timpul-amintirii

IsabelaVS-timpul-amintirii/9 noiembrie 2019/ 32707 car./ 4737 cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Timpul amintirii…

SURSA: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/timpul-amintirii/

Motto: „You are the only intellectual in the whole country worth the notice…Sunteți una din foarte rarele persoane care citește mult, știe mult si gândește profund. Gruparea articolelor dumneavoastră ar realiza în mare măsură o istorie a filozofiei românești… Sunteți pentru mine singura rază de claritate în gândire în tot acest sumbru haos post-comunist…Dacă aș fi în România, aș asista la toate discuțiile Dvs… Sunt atât de mult de acord cu Dvs, încât parcă mă aud pe mine vorbind” (prof. univ. dr. George Săndulescu, 2012, Monaco; https://en.wikipedia.org/wiki/C._George_Sandulescu )

La un început de an primisem de la dl. Alexandru Valentin Crăciun următorul e-mail: „Doamnă Isabela Vasiliu-Scraba, vă mărturisesc, îmi doresc de mult timp să vă contactez pentru a vă lua un interviu. Vă cunosc, parţial, opera exegetico-filosofică, însă aş dori să începem discuţia noastră prin câteva lămuriri biografice. Din câte ştiu, interesul dumneavoastră pentru filosofie este oarecum tardiv. Care au fost resorturile interioare care au declanşat dorinţa de a vă apropia de problematica filosofică?” Redau în continuare răspunsul meu auto-biografic detaliind unele unele informații devenite publice (1), de ex., prin prezentarea „Isabelei Vasiliu-Scraba” în volumul: prof. univ. dr. Ilie Rad, De amicitia. Scrisori trimise de Stefan Fay între 1988-2009, Cluj-Napoca, Ed. Accent, pp. 363-366 ).

După opinia filozofului Anton Dumitriu, eu aș avea o „vocație filozofică indiscutabilă” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Anton Dumitriu ca interpret al COGITOului cartezian, ; https://isabelavs2.wordpress.com/anton-dumitriu/isabelavs-descartes3antondumitriu/ ). Or, când intervine vocația, nu cred că mai este nevoie de resorturi interioare suplimentare. Meseria de inginer (pe care am practicat-o scurtă vreme) a fost o simplă consecință a faptului ca am fost foarte bună la matematici în toate cele douăsprezece clase. Intr-a XII-a mă mutasem la Liceul „Caragiale” (București) din două motive: pentru a fi într-un liceu mixt (Liceul „Spiru Haret”, unde am învățat dintr-a opta până într-a unsprezecea era de fete), dar mai ales pentru a avea un profesor foarte bun de matematică, pe Gaidargi, poreclit “Spilu”. Acesta, după ce m-a lăsat câteva săptămâni să mă acomodez, m-a scos la tablă si eu, în loc să scriu pe tablă, îi dădeam rezultatele mintal. Apoi Spilu a umplut cancelaria cu părerea sa proprie ca aș fi un “geniu”. Diriginta, d-na Roșu Mihaela, era de română. Fiindcă în acel an se publicase Trilogia culturii (București, 1969) după o interdicție de un sfert de secol, iar filozoful Lucian Blaga (scos în 1948 din Academie și din învățământul superior de mercenarii ocupantului sovietic) se introdusese atunci pentru prima dată în programa de învățământ, d-na profesoară Roșu ne dăduse la teză Blaga. Eu am scris cu viteză maximă cele opt pagini (pe care le scriam de obicei în 50 de minute la teze sau la extemporale pe indiferent ce subiect), pagini care ei i-au plăcut. După teza de română, si d-na prof. Mihaela Roșu (fostă studentă a lui Tudor Vianu) îi tinea isonul profesorului de matematică, cum aflasem de la mama colegei mele de bancă.

Talentul la matematici a fost o „moștenire de familie”. Bunicul (Theodor Scraba) fusese profesor de matematici la Cernăuți. Tata (care știa vreo șapte limbi și care în liceu învățase pe dinafară o bună bucată din Infernul lui Dante, in originalul italian) fusese si el bun la matematici, devenind (după cele două refugii, din vara lui 1940 si din 1944) un inginer chimist de care colegii îsi aminteau cât de frumos scria și recita poezii. Volumul meu de debut, „Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate” (Slobozia, 1992), cu manuscrisul căruia mă prezentasem si în 1990 la colocviul de admitere pentru doctorat, l-am dedicat tatălui meu. In școala faceam poezii (ca tata, dar mult mai puțin reușite) si citeam extrem de mult. De pe la unsprezece ani devoram câte o carte pe noapte de-mi dădusem complet somnul peste cap. La Politehnică am intrat din considerente de efort minim, pentru că-mi era ușoară matematica si chimia. Fizica n-am invățat-o, neavând profesori care să-mi placă. Nici Politehnica nu mi-a plăcut. N-am excelat decât la cristalografie si mineralogie unde l-am avut pe Vasile Manilici: îi ghiceam fără probleme sistemele de cristalizare, chiar în cristale ciobite. La mineralogie era ca la Șpilu… un fel de circ. Profesorul venea cu tava plină de minerale si întreba din ce-s compuse, iar eu le ghiceam de zor. Nu mă laud. Toate astea sînt adevărate. Cu profesorul Manilici m-am întâlnit după vreo zece ani la Biblioteca Academiei, unde eu citeam cursuri de filozofie din perioada interbelică si tomuri întregi de filozofie antică, medievală si modernă, omițând tot ce era legat de ideologia comunistă (2). La Biblioteca Academiei, profesorul Manilici venea fericit la masa mea să-mi spună din descrierea darurilor primite de Alexandru Macedon ce minerale erau pe acolo.

Inșiruirea lecturilor mele filozofice într-o listă de peste 170 de titluri (care nu erau tocmai pe linia cripto-comunismului post-decembrist) a determinat probabil trântirea mea grabnică (pe 15 oct. 1990) la colcviul de inscriere pentru un doctorat pe tema apriorismului in filozofia lui Blaga, moment consemnat (accidental) pe coperta a patra a celui de-al doilea volum al meu, „INEFABILA METAFIZICĂ” din 1993, unde promiteam că va apărea un volum pe această temă la care apoi am renunțat.

După împușcarea Ceaușeștilor, în repoziționarea foștilor staliniști din structurile de vârf , Paul Cornea, prin cincizeci secretar al lui Ioșca Chișinevschi („țarul culturii române”), devenise „secretarul” –ca să spunem asa – ministrului Mihai Șora. In 1990 chiar si turnătorul Zigu Ornea se auto-declarase director al Editurii Minerva ( cf. Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorisr. Non-ficțiune cu factografii, Ed. Curtea veche, București, 2018 ). Ion Ianoși -care fusese șef al cenzurii la vremea arestării lui Noica pentru manuscrisul despre Hegel (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/) înmânat pe ascuns Securității de turnătorul Zigu Orenstein/ Ornea (vezi vol.: prof. univ. Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorisr. Non-ficțiune cu factografii, Ed. Curtea veche, București, 2018) -, figura în toamna anului 1990 ca președinte al comisiei de inscriere la doctorat la Facultatea de filozofie, unde se desființase (ca o primă urgență !) cursul de filozofie românească. Pe 15 oct. 1990 din comisie făcea parte si cronicarul plastic A. Pleșu, asiduu vizitator al stalinistului Leonte Răutu („groparul culturii românești”), cu fata căruia Pleșu a înființat prin 1993 Colegiul Noua Europă. In post-comunism, despre fostul muzeograf de la Tescani a circulat părerea că ar fi fost „un favorit al fiecărui regim care a folosit, ca puțini alții din această țară, bani publici pentru o promovare personală chestionabilă” (acad. Andrei Marga). In vederea acceptării înscrierii mele la doctorat, muzeograful uns ministru găsise cu cale să-mi pună două întrebări: (1) la ce-mi trebuie mie un doctorat în filozofie si (2) „care e mai mare, Blaga, sau Kant? ”, știut fiind că Blaga era oricum mai înalt decât filozoful de la Koenigsberg. Povestindu-i prin posta electronică (fără a da si nume) pățania mea cu examenul de înscriere la doctorat, un profesor mi-a scris din America (unde s-a stabilit înainte de căderea comunismului) că „a citit cu un sentiment de revoltă despre acea respingere la doctorat de niște neanderthali antedeluvieni”(prof. St. Stoenescu, 18 nov. 2011).

