IVS-OprisanDiscipHeidegger

IsabelaVS-OprisanDiscipHeidegger/ 21 ian. 2016/ 33546/ 4872 cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, DIN DISCIPOLII NECUNOSCUTI AI LUI HEIDEGGER: Constantin Oprișan

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidegger/

Motto: “Heidegger cunoaște România din buna reputație de a fi o țară a filozofilor, căci mereu îi vin de acolo studenți în filozofie… Pe când bulgarii vin la Freiburg să studieze economia politică iar maghiarii medicina, românii își reprezintă țara pe frontul spiritual.”

(Biemel, în rev. «Universul literar», București, dec. 1942)

 

Când în România se aude în cele patru zări că Alexandru Dragomir (1) împreună cu Walter Biemel i-au fost discipoli lui Heidegger se ivește (ca de la sine) întrebarea: „Numai cei doi să-i fi fost discipoli ?” Lăsat ceva mai în umbră, câteodată mai este adăugat și numele filozofului creștin Octavian Vuia (2), criticat de Henry Wald, „profesorul lui G. Liiceanu” cum l-a desemnat Contantin Noica precizând limpede că Liiceanu Gabriel „nu este elevul lui, ci al lui Wald” (Noica în arhiva Securității, București, Editura M.N.L.R., 2009, p. 154). Heideggerianul Octavian Vuia (al cărui volum Montesquieu und die Philosophie der Geschichte a fost îngrijit de Richard Reschika în 1998, Frankfurt am Main -N.Y.) nu este desigur menționat prin revistele «oficiale», adică revistele care se bucură de o largă mediatizare, fără ca prin aceasta să câștige mai mulți cititori.

Cam aceasta este imaginea difuzată și răsdifuzată de cei care se premiază între ei uzurpând titluri vane precum cele de «singuri specialiști în filozofia lui Heidegger» sau de «primii (/cei mai mari/ singurii adevărați) traducători», varianta preferată încă din vremea comunismului. Mecanismul ei de propagare, bine verificat de-a lungul timpului în operația de amputare a culturii și spiritualității românești prin restrângerea scriitorilor români la cei angrenați ideologic în „construirea comunismului” urmărea «uitarea» oricărui nume de gânditor român care a mai tradus din Heidegger, sau a scris despre el, precum poetul gânditor Horia Stamatu (3). In general se dorea o cât mai radicală transformare a domeniului traducerilor de scrieri filozofice într-un fals deșert prin drastica înlăturare a numelor de traducători români marginalizați dincoace de Cortina de fier , sau afirmați dincolo de „lagărul socialist” (4), precum universitarul spaniol care conducea doctorate și în Italia, George Uscătescu (1919-1995), interesat de fenomenologia religiei la Heidegger (Phaenomenologie des religiosen Lebens, în traducerea spaniolă a profesorului Uscătescu, Introduction a la fenomenologia de la religion, Madrid, Ed. Siruela, 2005).

Ghinionul așa-zișilor ‘unici specialiști’ în Heidegger a fost existența -fără întrerupere- a dialogului pe teme filozofice heideggeriene dintre românii din exil care l-au cunoscut pe filozoful german. De exemplu, dialogul de prin anii 50 dintre Stefan Teodorescu și Constantin Amăriuței chiar în jurul unei traduceri din Heidegger, ca să nu mai vorbim de neîntrerupta comunicare dintre discipol și maestru, cum a fost în cazul lui Octavian Vuia (5) pe care Martin Heidegger îl prețuia în mod special. Demn de știut este și faptul că (în principal) prin eforturile lui Vuia s-a ajuns a se forma la un moment dat un fel de ‘zid românesc’ în jurul bătrânului filozof atacat la Paris, interzis la Sorbona și omagiat la Castelul din Cerisy la Sale (6).

