IsabelaVS-Ciobanu10MirceaPoezii

IsabelaVS-Ciobanu10MirceaPoezii.rtf/ 15martie 2017/ 45496 car./ 6656 cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, POET LA VREMEA LUI AHAB. Poezii incifrate de Mircea [Sandu] Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/

Motto: „…era un scriitor de mâna întâia, cu un stil care ne îmbogățea limba, cu moduri de gândire și de viziune care au adus trăsături singulare la vasta, la pasionanta frescă a literaturii românești dinainte de 1944” (N.I. Herescu despre Dan Botta, în rev. „Destin”, Madrid, nr.12/1962).

 

 

REZUMAT DE IDEI: Tânăr poet si romancier debutând simultan cu Noica si cu alți supraviețuitori ai regimului de exterminare din gulagul comunist. Versuri despre risipirea rodului spiritualității românești interbelice și versuri despre Ziua judecării creațiilor din noaptea abrutizării. Un doctorat condus de Paul Cornea ca „specialist” în niște scrieri la care nu a avut niciodată acces. Semne ale obtuzității unor universitari wikipediști lipsiți de masca pseudonimelor. In vremuri de secetă culturală poeții scriu pentru vânt pe nisip.

 

Intr-un fragment din Praznicul mare (amplu poem încifrat de Mircea Ciobanu, așezat și la începutul Istoriilor (vol. I-VI, 1977-1993) ne pare a fi înfățișată risipirea rodului spiritualității interbelice românești, asemuită cu mormane de struguri lăsați în părăsire după un presupus cataclism. Mustul scurs din grămezile abandonate (asemănate unui imens cadavru desupra căruia plutesc, – precum deasupra locurilor unde au fost îngropate comori -, „flame spectrale”) ar fi ajuns în ape freatice și de acolo în fântâni si iazuri. Din imensul stârv țâșnesc „păsări cu zbor turbat”. „Ceața de-alcool străveziu” naște legiuni de viermi roșii care ivesc „legiuni muribunde de fluturi” (Mircea Ciobanu, Praznicul mare). Criticul literar Marian Popa, în cel de-al doilea volum al eruditei sale Istorii a literaturii…, nu-i vede înțelesul așa cum l-am decriptat noi (1). În opinia lui M. Popa, poetul ar descrie realități neinteligibile, „prezentate relațional în cheie ermetică” (vol. II, 2001, p.500). Or, tema împărtășirii din rodul spiritualității românești interbelice apare și în Dies irae (http://www.scribd.com/doc/235388665/Mircea-Sandu-Ciobanu-Dies-Irae ), poezie pe care probabil chiar Mircea (Sandu) Ciobanu i-a sugerat-o profesorului Dan Duțescu s-o traducă în engleză (2).

În volumul din 1991 – reunind o selecție de autor din Imnuri pentru nesomnul cuvintelor (1966), Patimile (1968), Etica (1971), Cele ce sînt (1974), Vărsătorul de plumb (volum apărut în 1982 cu titlul Versuri), Vântul Ahab (1984) și Viața lumii (1989) -, poezia Dies irae apare trecută în ciclul „Suită pentru ieșirea din noapte” (M. Ciobanu, Patimile, Ed. Eminescu, București, 1991, p. 310), desigur din noaptea abrutizării ideologice dinainte de scurta liberalizare a anilor 1968-1969 prin care însuși Mircea (Sandu) Ciobanu a debutat în volum odată cu marii scriitori care au supraviețuit exterminării de după gratii sau cu unii dintre interziși (precum C-tin Noica, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, Ion Pillat, Alexandru Paleologu, Anton Dumitriu, Mircea Eliade, Vasile Pârvan, N. Iorga, Gh. Brătianu, St. Meteș, Ion Moga, Silviu Dragomir, Ion Nistor, etc., vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. Romania 1945-1989, Ed. Enciclopedică, București, 2000) creatori interziși a căror opere reintrau timid în cultura românească după o absență de cel puțin două decenii.

In Ziua Marii Judecăți (Dies irae), scriitorii români de după 1945 nu vor fi întrebați: „câte cărți au scris?”. Doar: „Ce-au pus în ele?”, cum remarcase însuși filozoful Constantin Noica (3). O întrebare mai mult decât delicată, ea având darul de a scoate la iveală impostura activiștilor comuniști plasați după criterii extra-culturale în rând cu marii scriitori ai culturii noastre. Pe exilatul Horia Stamatu (4) editorul Mircea Ciobanu ar fi vrut să-l publice în întregime spre a face „un mare bine” culturii românești, cum scria el într-o scrisoare din 1995 (publicată în rev. „Viața Românească”, nr. 10/ 2009), desigur fără să stie cât se apropie de părerea lui Virgil Ierunca despre acest poet: „Si în exil, și în țara regăsită mâine, poezia lui Horia Stamatu va sfinți locul și vremea împlinind sorocul spiritualității românești hărăzită să dăinuie prin jertfe ciclice”. Nicolae Prelipceanu îl considera pe Mircea Ciobanu „unul dintre cei mai dibaci editori”, pentru că în comunism a știut să învăluie înșelător manuscrisele în formule potrivite „prostiei cenzorilor”. Admirându-i generozitatea și rafinamentul cu care a descoperit cele mai multe talente în comparație cu alți editori, Petre Anghel consemnase în 2013 că ”Mircea Ciobanu își iubea scrisul și, lucru rar, iubea în aceeași măsură și scrisul altuia”.