Când citeam filozofie aproape zilnic prin biblioteci (la Academie, la Biblioteca Centrală Universitară si la Biblioteca Centrală de Stat) eram în plină perioadă de studii, nu numai filozofice. În total, am studiat (în forme organizate de învățământ) vreo douăzeci şi doi de ani: doisprezece până la facultate, cinci la Politehnică şi după 33 de ani încă vreo cinci ani am studiat limbi străine. De când eram în şcoală mi-a făcut mare plăcere să învăţ. Asta nu însemna că învăţam prea mult acasă. Citeam repede în pauză lecţia ca s-o ştiu dacă mă întreabă şi eram foarte atentă la oră. Cu sistemul acesta, fără să învăţ prea mult, reuşeam să fiu premiantă în fiecare an, în toate cele douăsprezece clase. După ce am fost vreo cinci ani ingineră, m-am apucat iarăşi să învăţ. Ce s-a întâmplat? Fiind un spirit critic, nu acceptam ceea ce nu puteam să controlez. Îmi plăcea filozofia, dar nu-mi prea plăceau nici traducerile (vezi Despre traduceri, în Jurnalul de idci al lui Anton Dumitriu, din rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 257, 16-31 mai 2013, p.3), nici antologiile de filozofie, căci nu-mi plăcea să mi se rupă aleatoriu dintr-o carte o bucată şi să mi se dea ca atare. Ştiam că ruperea din context este deformantă. Pe un filozof trebuie să-l citeşti aşa cum îţi prezintă el ideile, nu cum crede altul că a înţeles din ce-a citit. Acest lucru i l-am reproșat în Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului ( Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004 ; http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEUTIC%C4%82-LA-ETERNITATE-Alexandru-Dragomir-in-singur%C4%83tatea-gandului ) editorului G. Liiceanu. Volumul meu despre Alexandru Dragomir i-a surprins plăcut pe foștii colegi de facultate ai lui Alexandru Dragomir, Mihai și Mariana Șora. Primul îmi spusese la telefon că prietenul său Alexandru Dragomir fusese dat afară din postul de redactor (stilizator) al Dicționarului Tehnic, trebuind apoi să lucreze pe șantierul de la Bicaz, unde „se ocupa de aprovizionarea cu ciment” (Mihai Șora, 24 oct. 2004). Venită din Germania, Mariana Șora, deși nu ne cunoșteam, a ținut să converseze cu mine la telefon pe 5 febr. 2005, amintindu-și cum Sănduc Dragomir „se ducea la cursurile lui Nae” (a se vedea și interviul refăcut : https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ).

Pe la 33 de ani eu m-am apucat să învăţ vreo cinci limbi străine, să pot citi filozofie în original. O să vedeţi pe internet, pe un site al meu, o poză de-a mea din tinereţe. Este de la 33 de ani când am început să învăţ în paralel germana (5ani), italiana (3ani), spaniola (2ani), greaca veche (3 ani) şi latina (2ani), ultimele cu prof. univ. Adelina Piatkovski si cu prof. univ. Felicia Vanț Ștef . Noi scriitorii ne putem permite să avem “poze de dicţionar”. Ziariştii nu. La mine, din pricina studiului limbilor stăine, perioada de studii s-a extins până după schimbarea de regim din decembrie 1989, când, în fine, am putut şi eu să public întâi prin revistele de cultură (apoi în volum) ce scrisesem de vreo șapte ani despre filozofia lui Noica. Aşa a apărut în 1992 prima carte dedicată gândirii acestui mare filozof român. Schopenhauer avea următoarea remarcă, ironică, desigur: “Unii consideră cărţile precum ouăle: bune numai când sînt proaspete”. Ei bine, această mică observaţie a unui filozof autentic ne arată importanţa scriitorilor care s-au impus pe tărâm cultural datorită valorii lor. La noi, atât Anton Dumitriu, cât si Noica, în ciuda vitregiei vremurilor, au reușit să se impună. De aceea ei se cade a fi atent studiați si în nici un caz nu trebuiesc citiți după șablonul foștilor staliniști (Ion Ianoși, Leonte Răutu, Paul Cornea, Zigu Ornea, etc) si clientelei acestora, cum recomandă si azi unii nostalgici ai cenzurii ideologice comuniste. Părerea mea este că n-ar trebui neglijată nici gândirea filozofică a lui Blaga, nici şcoala filozofică românească iniţiată de Nae Ionescu, al cărui asistent fusese marele istoric al religiilor Mircea Eliade.