Fără putință de dialog real din cauza terorii ideologico-securiste, și în țară exista o oarecare „emulație” între cei încurajați de Noica și cei încurajați de Anton Dumitiu să se ocupe de filozofie (referitor la traducerea lui Heidegger a se vedea interviul lui Alexandru Dragomir, refăcut și adnotat de Isabela Vasiliu-Scraba, https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ , a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1178 ), la care (în forme inaparente) s-a adăugat dialogul dintre cei din exil și cei din țară, Noica însuși citind cu mare interes în revistele exilului studiile publicate de Horia Stamatu (http://www.scribd.com/doc/164910136/IsabelaVasiliuScrabaNoicaStamatu ) sau de Stefan Teodorescu pe care-i cunoscuse în tinerețe în casa lui Mircea Vulcănescu. E drept că din Sokrateion-ul lui Fay (1991, Ed. Humanitas) nu aflăm decât de Noica și de C-tin Floru (p. 49), dar lista celor prezenți în casa lui Mircea Vulcănescu poate fi ușor completată după lectura fascinantelor amintiri ale lui Titus Bărbulescu despre cel ce-i fusese cândva profesor de etică (7) și care a fost sortit (de ocupantul țării) exterminării după gratii, acolo unde, la câțiva ani distanță, avea să-și dea duhul și tânărul Constantin Oprișan (1921-1958). Acesta, după ce a absolvit în 1940 liceul la Bacău, s-a întâmplat să-i fie discipol lui Martin Heidegger în aceiași perioadă când Noica îl audia (în 1943) a doua oară pe Heidegger iar Alexandru Dragomir și Octavian Vuia își pregăteau la Freiburg i. Br. cu filozoful german tezele de doctorat, unul interesat de gândirea lui Hegel, altul de orizonturile filozofice deschise de platonism ( http://www.scribd.com/doc/188004276/IsabelaVScrabaAlxDragomirOctVuia ). Probabil atunci l-a audiat pe filozoful german vorbind despre presocratici și Octavian Nistor (poliglot, traducător al lui Frazer, 5 volume, si a neokantienilor, vezi Filozofie neokantiană în texte, Ed. Stiințifică, București, 1993). fiul lui Dumitru Nistor (ministru liberal omorât în temnița comunistă) și fost coleg de liceu cu Mihai Șora (la Timișoara) și de facultate (la București) cu Alexandru Dragomir. Fiindcă în 1947 Octavian Nistor (1917-1993) a publicat la Casa Școalelor volumul Fragmentele eleaților.

Înscris la Universitatea revenită la Cluj după ce patru ani funcționase în refugiul de la Sibiu, studentul Oprișan și-a impresionat profesorii (pe D. D. Rosca, Lucian Blaga, Stefan Bezdechi, etc.) cu talentul său într-ale filozofiei. Arestat la jumătatea lui mai 1948 după numai doi ani de studii la o universitate românescă, lui Costache Oprișan nu i-a rămas să-și valorifice remarcabila sa pregătire filozofică decât sub formă versificată, ceea ce a contribuit într-o bună măsură (dacă nu chiar în mod esențial) la salvarea de la dispariție a meditațiilor sale metafizice. Căci ipostaza poetică a filozofării practicate în închisoare de Constantin Oprișan a putut fi memorată de preotul Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif și Marcel Petrișor (8).

Așadar sub forma plămădirii de stihuri a reflectat după gratii tânărul născut în 1921 în comuna Oncești (Tecuci) la acea “Sorge” de care aflase în Gemania de la Heidegger, sau poate chiar în România anilor săi de liceu și de facultate, întrucât până prin 1948 a mai dăinuit în viața culturală a Europei osmoza valorilor ei spirituale. Despre îngrijorarea (die Sorge) temătoare de sfârșirea vieții omenești în neant (9) o altă victimă a ocupantului sovietic scria (în Crugul mandarinului, jurnalul pe care l-a ținut între cele două detenții politice ale sale) că ar avea ca proveniență sintagma indicând “îngrijitorul de suflete” (der Seelensorger) proprie filozofiei protestantismului. De aici ea ar fi fost preluată de existențialistul german (10). Incadrându-și viziunea în spiritualitatea creștină, Constantin Oprișan pune tradițiile umanismului creștin alături de filozofia antică grecească pentru a sugera cititorilor săi ideea că cele două au format împreună temelia culturii europene. In Psihaion principiul a tot ce există apare drept sens al istoriei ce-și adeverește esența creștină. Pentru studentul ajuns după gratii, în spatele existenței umane nu se găsește acea Sorge înfățișată de Martin Heidegger în volumul SEIN UND ZEIT (1927, trad. rom. de Dorin Tilinca în 1994). De esență spirituală amintind în subsidiar de nous-ul anaxagoreic reformulat de Platon prin mistica sa (11), înțelesul pe care îl conferă Constantin Oprișan heideggerianei “Sorge” trimite într-un anume sens la interpretarea pe care Horia Stamatu a dat-o baladei Miorița, pe când invoca acea echilibrare interioară pe care o oferă creștinismul cosmic românesc.

În viziunea necunoscutului discipol al lui Heidegger (care -foarte probabil – îi ascultase alături de Octavian Vuia și Alexandru Dragomir cursul despre Parmenide), la temelia lumii nu stă nici Binele Suprem de care vorbea Platon, principiu de dincolo de existență a tot ce există. Întrucât independent de contrastul de sorginte platonică dintre lumea spiritului și lumea simțurilor pe care îl păstrează, la Constantin Oprișan viziunea creștină asupra lumii apare prin indirecta invocare a trans-substanțializării la care participă orice creștin prin taina eucharistiei : “Cu suflet cald și dulce din pâine și din vin / Unesc abstractul spirit pământului concret, / In duh port limpezimea Olimpului Elin, / Si-n trupul meu de iască, port fiere si oțet” (Psihaion, p. 11).

Lui Heidegger, Constantin Amăriuței îi vorbise despre gândirea filozofică a lui Mircea Vulcănescu ilustrată de irumperea timpului sacru în timpul profan pe care o evidenția hermeneutica vulcănesciană în construcția etimologică de obârșie latină a termenului aievea. Poate tocmai pentru că autorul volumului Sein und Zeit (1927) își pusese problema viețuirii în timp a omului desprins de tradiția religioasă (12) și metafizică și cumva constrâns a atribui totuși un sens vieții sale. Soluția lui Heidegger, dincolo de analizele sale asupra semnificațiilor existenței umane pe care în 1933 Mircea Vulcănescu le găsea “fastidioase”, nu s-a deosebit (în esența ei) de considerarea omului în postura sa de creator de cultură. Or, la fel a fost văzut omul și de Lucian Blaga. Mai mult chiar, într-un mod paradoxal, în opera sa filozofică, poetul Lucian Blaga a fost mai limpede în exprimarea gândirii sale decât Heidegger care s-a vrut poet în toate scrierile sale filozofice, nu doar atunci când s-a apropiat cu o “religioasă înfiorare” (apud. Blaga) de poezia lui Hoelderling.

Ințelesul pe care îl dă Constantin Oprișan heideggerianei “Sorge“, cu un abia bănuit punct de inflexiune, amintește (în mod surprinzător) de dublul sens (de o primă și de o a doua instanță) pe care l-a conferit acestui termen Nae Ionescu vorbind la un curs de metafizică despre Faust și problema mântuirii. Iată – dintr-una din poeziile sale-, prelucrarea pe care a făcut-o Costache Oprișan temerii de neant: “Amurgul mă lasă în urmă, / Și negura-n suflet pătrunde, / Tăcerea din spate mă scurmă, / O, cine mă cheamă, și unde?” (Frământări elegiace, p. 43). Cum se poate observa, fostul student al lui Heidegger deplasează accentul de pe momentul fricii, pe uimirea provocată de pășirea pe un tărâm necunoscut. Faptul a fost perfect intuit și de editorul volumului de versuri apărut în 1995 ce se deschide cu acel lung poem intitulat Psihaion: “Conștiința unui tărâm suprafiresc, adâncită într-o zonă pe care spiritul nostru abia o ghicește, a fost probabil resortul creației lui Constantin Oprișan” (Marcel Petrișor, Prefață, p.6).

Când Nae Ionescu vorbise prin 1926 studenților săi despre semnificația metafizică a poemului Faust de Goethe, el a amintit la un moment dat de versul în care apare prima dată grija (“Die Sorge nistet gleich im tiefen Herzen,/ Dort wirket sie geheime Schmerzen” ) în “cutele cele mai adânci”(trad. Nae Ionescu) ale sufletului eroului căruia îi produce dureri stranii. Comentariul Profesorului este de mare finețe, căci după ce indică momentul depresiei care-l cuprinde pe Faust, Nae Ionescu observă că grija ar fi într-o a doua instanță un “element de potențare a puterilor lui Faust” și nu o cale de cufundare într-o și mai adâncă disperare (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul lui Nae Ionescu, în rev. „Cervantes”, Bucuresti, dec. 2012, pp.128-131, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1237 , sau înregistrarea video http://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck a conferinței din 28 sept. 2012 de la Bacău ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul XIII, nr. 199, sept. 2005, p. 1 șI pp. 4-6 șI partea II-a în „Asachi”, nr. 200, Anul XIII, oct. 2005, p.3 ; http://www.scribd.com/doc/190132817/IsabelaVasiliuScrabaFaustWagner ; extrase apărute în rev. „Jurnalul literar”, București, nov.-dec. 2005, pp. 6-7 ).

În gândirea metafizică a lui Constantin Oprișan, tărâmul suprafiresc se vădește în chiar titlul poemului Psihaion care cuprinde o determinantă cu iz temporal, aionul. Realitatea acestuia nu este pur mentală. Ea pare mai degrabă a fi legată de cel care cugetă printr-un fel aparte de solidaritate ontologică primordială. In orice caz, Psihaion-ul indică o realitate aievea, în sensul oferit de Mircea Vulcănescu acestui termen care i-a sugerat o stranie “irumpere a timpului sacru în timpul profan” . Aionul, zeul timpului (sau “eonul”) pe care Lucian Blaga îl vedea “dogmatic” – adică sub semnul acelei minus-cunoașteri înaintând simultan în știința și neștiința omenească -, este intuit de tânărul filozof ca ținând de domeniul spiritualului și nu de domeniul cunoașterii conceptuale.

Cedând ispitelor heidegeriene, poetul-filozof va mai întrebuința de-a lungul elaboratului său poem și alți termeni obținuți prin același procedeu. De pildă “somatomul”, ilustrând (în negura începuturilor în care timpul nu începuse încă a curge) existența androgină a unor entități cu corpul (“soma”, gr. corp) nedespicat în bărbat și femeie (indivizibil, “atomos”) : “Natura necurmată și timpul neștirbit,/ nimic nu separase realul de latent. / Ce-a fost, cu ce-o sa fie, un tot nedespărțit, / iar lumea, uriașă, întreagă în prezent. // Când mintea noastră ruptă pe dinafară cată, / prin simțuri să-și întindă spre lume cap de pod, / ei pătrundeau misterul din două părți de-odată, și gândul lor în lucruri curgea ca seva-n rod”(Psihaion, p. 12).

Filozoful poet mort la Aiud pe 26 iulie 1959 și-a centrat viziunea pe acel “ontonoos” format din amplificarea termenului ce desemnează gândirea. Adăugând gândirii în mod explicit “existența” acesteia (“on”, gr. ființă), trimiterea se face către tărâmul noetic atât de greu de exprimat în cuvinte.

De la presocratici prin excelență existent, “ontonoos” este cu mult mai existent decât toate câte există în lumea celor care se trec odată cu timpul : “Dar ce mister s-ascunde în dosul ăstui nume?/ Să vă desleg eu taina, oricât aș vrea, nu pot. / Conceptele, gândirea, spun prea puțin : ‘O lume, / cu cerul laolaltă, și încă nu spun tot.’// Gândirea e prea strâmtă și vorbe nu aveți/ să prind în ele taina ca vouă să v-o spui. / Si Cronos ne cuprinse. Nespuse frumuseți / revărsă din adâncul tezaurului lui : // O muzică de sfere se rupe din tăcere, / din neguri se desprinde al aștrilor exod. / Si naște bucuria din cea dintâi durere,/ la glasul de aramă al primului rapsod. (Psihaion, p. 14)

In plus, puritatea domeniului spiritual va apărea într-una din poeziile sale prin contrast, căci de partea celor impure ar sta folosirea josnică a rațiunii aservite scopurilor nedemne de ea, respectiv “bunăstării materiale” [expresie neînsemnând nimic, datorită creionării unei așa-zise stări de “bine” care în fond nu este bună, pentru că este “materială”]: “Să mă cobor cu rațiunea, iat-o: / Mai jos ca Marx, în murdării. / Apoi, purificat cu Plato, / Să urc abstractele tării.” (Definire, p. 41). Ivită odată cu apusul spiritului religios ce a dăinuit în toată Europa evului de mijloc, epoca modernă, cu somnolența ei spirituală, ar fi fost inaugurată de seducția clarități. La ea Descartes ar fi ajuns imitându-i pe scepticii disprețuitori care se îndoiau de dragul îndoielii pentru ca mai apoi să-i lase în urmă: “Dar cine-mi doarme, oare, pe patul de licheni ?/ Si recunosc tichia bătrânuli Descartes// Ciubotele-i sînt prinse sub giulgiul de bureți,/ Crescuți parcă la sânul decorului de basm./ Pe față-i doarme umbra aceluiași dispreț/ Pe buze strâmbătura aceluiași sarcasm// Si parcă-l văd spre seară grăind o sacră lege,/ lângă izvor, sub poala pădurii de stejari:/ <<Ca nu cumva vreodată să rătăcești, alege,/ din tot ce vei percepe, percepțiile clari!>> “(Psihaion, p.24).

Din Ontonoos vine și în el se resoarbe timpul, prim “trecător” în decorul de vis al nedespicatelor începuturi : “Din umbră și lumină cărarea eu mi-o torc, / Si tai în două lumea, c-un fir imaginar, / Cobor din Ontonoos și tot în el mă-ntorc, / unind cu începutul destinu-mi circular”(Psihaion, p. 13).