Focul are în poezia Dies irae (tradusă excelent de Dan Duțescu în vol. Romanian Poems. An anthology of verse selected and translated by D. Duțescu, Ed. Eminescu, București, 1982, p. 215) o dublă trimitere, la început către „spirit” viu, care „arde” din tomuri vechi, iar la sfârșit către focul cel veșnic în care ard păcătoșii la locul „scrâșnirii dinților”. Ziua Judecății e sugerată de Mircea Ciobanu printr-o rupere de planuri, dublată de o substituire a subiectului, cum ades se întâmplă în vis, când nu se mai poate preciza cine acționează si cine suferă acțiunea. La început visul-coșmar se conturează în jurul tomurilor iradiind lumina spiritului, cărți a căror duhoare de vechitură pătrunde în vis. Prin desele răsfoiri ale valoroaselor scrieri de odinioară, autorii lor prind viață: ei devin chiar capabili să genereze viață, să dea „altoiuri” în „resturi” de „atingere îndelungată” (Mircea Ciobanu, Dies irae , în vol. Patimile, Ed. Eminescu, București, 1991, p. 43). Numai că viața împrumutată de la cititori nu durează prea mult. De aici comparația cu acea iluzie de viață pe care o dă mișcarea cadavrelor arse în crematoriu, comparație prin care marele poet face trecerea de la foc/spirit/viață la rug/moarte/pedeapsă. Brusc începe coșmarul sufocării din timpul arderii pe rug. Supliciul de la Ziua Judecății Fără de Scăpare se petrece sub privirile mustrătoare ale „drepților, temuți părinți”. La Marea Judecată care va veni, scriitorii autentici (precum Ion Barbu sau Horia Stamatu care a scris în „Prodromos”, nr. 3-4, aprilie 1965 despre Ion Barbu textul intitulat Ochean, iar in febr. 1984 o excepțională descifrare a poeziei Mod, căreia îi propune și o tălmăcire în franceză -vezi rev. „Convorbiri literare”, mai 28, 2014, URL http://convorbiri-literare.ro/?p=2674) vor pedepsi cu dreptate impostura caracteristică vremurilor de secetă culturală, când adevărații creatori au scris doar „pentru vânt, pentru limba și rarița lui/ neștiutoare de semne.” (Vântul Ahab)

Ca în toate surprinzătoarele sale interpretări ale unor motive de largă circulație -o Mănăstire Argeș care noaptea nu se mai năruie ci se construiește singură (Melissos), un Don Quijote blestemat la sfârșitul vieții pentru că i-a lipsit „eroismul stăruinței” (Martorii, 1973, pp. 54-60 si Armura lui Thomas, 1971, p.134), sau un Adam care, imaginat scriitor, ar numi lucrurile cu „puterea pecetluitoare a cuvintelor” scoțându-le astfel din „matca ștearsă a simbolurilor” (ibid. p. 139-140) -, poetul Mircea (Sandu) Ciobanu răstoarnă perspectiva din cântarea religioasă Dies irae: în locul îndurării solicitate Domnului nostru Iisus Hristos la trecerea marelui prag, el imaginează condamnarea inșelătorilor trăind cu „frica de rug”, cu teama că nu vor scăpa nepedepsiți pentru impostura lor.

În viziunea grea de sens a risipirii rodului spiritualității interbelice (Praznicul mare) când semi-analfabetul de Iosif Chișinevschi devenise „țarul culturii românești”, roșul legiunilor de viermi nu mai trebuie explicitat. Extrem de transparent e comunicată și ideea „zborului” (fără perspectivă) a mulțimii de fluturi muribunzi ieșiți din viermii cei roșii. Dar iată și poezia: „Ah, am văzut mai demult/ într-o repede-amiază de toamnă,/ nu prea departe, spre vii, părăsite gorgoane de struguri./ Mustul sub ele, băltind, îmbuibase pământul;/   galbene seve și roșii,/ trândave seve săpaseră șanțuri pe clinele văii./   Cheaguri cât palma zvâcneau, și dospeli, înspre iazul din vale,/ iazul din vale creștea -/ apele lui, îndoite cu must, le-am văzut/ răsuflând peste maluri./ / Drojdie sporul de must se făcu peste ape./ / Apele fierb – nu doar apele fierb,/ chiar și fântânile fierb în adâncuri!/ chiar și pe fundul canalelor freamătă mâlul!/ -astfel strigam, pe când dulcile/ dealuri de struguri scădeau sub rotirea-nsetatelor stoluri./ / Ca dintr-un mare cadavru vedeam înălțându-se /   păsări cu zborul turbat,/ cețuri de-alcool străvezii; legiunile viermilor roșii/ fluturi nășteau –legiuni muribunde- și flame spectrale” (Mircea Ciobanu, Praznicul mare).

Intr-un articol citit pe internet am dat de fragmente din poezia Scribd în amurg (intitulată acolo „Fiara”) însoțite de comentarii de-a dreptul comice, destinate studenților de la litere care află că poetul a fost inspirat de vița de vie, vin si darul betiei: „De la o nevinovată viţă de vie… mintea îi fuge la istoria lui Noe, primul care sădeşte vie… Sub viţa de vie poetul vede strugurele, sub el, vinul, sub vin beţia, sub beţie alcoolismul, sub alcoolism catastrofa prăbuşirii generale” (Petre Anghel, Mircea Ciobanu nedormitul). Mai mult decât fragmentele prezentate în textul postat pe internet pe 23 mai 2013 n-am putut atunci să găsesc   (neavând la acea dată nici un volum de Mircea Ciobanu în bibliotecă). Reținând însă că poetul „știa Scriptura ca nimeni altul, și când alții se fereau să spună dacă au intrat vreodată într-o biserică, el nu se sfia să mărturisească o credință anume în Dumnezeu cel viu” (Petre Anghel), imediat mi-a venit în minte imaginea viței de vie din icoanele ortodoxe, unde – când nu simbolizează Euharistia, ca în icoana pe sticlă din camera de lucru a lui Cioran (5) –, vița de vie simbolizează lumea aflată sub oblăduirea „vierului” Hristos (apud. Părintele Arsenie Boca, Omul, zidire de mare preț, Ed. Credința strămoșească, 2009). In poemul Scrib în amurg lumea (abrutizaților din vremea tiraniei poliției politice) capătă înfățișări monstruase, cu o viță de vie devenită „fiară” ce crește „urlând” fără ca nimeni (i.e. nici un alt om în afara scribului ce scrie în amurg) să fi rostit vreun cuvând „împotriva creșterii ei”. Cunjunctura propice o face să câștige tot mai mult teren parcă spre a obloni cât mai bine orice deschidere spre lumea lui Dumnezeu în care scriitorii își fac meseria la palida lumină a lămpilor „cu uleiul împietrit”.