Constantin Noica a fost singurul filozof din şcoala lui Nae Ionescu, Scoala trăiristă (cum s-a numit ea), care a reuşit să răzbească peste piedicile puse gândirii autentice în perioada tiraniei ideologice comuniste. Noica îşi dăduse în ’40 o teză de doctorat intitulată Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou. In acest simplu titlu este conţinut, aşa, in nuce, întreg kantianismul. Immanuel Kant se întrebase cum este posibil să aduci ceva nou pe lume, pentru că judecăţile, prin natura lor, sînt tautologice. De aceea s-a şi spus că în domeniul logicii nu s-a adus nimic nou de la Aristotel încoace. Dar C-tin Noica, în teza sa, a pus (ca să zicem așa) un element în plus: procesualitatea de sorginte hegeliană. După susținerea tezei de doctorat, -pe care i-o dedicase metafizicianului Nae Ionescu (dedicație cenzurată în 1995 de directorul Editurii Humanitas, fostă „Politică”, a Partidului Comunist) -, Constantin Noica păstrase oarecum tenta hegeliană a gândirii sale vorbind la Radio pe 26 dec. 1941 despre trei aspirații către unitate: din filozofie, din efortul comun de supraviețuire al unui popor cotropit de vecinii săi, si din trăirea religioasă a misticilor. Gândirea religioasă a profesorului său Nae Ionescu îi era și ea proaspătă în minte. Căci atunci pregătea cu Mircea Vulcănescu si Constantin Floru editarea primelor patru volume ale operei naeionesciene. Talentul într-ale filozofiei care îl distingea pe Nae Ionescu îi impresionase şi pe nemţi (la Muenchen dându-și doctoratul). Indo-europenistul Cicerone Poghirc (profesor la Bochum) discutase în Germania cu foşti colegi de-ai lui Nae Ionescu, încă impresionaţi de mintea filozofică a acestuia.

Noi suntem o generaţie care, dintre mulții studenți si apoi discipoli ai profesorului Nae Ionescu am avut norocul extraordinar să-i avem pe Anton Dumitriu si pe Noica. Constantin Noica era ceva cu totul aparte, pentru că reprezenta, ca si Nae Ionescu, un model de gândire filozofică autentică. In momentul în care ai un model, nu mai trebuie să cauţi la întâmplare. Atât Anton Dumitriu, cât si Noica erau niște pedagogi extraordinari: ambii, deși lipsiți de catedre universitare, te trimiteau, prin cărţile lor, să citeşti filozofie de cea mai bună calitate. Te îndrumau, chiar numai citindu-le cărţile. La fostul deținut politic Noica era mai greu de ajuns, pentru că el era foarte bine păzit de Securitate. Eu am încercat să mă duc în vizită la Noica în 1986. Se tot povesteşte cum unii s-au dus la el la Păltiniş. (Scriitoarea Silvia Jinga consemna din America pe 25 februarie 2017 că „se știa din timpul comunismului că vizitatorii lui Noica la Păltiniș aveau trasee securiste”). Ca să nu apară după 1990 anumite nume ale unor informatori ai Securității, foști vizitatori mai frecvenți ai lui Noica, au fost arse două dosare de urmărire care n-au fost microfilmate dintr-un total de şapte dosare “Noica”, aflate la Securitatea Judeţului Sibiu (vezi vol. : Noica si Securitatea I, Ed. Muzeul National al Literaturii Române, 2009, p.6 ).

La modul general se poate spune (fără teamă de greșală) că cine se ducea, şi chiar ajungea de mai multe ori la marginalizatul Constantin Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ), se cam ducea cu voie de la stăpânirea comunistă. Eu nu aveam voie de la stăpânire. N-am întrebat pe nimeni şi m-am dus în august 1986 la Păltiniş. Acolo nu mi s-a dat voie să-l vizitez. Am fost pur şi simplu indusă în eroare. Mi s-a spus că filozoful nu este în staţiune, nu e la Păltiniş. Or, el era acolo vizitat în august l986 de Monica Pillat. Dar am avut cărţile lui Noica şi le-am putut citi.

