IsabelaVS-10NoicaExclus

IsabelaVS-10NoicaExclus.rft/24iunie 2015/ 29200 car./4356cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Excluderea din cultura românească a lui Noica şi a poeţilor martirizaţi în închisorile comuniste

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-10noicaexclus/

Motto: “Basmele cu revoluţia proletară şi victoria socialismului sînt bune pentru copiii din Occident /…/ E vorba de rusificarea masivă şi rapidă a neamului românesc. Inspiratorii lui Chişinevski au renunţat chiar la politica de slavizare treptată, la care aderaseră, în urma sugestiei Anei Pauker, în 1945. Nu-i mai interesează să devenim slavi /…/ S-au convins că e mai comod să ne declare de-a dreptul ruşi” (M. Eliade, 1949).

 

Mircea Eliade scria în 1949 că pentru a “înţelege adevărata semnificaţie, ascunsă”, a politicii ocupantului sovietic al României e suficient să privim “harta etnică a Europei centrale şi orientale”. Vom sesiza astfel cum insula noastră de latinitate reprezintă o “predestinată rezistenţă în calea expansiunii moscovite. De aceea România a fost cea dintâi şi cea mai crunt lovită din toate ţările de dincolo de Cortina de fier. Sălbăticia şi rapiditatea cu care se procedează la anihilarea elitelor spirituale şi a patrimoniului cultural românesc se explică /…/ prin fatalităţile geopolitice şi istorice. Rusia trebuie să lichideze, cu orice preţ şi în timp util, prezenţa vie şi adânc înrădăcinată a Orientului latin, pe care o semnifică /…/ neamul, limba şi cultura românească. În locul lor trebuie să improvizeze /…/ o sovromcultură” (v. M. Eliade, Rusificare, în vol. Împotriva deznădejdii, Bucureşti, 1992, p.61 ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic, on-line la

https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/ ). Eliade îndemna exilul românesc la creaţie culturală, salvarea prin spirit fiind unica soluţie rămasă. Cu o clarviziune de profet, filozoful religiilor descrisese tactica „oligarhiei coloniale sovietice”, valabilă atât pentru anii cincizeci, cât şi pentru cele două decenii de pustiire culturală românească ce au urmat căderii comunismului cu menţinerea puterii politice în aceleaşi mâini ca înainte de 1989: “neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloace pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte” (M. Eliade, aug.1953).

Pentru creaţiile culturale de dincoace de graniţele închise, nicăieri nu apare mai pregnantă salvarea românilor prin spirit decât în poezia religioasă compusă de poeţii martirizaţi pentru credinţa lor creştină în cele 230 de închisori politice de pe teritoriul României ciuntite de Basarabia, Tinutul Herții și Bucovina de Nord. (1).

Dar cenzorii poeziei difuzate de editurile comuniste au preferat să ignore valoarea versurilor compuse după gratii (vezi soarta manuscriselor poetului şi eseistului Ion Caraion). O memorabilă tentativă făcut-o profesorul Cicerone Poghirc înainte de a rămâne în Occident, după ce se zbătuse zadarnic să-i fie publicată în comunism creația lui Sergiu Mandinescu, unul dintre marii poeţi martirizaţi în închisori, ale cărui poezii era știute pe dinafară de Steinhardt şi de Alexandru Paleologu. Iată imaginea primelor două decenii de ocupaţie sovietică aşa cu apare ea în creaţia lui Ion Caraion: “Unde iese sânge, luaţi vătraie/ înroşite-n jar –nu fiţi haini! -/ şi-astupaţi-l. Gâtiţa cu paie/ umpleţi-li-o; ‘nfigeţi mărăcini/ orişiunde-i mustul mai zemos” (Ion Caraion) … “Nici pe pruncii lor cu cărnuri crude/ n-ar fi, iarăşi, musai să-i mai ţineţi./ Deşertaţi-le benzină-n ochii vineţi/ şi-ardeţi-i, cu mume şi cu rude” (Ion Caraion, Nu-i iertaţi pe cei ce v-au iubit).

Ar fi de înțeles refuzul publicării poeziei religioase compusă după gratii, în acea „cultură” în care turnătorul Pavel Apostol punea la zid “misticismul” filozofului Blaga precum şi religiozitatea dintr-o scriere a lui Noica (v. referatul distrugător alcătuit de Pavel Apostol după citirea manuscrisului noician Povestiri după Hegel, dat pe ascuns Securităţii de redactorul Zigu Orenstein/ Ornea (vezi art. Lucianei Pop, Constantin Noica şi criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si articolul jurnalistului I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007, ambele apărute în urma publicării unor documente de Securitate din Dosarul Noica în rev. „Observatorul cultural”, Nr.20/277 din 14-20 iulie 2005). Indoctrinaţii materialismului dialectic şi istoric nu puteau să aprecieze măiestria versurilor religioase (la Zorica Laţcu, de pildă, arestată fără de vină pe când era Maica Teodosia de la Mânăstirea Vladimireşti). Comuniștii au fost mereu opaci la filonul mistic al poeziei religioase, precum şi la gândirea creștin ortodoxă a câtorva dintre marii noştri filozofi.

Din îndepărtata Americă, Virgil Nemoianu (fost membru P.C.R.) încă mai critica în 1988 “misticismul” şcolii filozofice româneşti iniţiate de gânditorul religios Nae Ionescu folosind şabloanele ideologiei comuniste (v. postfaţa lui Virgil Nemoianu la vol. Mihai Şora, Dialog interior, Bucureşti, 1995, p.219-242, publicată iniţial într-o revistă din occident; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre, on-line http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/ ).

Din creaţia lui Ion Caraion, câteva versuri din poezia Bolşevism compusă pe 30 aprilie 1950 apar binevenite pentru cei care, “uitând” de asasinarea după gratii (pe timp de pace) a sute de mii de români nevinovaţi, îi dau zor cu “inspiraţia bolşevică” a unui aşa-zis comunism “românesc”: “Cântă megafoane-n limba rusă,/ dănţuie în piaţă alte javre/ şi de pretutindeni, drag ne-acoperi,/ viaţă muzicală, cu cadavre” (Ion Caraion, Poezii arestate, Bucureşti, Ed. