CioranPlesu

IsabelaVS-lautarisn-Plesu-Cioran // 64769 car./ 9235 cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba: Lăutărismul lui Pleşu pasionat de Cioran

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/cioranplesu/

Motto:. „Tragedia și martiriul nu pot fi șterse de nimeni de pe fața istoriei neamului nostru” (Vintilă Horia). On parle de mon „style”. Mais mon style ne m’intéresse pas du tout… Seule importe la pensée. Le reste est pour les litterateurs”(Cioran, 1972).

Partea I. „Securitatea este „stăpână pe trecut, prezent și viitor” (Horia Stamatu, 20 iulie 1974)

După instalarea lui Iliescu la cârma ţării, a lui Andrei Pleşu la cârma culturii si a lui Virgil Măgureanu la conducerea Securității, cum fusese planificat din 1987, scrierile lui Emil Cioran (până atunci interzise) au putut fi cumpărate din marile și micile librării, îmbogăţind avuta editură (1) Politică, sub noul ei nume de Humanitas (https://www.cotidianul.ro/gabriel-liiceanu-a-pierdut-procesul-cu-victor-roncea-si-evz/). E drept că numele ales de fostul comunist G. Liiceanu aminteşte de ziarul comunist l’Humanite care a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă Horia de cel mai prestigios premiu al literelor franceze, acuzându-l fără bază şi pic de jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de exterminare în Germania nazistă” (vezi Theodor Cazaban, Captiv în lumea liberă, Cluj-Napoca, Echinox, 2002, p. 125).

Din inexplicabila alergie a editorului G. Liiceanu la scrisul lui Vintilă Horia, romancier de faimă internaţională (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-auredecei/), s-a văzut câtă dreptate a avut Vintilă Horia când şi-a tot amânat întoarcerea în România trio-ului de tovarăși care au sărbătorit împreună la Tescani ziua de 23 august 1989 (cei trei – Iliescu, Măgureanu și Pleșu -, s-au întâlnit la Tescani pe 23 august 1989 după cum a povestit martorul ocular Tudor Octavian,  la emisiunea „Realitatea zilei”, difuzată de postul „Realitatea TV” pe 23 august 2007; vezi și Radu Portocală, Autopsie du coup d’Etat roumain : Au pays du mensonge triomphant, 1994 ; precum și Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004).

N-a venit în România romancierul premiat de francezi, au venit în Spania…„anumiți români”…După zicala, nu s-a dus Mahomed la munte, a venit muntele la Mahomed. Aceasta se poate presupune din uzualele comenzi politice „sa i se facă Radu” (adică să fie iradiat) folosite de totalitarismul comunist pentru a scrăpa de indezirabili. Așa s-a întâmplat cu anti-comunistul poet Vasile Posteucă, decedat în urma unui cancer galopant, boală care l-a scos rapid din viață și pe Vintilă Horia. Imprudentul scriitor tocmai vorbise în 1990 de cotropita provincie românească unde simplul adevăr al identității dintre moldovenească și românească a echivalat cu ani de zile de temniță politică pentru Ilie Ilașcu și altii ca el. Abia după decenii de la căderea Cortinei de fier s-a recunoscut oficial și în Basarabia că limba românească este aceiași limbă cu limba moldovenească. Decedat la 56 de ani după ce a fost demis din funcția de decan al Facultății de medicină, exclus din învățământul superior și din Academie, dr. Gr. T. Popa a descris prezentul (viitorul și cei doi ani trecuți de la ocuparea României de către armata lui Stalin) observând în Aula Academiei (la ultima sa apariție publică din 1947) cum „comuniștii vânează cu poliția ideile care nu le sunt pe plac…la fel cu naziștii” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ ).

Într-una din scrisorile trimise din Spania în primele luni de “democraţie prin rotirea cadrelor” (M. Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, Ed. Humanitas, 2007) Vintilă Horia consemna următoarele: “Aţi aflat că Adevărul şi Tineretul liber au publicat ştirea după care aş fi acordat un interview nu ştiu cărei reviste în limba română din Israel şi New York, care a fost reprodusă de ziarul Independent din Londra, interview în care mă autoprezentam ca fruntaş al Gărzii de fier şi insultam pe Petre Roman. Am desminţit totul printr-un interview telefonic cu BBC şi i-am scris pe aceeaşi temă lui Mircea Dinescu. Este îngrozitor. N’am făcut parte din nici un partid, deci nici din Garda de Fier, care m-a scos din postul de ataşat de presă la Roma” (Vintilă Horia, 27 febr. 1990 în op. cit., p.334).

Scrisorile lui Vintilă Horia către traducătorii săi Mihai și Ileana Cantuniari (prima pe 2 martie 1989, ultima din 19 nov. 1991), s-au putut citi abia după 16 ani. Ele fac să transpară cadrul cripto-securist al regimurilor post-comuniste. In plus, continuitatea în politica editorială dinainte de 1989 este și ea evidentă: dacă Editura Politică nu l-a publicat pe Vintilă Horia (2), nici Humanitas nu o va face. Dacă în ultimii ani de comunism s-a publicat Cioran „pieptănat” de cenzură, și după 1990 Cioran va fi cenzurat. Exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor, nici pentru Cioran, nici pentru Vintilă Horia, autor al volumului Les clefs du crepuscule (1990), -scriitor tradus în peste 20 de ţări fără dirijismul folosit pentru împrăştierea operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu, iar după 1990 pentru difuzarea articolelor și omagiilor lui Andrei Pleșu „aclamate în câteva limbi”, cum scria Mihail Neamțu, unul din cei doi salariați ai săi care din primul an de slujbă i-au scos două volume de omagiere.

Neţinând seama nici de tehnica prin care marele stilist Cioran ponderează multe din afirmaţiile sale mai ieşite din comun (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran despre Mircea Vulcănescu într-un text cenzurat în post-comunism, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-cioran-vulcanescu-cenzurat/ ) nici de contextul istoric european pe fundalul căruia s-au ivit teribilismele tânărului Cioran, fostul comunist Andrei Pleșu reţine că România regimului burghezo-moşieresc ar fi fost “ţara oamenilor atenuaţi”, cu o atmosferă placidă, fără resurse de eroism, şi cu multe alte defecte pe care nu pridideşte să le înşire, ba îngânându-l la maturitate pe necoptul Emil Cioran, ba spicuind din recenziile la cartea de debut a acestuia. Printr-un alt citat din textul  “Ţara oamenilor atenuaţi” în care elogiat fiind “excesul, marea nebunie şi gestul absurd” (E. Cioran) era dispreţuită viaţa echilibrată a românului, articol unde tânărul de 22 de ani consemnase că a avut momente când i-a fost ruşine că este român, Andrei Pleşu inoculează indirect “ruşinea de a fi român”. Aceasta în culegerea Limba păsărilor, din 1994. În primăvara anului 2010, cronicarul plastic Pleșu (devenit director al Institutului de Istoria Religiilor cu cinci angajați, vezi „Revista 22” nr. 958 editată de Grupul de Dialog Social înființat în 1990 de Silviu Brucan) menţionează “ruşinea de a fi român” în interviul luat de Daniela Oancea.

Paginile scrise lăutărește despre Cioran prin 1991 au fost cuprinse de brucanianul Pleșu (membru al Grupului de Dialog Social) în antologia Limba păsărilor (Ed. Humanitas, 1994). În ele abundenţa de citate lungește articolul fără justificarea vreunei idei personale, oricât de superficială ar fi fost ea. Din pricina greutății cu care scrie, Andrei Pleșu mai reintroduce aceleași texte între diferite coperți. De pildă, jumătate din articolul din Limba păsărilor (1994) figurează, fără nici o modificare, în culegerea de texte Față către față. Întâlniri și portrete (pp.209-222) publicată de Humanitas chiar în anul centenarului nașterii lui Cioran.

