” (vezi C. Noica, Jurnal filozofic, 1944, ed. II 1990, p.14).

Autorul volumului Brave New World (Aldous Huxley) spunea într-un interviu că la vremea scrierii cărții nu aflase de amploarea terorii de stat și a „educării” gândirii prin schingiuire după gratii de temnițe comuniste și că, din acest punct de vedere, imaginea Minunatei lumi a viitorului, cu tirania ei prin metode non-violente, transpune în roman doar situația Italiei lui Mussolini.

Jurnalistul Ion Spânu observase că Zigu Ornea/ Orenstein a dat pe ascuns Securității manuscrisul lui Noica pe care editura la care lucra îl primise spre publicare (1). Astfel că, în anul când plagiatorul Ion Ianoși era șef al cenzurii, toți cei cărora Noica le citise ce-a scris despre Hegel au fost arestați.

Cartea nepublicată fusese ștampilată de  Pavel Apostol/ Paul Erdoes, profesor universitar de marxism leninism, ca „unul din cele mai periculoase materiale ideologice din țară” (2).

Alte capete de acuzare pentru care Noica a fost schingiuit prin bătăi bestiale, foame şi frig l-au reprezentat citirea romanului eliadesc Noaptea de Sânziene și expedierea de studii filozofice în străinătate (3).

Chiar și în anul 1981, C-tin Noica trimisese spre publicare dincolo de Cortina sovietică de fier, printre alte manuscrise ale sale, un “Jurnal de idei (XXIV)”, din seria celor 25 de articole apărute în revista “Cronica” din Iaşi între 1977 şi 1982, texte rămase nepublicate în volum. Doar  titlul a fost folosit în 1990 la editarea unor caiete de însemnări. Se pare că ar fi fost 6 caiete, Marian Popa precizând că “alte nouă au fost pierdute” (Istoria.literaturii române de azi pe mâine, vol.II, 2001, p.1071) .

Mircea Eliade (4) notează în jurnal ce aflase de la indianistul Sergiu Al-George. Anume că discipolul său a făcut șase ani de temniță fiindcă a citit și el Noaptea de Sânziene adusă de Marieta Sadova de la Paris.

Pe 10 aprilie 1957 Mircea Eliade îi scrisese în Argentina universitarului Stan M. Popescu (/Ovidiu Găină) că se bucură să afle că acesta i-a citit cărţile publicate în ţară, “când Raiul nu era încă pierdut. Dacă vrei să regăseşti acele timpuri, dar mai ales tot ce-a urmat, citeşte Noaptea de Sânziene (Foret interdite, Gallimard, 1955). Este şi un fel de istorie a României între 1936-46” (apud. I.F.)

La vremea ceaușismului, dorinţa fostului deținut politic Noica de a-şi vedea manuscrisele publicate ajunsese pe căi neştiute să coincidă cu tactica ideologilor comunişti de a-şi ascunde sentimentele antiromâneşti prin acordul dat la tipărirea  unui trăirist de şcoală naeionesciană, ceea ce nu însemna și răspândirea unor astfel de cărți prin librării și biblioteci . Tot pe atunci s-a mai îngăduit tipărirea unor nuvele eliadești scrise în exil, împreună cu re-editarea câtorva romane și mini-romane din interbelic.

Publicarea lui Constantin Noica s-a făcut însă cu mare greutate (5) și multe amânări, cărțile fiindu-i extrem de puțin difuzate. Ca și în cazul editării comuniste a lui Eliade, scrierile lui Noica circulau xeroxate. Ostracizarea gândirii lui Noica s-a văzut de altfel chiar în anul centenarului naşterii filozofului, când în librăriile bucurestene nu se găseau decât una sau două din cele douăzeci de cărţi scrise de Noica.

Ultima carte publicată în timpul vieții a fost volumul Scrisori despre logica lui Hermes (1986), amânat trei ani, după cum aflăm din selecția de note de Securitate apărute în anul 2009.

Aspectul metafizic al logicii lui Hermes este ilustrat în caietele lui Noica de posibilitatea convertirii: Timpul logic se converteşte în alt timp. “Se continuă şi se desfăşoară prin trecerea într-o altă spaţialitate, cu generalul ca dimensiune a individualului. Convertirea se confirmă prin prefacerea mediului exterior în mediu interior” (Noica, 6.118).

