IsabelaVS-1965Miorita11

 IsabelaVS-1965Miorita11/23mai 2015/ 20181 car./2905 cuv.

 Isabela Vasiliu-Scraba, O transpunere scenică a baladei MIORIȚA

 

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-1965miorita11/

 

Motto: “Învață să pui preț pe lucrurile umile ale lumii. Pentru că o singură dată trăiești și ele numai o singură dată ți se oferă vederii; nu te trag de mânecă, nu-ți scot ochii cu strălucirea lor – și ce strălucitoare devin dacă apuci să vorbești despre ele, ce misterioase” (Mircea [Sandu] Ciobanu, Istorii. Addenda, jurnal 1985, în primul număr ieșit după 1990 al rev. „Viața Românească”, nr. 10, 11, 12, 1989, p. 168).

 

Ieșit după 22 de ani de temniță cu un regim de exterminare care ar fi trebuit să facă din milioanele de deținuți români chiar mai multe victime decât acele sute de mii din gropile comune aflate în preajma închisorilor comuniste (vezi dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, vol. I-III, București, Ed. Irecson, 2008, 1430p.,) un deținut politic – îndeaproape hărțuit de Securitatea comunistă și după eliberare (1)-, a fost în anul școlar 1964/ 1965 profesor de franceză, istorie și geografie la o școală medie din satul Sălciile. La un concurs între sate profesorul Virgil Maxim (1922-1997) a montat cu elevii balada Miorița într-un spectacol dramatic sugerând (am spune noi) ecouri ale finalului poeziei Amin de Sergiu Mandinescu:

„De-aș avea o aripă de înger / și cerneală de bezne, / poate că abia atunci mi-ar fi lesne / să mă adun din toate risipirile, / să-mi scriu amintirile / și să spun tuturor de ce sânger. // Era o noapte jefuită de stele… / La fereastra nădejdii –zăbrele, / La ușa salvării –lăcate, / Iar frunțile noastre palide, înoptaseră toate. // Când, deodată, din mijlocul nostru izbucni, ca o flacără neagră, ura. / Focul ei a topit într-o clipă: gând, suflet, aripă / Toate din tot, / Si n-a mai rămas decât zgura. // Baroase cumplite zdrobiră tăcerea / În cioburi de răgnete mari cât durerea. / Tăndări din sufletele noastre au ajuns pân’ la cer. / Martirii ardeau pe ruguri de ger…// Ah! Cum își mai holba ochii Istoria! / Nu-i venea să creadă că-n geamătul nostru / scrâșneau Cloșca și Horia, / că-n sufletul nostru, de nădejde orfan, / atârnau nojițele lui Badea Crișan. // Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate. / Ah, amintirea asta ca pe roată mă frânge! / Pe jos erau risipiți crăițarii de sînge, / Plata atâtor și-atâtor păcate. // Atât de cumplite au fost suferințele, / Atât de satanică a fost urgia / Încât mulți dintre noi în noaptea aceea și-au pierdut mințile / Alții și-au pierdut veșnicia. // Dintre cei ce-au trecut pe acolo, numai morții trăiesc. / Iată, de pildă, eu umblu, vorbesc, / Asemenea lui, așișderea ție, / Dar viața mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie. // Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor / Îmbrățișându-mi durerea, sub lespezi de patimi și chin./ Aștept îngerul zorilor, aștept învierea, / În numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh, Amin!” (Sergiu Mandinescu, Amin, trimisă în 1982 de Cicerone Poghirc lui Leonid Gheorghian, cuprinsă și de Zahu Pană în vol. Poezii din închisori, Ed. Cuvântul Românesc, Canada, 1982, cu o prefață de Vintilă Horia).