Etapa “Noica” (vezi vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Noica, între fantasmă şi luciditate, Slobozia, 1992) a fost pe la treizeci de ani, deși abia după căderea comunismului am putut publica ce am scris înainte de 1990 (vezi articolele mele despre Noica menționate de Titus Lates în vol. Studii de istorie a filozofiei românești. Centenar C-tin Noica, Bucuresti, Ed. Academiei, 2009, pp. 603 , 610, 671, 631 ; http://filosofieromaneasca.institutuldefilosofie.ro/e107_files/downloads/Lates,%20Titus%20-%20Mircea%20Vulcanescu%20-%20o%20bibliografie%20a%20exegezei.pdf; precum și studiile mele despre Noica menționate în cele două editii ale volumului bibliografic scris de Stan V. Cristea, Constantin Noica. Repere bibliografice, Bucuresti, RCR Editorial, 2011 ; ediția întâi în 2009).

După patruzeci de ani (datorită influenţei lui Anton Dumitriu si a lui Noica) a urmat etapa “Platon” (vezi vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Slobozia, 1999 ; precedat de volumele : I. Vasiliu-Scraba, Configurații noetice la Platon și la Eminescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1998; I. V.-S., Atena lui Kefalos, Slobozia, 1997 ; Isabela Vasiliu – Scraba, Filozofie acoroamatică la Platon, Slobozia, 1997 http://www.scribd.com/doc/134722762/Isabela-Vasiliu-Scraba-FILOZOFIE-ACROAMATIC%C4%82-LA-PLATON ; I. V.-S., Despre existență, ființă și esență, 1996 http://www.scribd.com/doc/134719450/Isabela-Vasiliu-Scraba-DESPRE-EXISTEN%C8%9A%C4%82-FIIN%C8%9A%C4%82-%C8%98I-ESEN%C8%9A%C4%82 ; si, în fine, I. V.-S., O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile si Ideile Platonice, 1995 http://www.scribd.com/doc/134402379/ISABELA-VASILIU-SCRABA-O-pseudodescoperire-a-unui-pseudoplagiat-Nae-Ionescu-Evelyn-Underhill).

Apoi a urmat etapa “Nae Ionescu” (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica şi în dubla ei înfăţişare, Slobozi, 2000; https://www.academia.edu/35663604/METAFIZICA_LUI_NAE_IONESCU_IN_UNICA_SI_IN_DUBLA_EI_INFATISARE; şi vol.: I.V.S, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Cioran, Noica, M.Eliade, M. Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Slobozia, 2000; https://www.academia.edu/25694750/Isabela_Vasiliu-Scraba_In_labrintul_rasfrangerilor ). Secolul XXI a început cu studierea gânditorului religios “Mircea Vulcănescu”. În această nouă etapă am mers, ca să spunem așa, în contra curentului, ca si în cele scrise în volumul dedicat lui Alexandru Dragomir (https://www.academia.edu/25694732/Isabela_Vasiliu-Scraba_Propedeutica_la_eternitate ), monografie în care am deținut întâietatea comentării gândirii sale, cum s-a întâmplat în 1992 si cu monografia despre filozofia lui Noica. De altfel, ultimul articol al filozofului Mircea Vulcănescu înainte să fie arestat fusese in marginea textului despre oglindire pe care-l scrisese Alexandru Dragomir la solicitarea lui Tudor Vianu, ambele texte din 1946 fiind difuzate după mai bine de jumătate de veac.

La cinci ani după apariția volumului despre Alexandru Dragomir (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, 2004) mi s-a întâmplat ceva care nu mi s-a mai întâmplat nicicând: să citesc o carte care să-mi placă atât de tare încât de teamă că o “mănânc” pe toată, că o citesc şi se termină, am închis-o după câteva zeci de pagini. Cartea asta – Omul, zidire de mare preţ, Ed. Credinţa strămoşească, M-rea Petru Vodă, 2009 -, cuprindea în ea explicări ale Bibliei făcute de Sfântul Arsenie Boca prin anii 1946-1947. Pe atunci era stareț la Mănăstirea Brâncoveanu, mult căutată de pelerini pentru reînvierea duhovnicească inițiată de faimosul ei stareț, cum scria acad. D. Stăniloae în prefeţele primelor patru volume din Filocalia tipărite la Sibiu între 1945 şi 1948, prefețe cenzurate de Humanitas la retipărirea primelor patru volume din Filocalia ( vezi art. Isabelei Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ; sau o variantă preluată în 2012 : https://melidoniumm.wordpress.com/2012/07/02/moartea-martirica-a-parintelui-arsenie-boca-un-adevar-ascuns/ si art. I.V.S, Ceva despre mistica luminii în pictura părintelui Arsenie Boca ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ghius/ ; precum și video de la Centenarul Arsenie Boca, la Sâmbăta de Sus http://www.youtube.com/watch?v=Zi0EOBC1HlY ; vezi și art. I.V.S, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivslegiarsenieboca7/ ; vezi și art. I.V.S. Miracolul Bisericii de la Dragănescu https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ ; a se vedea și înregistrarea video de la Piteşti, Mircea Eliade şi Părintele Arsenie Boca http://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs&feature=plcp).