Într-o strofă din poezia Întoarcere (“Și-ntr-un amurg nostalgic, când soarele pe culmi / Va săruta pământul uitându-se-napoi, / Vei revedea în zare pădurile de ulmi, / Și dulcele Psihaion cu turmele de oi”, p. 48) termenul de “Psihaion” pare a indica tărâmul de dincolo, chiar în acea accepțiune pe care Horia Stamatu o va da peste ani localizării întâmplărilor din balada Miorița , în perfect acord cu acel crestinism cosmic românesc de care mai vorbise cândva Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Lucian Blaga (13).

Dar în poemul Psihaion, doi eseiști îi oferă în final reperele structurante ale viziunii filozofice prezentate: Papini, autorul Povestei lui Christos și Unamuno, cel care, prin Don Quijote y Sancho según Miguel de Cervantes Saavedra (1931), a înălțat donquijotismul în înaltul filozofiei culturii, spre a ilustra lupta împotriva spiritului Renașterii dusă de pe ultimele baricade ale religiozității unor timpuri apuse. Cu ambii Constantin Oprișan împărtășește așadar nostalgia credinței religioase din Evul Mediu și interesul pentru destinul individual și personal al omului.

Cu Miguel de Unamuno disprețuiește exagerările “silogisticii”, pretențiile rațiunii invocate la tot pasul de pedanți și diletanți: “Când spiritul oprește mișcarea lui subtilă,/ Iar somnul libertatea i-o țintuie pe loc, / Din geniu mai rămâne netrebnica fosilă, / Închisă într-o carcasă, ca scoica în ghioc. /”(Psihaion, p. 27). “De-ți lunecă privirea pe limpezimi banale, /… / Te trage-n somnul trândav gândirea trivială, / …/ Te-alintă glorii vane, păcatul îl respiri, /…/ Vicleanul te vânează cu plasele-i subțiri/”(ibid.).

Pe Giovanni Papini îi ia drept simbol al luptei pentru convertirea la creștinism a lumii moderne, diavolești: “Dar răul se ascunde, îl supără lumina, / Mințind că toate acestea-s copilărești simboluri, / Și-n bezna sufletească-și înfige rădăcina, / Să ne prăvale duhul într-ale sale goluri /”.

După Mircea Eliade (din Noaptea de Sânziene), destinul ar fi „porțiunea de timp pe care ne-o îngăduie istoria”. Or, pentru ideile filozofice ale lui Costache Oprișan, timpul nu s-a oprit odată cu uciderea în temnița comunistă a acestui fost discipol al lui Heidegger. Miracolul supraviețuirii și publicării, oricât de târzii, a gândurilor sale filozofice – riscând să nu ajungă vreodată la cititorii interesați (14) ne pare nu numai impresionant ci și semnificativ pentru neizbânda finală a celor care au vrut să ne distrugă din temelii cultura, – arzând biblioteci, ruinând învățământul, întemnițând vârfurile spiritualității românești și punând sub interdicția propagării acele creații ivite sau de după gratii, sau din exilul de dincolo de Cortina de fier, sau din exilul interior al clandestinității culturale.

 

Note și considerații marginale

 