La Virgil Maxim transpunerea scenică a baladei Miorița a fost o asimilare creatoare a mitului mioritic, imaginată de un tânăr trecut prin „masacrul din închisoarea Pitești, patronat de Nicolski (/Boris Grunberg) cu începere din 6 decembrie 1949, așa-zisa reeducare prin tortură” (vezi Șerban Rădulescu-Zoner, Poporul Român anti-semit?, în rev. „Căminul românesc”, Fribourg, Elveția, an 30, nr. 2/117, iunie 2011) reeducare descrisă de poetul Sergiu Mandinescu în cutremurătoarele lui versuri. În viziunea originală pe care a montat-o profesorul Maxim, cei doi uneltitori se îndreaptă cu bâta și securea în mâini spre ciobanul vorbind cu mioara, pentru ca în final ambii să se prăbușească prosternați la picioarele victimei lor, răstignită pe troiță: „Dreptul la existență, ne învață tradiția românească, nu se câștigă doar prin arme, ci și prin bătălia necurmată pentru instaurarea valorilor umane”, consemna Petru Ursache în volumul Miorița. Dosarul mitologic al unei capodopere (Opera Magna, Iași, 2013, p.249).

Părintele Iustin Pârvu, trecut și el fără nici o vină prin iadul închisorilor comuniste, ajunsese la concluzia că „sufletul pe cruce câștigă adevărata libertate. Toate metodele de re-educare psihică a comuniștilor au făcut mai mulți sfinți decât robi și au sfințit pământul Țării cu sânge de mucenici.”

Ca și Mircea Vulcănescu despre care , Virgil Maxim își iertase călăii, trecând doar peste ultima lor samavolnicie, prin nerespectarea țidulei de la eliberare, prin care victimele care supraviețuiseră regimului de exterminare se angajau să „nu divulge nimic” din cele suferite de el și de alții în detenția politică. Cicerone Ioanițoiu salvează de la uitare replica lui Ion Eremia care făcuse nevinovat 15 ani de temniță grea și care în loc de semnătură a scris pe acea nerușinată fițuică următoarele: „In baza cărei legi îmi cereți să nu vorbesc despre ce am văzut și auzit în închisori? Vă este frică să nu spun mârșeviile pe care le-ați făcut? Voi spune tot.”

Desigur nici paza „ideologică” a statului polițienesc n-a fost vreo clipă slăbită, cum nu este nici azi, în 2014, când se clocește interdicția prin lege de a pronunța – altfel decât punând la zid – nume de foști deținuți politici din milioanele de întemnițați români în perioada de după 23 august 1944 până în decembrie 1989 în România și în provinciile românești incorporate în URSS. Alexandru Paleologu, fost deținut politic, a putut spune abia după1990 că „suntem o nație care am luptat împotriva comunismului încă de la început” și că românii „și-au asumat în mod conștient cele mai teribile destine”. După câțiva ani de cripto-comunism, cel arestat în lotul Noica-Pillat ajunsese a-și da seama că „noi trebuie să încercăm, totuși, cât ne stă în puteri, să facem dreptate; dacă n-ar fi decât în ordinea afirmării de adevăruri, și încă ar fi ceva” (Al. Paleologu, Interlocuțiuni, Biblioteca „Viața Românească”, București, 1997, p. 169 și p. 157). Până în 1990 fusese “strivită orice forţă anti-comunistă, orice idee anti-comunistă (…). Dar conştiinţa este supusă principiului libertăţii şi nimeni nu va putea să doboare această lege” (Ion Ianolide în rev. „Atitudini”, nr.7/2009, p.40). De fapt, nici Alexandru Paleologu și nici Ion Ioanolide nu prinseseră de veste că în plină teroare polițienească Sfântul Părinte Arsenie Boca (hărțuit și arestat de Securitate în repetate rânduri, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu, URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ , sau https://fr.scribd.com/doc/203249009/IsabelaVasiliuScrabaParArsBocaMartir) a încălcat porunca de a nu divulga nimic din cele petrecute în temnițele comuniste, pictându-l prin 1962-1963 pe pruncul Iisus în haine de pușcăriaș în bolta altarului Bisericii Sf. Elefterie cel Nou (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Eliade și a părintelui Arsenie Boca, http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 ). Mircea [Sandu] Ciobanu (1940-1996), a cărui opinie (despre posibilitatea romancierilor de a spune acele adevăruri istorice pe care istoria oficială le ocultează și când nu mai poate să le ascundă le deformează) era indosariată de Securitate (pe 14 iunie1975, vezi Cartea albă a Securității, București 1996, p. 75) afirma (încifrat în versuri din vol. Patimile, Ed. Tineretului, București, 1968) unele adevăruri despre exterminarea prin schingiuire a deținuților politici (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab. Poezii incifrate de Mircea (Sandu) Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1333), exterminare după gratii pe care oficialii cripto-comuniști o ascund și astăzi, din grija de a nu simpatiza cu victimele astfel ucise. Ca romancier, lui Mircea [Sandu] Ciobanu i se publica în același an Martorii (E.P.L., București, 1968, roman redactat între 1965 și 1966) unde scrisese despre „liantul” fricii care înlesnește procesul de integrare al indivizilor „într-un organism unitar”, despre dificultatea de a „simpatiza cu victimele” care nu-ți sînt rubedenii sau cunoscuți, precum și despre memoria mulțimii care „n-are bătaie lungă”, observând că „rațiunea îmblânzită învață să contemple cele mai dezgustătoare alterări ale înfățișării umane” (Martorii).