In opinia filozofului de şcoală trăiristă (exclusă din cultura română de paznicii indobitocirii materialiste) “elementul se distribuie fără să se împartă” (6.4). El poate fi universalul devenit persoană ca “arheu” (6. 21), cum au fost Eminescu, Cantemir (6), Mircea Eliade, L. Blaga, S. Lupasco, etc, personalităţi marcante despre care Noica a scris Cartea arheilor “istorici”, sau Cartea marilor întruchipări .

Provenit din nevoia de participaţie, Unu-Multiplu arheului întrupat în multiplul istoriei nu apare doar în plan religios. El poate ilustra (pe tărâm cultural) universalul-particular al insului devenit “arheu istoric”, adică ridicat prin capodopere (precum Eminescu, compozitorul Paul Constantinescu, M. Eliade, Vintilă Horia, L. Blaga, Horia Stamatu, etc.) la spiritul obiectiv. Cu spusele lui Noica, ar fi vorba de o întrupare “în arheul istoric – din timp şi de dincolo de timp – al culturii ca spiritualitate autentică” (Jurnalul de idei, 6.22).

Nepublicate în volum i-au rămas după moarte Cartea arheilor, exegezele dialogurilor platonice și volumul despre Mircea Eliade.

Pe 11 noiembrie 1973 Noica îi spunea lui Octavian Nistor că vrea să scrie despre ideile filozofice ale lui Mircea Eliade, pe care-l consideră “un nou Haşdeu”. In mod delicat, O. Nistor (1917-1993), -fost coleg de facultate cu Mihai Șora şi cu Alexandru Dragomir -, îi atrage atenţia că publicarea unui asemenea studiu în “Revista de filozofie” va fi întârziată (Noica şi Securitatea, 2009, p. 131).

După Noica, la Eliade, sacrul ar fi “element” (6.11) , sau, mai bine zis, trecere a elementului din mediu exterior în mediu interior. Echivalarea noiciană dintre „sacru” și „element” este hotărâtoare pentru înțelegerea ultimei părți a Devenirii întru ființă. Fiindcă abia în Partea a II-a a tratatului de ontologie apărut în 1981, la capitolul „Fiinţa de-a doua instanţă, elementul” Noica a inserat meditaţiile sale pe tema așa-numitului “element”, în Partea a III-a scriind despre „Fiinţa în ea însăşi” (p. 327-390).

Marginalizatul filozof  a mai așternut pe furiş următorul gând: “Intrarea în element [este] reintegrare. Nu sînt toate reintegrările o asemenea stămutare [în element]? Literatura fantastică [a lui Eliade este] o ascensiune către element. Poate şi căutarea altui plan de realitate sau a altei substanţe în care lucrurile sînt [există prin esenţa lor nepieritoare]. La Mircea Eliade lucrul e izbitor, căci fantasticul lui ţine de arhetipuri, e intrare în fiinţă”.

Literatura lui Mircea Eliade doar aparent ar descrie oameni şi situaţii, fiindcă marele istoric al religiilor ar reda și institui „elemente” consemna (6.9) Noica într-unul din caietele preluate de Securitate după moartea filosofului, așa cum s-a procedat și cu manuscrisele marelui poet, fostului deținut politic, Ion Caraion.

Pentru ca astfel de sibilinice formulări să nu rămână cu totul neînțelese, Constantin Noica s-a gândit să pună scrierile literare ale lui Mircea Eliade alături de alte scrieri “fantastice”, consemnând după 1978 că orice “fantastic” [ghilimelele sînt ale lui Noica] al romanticilor, de pildă, sau al unora dintre suprarealişti, ar putea fi considerat “pe linia strămutării în element” (Jurnal de idei, 1978-1987, 6.2., Bucureşti, Ed. Humanitas, 2007, p.307).

În alt loc, ideii de strămutare prin ascensiune către element  îi adaugă un nou camuflaj scriind că fizica ar descrie şi ea nişte elemente, ca magnetismul, sau gravitaţia. În margine pune însă o observaţie cu tâlc religios: “Nimic nu este ce este: e altceva”.