1.vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofie în clandestinitate sau în străinătate. Doi străluciți discipoli al lui Heidegger : Alexandru Dragomir și Octavian Vuia, în rev. „Jurnalul literar”, București, Anul XV, nr. 21-24, nov.-dec., 2004, p.13, sau http://www.scribd.com/doc/188004276/Isabela-Vasiliu-Scraba-Doi-filozofi-prieteni-Alexandru-Dragomir-si-Octavian-Vuia . Din Jurnalul de la Păltiniș (1983) aflăm că Noica îl sfătuise pe G. Liiceanu să abandoneze tentativa de a-l traduce pe Heidegger, constatând lipsa de pregătire în domeniul filozofiei a acestuia. La Heidegger nu te poți duce „cu mâna goală”, i-ar fi spus (mai pe ocolite) filozoful marginalizat. Incă din volumul meu publicat în 2004 (Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, p. 12) constatasem incapacitatea „de a crea în spațiul filozofiei, gândind pe cont propriu” a auto-declaraților discipoli din așa-numita „Scoală de la Păltiniș” negată de însușI Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ , extrase în rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22, http://www.omniscop.ro/himera-scolii-de-la-paltinis-ironizata-de-noica/ ; precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/ , extrase în rev. „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/ ). Inexistența „Modelului Păltiniș” reiese în principal din inexistența scrierilor filozofice a zișilor „discipoli” ancorațI cu toții în domeniul „philosophiei garrula” așa cu a fost ea definită de Anton Dumitriu. Dar – pentru că în 2009 doi salariațI (Mihai Neamțu șI Bogdan Tătaru Cazaban) ai lui Andrei Pleșu au scos la „Humanitas” directorului lor două Omagii, „in honorem Pleșu” – o salariată a lui Gabriel Liiceanu nu s-a lăsat nici ea mai prejos, scoțând în 2015 la aceeașI editură un volum cu intenții evident „omagiale” în care s-a gândit să compare (inexistentul) „Model Păltiniș” cu „Modelul Antim”. Desigur fără să-I pese de ridicolul asocierii câtorva vizite în camera „microfonizată” de 8 mp în care Noica furniza (cel mai ades inutil) liste bibliografice vizitatorilor săi de la Păltiniș, cu lectura de poezie religioasă scrisă de Vasile Voiculescu, Sandu Tudor sau Paul Sterian care se ținea după război la Olga Greceanu, „prima gazdă a reuniunilor grupului” (apud. Ileana Mironescu, fata lui Alexandu Mironescu) în luxosul ei apartament din Strada Frumoasă. Poate că titlul mai nimerit al volumului ar fi fost „vizite în 8 mp si vizite într-o casă boierească”. Tot predă/ a predat salariata lui G. Liiceanu șI cursuri de „Antropologia spațiului” la Institutul de Arhitectură din București (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Modelul Păltiniș” șI „Modelul Antim”, sau, Inutile liste bibliografice oferite de Noica șI lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi Greceanu, în revista „Clipa”, SUA, Ediția 1178 din 20 iunie 2015, http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx , sau la https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/ ) .