In Franța secolului XXI a apărut o carte de mare succes intitulată „Fabrica de impostori”, unde, din păcate, nu a fost tratată problema promovării imposturii în dictaturile comuniste menținute la putere prin teroarea polițienească adăugată terorismului ideologic, adevăr pe care „turnătorul” Ioan Petru Culianu (3) l-a cenzurat dintre spusele savantului Mircea Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade?”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/). Filozoful trăirist Noica, la zece ani de la ieșirea din temnița comunistă, semnala într-un articol din „Viața românească” promovarea „culturii lăutărești”, a scrisului „după ureche” a celor care se pricep la toate și la nimic. Inregistrat cu ocazia Colocviului „Cioran” (19-22 oct. 1991, București-Sinaia, organizat la Palatul Elisabeta din București și la Pelișor), cronicarul plastic Andrei Pleșu (întors de la Tescani ca profesor la Academia de Arte Frumoase unde fusese lector până prin 1981) spusese că maestrul său Noica „lucrează post-mortem mai intens, mai apăsat decât lucra în timpul vieții”…si „cu alte justificări”. Tot atunci declarase ca a face cronică plastică este o „meserie inutilă” (vezi Mihaela Cristea, Experiența inițiatică a exilului, Ed. Roza Vânturilor, 1994, p.146).

Partea a II-a. Un „dedicat partidului comunist” lăudat de Frunzetti într-o efemeriNdă din 1974 care n-a fost să fie efemeră

Întrebându-l odată pe Ion Frunzetti la ce mai lucrează, acesta i-a răspus lui Noica (filozoful trăirist) că scrie „efeMERINDE” (i.e. scrie texte care-i permit să-și  înlesnească traiul). In 1975 Ion Frunzetti a devenit șeful catedrei de istoria și teoria artei. Dintr-unul din volumele de omagiere a lui Andrei Pleșu se poate citi o astfel de „efemeriNdă” din 1974 care n-a fost să fie efemeră, cum credea Frunzetti, pentru că și ea …„a lucrat post-mortem…cu alte justificări”.  Datorită semnăturii, efemeriNda lui Ion Frunzetti  a rămas trei decenii și jumătate singurul text scris „lăutărește” despre Andrei Pleșu asiduu promovat în cultura „lăutărească” a vremii comuniste.

Despre comunistul Andrei Pleșu, Noica prevăzuse că va rămâne în mijlocul drumului („în interval”) indiferent de direcția în care a pornit. Până la moartea lui Noica, muzeograful de la Tescani abandonase pe rând istoria artei, sanscrita, studiile orientalistice si filozofia (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002, ISBN 973-8134242, pp.33-48). Cei doi salariați ai lui Pleșu (pentru 10 ani „director interimar al Institutului de istoria religiilor, 2008-2018)  neputând desigur intitula volumul omagial „filozofia după ureche” sau „lăutărismul în istoria artei” ori lăutărismul în orientalistică sau în religie, au optat pentru titlul „Filozofia intervalului”, lăsând la latitudinea oricui să înțeleagă ce dorește.

După căderea comunismului, Vintilă Horia (care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face cunoscut peste hotare pe filozoful Lucian Blaga) a putut constata înmormântarea ultimului proiect noician nefinalizat de nici unul dintre cei doi care ani de zile au tot invocat numele filozofului de la Păltiniș: Nici de directorul Editurii Humanitas, nici de Pleșu ajuns ministrul culturii  la vremea când au fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Religion, architecture and occultism in the Mystic Castle of the ‘Two Iulias’ (2 VII)”, https://isabelavs2.wordpress.com/hasdeu-two-iulias/), cât şi frescele Olgăi Greceanu din Biserica de la Bălteni (judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi repictată de Olga Greceanu în 1972 (vezi Adina Nanu, “Biserica din Bălteni”, în vol. Olga Greceanu, Bucureşti, Ed. Centrul de cultură Palatele Brâncoveneşti, 2004, p. 49-50; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, „Olga Greceanu și Părintele Arsenie Boca”, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arsenie7olgagreceanu/).

La primul Colocviul „Cioran” (București-Sinaia), directorul Editurii Humanitas îi spunea în octombrie 1991 Mihaelei Cristea că deja a publicat șase cărți de Cioran, întreg ciclul operei române. „Dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-comunistă a scrierilor lui Emil Cioran a fost însoţită de masiva răspândire de citate alese pentru inocularea unor anumite atitudini și dispoziţii mintale. Efectul şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr (plătit/neplătit ca să posteze) a consemnat drept comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea că lui îi este „ruşine că s-a născut român, că el nu mai vrea să fie român”.

Mircea Eliade propunea o abordare a scepticului Cioran pornind de la Ecleziast. Pe  Facebook o pagină este intitulată „Emil CIORAN antiprofetul”. Cu stilul său aforistic de mare finețe propăvăduind deșertăciunea („Nichts zaehlt!”, spunea el la un interviu), Cioran nu poate fi numit „profet” decât de inculți. Fiindcă „profeție” înseamnă„revelație”. Iar un sinonim al „revelației” este „apocalipsa”. Titlul filmulețului proletcultist intitulat APOCALIPSA DUPĂ CIORAN denotă prostie cu pretenții si, mai ales, incultură. Bine făcută si bine intitulată este în schimb emisiunea radiofonică germană de 28 de minute, https://www.youtube.com/watch?v=NLP4-Bs-Rn4 , în care una din traducătoarele lui Cioran a spus un lucru de bun simț. Anume că, din cauza tinereții, Cioran s-a lăsat entuziasmat de hitlerism.  In emisiunea „Nichts zaehlt!” s-au strecurat însă și două erori. Prima este că, odată ajuns în Franța, scriitorul afirmat în țara sa nu s-ar mai fi întors în România. In realitate, după ocuparea Parisului, Cioran a revenit pentru câteva luni din toamna lui 1940, până la începutul lui februarie 1941. A doua greșală constă în afirmația că, ajuns la Paris în noiembrie 1937, ar fi abandonat româna ca limbă de redactare a cărților sale. Or, „Indreptar pătimaș” (București, 1991) a fost redactat în românește la Paris în timpul ocupației germane. Deși publicat la circa jumătate de secol de la scriere, el a urmat volumului „Amurgul gândurilor” apărut în Romania în 1940. Ultimul volum românesc a fost „Razne” (București, 2012), scris între 1945 și vara lui 1947, când a început să scrie în franceză, vezi, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-demarscolocv2015doc/ .

In 1932 Emil Cioran scrisese că „politicul aparţine domeniului exteriorităţii. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia valorilor spirituale”. Nu același lucru îl putea susține cineva „înșurubat” de tânăr în politică. Andrei Pleșu, fost șef al tineretului comunist din Institutul de istoria artei, a scris despre Cioran doar de la „periferia valorilor spirituale”; „Învinuiesc națiunea română –scria necoptul Cioran citat de Pleșu devenit ministru -, de a nu fi putut să depășească un scepticism vulgar (vezi cele scrise despre Cioran fie în culegerea de articole Limba păsărilor din 1994, pp.162-194, fie în culegerea Față către față. Întâlniri și portrete din 2011).

Portretizându-l de comunistul Andrei Pleșu, criticul de artă Ion Frunzetti știa bine că efemeriNda trebuie să placă. El scrie sforăitor de un „providențial hazard  al genelor” din care a rezultat Andrei Pleșu, „noul dar făcut culturii române”. In plus, nu uită să înșire toate formele de mediatizare a tânărului „dedicat partidului comunist” și de aceea plasat între cadrele didactice ale institutului superior absolvit. La 26 de ani Andrei Pleșu (vizitator al familiei lui Leonte Răutu, șeful catedrei de socialism științific la universitatea bucureșteană) era mediatizat prin televiziunea comunistă, periodicele de cultură, în presă ori în publicațiile de specialitate sau prin conferințe publice de la Universitatea Populară. Citatul din Frunzetti a fost copiat de Mihail Neamțu, salariat al Institutului de Istoria Religiilor înființat în 2008 și coordonator al volumului „In honorem Andrei Pleșu” (Ed. Humanitas, 2009, p.26).