Desigur şi această notaţie trebuia un pic estompată prin unul-multiplu de genul: “trăim în elementul prieteniei, -scrie filozoful pentru vigilenţii săi cititori din Securitate – în elementul profesiunii, în elementul unei limbi, al unei culturi şi al unei epoci” (6.3). De încheiat încheie iarăşi în plan religios, cu ideea de bază a misticismului după care numai omului îi este dat să prefacă transcendentul în imanent.

Când am făcut exegeza nuvelei eliadești Podul, am evidențiat o nerozie trecută de administratorii wikipediei, care-mi cenzurează – cu o perseverență demnă de o cauză mai bună – toate interpretările pe care le-am dat nuvelisticii lui Eliade.

Incultura propagată prin Wikipedia mi-a părut a atinge apogeul, de îndată ce am citit în prezentarea nuvelei „Podul” că spațiul sacru ar avea, vezi Doamne, mai multe „elemente” și că fiecare om ar întra, pasă-mi-te, în legătură cu asemenea elemente, doar că majoritatea oamenilor nu le recunosc (accesare pe 17 aprilie 2022, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Comentariu literar al nuvelei „Podul”, sau, Peștera platonică și peștera eliadescă, https://www.youtube.com/watch?v=ftr4gfmo9MA ).

Iată la ce bazaconii se poate ajunge când lipsesc echivalențele termenilor „de camuflaj” folosiți de gânditorul religios Noica în contextul absenței unor cunoștințe filozofice minimale.

Într-o altă însemnare trecută în caietele sale de Noica, creştinismul ar fi “religia religiilor” (6.96), iar mistica ar fi “înnobilat sensibilitatea umană” (6.6), l-ar fi făcut pe om să aspire către “strămutarea în element, către depăşirea tărâmului “limitaţiei care limitează” pentru intrarea în “zonele limitaţiei ce nu limitează” (ibid.).

Ilustrativă în acest sens îi părea ar fi muzica lui Bach. Fiindcă ea este învăluitoare din afară spre înăuntru “şi departe în tine [în interiorul tău] învăluitoare” (6.7). Atunci când încetează, muzica lui Bach dă senzaţia de părăsire pe care o sugerează şi versul eminescian “ca un suflet fără parte. Fără element. Fără participaţie la element”.

Cum filozoful urmărit permanent ştia că păzitorii gândirii materialiste îi vor cenzura referirile la misticism, Noica şi-a deplasat uneori în mod intenţionat şirul gândurilor (aşternute prin caietele sale) către zonele accesibile vizitatorilor comunişti pe care-i medita fără plată: “Dacă nu eşti un individual-general nu eşti nimic. Te preia statistica” (6.190), scria el celor care credeau că ies din statistică dacă intră în ierarhia politică şi socială, ignorând cu bună ştiinţă sfatul filozofului care-i îndemna să dispreţuiască “oamenii politici, aceşti valeţi ai istoriei”.

Din documentele de arhivă a Securităţii, selectate pentru publicare s-a putut afla cu certitudine că pereţii camerei sale de 8 mp din așa-numita „vilă Noica” erau “microfonizaţi” şi că manuscrisele îi erau sistematic controlate prin percheziţii securiste făcute pe ascuns (7).

În opinia lui Noica “nedreptăţit în chip flagrant, exclus și umilit ” (I.P.) de ideologii cu putere de decizie, oamenii s-ar împărţi în “drept-credincioşi şi arieni, adepţi ai lui Arie” (6.215). Primii ar fi cei care cred în Unu-multiplu (Trinitate). Arienii, crezând în Unu şi multiplu, ajung să creadă numai în multiplu, singurul care ‘se vede’. Aceştia ar fi raţionaliştii (/iluminiştii), cei care nu ştiu “de lumina taborică a bunei filozofări”(ibid.).

“De ce a triumfat icoana? (6.85) -se întreabă Noica, spre a răspunde în coordonatele metafizicii platonice:   “Pentru că este un Unu-multiplu”. După filozoful retras la Păltiniş, Europa începe la 325 cu Conciliul de la Niceea care a îngăduit cultul icoanelor. “Dar icoana a devenit în renaştere portret, apoi fotografie” (6.96), mai notează Noica în postura de filozof al culturii, după ce propusese în 1986 cea mai indrăzneaţă logică metafizică din câte se puteau publica la vremea terorii ideologice materialiste. Desigur, logica sa botezată logica lui Hermes, fusese epurată înainte de tipărire de orice trimitere la filozofia religiei creştine. Dar din caietele sale aflăm de “obârşia în Tatăl Ceresc” a lui Unu-multiplu care ar apărea drept o unire de tipul I-D-G.