Pentru că în comunism teroarea poliției politice mergea mână în mână cu teroarea ideologică a fost posibilă situația prin care victimele închisorilor comuniste să fie silite prin tăcerea lor a deveni cumva părtașe la crimele regimului: „a tăcea și a nu da adevărul pe față, inseamnă a-l trăda” observase din primele secole de creștinism Sf. Teodor Studitul. Desigur, înainte căderea comunismului, tăcerea nu era o opțiune, ci rezultatul constrângerii, incluzând percheziții și confiscarea de manuscrise (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Noica%20marginalizat%20de%20IVS.htm , precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Sfârșitul lui Noica și sfârșitul comunismului, http://isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm ). Corespondența foștilor deținuți politici era și ea atent urmărită, astlel că, Testamentul din morgă, trimis cu dedicație de la Paris de Remus Radina lui Noica, n-a mai ajuns la destinatar, volumul fiind reținut de Securitate pe 6 febr. 1984 (vezi Noica în arhiva Securității, vol. II, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, București, 2010, p. 112).

In marea temniță în care fusese transformată întreaga Românie, dresajul gândirii urma (fără esențiala brutalitate a reeducării prin tortură) schema „Experimentului Nicolski-Pauker” (2) cu victime (dresate ideologic) care au fost transformate în dresori. Omul-obiect al desfigurării personalității umane (prin suprimarea libertății de gândire si de exprimare în totalitarismul comunist) era transformat în subiect participant nemijlocit la uciderea libertății de gândire a celorlalți oameni deveniți obiecte de experimentare. Insul încercând a redeveni „subiect” pe calea credinței creștine atrăgea ca un magnet ura ideologilor comuniști. Întrucât ei știau bine că doar prin legea străbună românii își puteau învinge frica (3), astfel anihilând moara demonică măcinând oameni/neoameni, i.e. oameni de statut incert, nici pe de-antregul ucigași/ sau dresori, nici simple victime/ sau dresați.

În spectacolul organizat în cadrul Cântării României, Virgil Maxim închipuise un luminiș de pădure cu o încrucișare de drumuri (de transhumanță) marcată, ca prin satele românești, printr-o troiță la care se întâlneau trei cărări venind din munți. In calitatea sa de monument, troița are darul de a pune în paranteză devenirea în spațiul pe care-l domină prin însăși prezența ei (Alexandru Paleologu, Simțul practic, Ed. Cartea Românească, București, 1974, p.12). Ciobanul moldovan era așezat de profesorul-regizor în apropierea troiței, îngrijind focul de popas. Prin activitatea depusă, el se arată a participa la devenire, dar însăși vecinătatea troiței îl situează de la bun început pe muchia dintre temporalitate și posibilitatea suspendării acesteia.

La umbra unui tufiș, ceilalți ciobani sînt reprezentați ca discutând între ei și plănuind uciderea. In sunet ritmat de talăngi, corul de elevi fredona în surdină balada, plasați de regizor după decorul reprezentând pădurea: „un flăcău recita cadențat Miorița, realizând simultaneități expresive cu corul, cu efect de vrajă. Succesiv, corul tăcea, când momentele erau favorabile descrierilor, sau recitatorul tăcea, dacă favoriza starea de mistică lirică. Melodia am luat-o din manualele de muzică… pe care am armonizat-o pentru cor mixt; corul îl formasem din țăranii din sat cu voci bărbătești, iar elevii și profesoarele completau celelalte voci. Repetițiile le făceam mai ales noaptea…Pentru momentul nunții, lumina unui artificiu de pom de Crăciun descria căderea unei stele, pierzându-se peste culmi; din spatele pădurii se înălțau discret soarele și luna, luminând vârful brazilor și paltinilor…La repetiția momentului final fuseseră doar cei trei ciobani. De aceea la spectacol emoția era generală…Singura apreciere, imediată, au fost lacrimile și suspinele întretăiate…După aceea au venit aplauzele.” ( Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, p 428).