Partea a III-a. Doi scriitori „agonici” (Mihai Ilovici și Ilariu Dobridor) în temnița comunistă (ca și fratele și sora lui Cioran) și ceilalți doi „agonici” onorați de Academia Franceză: Cioran și Eugen Ionescu

Cioran îi apare dilematicului Pleșu ca având „obsesia vinovăției” : „A fi român cu adevărat înseamnă a nu mai voi să fii român în sensul de până acum” (în „Vremea”, 1933, citat de Andrei Pleșu în textul despre Cioran inclus în culegerea de texte Limba păsărilor, Ed. Humanitas, 1994, p.166). Mai frust, fostul șef al cenzurii comuniste, Ion Ianoși (/Steinberger până în anul arestării lui Noica, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj în Păltinișul lui Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/) a pescuit din Cioran exprimări blasfemice precum: „în creștinism nu pot respira” sau totul „miroase a îmbâcseală” în această „sinistră rătăcire de două mii de ani”. Nici cronicarul plastic Andrei Pleșu n-a ratat ocazia să citeze din „creierul arzător” al lui Cioran „Acela (i.e. Iisus Hristos) care a zis că moare pentru noi, n-a murit, ci a fost omorât” (p. 173).

Incă din 1938 se putea afla (chiar și peste granițețe României) că la mai puțin de treizeci de ani, „Cioran aruncă asupra lumii o privire dezamăgită și contemplă, nu fără deliciile tainice ale orgoliului, prăbușirea tuturor lucrurilor și tuturor adevărurilor…De la înălțimea asta totul pare decolorat și ofilit. A dispărut istoria, morala, logica. Nimic nu mai are importanță” (Bazil Munteanu, Panorama literaturii române. Ediție îngrijită de Eugen Lozovan, 1996, p. 148).

În România interbelică, în perioada când Bazil Munteanu concepea „cea mai bună lucrare despre literatura românească” (cf. Lucian Blaga), filozoful tăirist Mircea Vulcănescu (martir al temnițelor comuniste) considera că spiritualitatea lui Cioran ar fi „de tip cultural, dar cu vădite predilecții interioare”. Simultan opus ortodoxiei și naționalismului, trăirismul cioranian se află  „în plină criză interioară și de revizuire de valori” (Mircea Vulcănescu, Spiritualitate ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, „Ideile, un decor variabil în opera lui Cioran”, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/variable-background/). Cu toate deosebirile de amănunt, Emil Cioran s-ar situa între scriitorii „agonici”, alături de Eugen Ionescu, Ilariu Dobridor, Petru Manoliu și Mihai Ilovici, cu toții „suferind că nu pot fi naivi și făcând din asta literatură” (cf. Mircea Vulcănescu). Desigur până la ocuparea țării și întemnițarea scriitorilor care n-au ajuns să ia drumul exilului, precum Cioran și Eugen Ionescu. Ajunși faimoși în Franța, primul a refuzat toate premiile, inclusiv premierea de către Academia Franceză, al doilea lăsându-se ispitit de onorurile bine meritate.

Filozoful Mircea Vulcănescu precizează că termenul „trăirism” e derivat din „trăire” cu înțeles de „viață integrală”, ca izvor de cunoaștere. Nae Ionescu ar fi vorbit la cursul de metafizică axat pe cunoașterea imediată, din 1928-1929, despre așa ceva, botezând acest izvor de cunoaștere cu numele de „trăire” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Mircea Vulcănescu despre spiritualitatea românească interbelică”, în rev. „Origini/Romanian Roots”, Norcross, Georgia, SUA, vol.VII, No. 7-8/73-74, July-August 2003, în Supliment „Mircea Vulcănescu”, p. I.).

Lispit de spirit filozofic, George Călinescu înșiră inepții când îl prezintă pe metafizicianul Nae Ionescu, inițiatorul Scolii trăiriste. Efortul criticului literar a fost minim, el limitându-se a întoarce pe dos cele scrise de Mircea Eliade în postfața volumului „Roza Vânturilor”(vezi G. Căliescu, „Istoria literaturii de la origini până în prezent”, 1941, ediția a doua, 1988; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/). Pentru criticul literar, „trăirea” ar fi „acțiune” cu programul rămas ”mereu în alb” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie”, sau, „Nae Ionescu și Petre Țuțea”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ )..

In Itinerariu spiritual publicat de Mircea Eliade, „trăirea” ca izvor imediat de cunoaștere apare ca „viață integrală” și „experiențialism”, incluzând în experiențele de viață și lecturarea celor mai importanți scriitori ai culturii europene. Mircea Vulcănescu observă că toată generația tânără „a pornit pe această cale”, nu numai Mircea Eliade, Cioran sau Manoliu (vezi Mircea Vulcănescu, Spiritualitate). Demnă de menționat ar fi interdicția de semnătură în comunism a „agonicilor” Ilariu Dobridor (https://bucovinaprofunda.com/2011/10/11/un-interbelic-uitat-ilariu-dobridor/ ) și Mihai Ilovici, scăpați cu viață din temnița politică de care Cioran a scăpat doar pentru că nu s-a întors în țara aflată „sub ocupație comunistă”, cum scria filozoful Vasile Băncilă. În schimb, fratele si sora lui Cioran au făcut temniță politică, Aurel zece ani, iar Virginia timp de patru ani, murind la 58 de ani, din pricina regimului de exterminare din închisorile comuniste.

Partea a IV-a. O întrebare fără răspuns: ce considera Cioran „părți negative”?

În abordarea lui Cioran, cronicarul plastic Andrei Pleșu (4) pornește de la “portretul robot” al românismului. Nu spre a-l singulariza, o dată în plus, pe cel premiat în 1934 la insistenţele şi argumentarea lui Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Ideas, a variable background in Cioran’s writings”, în volumul bilingv: Isabela Vasiliu.-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, p.181-194; p.37-56, ISBN 978-973-8134-05-6). Si nici spre a evidenţia falsităţile şi exagerările tânărului profesor de filozofie de la Liceul ortodox „A. Șaguna” din Brașov care, postulând primatul “instinctului teluric” (legii junglei), credea că “nemţii nu s-au simţit niciodată prea bine în creştinism” (Schimbarea la faţă a României, 1936, p.17) și că „noi românii, etnic vorbind” suntem „mai omogeni decât germanii” (p.11), dar (cum spun unii istorici care n-ar avea dreptate) din cauza năvălirilor barbare, a neprielniciilor istoriei și a „vecinilor sălbateci” (Cioran) n-am „despicat lumea” și nu ne-am „constituit ca axă a ei” (Cioran, Op. Cit). În opinia vizitatorului familiei Leonte Răutu, tânărul  Cioran întors din Germania în 1934 ar reprezenta „anti-românismul”.