În această triadă, G (generalul) ar trimite la descinderea pe linie paternă (Iosif -Avraam), D (determinanta) ar indica matriarhatul, iar I (individuaţia) n-ar sugera nici naştere din tată, nici naştere numai din mamă, ci din Unul (Tatăl Ceresc) transcendent şi trinitar (Noica, 6.42). Noica precizează (pentru sine) că “individuaţia e doar o treaptă” (ibid.) şi că asemenea idei se regăsesc atît în spiritualitatea indiană cât şi în cea europeană, când nu este fără Dumnezeu, adică în versiunea ei proastă (acatholistă), “restrânsă la grija agoniselii fără de limită a bunurilor de consumare”. Filozoful considera că nu este “nevoie să refuzi omului proprietatea”. Ar fi destul să-l aduci prin cultură în situaţia de a spune: “Nu am ce face cu proprietatea” (6.80). Despre cultura europeană el nu avea o părere grozavă. Lucrul apare limpede din consemnarea impresiei că “secolul acesta nu lasă monumente arhitectonice şi nu lasă idei mari. De aceea şi face atâta scandal, până la isteria catastrofei finale. Ca oamenii fără importanţă” (6.153).

În plan cultural, după colectivismul comunist instituit şi păzit prin teroare, individualismul capătă o însemnătate aparte fiindcă “acum e în joc individul care în însingurarea lui reface comunitatea” .

Noica se referă la asceza culturală în care a trăit el însuşi, precum şi Anton Dumitriu, sau Alexandru Dragomir şi atâţia alţii care au reuşit să creeze în domeniul filozofiei opere ieșite din rând. Filosoful accentuează în mod expres asupra refacerii de după “distrugerea sistematică a spiritului care a luat trup printre noi” consemnată și de Lucian Blaga in Luntrea lui Caron, să nu rămână neştiute cele întâmplate în plan spiritual.

Dacă odată cu ocupaţia rusească de după 23 august 1944 „ni  s-au retezat brutal şi cu fierăstrăul toate valorile, pentru ca urmaşii noştri să nu mai găsească nici un sprijin spiritual şi nici un temei de mândrie nicăieri şi în nimic”  cum scria L.Blaga, mai târziu nu a mai fost necesară arderea bibliotecilor şi nici confiscarea cărţilor, întrucât ştiinţa manipulării creierelor a obţinut aceleaşi rezultate prin dominaţia mijloacelor de mass media şi prin tehnicile subliminale de control şi de influenţare a gândirii. Desigur un rol de primă mărime l-a jucat si ruinarea învătământului de toate gradele.

Constantin Noica a vrut vreme îndelungată să publice o carte scrisă despre Eliade care să ocolească zonele “obscurantismului” religios. Ea ar fi început cu “elementul înfrăţirii, al iubirii”, prin invocarea sfîntului Francisc din Assisi (Jurnal de idei, 6.20), mai uşor de trecut prin cenzură decât vreo imprudentă trimitere la naeionesciana “iubire ca instrument de cunoaştere” (8). Filozoful de la Păltiniş observase că simultaneitatea în timp e rod al iubirii: “eşti contemporan în timp cu cel pe care-l iubeşti. Asta e tot – şi înseamnă înfrângerea umană a timpului. Fiinţa nu e Dumnezeu ci este iubirea lui” (6.103), notează el între multe alte însemnări mai puţin periculoase din punct de vedere ideologic. Cum ar fi de pildă îndemnul pentru tinerii care-l vizitau: “Citiţi autori şi nu cărţi” (9).

Abia în 1979, după ce Eliade fusese onorat cu mulţime de distincţii de lumea academică occidentală, pentru gândirea sa deschizătoare de noi orizonturi culturale, lui Romulus Vulcănescu i se îngăduie a tipări textul noician Eliade ou le soif du concret în revista “Ethnologica”. După moartea marelui savant, revista “Manuscriptum” îi publică şi ea Deschiderea unei creaţii exemplare şi originale [opera lui Mircea Eliade] în nr.3 (68) 1987, p.65-66.