Când la Sibiu apăruse jumătate din Filocalia stilizată de doi mari poeți, Zorica Lațcu ( /Maica Teodosia) si de acad. Nichifor Crainic ( vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ ), la starețul Mănăstirii Brâncoveanu veneau studenţi şi tineri liceeni să le explice cuvântul Sfintei Scripturi. Dar nu veneau numai ei. Veneau si de la Casa Regală, Branul fiind aproape. Acolo era Domniţa Ileana (care avea să devină Maica Alexandra, vezi video despre Domniţa Ileana din 18 mai 2012 de la Univ. din Alba Iulia http://www.youtube.com/watch?v=w0O_gLroSCk ). Principesa Ileana îl invita pe faimosul stareţ Arsenie Boca la Castelul Bran, unde mai invita universitari bucureşteni să ţină prelegeri (acolo Alice Voinescu a ținut o conferință despre Faust).

Cartea Omul, zidire de mare preţ (Ed. Credinţa strămoşească, 2009) a Părintelui Arsenie Boca m-a impresionat nespus fără să ştiu nimic de autorul ei. Apoi am încercat să aflu cine este autorul. Dacă o carte te impresionează în mod deosebit, vrei să ştii cîte ceva şi despre autorul ei. Aşa am aflat că Părintele Arsenie Boca a fost un ieromonah foarte cult care avea trei licenţe: la Academia de Muzică Religioasă, la Belle Arte şi la Teologie. Exista prin 1935 la Bucureşti această Academie de Muzică Religioasă (înfiinţată în 1928; în 1935 profesor de armonie era compozitorul Paul Constantinescu; în 1942 a fost mutată la Conservator, apoi a fost desfiinţată de ocupantul sovietic). Si mai era o a patra facultate pe care Părintele Arsenie Boca o urmase, fără a-şi da licenţa: medicina. Ce m-a impresonat în cartea acestui călugăr de vocaţie, sporit duhovniceşte la Muntele Athos? Desigur “harisma cunoaşterii”, dar si că urmase cursurile celor mai mari filozofi români. Făcuse filozofie cu Nae Ionescu şi cu Mircea Eliade. Lucrul acesta se vedea din economia expunerii sale si din subtilitatea unor pasaje.

Apare într-o declaraţie – de după una dintre arestările (2) acestui călugăr nevinovat pe care mercenarii ocupantului sovietic au tot vrut să-l distrugă, închizându-l de nenumărate ori -, că ieromonahul Arsenie Boca urmărea în reviste de filozofie articolele lui Mircea Eliade despre mistica indiană, fiind interesat de mistică. De altfel, la București urmase şi cursurile de mistică ale profesorului Nichifor Crainic, închis si el fără de vină, românii fiind băgaţi în puşcării politice la nivel de milioane (vezi dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, ed.I-a 1994, ed.II-a 1998, ed. III-a 2009, Bucureşti, Ed. Ericson, precum şi Monumentul victimelor gulagului comunist, Chene-Bourg, Elveţia). Există o ziaristică de stânga foarte agresivă care pune în paranteză adevărata istorie a unei ţări. La noi ziaristica de stânga a fost tot timpul condusă de mercenarii ocupantului sovietic de după 1944. Dintre ei s-au selectat acei responsabili ideologici care întâi au interzis, apoi au negat cu totul Școala românească de filozofie inițiată de Nae Ionescu la București, având discipoli grozav de faimoşi, printre care Noica (3), pe care generaţia noastră a apucat să-l prindă. Peste granițele închise ale României, Mircea Eliade a fost cel mai faimos discipol al profesorului Nae Ionescu, cum în țara subjugată a ajuns să fie si filozoful martir Mircea Vulcănescu, autor al unui interesant volum despre Nae Ionescu, publicat după 1990 (vezi art. Isabela Vasiliu Scraba, Mircea Vulcănescu şi alţi cărturari martiri ai temniţelor, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1104). Elev al profesorului Nae Ionescu a fost și poetul Horia Stamatu (1912-1989), traducătorul lui Ioan al Crucii și eseist de o subtilă gândire filozofică. Horia Stamatu scria că a avut în viaţa sa parte de nişte modele extraordinare (vezi I. Vasiliu-Scraba, La Centenarul lui H. Stamatu ciudățenii post-comuniste, în rev. „Acolada”, Satu-mare, nr. 9, septembrie 2012, p.19 http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1214. Pentru Horia Stamatu, profesorul Mircea Vulcănescu (cel care a fost asasinat în închisoare, vezi video din 25 nov. 2011, Tecuci, Colocviul Mircea Vulcănescu, http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ ) şi pofesorul Nae Ionescu fuseseră modele formative.