Istoricul literar Marian Popa observase cu justețe că sub pretextul îndepărtării câtorva pasaje „pretențiose și stupide”, acțiune de cenzurare minoră cu care Cioran ar fi fost oarecum de acord, fosta Editură Politică a făcut dispărut un sfert din Schimbarea la faţă a României, cenzurare majoră cu care foarte probabil autorul nu s-ar fi declarat de acord (vezi Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, Fundația Luceafărul, București, 2001, p.1224). Ca să demonstreze că s-au produs oarece schimbări, Gabriel Ștrempel, directorul Bibliotecii Academiei dinainte și de după 1990, a trecut la liber fișierele Fondului Secret. Cu editarea la Humanitas în 1990 a Schimbării la față  fără întregul capitol „Colectivismul național” si fără alte pasaje din capitolele rămase, cartea lui Cioran din 1936 a „reintrat” (ca să zicem așa)  la Fondul Secret („unealtă” a gândirii monolit promovată de totalitarismul comunist), fond în care Schimbarea la faţă (1936) fusese ascunsă patruzecișicinci de ani de cititorii dinainte de 1989 lipsiți de acces la acest Fond (5).

Intre pasajele „pretențiose și stupide” dispărute la editarea Schimbării la față a României din 1990 (apoi în 1993) unele nu sunt de loc stupide, deși displac tuturor cripto-comuniștilor de azi: „Este atât de minoră viziunea antropologică în comunism, încât te întrebi dacă a meritat omul religia, singura care i-a exagerat rolul lui în univers” (cf. Cioran). Altele se găsesc în vădit contrast cu „portretul robot” schițat de fostul comunist Andrei Pleșu. Iată ce-a mai fost cenzurat din Cioran:; „De câte ori un popor ia conștiință de sine însuși, intră în mod fatal în conflict cu evreii” (Schimbarea la faţă a României, 1936, p.130); „Invazia iudaică în ultimele decenii  ale devenirii românești a făcut din antisemitism trăsătura esențială a naționalismului nostru…acest popor este dușmanul mortal al oricărui naționalism…evreii sunt atrași de ideea comunistă în primul rând pentru internaționalism…comunismul asigură evreilor un adăpost de persecuții și chiar un primat politic”  (Cioran, 1936).

Dar nu trebuie uitat că, – prin procedeul pe care l-am numit al „complementarității” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Emil Cioran despre Mircea Vulcănescu într-un text cenzurat în post-comunism”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-cioran-vulcanescu-cenzurat/) -, autorul de 24-25 de ani își anulează singur multe dintre inepțiile și teribilismele formulate sub vraja hitlerismului anti-semit. Cioran notează, de pildă, că o „problemă periferică devine sursă de mișcare și de viziune….Ce contează reacțiunea minoră față de o minoritate? Din moment ce nu există o soluție universală a problemei evreiești, antisemitismul nu este o cale de intrare în istorie…” (pasaje cenzurate din Schimbarea la față a României, Ed. Vremea, București, 1936, pp.128-136).

Ocolind părțile cenzurate de prietenul său de la conducerea Editurii Humanitas, de pildă aberația cioraniană „De ce nu există nici un om pe pământ care să iubească pe evrei în mod naiv, spontan, fără să știe? ” (Schimbarea la faţă a României, 1936, p.129), fostul muzeograf de la Tescani ține să vadă în Cioran prototipul românului lipsit de măsură, cuminţenie, omenie, “rezistent la orice spirit de conciliere şi toleranţă” (A. Pleșu). O exemplificare mai convingătoare a lipsei de măsură o găsim totuși în capitolul epurat din Schimbarea la faţă a României (1936, cap. „Colectivism național”, pp 127-148): „Evreul nu este semenul, deaproapele nostru…Omenește nu ne putem apropia de el, fiindcă evreul este întâi evreu și apoi om. Fenomenul se petrece atât în conștiința lor, cât și a noastră…Este ca și când ei ar descinde dintr-o altă specie de maimuțe” (Cioran la 25 de ani).

Pe cititorii prietenului său, fostul deținut politic Constantin Noica îi desemnase la o anchetă de Securitate drept „clienții lui Cioran”. In Cahiers. 1957-1972 (Gallimard, 1997)  găsim și confirmarea faptului că filozoful nu fusese cu totul nedrept. Fiindcă Cioran scrie într-un caiet că a primit și epistole care ar fi trebuit să fie adresate unui psihiatru. Noica mai sesizase reluarea în franceză a acelorași teme din cele șapte cărți scrise în românește până în 1947. Filozoful de la Păltiniș făcuse remarca inteligent-răutăcioasă „citești o carte, le-ai citit pe toate” (6).

Despre criticarea sa în baza celor scrise în Schimbarea la față , Cioran consemnează că „atacurile în chestiune au neprețuitul merit de a-mi îndepărta vizitatorii. Sunt excedat” (30 aug. 1979, către Aurel Cioran). Când deja suferea de Alzheimer, valurile de vizitatori (/ atacatori) s-au intensificat (vezi Dan C. Mihăilescu, La Paris cu silogismele amărăciunii, în „România literară”, nr. 49, 6 dec. 1990). La acea vizită din octombrie 1990, bătrânul Cioran căzuse în genunchi în fața criticului comunist care-i adusese să citească „atacul” plasat în prefața cărții-pretext de vizită, despre care aflase deja. Dacă n-ar fi fost bătrân si bolnav, i-ar fi închis „atacatorului” ușa în nas. Fostul comunist Dan C. Mihăilescu ar fi reținut cu acea ocazie opinia lui Cioran după care „nimeni nu are dreptul să se folosească de afirmațiile lui mai vechi” ca să-l atace în prezent, la vremea când gândește altfel.

Numai că toți foștii comuniști, nefiind împiedicați de nici un scrupul moral (și de nimeni) exact aceasta au făcut: n-au ostenit decenii de-a rând să-l tot atace, folosind cu râvnă afirmațiile lui Cioran din scrierile de tinerețe. Atacurile post-decembriste ale turnătorului Zigu Ornea l-au determinat pe juristul Doru Cosma (autor al volumelor „Socrate, Bruno Galilei…” ; „De la Dante la Zola” și „Scriitori în fața justiției”) să publice articolul „Dreptul la căință a autorului”, în „România literară” din 11 aprilie 1991. Evident că  responsabilii ideologici comuniști, consolidându-și după 1990 pozițiile „dobândite prin crimă, jaf și fraudă” (cf. Ion Varlam),  nu s-au gândit vreodată să-și exercite acest drept. Ei au lansat diversiunea „dosariadei” deconspirând pe cei aflați la periferia sistemului.

În 1995 l-a vizitat pe Cioran și Alexandru Mirodan (stabilit în Israel), cândva autor al textului „Anti-Cioran” din Gazeta literară” (1958). La vremea când Zigu Ornea îi deschisese lui Noica porțile temniței, comunistul Mirodan se arătase mare iubitor de țară comunistă (împânzită de lagăre de exterminare și de închisori politice umplute cu intelectuali). În „Anti-Cioran” era scandalizat (vezi-Doamne) de „înjurăturile de ceară la adresa țării” (A.Mirodan). Filozofului Noica, arestat în 1958 împreună cu toții nevinovații cuprinși de securitate în „lotul Noica” i se pusese în cârcă și vinovăția de a fi citit scrierea cioraniană interzisă: La tentation d’exister (1956). Alexandru Mirodan a sosit la Paris să-l vadă în ascuns pe Cioran agonizând pe patul de spital, căci vizitele erau permise doar familiei. Cioran i-a spus atunci vizitatorului nepoftit că el nu este anti-semit, ceea ce  autorul „Dicționarului neconvențional al scriitorilor evrei de limbă română”  putea constata și singur citind cu atenție scrierile tânălului Cioran (vezi Alexandru Mirodan, „Bolnavul”, în volumul CIORAN în conștiința contemporanilor săi din exil, Criterion Publishing, 2007, antologie de Gabriel Stanescu, pp. 210-212).