În rest, nimic din ce-a scris Noica despre Eliade n-a fost inclus în vreo revistă a Academiei R.S.R.: Adevăratul înţeles al “sacrului” la Mircea Eliade a apărut în trei numere ale revistei “Săptămâna culturală a Capitalei” din decembrie 1975; Mircea Eliade –75 a fost tipărit de “România literară” în 4 martie 1982, şi un an mai târziu lui Ioanichie Olteanu cenzura îi permite să publice Cei şapte paşi ai lui Budha. Un înţeles pentru destinul lui Mircea Eliade în “Viaţa Românească”, nr.5/1983.

Din nefericita încercare de a pune la grămadă si a publica după moartea lui Noica o selecţie din gândurile sale rămase prin caiete de însemnări din care filozoful mai citea vizitatorilor săi întâmplători (v.Lucia Fetcu, Lecţia domnului Noica, în vol. Modelul cultural Noica, Buc., Fundaţia Naţională pentru ştiinţă şi artă, 2009, p.208), găsim și textul consemnat pe o placă de mari dimensiuni în faţa vilei zisă “Noica” de la Păltiniş: “şi-a chemat prietenii şi au înălţat împreună o casă”.

Probabil ca să nu mai fie pusă la îndoială existenţa “Şcolii de la Păltiniş”, negată de Petre Ţuţea pe motivul absenţei de scrieri filozofice originale a presupuşilor discipoli. Care vor fi nutrit speranţa că a fost suficientă discuţia între „prieteni” neapărat văzuţi pentru a înalţa în domeniul filozofiei româneşti o casă. Sau, mai corect spus, o “încremenire în proiect”. Fiindcă nici un vizitator al lui Noica n-a uimit încă lumea cu cine ştie ce originalităţi în domeniul filosofiei, sau cu vreo carte care să sporească patrimoniul de valori filozofice românești.

Înainte de prima sa arestare, Mircea Vulcănescu, invitat să-i vadă noua locuinţă din pădurea Andronache, ar fi făcut în 1946 această remarcă: “şi-a chemat prietenii şi au înălţat împreună o casă”. Sensul frazei – în decriptarea lui Noica – ar fi că un autor, atunci când îşi scrie cărţile, îşi “cheamă prietenii nevăzuţi” cercetându-le operele. E tocmai ce a făcut Noica şi n-a făcut nici unul dintre auto-declaraţii săi discipoli: a îmbobăţit filosofia românească şi cultura universală prin câteva cărţi magistrale.

Întâi a scris despre spiritualitatea limbii şi culturii româneşti chemându-l pe Mircea Vulcănescu  prin capodopera de gând a acestuia: Dimensiunea românească a existenţei.

Apoi și-a văzut tipărit un Tratat ontologic urmat de Trei introduceri la metafizica sa, cărți „înălțate” împreună cu prietenii săi Aristotel, Platon, Kant, Hegel, Heidegger, Eminescu, Blaga şi Corydaleu, pentru ca la sfârşit să scrie acel “Tratat de logică reală”, la care se gândise în 1957 după de a terminat Povestirile despre om, solicitate de o editură franceză.

L-a mai invocat şi pe Mircea Eliade când a scris Adevăratul înţeles al sacrului şi în 1983 Cei şapte paşi ai lui Budha la vremea când “cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX” concepea dincolo de Ocean renumita sa Istorie a credinţelor, premiată de Academia franceză.

De la Anton Dumitriu (10) ştiu că în perioada interbelică R. Guenon îi îndemna pe cei insetaţi de spiritualitate autentică să înveţe româneşte şi să ia aminte la viaţa duhovnicească din mânăstirile noastre ortodoxe. În opinia lui Constantin Noica (şi a lui Mircea Eliade), întreg secolul XX va trece neobservat în istorie (6.102) dacă spiritul obiectiv (în sens hegelian) întrupat în interbelic în spiritualitatea şi cultura românească nu va fi integrat în cultura universală.