  1. Teologul acad. Dumitru Stăniloae spusese într-un interviu că directorul Editurii Humanitas i se pare „tare străin de religie” (http://www.proiectavdhela.ro/pdf/dumitru_staniloae_interviu.pdf ). Poate aici (și nu dintr-o servilă imitare a „maestrului său Henry Wald” care-l desconsiderase pe exilatul Oct. Vuia (1914-1989) întrucât nu găsise marxism-leninism în volumul despre presocratici publicat la Paris de Octavian Vuia) ar fi de aflat cauza opacității lui Gabriel Liiceanu față de noutatea ideilor filozofice propuse după lectura presocraticilor de gânditorului religios Octavian Vuia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, PROPEDEUTICĂ LA ETERNITATE. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, http://www.scribd.com/doc/130854967/IsabelaVasiliuScrabaAlexDragomirPropedeutica). Într-o timidă încercare de contracarare a atacului mârlănesc împotriva lui Octavian Vuia – din prefața la „ediția nord-coreană” a prelegerilor lui Alexandru Dragomir (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Alexantru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-I pot inventa pe cei mari, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1187 ) preluând (inconștient) în titlul volumului Crase banalități metafizice (2004) amintirea uceniciei lui Sănduc Dragomir la Heidegger – marcând totodată începutul prieteniei dintre Alexandru Dragomir (1916 –2002) și Octavian Vuia-, băimăreanul Florian Roatiș a scris articolul: Un filozof mai puțin cunoscut : Octavian Vuia, în rev. „Jurnalul Literar”, București, 2005. Fiindcă în acea perioadă de ucenicie, fiul cel mare al universitarului Romulus Vuia (1887-1963) trimisese de la Freiburg un studiu „dedicat noțiunii de banalitate cotidiană în gândirea lui Heidegger” (vezi Octavina Vuia, Martin Heidegger și împlinirea metafizicii, în vol. : Aducere-aminte. Publicistică, București, Ed. Jurnalul literar, 2002, pp. 80-91), eseu intitulat Filozofia de toate zilele apărut în 1942 în „Revista Fundațiilor Regale”).
  2. La vremea când în România socialistă se tot vorbea de premiera absolută pe care ar fi constituit-o la noi traducerea lui Heidegger în românește, mai precis chiar cu un an înainte, la Muenchen traducătorul șI eseistul Horia Stamatu publica în nr. 18/ 1981 al „Revistei scriitorilor Români” o traducere amplu comentată din Heidegger: Hoelderlin și esența poeziei – Introducere, adaptare în limba română și note finale de Horia Stamatu, p. 175-192. Mai importantă însă decât „protocronia” este calitatea net superioară a traducerii lui Horia Stamatu, format la școala de gândire a metafizicianului Nae Ionescu (1890-1940) și influențat de gânditorul religios Mircea Vulcănescu (1904-1952), așa cum reiese din cele câteva rânduri antologice pe care H. Stamatu (1912-1989), „poetul cel mai reprezentativ al generației lui Octavian Vuia” (vezi O viață în exil : Horia Stamatu, Ed. „Romania Press”, București, 1998, p.80) le-a scris în marginea lui Faust (a unui Faust rămas nemântuit, cum îl văzuse și Constantin Oprișan) : „Poemul lui Goethe este tragedia provocată de vânzarea esențelor pe aparențe. Si probabil omenirea a ajuns azi la un moment culminant al acestui comerț. Uitând cu totul REVELATIA, care este ținută vie prin tradiție, rupt de CUVÂNT, omul cultural de azi (care este omul ultimelor două secole) a încurcat în așa fel lucrurile cu acest umanism pe dos (prin care omul este redus la propria lui invenție) încât a rămas prăpăstios izolat de ceea ce îl depășea pe el și tot ce este natura lui și a celorlalte ființe” (vezi Horia Stamatu, Ego Zenovius…în rev. „Cuvântul Românesc”, Canada, decembrie 1978, studiu cuprins în volumul cu același titlu scos de N. Florescu la Editura „Jurnalul literar” în 2001, p.114).
  3. Despre „vameșii literaturii la paza hotarelor spiritului”, cu referire la Tudor Vianu care spusese în 1959 la „Colocviul internațional de romanistică” de la București că „Nu există literatură română în afară de aceea care se scrie înăuntrul granițelor Republicii Populare Române” a scris latinistul Nicolae I. Herescu (ales în trei rânduri Președinte al Societății Scriitorilor Români) articolul Literatură și geografie (în rev. „Destin”, Madrid, nr. 12/ 1962, cuprins în vol. : N.I. Herescu, Dreptul la adevăr. Publicistica exilului, Ed. Jurnalul literar, București, 2004, pp. 142-143). Manipularea creierelor prin fixarea în golul lor a numelor de traducători ce trebuiau să fie promovate în comunism se poate constata și în antologia din 1982: Materia, spațiul timpul (vol. I-II) apărută în tiraj de masă la Biblioteca pentru toți. Ca și în alte trimiteri bibliografice din domeniul filozofiei, și aici lipsesc traducătorii cu doctorate în Franța, Germania sau Anglia luate înainte de ocupația sovietică. In schimb sînt negreșit menționați ca traducători Liiceanu și Kleininger (la citate din Husserl, Jaspers si Heidegger, Originea operei de artă, Ed. Univers, București, 1982). Printre cei ‘uitați’ cu tot dinadinsul ar fi Octavian Nistor (1916-1992) și Consantin Floru. Operația de depistare a traducătorilor ‘omiși’ poate fi instructivă pentru oricine.
  4. vezi Octavian Vuia, Heidegger îndrumătorul, cuvânt înainte la M. Heidegger, Ființă și timp, trad. Dorin Tilinca, Ed. ‘Jurnalul literar’, București, 1994 precum șI Ceva despre actualitatea lui Heidegger, în vol. Octavian Vuia, Regăsirea în Pascal si alte „analize heidegeriene”, Ed, Jurnalul literar, Bucurelști, 1997, pp.101-106.
  5. N. Florescu, Menirea pribegilor, Ed. ‘Jurnalul Literar’, București, 2003.
  6. Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, în Revista Scriitorilor Români, nr. 21/1984, p.16; reeditat ca prefață la M. Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum I.O., 1999. Fiu al preotului de la biserica Sf. Silvestru, Titus Bărbulescu a absolvit Facultatea de Filozofie și Litere din București în 1942. A fost profesor universitar de literatură română la Institutul de Limbi Orientale de la Sorbona. A scris extrem de interesant despre Eminescu și despre Blaga în două volume publicate la Editura Saeculum I.O.: Arta poetică eminesciană (1998) și Lucian Blaga. Teme și tipare fundamentale.
  7. 8. DOI POEȚI DAMNAȚI: C-tin Oprișan și Ștefan Vlădoianu. Versuri memorate în închisoare de Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif și Marcel Petrișor (București, 1995).
  8. Elena Irion (/Moisuc), Martin Heidegger -ideea de existență ca fundament al eticii, în rev. « Ethos », Iași, 1944, precum și art.  Ce este Etica ? în rev. « Ethos », Iași, 1946. La Heidegger sentimentul eternității ar avea cumva drept izvor frica de neant. Referitor la o asemenea frică, în cele două studii în care aborda problema binelui moral din filozofia lui Heidegger, Elena Irion (/Moisuc) se întreba cum poate cineva, care se simte stingher în lume și fatalmente abandonat unei morți care va veni cu siguranță, să găsească în sine o posibilitate de reechilibrare, de reintegrare în lumea în care se simte cu totul părăsit. Cea care avea să devină prin anii șaizeci traducătoarea lui Kant (excepționalele traduceri din Kant ale universitarului cernăuțean Traian Brăileanu fiind cu totul interzise în vremea comunismului) făcea referire la Sein und Zeit și la accentuarea exagerată a sentimentului de panică interioară indus în om de conștiința sfârșitului său, de teama de moarte. De fapt, problematizările heideggeriene fuseseră receptate de tânăra asistentă de la Facultatea de Filozofie din Iași într-un fel care evidenția mai mult amprenta matricei stilistice românești, ca să folosim inspirata formulă blagiană. Aceasta reiese din inaderența unei firi echilibrate interior prin credința creștină la acel presupus sentiment de panică în fața neantului de care am fi cuprinși, sentiment pus (de Heidegger) la baza crizei existențiale a omului modern.
  9. vezi Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim, 1952-1958, Ed. Vremea, București, 2002, ediție îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea, p. 162. In ziua de 23 septembrie 1942 Mircea Eliade se cutremura pe bună dreptate de „neantul” pe care l-a prevăzut cu incredibilă justețe încă din timpul când nu apăruseră înfrângerile pe câmpul de luptă șI românii condușI de Ion Antonescu recăpătaseră cele două provincii românești cotropite de rușI (Bucovina de Nord șI Basarabia): „mă cutremură neantul pe care-l văd înaintea mea: civilizația latino-creștină sombrând [din franceză=ruinându-se, năruindu-se] sub așa-zisa dictatură a proletariatului, în fapt dictatura celor mai abjecte elemente slave” (Mircea Eliade, Jurnal portughez).