Vița sălbatică crescută pe înaltele turnuri ajunge să împiedice până și pătrunderea luminii în găurile din zid destinate ferestrelor. Asemănarea rețelei pe care o construiește planta-fiară cățărătoare cu gratiile de pușcărie (în care fusese transformată după Yalta anului 1945 întreaga țară) este evidentă: „Iată s-a-nfipt în canaturi și-n timp ce coboară/ Face grilaje și trainice noduri -/ Fereastra odăii de scris/ Stă sub o umbră mai deasă acum decât norul de-aseară”. Limpede apare si sensul prorocirii (care-i scapă universitarului Petre Anghel) după care cuvintele nu-și vor mai putea păstra multă vreme menirea lor de a comunica prin ele Adevărul. Scriitorii trebuie să se grăbească, fiindcă timp mult nu le-a mai rămas să poată consemna că „Afară, lumina/ încă se cheamă lumină. Amiaza/ Numele nu și-a pierdut” (Mircea Ciobanu, Scrib în amurg din volumul Vântul Ahab, 1984). Și într-alt articol intitulat Poezia lui Mircea Ciobanu, partea de prorocire rămâne neobservată de autorul (universitar clujan) care decriptează (în registru optimist, recomandat criticii oficiale dinainte de 1990) că invazia plantei-fiară ar apărea pusă față în față cu „încrederea în lumina de afară, corespondentă seninătății de spirit” (vezi Ion Pop, Poezia lui Mircea Ciobanu, în rev „Viața Românească”, nr. 11-12/ 2010).

Pe 14 iunie1975 era indosariată de Securitate (vezi Cartea albă a Securității, București 1996, p. 75) opinia editorului Mircea [Sandu] Ciobanu (1940-1996) despre posibilitatea romancierilor de a spune acele adevăruri pe care istoria oficială le ocultează, iar când nu mai poate să le ascundă le deformează. Scriitor subtil, însuși Mircea Ciobanu încifrase în opera sa unele adevăruri istorice despre îndelungata exterminare prin schingiuire a deținuților politici (despre amploarea crimelor comunismului a se vedea vol.: dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, București, 1430pg.; Stoljenițin, născut în 1918, avansase ca număr de victime ale comunismului sovietic 65 de milioane, Gorbaciov le-a micșorat la 40, în timp ce St. Courtois, coordonatorul Cărții negre, mărturisea următoarele: „vous n’imaginez pas le travail acharné qui m’a couté, meme les 20 millions, pour les faire accepter par mes collaborateurs, tous, comme moi, anciens admirateurs de l’URSS”. ). Mircea Ciobanu s-a încumetat să descrie în romanul Martorii chiar și „dansul” torționarului Țurcanu pe toracele si stomacul tăcutului poet-filozof Costantin Oprișan [despre gândirea lui Constantin Oprisan, unul dintre discipolii români ai lui Heidegger, am scris în postfața celei de-a doua ediții a volumului său de poezii, Cărțile spiritului, Ed. Cristiana, Bucuresti, 2009 ; textul meu a fost publicat cu titlul Din discipolii necunoscuți ai lui Heidegger: Constantin Oprișan, în rev. „Origini. Romanian roots”, vol. X, No. 1-2-3 (103-104-105), January, Frbruary, March, 2006, p. 110-115, URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/OPRIS6.html ; în legatură cu poezia compusă în temniță de Costache Oprișan a se citi și sfârșitul eseului: Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Anton Dumitriu ca interpret al ”Cogito”-ului cartezian, unde fac referire la unele idei din Poemul ontologic al lui Oprișan, URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Descartes3AntonDumitriu.htm ] „dans al torționarului” încuviințat de colonelul Ștrul Mauriciu, comandantul Securității regiunii Ploiești care „hotăra cine să fie dus în camera de tortură, cât să dureze aceasta și ce metodă să fie folosită” (vezi articolul istoricului S. Rădulescu-Zoner, Poporul Român anti-semit? din revista elvețiană Căminul Românesc, an 30, nr. 2/117, iunie 2011 precum și Denis Deletant, România sub regimul comunist, București, 1997; 2001).

Iată cum descrie Mircea Ciobanu în romanul său de debut din 1968 „dansul torționarului” de la închisoarea din Pitești : „Cel care a lovit … începe să-l calce în picioare pe omul care nu strigă, ci numai zvâcnește la fiece izbitură în coaste, zvâcnește și cât ar da să-și poată ascunde capul, cu gât cu tot, în cavitatea toracică. Capul… umflat, se face ținta ultimei lovituri de bocanc” (M.Ciobanu, Martorii , Ed. Cartea Românească, 1973, p.39 și în ediția BPT din 1988 la p. 29). Despre exterminarea românilor după gratii care a durat două decenii (1945-1964), istoricii (de genul grafomanului Lucian Boia a cărui producție pseudo-științifică este mediatizată in mod excesiv nu numai prin vitrinele librăriilor, ci și pe Wikipedia.ro unde în ian. 2015 apăreau reproduse coperțile cărților sale), n-au suflat studenților niciun cuvânt jumătate de secol, amploarea crimelor fiind și azi ascunsă, mai cu seamă în confiscata enciclopedie Wikipedia.ro pe care cripto-comuniștii o feresc să nu se abată de la normele falsurilor istorice cu care a defilat jumătate de secol ideologia statului polițienesc (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, URL https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ). Categoria de „martir al temnițelor comuniste” e ștearsă instantaneu de mafia din umbra Wikipediei.ro, nu pentru că n-ar fi existat asemenea martiri (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu, URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ) ci din grija de a nu simpatiza cu sutele de mii de victime ucise după gratii acum când se clocește o lege pentru interzicerea pronunțării numelor de foști deținuți politic altfel decât pentru punerea lor la zid.