În interpretarea dată de profesorul din satul Sălciile (supraviețuitor prin minune Dumnezeiască a trei luni de iarnă cu un terci la trei zile într-o celulă lipsită de lumină și complet neîncălzită, vezi V. Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, pp. 394-395) uciderea cutremurătoare simbolizată în baladă printr-o crimă între frați, devine în subsidiar însăși criminala reeducare comunistă care a dus după gratii la uciderea a sute de mii de români nevinovați (vezi Cicerone Ionițoiu, în enciclopedia Românii în știința și cultura occidentală, 1992. pp. 205-207) iar în așa-zisa „libertate” la monstruozitatea încercării de a transforma oamenii în neoameni, în ființe dresate, lipsite de orice discernământ.

Prezența troiței, sugerând un nou context de desfășurare a nedreptei ucideri face ca ideea de trecere pe tărâmul celălalt să fie îmbogățită prin nevoia creștinească a absolvirii de păcat: Ucigașii cad în final la piciorele celui răstignit pe cruce. „Între inspectorii veniți de la Mizil era și un fiu de preot care a propus-o și la concursul inter-raional. Iar efectul a fost același. Mai departe însă nu a trecut” (ibidem) Nu numai că n-a trecut, dar si regizorul spectacolului a fost scos din postul de profesor.

În orice cultură, scria „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX” există un „mit central care o revelează și care se găsește în toate marile sale creații. Viața spirituală a românilor este dominată de două mituri [Miorița și Meșterul Manole] ce exprimă, cu o spontaneitate perfectă, viziunea lor spirituală asupra Universului și evaluarea pe care ei o conferă existenței” (Mircea Eliade). Multe au fost readaptările mitului aflat la baza Mioriței (4) după căutările spirituale ale marilor noștri creatori, începând cu reflexele mioritice din poezia Cantilenă a lui Dan Botta (http://www.scribd.com/doc/225473643/Dan-Botta-Cantilena ), trecând prin piesa de teatru Balada carpatină a fostului universitar cernăuțean Traian Chelariu (Teatru, Ed. Minerva, București, 1978, prefață de Adrian Anghelescu) și ajungând la povestea Luptătorilor anticomuniști din munți din Balada oierului din Severin (http://www.scribd.com/doc/225473494/Constantin-Aurel-Dragodan-Balada-oierului-din-Severin ), a remarcabilului poet Constantin Aurel Dragodan (5). Compusă după gratii, ca atâtea și atâtea capodopere ale lui Radu Gyr sau ale lui Nichifor Crainic, Balada oierului din Severin anulează judecata morală a marginalizatului Mircea [Sandu] Ciobanu care credea că „este imoral să scrii cărți bune într-o epocă a răului. Este o falsificare istorică. Ar trebui să scriem cărți proaste care să fie pe măsura timpurilor în care trăim”. (Mircea Ciobanu, interviu în „Adevărul literar și artistic”, nr. 141 din nov. 1992).

 

Note:

1.“Complexaţi de o teribilă frică instinctivă (…), necivilizaţi, necompetitivi, imprevizibili în violenţele şi iraţionalismul lor (…) de nimic nu le-a fost comuniştilor mai frică decât de inteligenţa adversarului (…). În aspiraţia lor de confruntare, comuniştii urcă doar până la ură, furt, agresiune şi asasinat” (Ion Caraion, Ultima Bolgie, Bucureşti: Ed. Nemira, 1998, p. 25).