In scrisoarea unde anunța apariția volumului Sfârtecare, Emil Cioran notează că i se pare inacceptabilă „viziunea din Schimbarea la față a României… cu excepția totuși a părților negative” (către Relu Cioran, 30 august 1979). Care vor fi fost părțile negative acceptate înainte de Alzheimer, rămâne o întrebare fără răspuns. Pentru că în 1990 deja începuse a-și pierde memoria (vezi Radu Portocală, Sfârșitul furat, https://isabelavs2.wordpress.com/radu-portocala-cioran-sfarsitul-furat/ ). „Din tot ce-am publicat în românește și în franțuzește, textul Schimbării la față este poate cel mai pasionant și în același timp îmi este cel mai străin” (Cioran, 22 febr. 1990). „On me reproche certaines pages de Schimbarea la față, livre écrit il y a trente-cinq ans! J’avais vingt-trois ans, et j’étais plus fou que tout le monde. J’ai feuilleté hier ce livre; il m a semblé que je l’avais écrit dans une existence antérieure, en tout cas mon moi actuel ne s’en reconnait pas l’auteur. On voit a quel point le probleme de la responsabilité est inextricable. Combien de choses j’ai pu croire dans ma jeunesse” (Cahiers, 28 février 1969, p.694). Din pasajul citat se vede doar distanțarea de ideile „nebune” din tinerețe.  De nicăieri nu reiese intenția de a renunța la un capitol întreg din carte, și nici dorința de epurare a tuturor „insolențelor preistorice” din volumul scris în junețe,  spre a-l „actualiza”, a-l aduce pe calapodul gândirii sale de maturitate. Si cele câteva rânduri ale lui Cioran puse drept prefață la volumul Singurătate și destin (1991) îl arată pe autorul de faimă internațională entuziasmat retrospectiv de excesele scrisului său de tinerețe: „Cum să nu fiu contaminat de un inepuizabil orgoliu, de credința în sine și de victoria asupra fricii de ridicol?… Secretul meu era simplu: n-aveam simțul măsurii. In fond aceasta-i cheia oricărei vitalități” (Cioran, 16 iulie 1990).

Partea a V-a. Mimetismul intelectual al dilematicilor

Abordarea „după ureche” a scrierilor publicate în România de Cioran are (ca să spunem așa) „neprețuitul merit” de a reaminti acel model de succes, cu recitarea televizată de poezie, interpretată de comunistul Andrei Pleșu răstit sau flegmatic. Prin 1991 (data probabilă a textului pentru Colocviul „Cioran”, București-Sinaia), materialul de prelucrat în formă răstită sau blazată, este pescuit de ministrul Pleșu din ecourile în presa interbelică a volumului Pe culmile disperării (1934), premiat de Societatea Scriitorilor Români și editat de Fundaţiile Culturale Regale (7).

O recenzie din interbelic ar ilustra “suficienţa românească” şi “sobrietatea statică”,  alta “luciditatea niciodată contrariată” (vezi textul despre Cioran din culegerea Limba păsărilor, 1994, p.178). Recenzia apărută în noiembrie 1934 ar scoate la iveală un “delir al echilibrului”, de care s-ar fi făcut vinovat tânărul Constantin Noica în încercarea unei replici la adresa criticului care-l văzuse pe Cioran drept “cabotin al disperării” (Serban Cioculescu). Materialul cu grijă ales este interpretat de fostul comunist după tipicul aducător de succes înainte de 1990, spre a evidenţia pe rând: înfumurarea, mimarea sobrietăţii, luciditatea sigură pe sine şi delirul.

La clientela lui Andrei Pleșu (în calitatea sa de „dilematic” sau de distribuitor de burse, prin intermediul Colegiului Noua Europă fondat împreună cu fata lui Leonte Răutu) se remarcă imitarea rețetei de succes cu recitarea lui Eminescu răstită sau blazată. Apreciat de Pleșu pentru „gândirea viguroasă și scrisul excelent” (A.P.),  dilematicul Valentin Stângă împarte forumiștii în („Dilema veche”) pe categorii. Recitatorul patriot al lui Pleșu devine (în „scrisul utilitar”) al lui Vali Stângă „forumistul patriot” care este „paseist”, „argumentează cu Eminescu”, e „protocronist”, îi „adoră pe daci” și pe „voievozii feroce”. Stângă combate și „paranoia” forumiștilor „insomniaci” care deconspiră imaginare conspirații. Dilematicul mai dă în vileag „lucrătura” forumiștilor „mercenari”, „demolatori de vedete” pe care îi crede „tocmiți” (fără a spune de cine) să „spurce statuile, inșii cu operă, figurile de panteon”. Oare la ce statui de panteon s-o fi referind? La Vintilă Horia, Lucian Blaga, Cioran, Noica, Nae Ionescu sau Mircea Eliade este exclus să fi ajuns gândirea sa „viguroasă”. Fiindcă Vali Stângă urăște paseismul ți notorietatea internațională a exilațior români.

Theodor Cazaban ghicise „vârful cozii diavolului” sau efectul îndoctrinării comuniste la cei care discută trivial despre Eminescu, după exemplul „dilematicilor”. Prin 1997 și-a amintit de o plimbare cu Cioran, când, recitându-i din Eminescu, l-a văzut „scuturat de un frison”. Poetul îl curemura și pe Eliade, „pentru că Eminescu este Orfeu”. Cu el ne aflăm „în fața marelui mister al cuvântului poetic”. Dar asta „nu intră în categoria discuțiilor penibile din Dilema”, a mai adăugat Theodor Cazaban (Captiv în lumea liberă, Cluj-Napoca, Echinox, 2002). Prevăzând parcă inflația de carte de după 1990, cu piața gemând de trăncăneli comuniste înregistrate și plasate între coperți (8), filozoful Constantin Noica spusese că a avea „operă” nu echivalează cu mulțimea volumelor publicate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul ne-editării operelor complete ale lui Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ ). La sâmburele acesta de adevăr n-o să ajungă însă niciodată vreun dilematic invidios pe valoarea și cantitatea operei academicianului Mircea Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Pleșu, un fals filozof al religiilor, pe Mircea Eliade, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ).

In cazul salariatului Mihail Neamțu interesat de istoria religiilor, recitatorii patrioți ai lui Andrei Pleșu (diabolizați de Stângă prin categoria „forumiștilor patrioți”) devin „noii rinoceri ai ortodoxismului”, „talibanii postărilor online” din „gherila mediatică”, adepții „românismului demofil”, prinșii în „capcana trecutului”. Însuși directorul său Pleșu îl diabolizase pe „ortodoxul rudimentar, apologetic până la furie, patriotard”. Din Cioran, dilematicul Pleșu n-a reținut ideea după care creştinismul ar fi o “avalanşă de indiscreţii metafizice”. Pentru că în viaţa de zi cu zi, în politică şi în afaceri, – scrie trăiristul Cioran (9) -, creștinismul “a introdus moartea, suferinţa, pe Iisus şi pe Dumnezeu /…/ În zadar ne-am desţeleni din el, căci nu vom reuşi să-i uităm decorul, adică pe sfinţi” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Peregrinările lui Cioran prin textele asceto-mistice ale Filocaliei, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/2018cioranperegrinare/ ).