Profitorii regimului comunist, scăpați de un Nueremberg care să le judece vinovățiile pentru crimele regimului pătat cu atâta sânge nevinovat, sînt cei care după 1990 „n-au fost la Roma” (Mircea Ciobanu, Veac douăzeci, la capăt) să facă „mea culpa”. Ei, cu clientela și urmașii lor (vezi Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004), au pângărit până la capăt secolul XX, „veac păcătos, cu demoni stând la pândă/ cu tineri delatori pășind agale/ pe urmele bătrânilor lor dascăli” (M. Ciobanu, Veac douăzeci, la capăt). Autorul acestei poezii descriptive nu poate fi socotit „ezoterizant al irelevantului” cum scria Marian Popa despre Mircea Ciobanu (vol. II, p.522), ideile ei nepunând probleme de interpretare. Mai ales dacă ținem seamă de așa-zisele „schimbări” aduse de „căderea comunismului”, când Paul Cornea, fostul șef de cabinet al analfabetului Ioșca Chișinevschi, a fost cocoțat în preajma filozofului Mihai Șora, înălțat în 1990 la rangul de ministru al învățământului.

Mircea (Sandu) Ciobanu îi scria în 1991 unui prieten din Franța că în România „zilele curg tulburi la vale – încă nu e bine și cred că multă vreme nu va fi (…) simt iarăși ridicându-se în jurul nostru ziduri” (11 mai 1991). Or, poetul știa (ca mulți alți confrați într-ale scrisului) că după „răzmerița sinucigașă din decembrie” (M.C.) timpurile deveniseră cum nu se poate mai bune atât pentru bătrânii delatori din vremea comunismului, cât și pentru „tinerii” deciși a păși „agale” pe urmele îmbătrâniților profitori ai regimului (criminal) comunist.

Ca romancier, Mircea [Sandu] Ciobanu scrisese în anul de grație 1968 despre „liantul” fricii care înlesnește procesul de integrare al indivizilor „într-un organism unitar”, despre dificultatea de a „simpatiza cu victimele” care nu-ți sînt rubedenii sau cunoscuți, despre memoria mulțimii care „n-are bătaie lungă”, observând cum „rațiunea îmblânzită învață să contemple cele mai dezgustătoare alterări ale înfățișării umane” (Martorii, 1968). Cu o rară luciditate el și-a pus în Jurnalul nepublicat problema statutului de martor, prin întrebarea care a rămas nedezlegată (sau poate și-a primit în 1996 răspunsul…): „Până unde ți se îngăduie să vezi ca și când n-ai vedea? Să auzi ca și când n-ai auzi?” (M. Ciobanu, mss. Jurnal, 1982, citat în Identitate și disoluție, 2010, p.222)

În Trapezunt (pe care Marian Popa o transcrie în două variante), Mircea [Sandu] Ciobanu sugerează pragul disperării („bolnav de viață fie altul”) și chiar trecerea pragului vieții (verificată de torționari prin apropierea de gură a unei oglinzi („ceața gurii…la ceasul oglindirii”) în timpul bestialelor anchetări a unor oameni nevinovați („varul… e singura părere de zăpadă”).   Descifrarea criticului Ion Pop (n. 1941) pentru care „ceasul oglindirii” ar reprezenta o „conștientizare a situației tragice” este evident greșită, ca și presupunerea conform căreia o „închisoare medievală în mediu bizantin” ar fi „usor identificabilă” (Ion Pop în rev.Viața Românească, 11-12/2010). Criticul n-a ținut seamă aici de viziunea creștină asupra vieții și morții pe care o avea Mircea [Sandu] Ciobanu a cărui imagine asupra istoriei contemporane s-a ivit (a dat „lăstari”, după una din expresiile sale, crescuți până la stadiul de „copac”) foarte probabil din experiența avută pe șantierele de construcție unde, ajutați de Dumnezeu să scape cu viață din iadul închisorilor, licențiați (dinainte de distrugerea învățământului) lucrau ca simpli muncitori. „Armura” lui Mircea Ciobanu a dat „lăstari la toate încheieturile” (cum scria el pe 11 februarie într-o dedicație pe volumul Armura lui Thomas și alte epistole din 1971), sub influența acelor perioade când a lucrat (alături de tatăl său) pe șantierele unde contactul cu supraviețuitorii regimului de exterminare din închisorile comuniste era greu de evitat, reușind totodată a fi mai puțin contaminat în tinerețea sa de ideologia ocupantului sovietic predată în licee și în universități.

Titlul de Trapezunt ne pare mai degrabă a indica „Imperiul morții” în care deținuții (politici) coboară după inimaginabile schingiuiri. Dar Trapezuntul poate fi și indiciu pentru imperiul sovietic care, după Yalta anului 1945, spre a „aduce și menține sub ascultare societatea românească” a folosit nu doar mijloace „subtile, ideologice” cît mai ales „mijloace teroriste, închisori și lagăre de exterminare” (vezi articolul istoricului Șerban Papacostea din primul număr al Suplimentului de Istorie al Cotidianului, precum și interviul din rev. „Observatorul Cultural” nr. 304/ 2006 de unde aflăm cum tânărul comunist G. Liiceanu, căruia maestrul său Henry Wald i-a recomandat să citească articolele lui Noica dinainte de 1944, i-ar fi spus cu ingenuitate filozofului de la Păltiniș că „nu o să creadă niciodată într-o idee care este promovată prin violență”, de ca și cum comunismul n-ar fi făcut 65 de milioane de victime (apud. Soljenițin). Ceea ce lasă oarecum impresia că nici la 64 de ani editorul intervievat n-a putut să desprindă „adevărul istoric cu privire la ultima jumărate de secol al istoriei noastre din masa de falsificări grosolane sau subtile ale ideologilor regimului comunist”, apud. S. Papacostea; a se vedea și art.: Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22, URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm ).