11.vezi Isabela Vasiliu-Scraba, MISTICA PLATONICĂ, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999, http://www.scribd.com/doc/153749198/IsabelaVasiliuScrabaPlatonMistic .

  1. Cu prilejul oferit de un colocviu internațional organizat la Muenchen, Horia Stamatu invocase credința, iubirea și speranța, virtuți care și-au păstrat valoarea intactă în tradiționala noastră ierarhie valorică (v. Horia Stamatu, Germanii si Românii , în „Revista Scriitorilor Români”, Muenchen, nr.17/1980, pp. 227-233; a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Peste Cortina de fier, un dialog între Horia Stamatu si C-tin Noica, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Peste%20cortina%20de%20fier%20de%20IVS.htm , precum șI Isabela Vasiliu Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul 6, nr.9 (60), sept. 2012, p.19, sau http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1214 , ori http://www.scribd.com/doc/154171177/IsabelaVasiliuScrabaStamatuCentenar ) .
  2. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic Și în Miorița/ The opening of the skies în a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, p. 35, http://www.scribd.com/doc/153749198/IsabelaVasiliuScrabaPlatonMistic .
  3. vezi C. Oprișan în vol. : Doi poeți damnați: Constantin Oprișan și Ștefan Vlădoianu; versuri memorate în închisoare de Ghe. Calciu, Iosif V. Iosif și Marcel Petrișor, București, 1995. Din nefericire ediția a II-a cu titlul C. Oprișan, Cărțile spiritului, aparută în 2009 la Editura Cristiana din București are catastrofale modificări ale versurilor operate de ingrijitorul volumului cu urmări în plan ideatic. Gândirea filozofică a lui Oprișan devine în volumul din 2009 pe alocuri ininteligibilă (așa cum i-a apărut editorului, fost profesor de română lipsit de cultură filozofică). Textul postfeței cuprinde studiul Isabelei Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuți ai lui Heidegger: Constantin Oprișan, din rev. „Origini. Romanian roots”, vol. X, No. 1-2-3 (103-104-105), January, Frbruary, March, 2006, p. 110-115

 

Tags : „Martirii temnițelor comuniste”, „poetul-filozof C-tin Oprișan”, „discipolii români ai lui Heidegger”, „filozofie”, „Alexandru Dragomir”, „Mircea Eliade”. „creștinism cosmic românesc”, „Isabela Vasiliu-Scraba”.

AUTOARE: Isabela Vasiliu-Scraba, http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba

SURSA https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidegger/

Advertisements