Note și comentarii marginale

  1. vezi I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate, în „Ziua”, 7 aprilie 2007, precum și  Luciana Pop, Constantin Noica şi criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007. A se vedea si vol.: Prof. Univ. Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, 2018, Editura Curtea veche, București. In antologia lui Dan Iacob, Sunetul Noica, Roman, 2019, turnătorul Zigu Ornea (mediatizat după 1990 în „Dilema” lui Andrei Pleșu, vizitator al familiei lui Leonte Răutu, supranumit „gropar al culturii românești”) este citat alături de victima sa (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O frază sforăitoare și multiple cenzurări la 110 ani de la nașterea lui Noica, parțial pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XVI, nr. 1 (171), ianuarie 2022, p.12, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabela-vasiliu-scraba-o-fraza-sforaitoare-si-multiple-cenzurari/), cum se întâmpla și în revista securității „Glasul patriei” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/ ).
  2. Turnătorul Pavel Apostol era „sursa Șerban” (vezi Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005).
  3. Expedierea în străinătate era o gravă abatere de la “etica comunistă” cu care îi împuia capul comunistul Liiceanu filosofului C-tin Noica (vezi Jurnalul de la Păltiniş, București, 1983, p. 177). De aceea apare consemnată într-unul din dosarele de urmărire a lui Noica la Păltiniş (vezi Noica în arhiva Securității, vol. II, Bucureşti, Ed. M.N.L.R., 2009, p.348).
  4. Faptul că Editura Politică şi-a schimbat doar numele după 1990 (în Editura Humanitas) ar fi de observat pe cărţile lui M. Eliade publicate de această editură care “uită” în mod sistematic mulţimea distincțiilor academice cu care a fost onorat marele istoric al religiilor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în diverse wikipedii, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, nr.269/ 2013, p.12 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/). A se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, fragmentar pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/. La respectiva editură neschimbată a rămas după 1990 practicarea cenzurii comuniste odată cu tipărirea jurnalului jurnal eliadesc și a volumului despre Nae Ionescu scris de filosoful Mircea Vulcănescu, martirizat în temnița comunistă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzurarea cripto-comunistă a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu scrisă în 1941-1944 si publicată în 1992, fragmentar pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XIV, nr. 10 (155), octombrie 2020, p.13, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/contra-factum-non-valet-argumentum/; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/ )
  5. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica; pe hârtie în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22;  sau on-line https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/.
  6. Redau în citat o notă mai amplă din articolul Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul creaturii în hieroglifă vulcănesciană; „A.I.Brumaru a publicat prima oară în volum eseul lui Noica intitulat „Modelul Cantemir în cultura noastră, sau, Memoriu către Cel de Sus asupra situației în cele Trei Țări Românești” (București, Ed, Atena, 1995) după o dactilogramă circulând în samizdat de prin 1973 de când a fost scris în stil, să-i spunem, „cioraniano-vulcănescian”. De la ultimul a luat cadrul posibil/ real iar de la primul a împrumutat ideea „gălbezii” Mioriței transpusă de Noica în prejudecata unei veșnici rămâneri a românilor în aria posibilului. Cu precizarea că filozoful de la Păltiniș era perfect conștient de miracolele întâmplate în istoria spiritualității românești odată cu apariția creatorilor excepționali iviți (crede Noica pe urmele lui Cioran) din magma eternului posibil cu neisprăvirile și neîmplilirile lui. Nici inițiatorul Școlii trăiriste nu fusese uitat de discipolul Constantin Noica, pentru că în opinia filozofului Nae Ionescu un român n-ar fi scris niciodată partea a doua din Faust-ul goethean, lipsindu-i înclinația spre „faptele cezarice”, pusă de însuși Goethe pe seama Dracului. Cu omul românesc mereu sub vremi, Noica scrie că la români interesul s-ar fi axat pe mântuirea sufletului, Acest interes i-a lipsit lui Faust (după opinia lui Nae Ionescu) din pricina panteismului goethean. Eseul lui Noica mai conține dojana că românul ar tot începe și n-ar duce nimic la bun sfârșit, cam ce constatase la lăutăristul Andrei Pleșu rămas în mijlocul drumului după ce pornise către specializarea în istoria