Iadul „comunist” al exterminării fizice înfățișată în Trapezunt este descris cu mare curaj și subtilă inteligență la vremea când „scutierii ideologici”, acea armată de falsificatori ai istoriei din trecutul apropiat reprezentau „instrumentul puterii sovietice și paznicul fidel al cămășii de forță pe care puterea sovietică a impus-o societății românești” (Serban Papacostea). Așa cum oamenii cu turbane îndicau pe frescile Voronețului (și a altor mânăstiri din Bucovina, sau din alte părți) turcii cu care se luptau în vechime românii (6), la poetul Mircea (Sandu) Ciobanu, statul turcesc Trapezunt, succesor al Imperiului Bizantin indică fără doar și poate puterea sovietică.

În penibila decriptare din doctoratul condus de fostul stalinist Paul Cornea printr-o perfectă impostură, ca „specialist” în niște scrieri la care nu a avut niciodată acces, cetatea Trapezunt și-ar pierde individualizarea căpătată odată cu numele ei ca să poată deveni semn pentru lumea întreagă. Interpretarea inventează (fără nici o legătură cu versurile de interpretat) că viața ar fi o „boală”, o „părăsire de sine” în capcana timpului. Poetul ar descrie, vezi Doamne, „suferința părăsirii de sine, care promite eliberarea din capcana timpului” prin desprinderea de trup. Sub cetate s-ar descinde în infern, aici fiind o „zonă a meandrelor” în care coboară un presupus condamnat, „iar această coborâre este un supliciu… instrumentele torturii sînt, la nivel simbolic, treptele pătimirii, ale suferinței desprinderii de trup” (Identitate și disoluție. Introducere în opera lui Mircea Ciobanu). Viața „devine o boală a cărei vindecare ar fi ieșirea de sub dominația timpului” (p. 293).

Ca și în interpretarea eronată a acestei poezii propusă de Ion Pop în articolul Poezia lui Mircea Ciobanu (din rev. „Viața Românească”, nr. 11-12/ 2010), „ceasul oglindirii” devine în lucrarea de doctorat „momentul revelatoriu suprem al cunoașterii de sine” (Identitate și disoluție). Presupunerea criticului Ion Pop, după care în poezie s-a ghici și o „aluzie la Calvarul Christic cu tragerea la sorți a cămășii osânditului”, este de asemenea lipsită de temei, deoarece pentru un adevărat creștin „boala de viață” e „crucea lui” (apud. Părintele Arsenie Boca) pe care e nevoit s-o poarte oricât de grea i-ar părea.

De fapt, tocmai poezia Trapezunt ocolește sensul religios, disperarea fiind un păcat de neiertat în creștinism. Doar din afara gulagului comunist, Mircea Eliade a putut conferi un sens religios morții prin tortură, cu trimitere transparentă la mitul mioritic (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O transpunere scenică a baladei MIORIȚA, on-line http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-1965Miorita11.htm ). În Noaptea de Sânziene, faimosul istoric al religiilor redimensionează moartea ca trecere martirică în lumea de dincolo a lui Dumnezeu (Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, on-line,http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSsemnMiorita12bis.htm ).

Poetul Mircea [Sandu] Ciobanu – cu o tehnică a încriptărilor mai greu de dibuit de cenzura statului polițienesc comunist-, enumără chiar și unelte de torturare „verigi și clești, rețele strânse, lanțuri” a deținuților politici a căror strigăte de durere umpleau spațiul („spre cheile cupolei…răspicat ecou de strigăt”). În opinia lui Ion Pop, cele patru călătorii ale strigătului osânditului spre „bolțile cupolei” ar fi „echivalentul metaforic al celor patru schimburi de gărzi din Evul Mediu (vezi Ion Pop, Poezia lui Mircea Ciobanu, în rev. „Viața Românească”, nr. 11-12/ 2010), ceea ce e pură fantezie, nesprijinită pe nimic.

Iată poezia în a doua ei variantă: „Impins de glasuri, dat pe mâna serii / coboară treapta-ntâi. Sub Trapezunt, / dreptatea coridoarelor te-alungă; / ungherele te-ntâmpină și varul / pe care-l ștergi cu umerii pe ziduri / e singura părere de zăpadă / a frigului din aer; o, meandre. / La locul zis Al tragerii la sorți/ te-așteaptă ei cu gleznele-n lagună/ și ce va fi e suma împletirii/ și ce va fi e suma celor patru / călătorii spre cheile cupolei/ a unui răspicat ecou de strigăt./ Verigi și clești, rețele strânse, lanțuri!/ Acolo unde viu cadranul spune/ rotirea-n loc și-ntoarcerea la curbă,/ bolnav de viață fie altul/ și ceața gurii altuia să lase/ alb semn că e, la ceasul oglindirii” (Mircea Ciobanu, Trapezunt, din vol. Patimile, ed. II-a 1979; ed. I-a 1968).

Istoricului literar Marian Popa îi scapă luminarea înțelesului prin adăugarea în cea de-a doua variantă a două versuri cuprinzând ideea de puritate morală, de nevinovăție, indicată de „albul”   varului și al zăpezii. El ratează putința descifrării, descifrare care desigur i-ar fi periclitat tânărului autor de 28 de ani libertatea, cariera de scriitor și chiar viața. Criticul Marian Popa este de părere că cele două variante ale poeziei Trapezunt pot fi considerate poeme autonome (Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, vol. II, p. 501), trecând cu vederea indiciul pe care Mircea Ciobanu îl oferea pe tavă criticior săi atunci când consemna cât efort a depus „întru a trimite înțelegerea semenilor pe o pistă eronată” (Întâia, necontenita epistălă).