Mizând în exclusivitate pe „anti-românism”, minorele idei reţinute de Andrei Pleşu mai au neajunsul că văduvesc de esenţa sa procedeul “complementarităţii”, atât de caracteristic scrisului cioranian (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Emil Cioran despre Mircea Vulcănescu într-un text cenzurat în post-comunism”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-cioran-vulcanescu-cenzurat/). Cu limbajul instrumentalizat politic abuzând după 1990 de sintagma „noi românii”, Medenagan – admirator al inexistentei Scoli de la Păltiniș, negată de C-tin Noica pentru că în domeniul filozofiei vizitatorii săi n-au dat nimic de valoare -, vehicula în culisele wikipediei ideea despre așa-zisul „neant” cultural valah. „A spune că faci parte din grupul de la Păltiniș -mai scria acolo Medenagan – pe motiv că l-ai văzut de câteva ori la față pe Noica este de un caragialesc enorm, de desen animat” (wikipedia accesată pe 5 mai 2014). Cu un mimetism intelectual bine exersat pe ideile lui Noica (10), Andrei Pleșu repetă spre finalul înseilărilor sale mărturisirea lui Cioran despre entuziasmul său mereu refulat spre a face loc disperării: “…suntem îndemnaţi să spunem, la rândul nostru: Nu e nimic, dle Cioran, dumneavoastră vă iubiţi disperarea. Dar puteţi s-o iubiţi oricât. Noi credem în rezervele dumneavoastră, neexplorate, de entuziasm” (A. Pleşu,„…Un creier care arde…” , în Limba păsărilor, 1994, p.179, posibilă comunicare la primul Colocviul „Cioran”, București-Sinaia, oct.1991). Dilema descoperită este explorată mai apoi din perspectiva unei însemnări în care bătrânul Cioran îi mărturisise lui Noica la Paris că “îi place viaţa”, rugându-l “să nu spună la nimeni” marele secret (pagini din jurnalul lui Noica, în op. cit., p180).

Antonio Di Gennaro invoca într-un interviu „neantul valah”. Când este citat Cioran cu „neantul valah”, eu cred se extirpă înțelesul chiar numai lăsând de-o parte ideea  – cuprisă de Emil Cioran și în Manifestul…  scris în casa lui Crăciunel vara anului 1935 cu Petre Țuțea, Sorin Pavel și Nicolae Tatu, Manifest pe care Cioran nu l-a semnat ca să nu-și treacă numele „alături de un  Crăciunel”, vezi Manifestul revoluției naționale ( Sighișoara, 1935, ediția a doua, Ed. Crater, București, 1998, p.103) -,  după care românii și-ar abandona „neantul” dacă ar lupta împotriva minoritarilor.

In cripto-securismul brucanian de după 1990, foștii comuniști (plasați mai la vedere) au dovedit o predilecție pentru prezentarea trunchiată a acestui citat, știind bine că fosta Editură Politică a Partidului Comunist a evacuat întregul capitol despre „Colectivismul național” din Schimbarea la fată a Romaniei (1936, pp.127-150). După tânărul Cioran, „un organism național sănătos se verifică totdeauna în lupta împotriva evreilor, mai cu seama atunci când acestia prin număr si prin obrăznicie invadează un popor” (Schimbarea la față, 1936, p.129).  In cuprinsul capitolului cenzurat de Editura Humanitas, întâi Cioran  pare luat de valul anti-semitist la modă în Germania, apoi inteligentul student al lui Nae Ionescu realizează absurdul unei reacții naționale ca revoltă împotriva minoritarilor.

Cioran va scrie limpede că un astfel de naționalism este „periferic” și „minor”, după cum minoră îi apare în 1936 însăși reacțiunea față de minoritari. In final Cioran se arată convins că „problema iudaismului este tot atât de complicată ca aceea a existenței lui Dumnezeu” (p.130).

Partea a VI-a. Inocularea rușinii de a fi român

Preocupat de drama propriului “blocaj” (11) – în interval, cum spunea Noica (https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/03/isabelavs-plesu-contextualizari-2.pdf ) -, Andrei Pleşu remarcă la Cioran “variaţia iscusită a aceluiaşi exces” şi “suveranitatea stilului”. În citat oferă chiar şi un aforism sintetizând întreaga neplăcere a fapului de a trăi: “Ceea ce ştiu la şaizeci de ani ştiam şi la douăzeci. Patruzeci de ani ai unui lung şi superfluu efort de verificare” (Cioran). Probabil că afirmaţia convinge doar pe cei care trec cu vederea umorul pesimistului (apud. Horia Stamatu) care se amuză pe seama celor care-i iau în serios orice mărturisire. Cu atât mai mult cu cât e de imaginat că la şaizeci de ani Emil Cioran n-ar fi fost la fel de entuziasmat de regimurile dictatoriale cum s-a arătat în tinereţe, când, din vremurile de debut ale hitlerismului a reţinut cu predilecţie naţionalismul, “aspect accesoriu al rasismului anti-semit” (apud. Ion Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului, în rev. Asymetria, nov. 2006). Tânărul Cioran fusese martor în 1933-1934 la entuziasmul germanilor din anii venirii la putere a lui Hitler. Acest aspect care nuanţează şi face inteligibile multe dintre teribilismele din scrierile interbelice ale lui Cioran este practic neglijat de Andrei Pleşu care împărtăşeşte cu stânga comunistă tendinţa de a pune pe seama naţionalismului toate ororile prin care regimul hitlerist nu s-a deosebit de regimul comunist: “prigoana politică, teroarea ideologică, generalizarea torturii și exterminarea în masă” (vezi Ion Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului , nov. 2006, rev. „Asymetria”, și vol.: Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004). Insăsi temnița comunistă făcută de  Noica după ce a dat manuscrisul despre Hegel turnătorului Zigu Ornea care l-a dat pe ascus Securității  (vezi vol. prof. univ. Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018),  i-a apărut lui Pleșu drept o pedeapsă bine meritată de filozof (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica”, https://isabelavs2.wordpress.com/ion_papuc/).

Premiza lui  Cioran fusese în 1933 că s-a ruşinat de ţara în care “a vorbi de moarte, de suferinţă, de neant și de renunţare înseamnă a fi excroc ordinar” (Emil Cioran, Singurătate si destin; din publicistica anilor 1931-1943, Ed. Humanitas, 1991, p.230). Pe de altă parte,   “agonicul” Cioran ( https://isabelavs2.wordpress.com/radu-portocala-cioran-sfarsitul-furat/) nu uită a consemna regretul său pentru aceste clipe de ruşine. Iată pasajul: “La noi a vorbi de moarte …înseamnă a fi excroc ordinar…De aceea, am avut momente când mi-a fost ruşine că sunt român. Dar dacă regret ceva, sînt aceste momente” (Cioran, 1933, op.cit.).

Dezinteresat de adevărurile istorice, promovând el însuşi neadevăruri în materie de istoria comunismului, progresistul Andrei Pleșu, vizitator al „groparului culturii române” (Leonte Răutu/ Oigenstein/ Oișteanu) a criticat si înainte si după 1990 patriotismul sub forma combaterii paseismului. Marea surpriză a filozofului Noica (vag știutor doar al regimului de excepție de care se bucura bursierul Pleșu din partea Ministerului de Interne care-i prelungise viza de ședere în Germania capitalistă) a fost să citească acel text în care istoria românilor ar fi fost doar paseism   “redus la o moştenire legendară confortabilă care este numai vanitate” (vezi A. Pleșu, “Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului”, în rev. Secolul XX, nr. 1-2/240-242, 1981). Filozoful retras la Păltiniș îl considera pe Andrei Pleșu un „captiv al intervalului”, un rămas în mijlocul drumului, în indiferent ce direcție a luat-o. Muzeograful de la Tescani, adunând în coperți de carte niște articole publicate în 1987 de rev. „Viața românească” si împrumutând titlul de „Minima moralia” de la un filozof german, după moartea lui Noica, s-a dat drept filozof și discipol al himericei Scoli de la Păltiniș, himeră care se încăpățânează a bântui cât mai multe wikipedii (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/).