Cred că acesta este rolul filozofilor şi scriitorilor adevăraţi. Ei te pot forma. Nu numai că îţi deschid mintea, dar te pot forma şi în plan cultural. Filozoful Lucian Blaga este un scriitor cu totul aparte pentru că el acoperă practic întreg domeniul culturii: este un poet extraordinar, un filozof subtil; el a scris o dramaturgie cu nişte versuri dumnezeești. La el nu numai ideea care e pusă pe scenă contează, ci şi limba în care îşi exprimă ideile : „Citind Avram Iancu auzeam vag și îndepărtat acordurile unei muzici subterane” consemna Emil Cioran pe 12 aprilie 1935, la întoarcerea sa prin Paris din Germania (vezi scrisoarea scanată în vol. : I. Necula, Emil Cioran. Mărturii si referințe, Ed. Axis Libri, Galați, p.21). Intr-adevăr, limba lui Blaga este absolut extraordinară. Opera lui formează un întreg univers. Noica spunea ceva asemănător despre poetul, eseistul şi filozoful George Uscătescu, mai apropiat de noi prin periada în care a scris şi a trăit. Au existat români (în primul rând fostul asistent al lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, socotit „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, dar și Vintilă Horia, Cioran, Eugen Ionescu și alții) care au realizat, în exil fiind, o “universalizare” a culturii româneşti. Disputat de cultura franceză și de cultura spaniolă a fost și prozatorul român Vintilă Horia (vezi art. Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia exilat ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-vintilahoriaexilat2/ ; precum şi art. I.V.S, Vintila Horia ca istoric al filozofiei , https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-vintilahoriaistorie2/ ). Vintilă Horia a fost primul scriitor străin laureat cu cel mai prestigios premiu al literelor franceze. În eseistica sa filozofică, Vintilă Horia spunea tinerilor să îndrăznească să pună la îndoială “adevărurile” aflate de pe canalele mass-mediei. El mai scria că “spiritul timpului” îndeamnă la “somn”, la amorţirea controlului critic. El a fost un scriitor absolut interzis de cenzura comunistă. Vintilă Horia a fost profesor universitar la Madrid şi în Argentina (vezi înregistrarea mea despre Vintilă Horia la lansarea volumului Contra naturam, http://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI ). Fiind premiat cu cea mai înaltă distincție literară din Franța şi scriind într-o limbă franceză foarte frumoasă o mulţime de cărţi publicate la Paris, Vintilă Horia este considerat scriitor francez. De fapt el era un scriitor care acoperea imperial trei culturi: română, franceză şi spaniolă, unde era o prezenţă remarcabilă nu numai ca prozator, istoric literar şi eseist dar şi ca ziarist ce avea rubrici la reviste faimoase. Constantin Noica obișnuia să spună: “Nu citiţi cărţi! Citiţi autori!”.

Note si comentarii marginale:

vezi pe suport de hârtie vol.: Who is who in Romania, București, Pegasus Press, 2002, precum și prezentarea din Wikipedia dinainte de vandalizarea fișei de către birocratul MyComp (https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ; pe hârtie în vol. Filozofi Români, Memphis, USA, 2011, ISBN 9781232183488, pp. 60-61; în vol.:Eseiști Români, Memphis,USA, 2011, ISBN 978 1233386215, pp.145-147; în vol.: Autori români, Memphis, USA, ISBN 9781233384242, pp.141-142 ). A se vedea și inregistrarea Isabelei Vasiliu-Scraba din 28 sept. 2012 de la Colegiul ”Nicolae Vasilescu Carpen” din Bacău, publicată pe hârtie cu titlul „Rolul scriitorului în formarea spiritualității de mâine”, în „Vatra veche”, Târgu Mureș, Anul V, nr. 2 /50 februarie 2013, pp.7-9.
Până în decembrie 1989 crimele comunismului au fost ascunse sub amenintarea închisorii (vezi formularul angajamentului de a nu divulva nimănui nimic din cele trăite, văzute și auzite după gratiile închisorilor politice completat pe 7 aprilie 1956 cu alt scris decât al întemnițatului, în vol. II, p.690, „Părintele Arsenie Boca in Arhivele Securității”, Sibiu, Ed. Agnos, 2014) . In cripto-securismul de după 1990 s-a minimalizat cat s-a putut numărul întemnițaților politic, în 2015 legiferându-se așa zisa „justețe” a condamnărilor politice prin care au fost trimiși după gratii milioane de români. La punctul 41 al unei directive NKVD (precursorul KGB) din 1949 se preciza, după cinci ani de farse juridice cu verdictul dinainte stabilit, că „trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnați în procese politice. Iar dacă devine inevitabilă, reabilitarea se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o eroare judecătorească ; nu va avea loc reluarea procesului, pentru ca cei care au pricinuit eroarea să nu fie deranjați” (în rev. „Meridianul românesc”, SUA, 3 martie 2001, p.3, citat in art. Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu, : https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/ ). Un exemplu de „justețe” a verdictelor juridice îl oferă condamnarea avocatului Aurel Cioran, despre care Emil Cioran spunea că a făcut zece ani de temniță, micșorați apoi de cititorii dosarelor manipulate de Securitate. În România sub ocupație sovietică, Aurel Cioran a fos arestat si arbitrar inclus într-un lot de 27 de persoane care nu se cunoșteau toate între ele, lot etichetat de securiștii Anei Pauker (colonel sovietic!) „grup înarmat”, fiindcă s-a găsit la unul din arestați un pistol. La proces avocatul Aurel Cioran a întrebat completul de judecată reunit la Sibiu care cred ei să fi fost modalitatea „grupului înarmat” de a acționa. „Puteam să tragem toți 27 cu același revolver?” (vezi Aurel Cioran în Suplimentul „Litere, Arte, Idei”, nr.40 /1995). Inițial s-a refuzat condamnarea celor 27 de persoane înarmate cu un singur pistol. Pe urmă au fost citite sențințele prefabricate de oamenii Kremlinului. Intr-un document relevând importanța memoriei istorice, Parlamentul European abia în vara anului 2019 a condamnat comunismul alături de hitlerism pentru ucideri si depoirtări în masă (http://www.europarl.europa.eu/doceo/document/RC-9-2019-0097_EN.html?fbclid=IwAR1N3mV6aBo98Xt17LnIeg3N_bL6tfDCPh_oZ8f_TVxN7NMyLc1rKZ32_QQ ). Incapabili să se opună „teleghidării” mediatice, mulți n-au aflat (sau n-au vrut să afle) că în 1975, cu prilejul unui interviu, Mircea Eliade evidențiase faptul că esența regimului comunist NU STA IN MARXISM. Ea stă mai mult în poliția politică, decât în ideologia marxistă, inaptă de a-l susține ea singură. Aceste juste observații ale marelui istoric al religiilor au fost cenzurate de P. Culianu care scria în 1985 note despre Eliade către Securitatea care-l recrutase înainte de a-i permite să ajungă în Italia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, A fost Culianu turnătorul lui Eliade ?: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade și gonflarea lui Culianu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Serie nouă, Anul XII, 1-15 oct. 2013, nr.266/ 2013, pp.7-8 si 16-31 oct. 2013, nr.267/ 2013, pp.5-6; URL https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, POET LA VREMEA LUI AHAB. Poezii incifrate de Mircea [Sandu] Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ).
In cuvântarea ținută la inmormântarea filozofului retras la Păltiniș, Mitropolitul Antonie Plămădeală (1926-2005), membru de onoare al Academiei Romane, a avut admirabilul curaj sa vorbească despre unicul număr al revistei „Ad sum” tipărită de C-tin Noica în 1940 (cand Regatului României îi erau smulse Basarabia, Bucovina de Nord, jumătate din Ardeal si Cadrilaterul) precum si despre referirile lui Noica din perioada 1940-1944 la „Faptele Apostolilor” sau la Epistolele Sfantului Pavel (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl Ion Papuc: https://isabelavs2.wordpress.com/ion_papuc/ ).