Atenta folosire a cuvintelor – la vremea așteptării unei dezlegări (vezi scena de inceput cu pantofii nepotriviți celui care-i poartă din Așteptându-l pe Godot, în engleză „a fi în pielea altuia” traducându-se cu „to be in another person’s shoes”)-, transpare și dintr-un volum apărut în 1982, din versuri cu trimitere la piesa beckettiană: „Tot așteptându-te, asta și facem Melissos:/   punem de-o parte cuvinte -/   multe s-au strâns în ungherele gurii,/   puține scăpară pe limbă;/   fălcile noastre-ncleștate/   paznice două ne sînt la o singură/ scundă strâmtoare” (Melissos). În lucrarea de doctorat este menționata prefața scrisă de Mircea Ciobanu la vol.: Eminescu, Poezii (Ed. Prometeu, București, 1991), prefață în care Ciobanu ar mărturisi indirect sacrificarea variantelor în scopul precis de a o găsi pe cea ideală (C. Cioabă, Identitate și disoluție. Introducere în opera lui Mircea Ciobanu, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2010, p.265). Astfel se vădește prejudecata lui Marian Popa despre lipsa unui „grad superior de explicitare” și despre diferența pur cantitativă a variantelor poeziei Trapezunt. Ajuns la concluzia „frustrării informaționale” în volume ticsite cu „banalitate solemnă, fluentă și pură” (p.500), eruditul critic se arată căzut în cursa întinsă de marele poet și romancier Mircea [Sandu] Ciobanu care scria la 28 de ani cititorilor săi – dispuși din felurite pricini să-i răstălmăcească opera-, că „autorul interzice posibilitatea interpretării …face de prisos divagația și comentariul creator” (Mircea Ciobanu, Martorii, Cartea Românească, București, 1973, p.155).

In cursa întinsă de Mircea [Sandu] Ciobanu care „a dat limbii române o strălucire diamantină” (apreciere îndepărtată în Wikipedia.ro, unde înlăturată a fost și citarea volumului apărut în 2005 la Timișoara: Generația resurecției poetice. 1965-1970, de Ion Pachia Tatomirescu) îi aflăm căzuți pe toți wikipediștii care s-au împotmolit în spinoasa problemă a conjugării verbului „a fi”, unii scriind că Mircea [Sandu] Ciobanu „a fost”, alții că „este” poet, prozator și eseist, cu toții fiind însă de acord că poezia lui Mircea Ciobanu, de la Patimile, e „pură incantație muzicală, nemaiurmând un sens anume” (vezi fișa „Mircea Ciobanu” din Wikipedia.ro, cu variante intermediare din 2006 până pe 15 iunie 2014).

De opt ani de zile, wikipediștii români gândesc la unison că odată cu volumul Patimile „critica a intrat… într-o criză de interpretare”. Din impas, ea n-a ieșit nici prin titulatura de doctor în opera lui Mircea [Sandu] Ciobanu făcută posibilă de politrucul ce-i fusese lui Ioșca Chișinevschi șef de cabinet (7) la vremea când nenumărați scriitori români erau trimiși după gratii pentru vini imaginare. Din criza de interpretare, critica n-a putut fi scoasă nici de universitarul clujan Ovidiu Pecican, foarte activ pe Wikipedia.ro (istoric veleitar care, sub pseudonimul „Dedi”, nu uită că năsăudeanul Nicolae Drăganu s-a născut în Imperiul austro-ungar, în schimb „uită” că lucrarea din 1933 a istoricului Nicolae Drăganu – interzisă în Ungaria – despre răspândirea a românilor între vacurile IX si XIV în Transilvania și în Panonia până la lacul Balaton, a fost premiată de Academia Română, cum îi „uită” si titlul de academician, sau colaborarea cu Virgil Șotropa, din 1943 membru de onoare al Academiei, istoric cu care N. Drăganu a scos între 1924 și 1940 cele 28 de volume ale Arhivei someșene.). Din criza de interpretare în care a eșuat jumătate de secol, critica poeziei acestui creator autentic n-a fost „salvată” nici de universitarul bucureștean Sorin Lavric (wikipedistul „Torlena89”), ambii wikipediști („Dedi” și „Torlena89”) interesați nevoie mare de „pura incantație” a unor versuri memorabile: „Am fost poet în vremea lui Ahab (…)/ Stam între dune, scriam pe nisip/ doar pentru vânt, pentru limba și rarița lui/ neștiutoare de semne.” (Mircea Ciobanu, Vântul Ahab).

 

Note si considerații marginale:

  1. In teza de doctorat despre Mircea [Sandu] Ciobanu condusă în 2006 de fostul nomenclaturist Paul Cornea, peisajul risipei de struguri ar indica rudimentar, prin simpla descriere cu alte cuvinte a imaginii, „cosubstanțialitatea vieții și a morții, risipa formelor vitale devenind un peisaj al morții perpetue…o alegorică transfigurare a vieții în devenirea ei” (C. Cioabă, Identitate și disoluție. Introducere în opera lui Mircea Ciobanu, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2010, p.317). Lucrarea editată de Muzeul Național al Literaturii Române este „morală” într-o accepțiune inedită propusă chiar de Mircea Ciobanu: „Este imoral să scrii cărți bune într-o epocă a răului. Este o falsificare istorică. Ar trebui să scriem cărți proaste care să fie pe măsura timpurilor în care trăim” (M.C. citat la p.22).
  2. S-a nimerit să-l vizitez pe anglistul Dan Duțescu (căsătorit cu sora tatălui meu) chiar în ziua cand a tradus Dies irae a lui Mircea [Sandu] Ciobanu. Era foarte încântat de felul cum i-a ieșit traducerea, pe care venise la bucătărie să i-o citească și Violei (soția sa care pregătea masa si stătea la povești cu mine). Traducerea suna muzical, era reușită, el însuși fiind poet, nu doar traducător și profesor universitar, autor al celor mai simpatice manuale de învățat engleza fără profesor.
  3. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre SCOALA TRĂIRISTĂ inaugurată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 258/2013, pp.4-5, URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm , vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22 http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm ; precum si Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, în rev. „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm .
  4. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, sept., nr. 9/2012, p. 19, URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Centenar10Horia%20Stamatu.htm . 7. Pe 24 sept. 2012 Nicolae Florescu (1942- 7 nov. 2013) scria într-un e-mail că de îndată ce Radu Ulmeanu va tipări numărul revistei „Acolada”, Satu Mare, 9/2012 cu articolul meu (La centenarul nașterii poetului Horia Stamatu. Ciudățenii post-comuniste) el, Florescu, îi va da directorului general al revistei „Acolada” să publice faimoasa scrisoare de peste 20 de pagini în care Horia Stamatu comentează recenzia lui Culianu despre poezia sa, recenzie apărută în 1984 în „International Journal of Romanian Studies”, 2/1980. Dacă n-ar fi plutit în aerul rarefiatei democrații (ivită după dirijismul cultural comunisto-securist) interdicția de a-i acorda lui Horia Stamatu acest elementar drept la replică, Nicolae Florescu ar fi publicat textul de cca 20 de pagini atât în revista sa „Jurnalul literar” cât si în volumul de corespondență dintre Horia Stamatu și Paul Miron, volum pe care l-a „subțiat” prin nepublicarea faimoasei scrisori pe care în 2012 promitea că o scoate la vedere prin intermediul revistei „Acolada”, știind bine că nu are de gând să facă acest lucru interzis („oficial”). Consensul creat de o interdicție „oficială” apare din faptul că aceiași scrisoare despre articolul lui Culianu o ocoliseră si editorii corespondenței lui Mircea Eliade, care și el primise de la poetul Horia Stamatu o copie a textului său comentând recenzia lui Culianu, precum au ocolit-o și cei de la „România literară” când au publicat corespondența primită de poetul Alexandru Lungu de la H. Stamatu, faimoasa scrisoare nefiind dată publicității nici din arhiva rămasă de la Virgil Ierunca.
  5. Icoana pe sticlă decorând la Paris camera de lucru a lui Emil Cioran i-a fost dăruită în primăvara anului 1968 de Ion Frunzetti (vezi vol. Cioran și Securitatea, Iași, 2010, p.234), după cum informează Securitatea pe 4 aprilie 1968 agentul „Mănescu Viorel” (probabil Dumitru Dâncu, autor împreună cu soția Iuliana Fabritius Dâncu a volumului Pictura țărănească pe sticlă, Ed. Meridiane, 1975, publicat si în germană și franceză). Preotul Zosim Oancea – paroh în Sibiel si prieten (din timpul detenției politice) cu Aurel Cioran -, a fost realizatorul Muzeului de icoane pe sticlă (care-i poartă numele si care în iulie 2014 nu expunea nici unul din volumele inițiatorului Muzeului). La vremea detenției, preotul Zosim Oancea (1911 – 2005) a stat în celula o perioadă cu Parintele Arsenie (vezi pr. Zosim Oancea, Datoria de a mărturisi. Inchisorile unui preot ortodox, ediția I-a, 1995, ediția a II-a, 2004). Pentru că a ajutat cu hrană orfani de război si fii de preoți arestați, pr. Z. Oancea a fost închis de „regimul comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca) peste 15 ani: „Eu și generația mea am dus o viață de suferință și jertfă, dar nu ne-am pierdut încrederea în valorile noastre eterne. Ceea ce am reușit să fac, cu ajutorul lui Dumnezeu și al altor oameni de bună credință este într-un fel o revanșă asupra călăilor generației mele. Am învățat mărturisirea, dar și iertarea, iar icoana ni s-a părut întotdeauna o împărtășire a ochilor și a sufletului din bunătatea și frumusețea care ne leagă și ne poartă pe toți spre Cel ce a biruit lumea” (pr. Zosim Oancea). Pe internet, vocea înregistrată a preotului Zosim Oancea se poate auzi prezentând icoane pe sticlă din colecția sa donată Muzeului din Sibiel, înregistrare nedistribuită, așa cum s-ar fi cuvenit, la punctul de vânzare a Muzeului „Zosim Oancea”. În Sibiel murea la 54 de ani Sorin Pavel, născut la Brăila în 1903, doctor în filozofie cu o teză despre Ed. Spranger (vezi Sorin Pavel, Krinonis sau Treptele singurătății, Editura Crater, București, 2001). In 1935, cu un grup de prieteni între care se aflau Petre Țuțea și Emil Cioran (care a refuzat sa-și pună semnătura „alături de Crăciunel si Tite”, îndemnându-l pe Țuțea să procedeze asemenea lui), Sorin Pavel redactase Manualul revoluției naționale, inspirat de ideile europene ale unei epoci singularizată prin incercarea de a-l face pe Hitler laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe anul 1936 (despre caducitatea modelor am vorbit la Sesiunea de comunicări a Universității din Alba Iulia pe 18 mai 2012 https://www.youtube.com/watch?v=w0O_gLroSCk ). Petre Pandrea notase în Jurnalul său pe 11 mai 1953 că filozoful Sorin Pavel debutase strălucit în viață ca asistent al profesorului Petre Andrei, trimis la studii post-universitare la Berlin. Pentru cele câteva luni cât fusese atașat cultural al Legației Române de la Berlin a fost închis de Hitler în lagărul de la Buchenwald. Eliberat din lagărul german, s-a întors în țară și s-a stabilit în 1945 la Sibiu cu soția nemțoaică și cu cei trei copii, iar în toamna anului 1947 la Sibiel unde a fost puțină vreme învățător si apoi „fierar famelic” (Petre Pandrea, Jurnal, 1952-1958, Ed. Vremea, București, 2002). Când „țarul culturii românești” era analfabetul Ioșca Chișinevschi, un doctor în filozofie, fost universitar la Iași, nu putea ajunge decât, cel mult, învățător.
  6. Criticului de artă Petru Comarnescu în 1961 i se publica lucrarea de peste treisute de pagini Îndreptar artistic al monumentelor [bisericilor] din nordul Moldovei (Arhitectura și fresca în sec. XV-XVI), în 1967 apărându-i volumul Voroneț (Editura „Meridiane”), mânăstire în cimitirul căreia se găsește mormântul său, străjuit de o impresionantă sculptură a lui George Apostu. „Acolo, în pământ românesc (…) odihnește cel care primul a scris un Îndreptar al mânăstirilor noastre din nordul Moldovei și le-a dus faima departe peste hotarele noastre. Iar în aerul diafan al acelui picior de plai poate că încă mai plutește și se ridică o lumină din flacăra ce i-a consumat ființa” (Ruxandra Oteteleșanu, Petru Comarnescu – o prezență românească și în țară și peste hotarele noastre, 1987, în vol. P. Comarnescu. Un călător al solitudinii, Ed. Eminescu, București, 2003, p.91).
  7. Prefața tezei de doctorat a fost scrisă de fostul secretar al lui Ioșca Chișinevschi, supranumit „țarul culturii românești”, spre deosebire de Leonte Răutu, „groparul culturii românești”. (In nereușita lor încercare de a o scoate din detenție pe Alice Voinescu, un grup de scriitori au făcut prin anii cincizeci un memoriu către puternicul zilei, Chișinevschi). Prefațatorul – al cărui „maestru” a fost un semi-analfabet -, informează cititorul tezei că înainte de 1989 nu se putea spune că Mircea [Sandu] Ciobanu este gânditor religios, și că „simbolica cețoasă” din Martorii, ca și „lumea damnată” din creația poetului „anxios și zbuciumat” ar trimite la realitatea comunistă cu lipsa ei de repere (vezi Paul Cornea, prefață la volumul C. Cioabă, Identitate și disoluție. Introducere în opera lui Mircea Ciobanu, Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2010). Or, să întemnițezi milioane de români și să exterminezi după gratii sute de mii („cărora se cuvin adăugați cei, încă mai numeroși, imposibil de contabilizat, care „eliberați” din unitățile sistemului concentraționar, ajungeau cadavre vii la ai lor, pentru a-și afla sfârșitul precipitat în vasta închisoare care era întreaga țară”, vezi Șerban Papacostea, Crima regimului comunist, în „Revista 22”, Anul XVIII, Nr. 8/ 885, din 20-26 febr. 2007, p. 15.) cu intenția lipsită de orice echivoc de a-i depersonaliza, transformându-i în propagandiști ai ideologiei regimului de teroare polițienească, nu denotă o „lipsă de repere” ci o feroce așezare a unor repere neclintite. S-ar putea ca tocmai reperele prea bine bătute în cuie să fie motivul pentru care numele lui Mircea [Sandu] Ciobanu a fost mereu ocolit (înainte și după 1990) în desele enumărări ale poeților din anii șaizeci, cum mereu ocolit a fost și la enumărarea romancierilor reprezentativi. Se pare că înainte de 1990, prefațatorul volumului Identitate și disoluție își exaspera studenții mai isteți cu vorbăria goală a ideologiei comuniste, de s-a trezit la o oră de curs cu intrebarea studentului Adrian Păunescu, poet de pe băncile școlii: „Când are de gând tovarășul profesor Paul Cornea să trateze si probleme de literatură?”. În 1975, cu prilejul unui interviu, Mircea Eliade evidențiase faptul că esența regimului comunist stă mai mult în poliția politică, decât în ideologia sa inaptă de a-l susține ea singură. Aceste spuse ale marelui istoric al religiilor au fost cenzurate de I. P. Culianu care scria în 1985 note despre Eliade către Securitate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade și gonflarea lui Culianu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Serie nouă, Anul XII, 1-15 oct. 2013, nr.266/ 2013, pp.7-8 si 16-31 oct. 2013, nr.267/ 2013, pp.5-6; URL https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ ).