In realitate, la fel cum în anii cincizeci Părintele Arsenie Boca era silit de regimul polițienesc a ține evidența pelerinilor ce vin la Mânăsirea Prislop, după apariția „Jurnalului de la Păltiniș” (București, 1983),  carte care l-a supărat pe Noica și pe „toți prietenii lui”,  filozoful de la Păltiniș „a fost nevoit să țină un jurnal cu persoanele care-l vizitează și ce s-a discutat” (21 martie 1984, în vol. Noica în arhiva Securității, București, Muzeul Național al Literaturii Române, 2010, p.173). La începutul anului 1984, Securitatea i-a confiscat cartea lui Remus Radina  (Testamentul din morgă) trimisă din Franța de autor cu dedicație (p. 113). In iunie 1984, Noica  citea din jurnalul său de la Păltinis („Olimpul Europei”, cum îl numise în glumă) „niște eseuri despre tinerii săi vizitatori” (ibid., p.275). Aceste pagini n-au fost publicate de Humanitas, editură instalată în locul birourilor ziarului „Scânteia”. Liiceanu nu a publicat Jurnalul lui Noica de la Păltiniș, care avea vreo 70 de pagini încă din vara anului 1984, să nu se modifice imaginea himericului discipolat de la Păltinis (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/).

Probabil tot pe linia combaterii vanităţii pe care ar trezi-o românilor istoria lor legendară (apud. Petre Țuțea), „dilematicii” (foști bursieri ai lui Andrei Pleșu, publicați în „Dilema”) combat și ei „paseismul”. De-a lungul vremii, ideile despre istoria românilor vehiculate de muzeograful de la Tescani au rămas aşa cum le-a expus în vremea comunismului. Rămase pe loc, s-au fosilizat ca prejudecăţi, schimbându-şi doar forma lipsită mereu de fond. Abia după două decenii de cripto-securism, în interviul luat pe 15 aprilie 2010, Andrei Pleşu a schimbat rutina gândului avut din anii optzeci. Alternativei “trecutului glorios” s-a gândit să i-o adauge pe cea a “trecutului falsificat”.

Să-l fi determinat la o astfel de înnoire experienţa cumulată la studierea arhivelor Securității ? Faptul că vreme de patru ani (până în 2004, anul mărturisirii vinovăţiei personale) ţelul C.N.S.A.S. –ului a fost să deconspire oameni aflaţi la periferia totalitarismului comunist,  ocolindu-i cu atenție pe cei din zonele de decizie. În orice caz, strategia de lucru a C.N.S.A.S. l-a făcut pe fostul ministru de externe să spună Rodicăi Palade că “ne-am lăsat duşi de furor… am luat hotărâri pe ce am avut. Este o inexactitate procedurală pe care eu personal mi-o asum ca pe o culpă” (12).