2.Atrocitățile din temnița unde era închisă studențimea română au fost orchestrate de generalul NKVD Alexandru Nicolski/Nicolau și de Ana Pauker, ambii scăpând de judecată prin “filiera NKVD”, datorită prieteniei Anei Pauker cu Stalin şi cu Molotov (vezi Dennis Deletant, Securitatea şi disidenţa în Romania, Bucuresti, 1998, p.59 precum și D. Deletant, România sub regimul comunist, Biblioteca Sighet, Fumdația Academică Civică, București, 1997). În opinia lui Serban Rădulescu-Zoner, „situația reală din România marii terori (1944-1955) a fost ținută sub preș de unii autori pentru a insulta poporul român și al acuza de anti-semitismm” (vezi Șerban Rădulescu-Zoner, Poporul Român anti-semit?, în rev. „Căminul românesc”, Fribourg, Elveția, an 30, nr. 2/117, iunie 2011). Istoricul „supraviețuitor 15 luni în infernul lui Ștrul” [Mauriciu, comandant al Securității regiunii Pitești care „hotăra cine să fie dus în camera de tortură, cât să dureze aceasta și ce metodă să fie folosită” (Ș.R.Z)] mai scrie că „șeful torționarilor care participa la cele mai groaznice torturi era Nicolski”, generalul NKVD care „a patronat și masacrul din închisoarea Pitești” (Șerban Rădulescu-Zoner, Poporul Român anti-semit?, în rev. „Căminul românesc”, Fribourg, Elveția, an 30, nr. 2/117, iunie 2011).

  1. Trimițându-i lui Hurmuzachi textul baladei Miorița, Vasile Alecsandri notează în marginea ei o observație extrem de interesantă. Este vorba de înclinația românului către acceptarea sorții, astfel că „nici o întâmplare cât de aprigă nu-l poate dărâma, căci el se mângâie și se întărește cu ideea că: așa i-a fost scris” (V. Alecsandri, 1850). Este ceea ce Emil Cioran numea fatalismul românesc. „Când eram tânăr – spunea Cioran într-un interviu din 1987 înregistrat de Ion Deaconescu-, „mă indigna fatalitatea românului. Cu cât înaintez mai mult în vârstă, mă simt tot mai aproape de originile mele… Concepția mea actuală, filozofia mea despre istorie, e a țăranului fatalist” (vezi pe scribd, Emil Cioran, Caietul nr. 2 al Academiei Internaționale „M. Eminescu”, scos de Constantin Barbu).
  2. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic și în Miorița/ The opening of the Skies in a Platonic Myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, https://fr.scribd.com/doc/178474055/IsabelaVScrabaDeschCerPlatonMiori%C8%9Ba
  3. „Turma de-a valma / Paște mereu / Iarbă din palma / Lui Dumnezeu. / Liniștea pune / Zvonuri pe strune / Gură de fluier / Dulce la șuier, / Tobă asurdă / Mieii când zburdă. /…/ Zace eroul pe-o stâncă / Flori cu petală adâncă / Pieptu-i sângeră încă /… / Fulguie-n zare, departe, / Stelele sparte. / Luna, cu mirt, îi amoarte / Rana de moarte” (fragmente din Balada oierului din Severin în vol. C-tin Aurel Dragodan, Itinerare în lanțuri, Ed. Ramida, București, 1992, p. 65 si p.83).

 

Cuvinte cheie: Isabela Vasiliu-Scraba, Miorița, Virgil Maxim, Alexandru Paleologu, Mircea Eliade.

 

BIBLIOGRAFIE:

  1. Petru Ursache, Miorița. Dosarul mitologic al unei capodopere, Opera Magna, Iași, 2013.
  2. Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002.
  3. Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic și în Miorița/ The opening of the Skies in a Platonic Myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, https://fr.scribd.com/doc/178474055/IsabelaVScrabaDeschCerPlatonMiori%C8%9Ba .
  4. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Noica%20marginalizat%20de%20IVS.htm ,
  5. Isabela Vasiliu-Scraba, Sfârșitul lui Noica și sfârșitul comunismului, http://isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm
  6. Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab. Poezii incifrate de Mircea (Sandu) Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1333.
  7. Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu, https://fr.scribd.com/doc/203249009/IsabelaVasiliuScrabaParArsBocaMartir .
  8. Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Eliade și a părintelui Arsenie Boca, http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46.
  9. Alexandru Husar, Miorița, Editura Univ. „Al. I. Cuza”, Iași, 1999.

 

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-1965miorita11/

Advertisements

One thought on “IsabelaVS-1965Miorita11

Comments are closed.