artei sau în indianistică, unde a abandonat (rapid) studiul sanscritei început cu dr.Sergiu Al-George. Noica nu a vrut să treacă nesemnalat nici lăutărismul impostorilor din mediul universitar al României de după ocupația sovietică. Poate de aici i s-a tras cenzurarea eseului său nepublicat ani de zile. Fatalitatea rămânerii impostorilor în neîmplinirile posibilului nu era însă de trecut în Memoriul către Cel de Sus. Dar era reală. Si Noica voia în final să arate că posibilul e mult mai vast decât realul. El invocă exemplul acelui posibil românesc al rugăciunilor (pentru fratele Alexandru) dintr-o mânăstire moldovenească, posibil cu mai multă cuprindere decât realitatea prezenței armatei staliniste. Când s-au văzut ultima dată în 1985, necunoscutul autor al Memoriului către Cel de Sus (i.e Noica venit din cușca de după Cortina de fier) îl îndemna și pe Cioran (la 74 de ani aflat în plină glorie) să se apuce să scrie lucruri serioase. (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-cioranmistic15/ ). Dar îndemnul la scris îi fusese mai caracteristic savantului Mircea Eliade care și-a amintit (pentru românii liberi cu care împărțea exilul) de spusele lui Nicolae Iorga: „Să știți că eu nici în mormânt n-am să mă odihnesc! Am să fiu cu ochii pe voi, am să vă îmboldesc  și am să vă mustru ca să nu vă lăsați pe tânjală, să nu uitați ce aveți de făcut, să nu vă uitați datoria față de cei care au fost și, mai ales, cei care vor veni!” (cf. Mircea Eliade, Nicolae Iorga, în rev. „Uniunea Română”, dec. 1948)”,  https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/misterul-creaturii-hieroglifa-vulcanesciana/ .
  7. Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a vilei “Noica” de la Păltiniş, în rev. “Discobolul”, Alba Iulia, iul.-aug.-sept. 2010, p.256, http://www.revistanoinu.com/Vila-C.-Noica-de-la-Paltinis.html . A se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a filozofului Noica, în „Almanahul Origini”, 2010, http://www.revistanoinu.com/Sfarsitul-lui-Constantin-Noica.html .
  8. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica şi în dubla sa înfăţişare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Slobozia, 2000. A se vedea şi: Isabela Vasiliu-Scraba, Primatul spiritualităţii în naeionesciana “iubire ca instrument de cunoaştere”, în rev. Argeş (Piteşti), mai 2008, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Mircea Eliade și cu Nae Ionescu, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul XI, nr 6 (115), iunie 2017 ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/.
  9. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, sau https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-memorialistica2tribuna258/. A se audia si emisiunea de la Radio România Cultural, https://www.youtube.com/watch?v=N5CdLhvIbSY .
  10. Filozoful şi logicianul Anton Dumitriu (1905-1992), care după anii de detenţie politică s-a retras câteva luni la Mânăstirea Statina din Moldova, a purtat cu G. Vâlsan o corespondenţă axată pe tema isihasmului românesc din mânăstirile ortodoxe (vezi Enrico Montanari, Succesul lui Guenon printre români, în „Origini. Romanian Roots”, 5-6 (71-72) May-June 2003, p.15). La M-rea Slatina, fostul profesor de istoria logicii a lucrat vreo trei luni la soluţionarea Teoremei lui Fermat (umplând cu formule matematice vreo 50 de caiete, apud. Antonie Plămădeală) împreună cu fostul său coleg de facultate, părintele Petroniu Tănase (1905-2011), matematician înainte de călugărire, fost egumen al Schitului românesc “Prodromu” din Muntele Athos.

Repere bibliografice

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba, vezi Wikipedia – articol audio,  https://www.youtube.com/watch?v=JOyCYIhLcJw .

Minoritarul pitit după pseudonimul Kun Kipcsak, în dușmănia lui față de valorile culturale ale celor 94 la sută de locuitori români din România, a marcat fișa Isabelei Vasiliu Scraba din wikipedia, în dec. 2021 ca, vezi Doamne, „nerespectând politica de notabilitate”. Iată-i pe wikipediștii interesați de anihilarea scriitoarei:  Kun (Kunok) Kipcsak, Accipiter Gentilius, Donarius, CumanulB, Diesel EngineRo, AdiJapan, MyComp, Alexander Tendler, Vituzzu, Hoyanova, Joshua Jonathan, Enrique Cordero, dintre care unele pseudonime sunt clone ale aceluiași kaghebist. In aprilie 2022 prezentarea Isabelei Vasiliu-Scraba a fost propusă spre ștergere din Wikipedia probabil și pentru că a scris despre confiscarea acestei enciclopedii on-line textul din link, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/, care poate fi și audiat, https://www.youtube.com/watch?v=OhRsWnr3Gzw

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/8noica-tabor/.

Advertisement