Note si consideraţii marginale

  1. Liviu Vălenaș: „Există o casetă video (până în 1995 a fost la radio Europa Liberă „apoi mi-a fost făcută cadou”) care arată că în 1987 erau deja stabiliți…Iliescu, Virgil Măgureanu, etc. …Dezlănțuindu-se revoluția…Iliescu a dat imeniat ordin cuiva să plece cu un automobil la Tescani ca să-l ia de acolo pe Pleșu” (Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004, p.85).  Intr-o perfectă continuitate a strategiei comuniste de “recuperare” în condiţii mizerabile a scriitorilor interzişi decenii de-a rândul de satrapii cu putere de decizie, Editura Humanitas a scos romanul de sertar Luntrea lui Caron (1990) de Lucian Blaga şi Singurătate şi destin (1991), o selecţie de articole publicate de Emil Cioran din ultimul an de facultate până în 1943, folosind o hârtie atât de proastă încât scrisul “recuperaţilor” devine pe ea aproape ilizibil. Pe o hârtie de calitate şi mai slabă, fosta editură Politică i-a mai publicat lui Cioran în 1991 Lacrimi şi sfinţi (1937; Des larmes et des Saints, prefaţă si trad. Sanda Slolojan, L’Herne, Paris, 1986, cu multilări ale primei ediții pe care Cioran a regretat că le-a acceptat). Despre volumul din 1991 alcătuit din publicistica de tinereţe a lui Cioran ar mai fi de semnalat un qui pro quo: La indicarea surselor bibliografice ale primelor cinci articole, îngrijitorul volumului trece ziarul Mişcarea. Cine vede această sursă, e tentat să creadă că la mijloc ar fi o publicaţie a Mişcării Legionare. Nicăieri în volum nu i se lămureşte cititorului că Mişcarea era un ziar al fracţiunii liberalilor conduşi de Gh. I. Brătianu, academician şi istoric de anvergură europeană arestat de „regimul comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca, în Resemnarea Cavalerilor, Ed. Jurnalul literar, București, 2002, p. 73) fără nici o vină în lotul istoricilor închişi la Sighet şi mai apoi asasinat în detenţie de către oamenii Ministerului de interne condus de Teohari Georgescu (/Burăh Tescovici).
  2. Din vasta operă a lui Vintilă Horia (1915-1992) respinsă cu încrâncenare de foştii ideologi comunişti reciclaţi după 1990 în ideologi ai calomniei şi ai delaţiunii (via C.N.S.A.S.) menţionăm următoarele scrieri: Acolo sus şi stelele ard (Bucureşti, 1942); Presencia del mito (Madrid, 1956); Panorama de la filosofia contemporanea (Madrid, 1959); Dumnezeu s-a născut în exil (Paris, 1960, Premiul Goncourt, trad. în româneşte Al. Castaing, Madrid, Ed. Carpatii,1980, republ. Craiova, 1991; trad. de Ileana Cantuniari, Bucureşti, 2008); Cavalerul resemnării (fr.1961, trad. Ileana Cantuniari, Craiova, 1991); Les impossibles (1962); Giovanni Papini (1963); La septieme lettre (1964); Le journal d’un campesino du Danube (Paris, 1966, Barcelona 1967, Milano, 1967); El despertar de la sombra (1967); Nuvele (Madrid, 1967, include o nuvelă despre detenţia acad. Nichifor Crainic); O femeie pentru Apocalips (1967, trad. Mihaela Pasat, Bucureşti, 2007); Viaje en los centros de la tierra (Barcelona, 1970); El viaje a San Marco (1972, Paris, 1988); Encuestra detras de lo visible (1975); Introduccion a la literatura del siglo XX (Madrid, 1976); Concideraciones sobre un mundo peor (Barcelona, 1978); Marta ou la seconde guerre (1980, sp. Barcelona, 1987); Los derechos humanos y la novela del siglo XX (Madrid, 1981); Perseguid a Boecio! (Barcelona, 1983); Un mormânt în cer (sp.Barcelona, 1987, trad. Mihai Cantuniari şi Tudora Sandru Olteanu, Bucureşti, 1994); Les clefs du crepuscule (1990); Reconquista del descubrimiento (1991). Pe lângă cele două-trei romane apărute în traducere la Craiova după “rotirea de cadre” din 1990, post-mortem, lui Vintilă Horia i s-au mai publicat câteva volume: Mai sus de miazănoapte (C.R., Bucureşti, 1992), roman istoric răutăcios recenzat de un critic comunist pentru care orice referire la istoria românilor echivalează cu un atentat la internaţionalismul său de două parale în lipsa accesului la alte culturi prin citirea în original. Respingerea ultimului roman, scris de Vintilă Horia în româneşte, a dus la o pauză de ani de zile când nu s-au mai dat bani de la bugetul României traducerea faimosului scriitor, atât de preţuit pe continentul sud-american, în Franţa, Italia şi în Spania, locurile sale de exil. Apoi a apărut antologia scrierilor româneşti alcătuită de Mircea Popa sub titlul Moartea morţii mele (Dacia, Cluj-Napoca, 1999). După cinci ani s-a tipărit culegerea de scrieri memorialistice si de portrete (redactate în limba română): Vintilă Horia, Suflete cu umbra pe pământ (Ed. Jurnalul literar, Bucureşti, 2004). Pe 20 noiembrie 2010, volumul alcătuit de Gabriel Stănescu (1950-21nov.2010) intitulat: V. Horia, Contra naturam- publicistica exilului (Criterion Publishing, Bucureşti 2010), s-a lansat la Târgul de carte “Gaudeamus” 2010 din Bucureşti. Cei interesați au putut vedea înregistrarea din Sala Cupola a Târgului Gaudeamus pe adresa http://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI. Iar aceștia nu au fost puțini, spre disperarea  clientelei celor care dau burse spre a fi apoi numiți „autori de opere… aclamate în câteva limbi” (Mihail Neamțu).
  3. În 21 iulie 1977 Ioan Petru Culianu îl informa într-un post scriptum pe academicianul Eliade că i-a cenzurat interviul luat la Chicago în mai 1975 unde ajunsese cu sprijinul (inclusiv financiar) al faimosului profesor Mircea Eliade. Tânărul de 27 de ani  modificase următoarea afirmație a savantului Eliade: „comunismul este o lume dominată nu atât de marxism cât de poliția secretă”. Ce nu-i plăcuse? Desigur, întregul conținut: Atât constatarea terorii ideologice: „am eliminat cu totul marxismul” îi scria I.P. Culianu, fost membru PCR încadrat în „domeniul ideologic” prin postul de la revista Secolul XX primit înainte de plecarea în Italia, cât și evidențierea ponderii Securității (a poliției secrete), a cărei  teroare depășea în comunism teroarea ideologiei unice  (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade?, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/).
  4. Păcăliți de diversiunea cu așa-zisa Scoală de la Păltiniș care n-a îmbăgățit filozofia românească prin nici o lucrare filozofică ieșită din rând, cei lipsiți de acces la lumea ideilor filozofice l-au considerat pe Andrei Pleșu filozof, și nu cronicar plastic cum îl vedea Constantin Noica. Din 15 octombrie 1990 (ca autor al minimei morale din colecția de articole care n-au în comun cu filozofia decât titlul împrumutat de la Theodor Adorno) Andrei Pleșu a început a conduce doctorate în filozofie și în orientalistică.
  5. Mie accesul în sala III a Bibliotecii Academiei (sala Fondului Special),  mi-a fost permis după patru ani de repetate cereri. Argumentarea cenzurării lui Cioran de către Editura Humanitas (vehiculată si de fostul șef al cenzurii, plagiatorul Ion Ianoși, dovedit în „România liberă” din 1994 plagiator prin punerea în paralel a sursei din care a plagiat, teza de doctorat despre Kant a Rodicăi Croitoru) după care întreaga mutilare a mai mult de un sfert din volumumul Schimbarea la față a României (București, Ed. Vremea, 1936)  ar fi fost îngăduită de autorul bolnav de Alzheimer este cu totul neconvingătoare (vezi Radu Portocală, Emil Cioran – sfârșitul furat, în „Jurnalul literar”, București, nov. 2001, p. 1 și 21, https://isabelavs2.wordpress.com/radu-portocala-cioran-sfarsitul-furat/).
  6. Față de filozoful Noica (1909-1987) care văzuse la Cioran (1911-1995) reluarea în franceză a acelorași teme din cele șapte cărți scrise în românește până în 1947, Aurlien Demars (n. 1981) a făcut grava eroare de a constata (la un interviu) un așa-zis „hiatus” între scrierile românești și cele franțuzești. Simone Boué spusese și ea că „Cioran n-a jamais écrit que des variations sur le même thème”. Dar însuși Cioran zisese că un cititor al operei sale poate începe de oriunde. Pentru că în prima carte se găseau virtual toate temele tratate ulterior, în celelalte cărți. Prin tehnica digitală de azi, A. Demars și-a „argumentat” gogomănia „vărsând” scrierile franțuzești  într-un volum separat îngrijit în colaborare cu N. Cavailles (Cioran, „Oeuvre”, Gallimard, 2011).
  7. Emil Cioran, Pe culmile disperării, 1934; Sur les cimes du desespoir, publicată la Paris în 1988 de C-tin Tâcu.
  8. vezi de ex. vol. Cioran, Țara mea, Humanitas, 1996, cu vreo nouă pagini nepublicate de Cioran și peste douăsute de pagini de umplutură chiar și cu înregistrări de comuniști trăncănind despre tinerețea lui Cioran, în loc să vorbească, după căderea cortinei de fier, de crimele comuniste si rețeaua de lagăre de exterminare si de închisori politice cu care a fost împânzită România „de mandatarii locali ai Kremlinului” (apud. Ion Varlam).
  9. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Chintesența” trăirismului, pe hârtie, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, nr. 2/ 147, febr. 2020, p.12.
  10. Vizitându-l pe Noica fără a fi deranjat de Securitate, cum erau deranjați vizitatorii lui Țuțea (vezi Gabriel Gheorghe, Petre Țuțea între adevăr și legendă), Pleșu s-a crezut îndreptățit să împrumute din ideile lui Noica, fără a face trimiterea cuvenită la filozoful marginalizat. Ne referim la “blocajul în dihotomii” (A. Pleşu, Limba păsărilor, 1994, p.249), care este o reluare fără trimitere la Constantin Noica (1909-1987) a ideilor acestuia despre “logica lui Ares” din Scrisori despre logica lui Hermes, 1986 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „De ce nu a făcut Pleșu Filozofie?”, în vol.: Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, ISBN 978-973-814-24-2, p.46). Din textul lui Radu Portocala, Prieteniile păguboase ale ICR, scris pe 10 dec. 2007, aflăm cum s-a pus la cale (prin Horia Roman Patapievici, cu bani din bugetul României) „aclamarea în franceză” (Mihail Neamțu) a tezei de doctorat în istoria artei din 1980, scrisă de comunistul Pleșu (premiat în comunism cu două premii, al Uniunii artiștilor plastici si al Uniunii Scriitorilor), teză intitulată „Pitoresc și melancolie” pe care în Franța n-a „aclamat-o” spontan nici un editor mai cunoscut ( http://portocala.wordpress.com/category/icerisme/page/2/ precum şi demisia sa din postul de director I.C.R.-Paris, dec. 2006, relatată în „Cronica română”: http://www.cronicaromana.ro/index.php?editie=1226&art=62352 .
  11. Pe 8 noiembrie 1991 Andrei Pleșu spunea la TVR că „scrisul este un lucru care îi iese foarte greu” (vezi M. Cristea, Experiența inițiatică a exilului, București, 1994, p.150).
  12. vezi interviul luat lui Andrei Pleşu de Rodica Palade în rev. “22”, nr.763 din 19-25 oct. 2004.

REPERE BIBLIOGRAFICE

 

 

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care înlătură din titlurile cărților scriitoarei și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în occident ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf  ).

Impresii de lectură:

„In Isabela Vasiliu-Scraba am descoperit o autoare de talent și de mare cultură. Articolul este dens, pedagogic, face o radiografie a fenomenului cultural românesc contemporan (și nu numai). Vremurile au fost, sunt, și –din păcate – au toate șansele să rămână pe mai departe tulburi. Raza de lumină binevenită pe care o aduce analiza D-nei Isabela Vasiliu-Scraba risipește cât de cât ceața înconjurătoare. Perspectiva articolului „Lăutărismul lui Pleșu pasionat de Cioran” este panoramică, avansând radial spre tot mai multe detalii care țes plasa în care sunt prinse personajele…Marea bucurie pe care o datorez autoarei articolului este legată de numeroasele referințe la oameni apropiați – începând cu scriitorul Theodor Cazaban (unchiul meu) și continuând cu vărul Mihai Cantuniari…” (31 ian. 2020, Dimitrie Cădere, Franța).

„Vă apreciez ideile, munca și stilul” (27 iunie 2009, universitar Petre Anghel, vizitator al lui Noica).

 

 

SURSA: https://isabelavs2.wordpress.com/cioranplesu/