 

Cuvinte cheie: Mircea [Sandu] Ciobanu, valorile culturii românești, Marian Popa, Șerban Papacostea, crimele totalitarismului comunist, Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro.

 

Repere bibliografice:

 

  1. Mircea Ciobanu, Trapezunt, din vol. Patimile, Ed. Eminescu, București, 1991, ed. II-a, București,1979; ed. I-a 1968.
  2. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, vol. II, p. 501.
  3. Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro citită printre rânduri, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Serie nouă, Anul XII, 16-31mai 2013, nr.257/ 2013, pp.8-9, URL   https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ .
  4. Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Serie nouă, Anul XIII, 1-15 iunie 2014, nr.282/ 2014, pp. 23-25 sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-NoicaListaNeagra8.htm
  5. Mircea Ciobanu, Martorii, Cartea Românească, București, 1973.
  6. Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. Romania 1945-1989, Ed. Enciclopedică, București, 2000, precum și înregistrarea video https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs&list=UUgcn_JXm6-ZMTeCidkHY0hQ.
  7. Dan Duțescu, Romanian Poems. An anthology of verse selected and translated by D. Duțescu, Ed. Eminescu, București, 1982, p. 215.
  8. Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22 http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm .
  9. Isabela Vasiliu-Scraba, Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, în rev. „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm .
  10. Nicolae.I. Herescu (6 dec.1903 – Zuerich, 19 aug. 1961), Ziar de pribeag, în rev. „Destin”, Madrid, nr.12/1962, pp. 71-73; și N.I. Herescu, Dreptul la adevăr, Ed. Jurnalul literar, București, 2004, precum și N.I. Herescu, Destin fără moarte, Ed. Muzeului Literaturii Române, București, 2011.
  11. Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade și gonflarea lui Culianu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Serie nouă, Anul XII, 1-15 oct. 2013, nr.266/ 2013, pp.7-8 si 16-31 oct. 2013, nr.267/ 2013, pp.5-6, on-line URL https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ .
  12. Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, on-line http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSsemnMiorita12bis.htm , pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Serie nouă, Anul XII, 16-30 aprilie 2014, nr.255/ 2013, pp. 9-10.
  13. Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-comuniste, on-line http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Centenar10Horia%20Stamatu.htm .
  14. Isabela Vasiliu-Scraba, Peste Cortina de fier, un dialog între Horia Stamatu si C-tin Noica, on-line http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-2StamatuNoica.htm .
  15. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre SCOALA TRĂIRISTĂ inaugurată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 258/2013, pp.4-5, URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm .
  16. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați; în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 1 (110) ianuarie 2017 (anul XI), p. 17; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ .

 

AUTOARE: Isabela Vasiliu-Scraba

A se vedea prezentarea din Wikipedia.ro inainte de vandalizarea fișei Isabelei Vasiliu-Scraba https://fr.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba

SURSA: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/

 

Advertisements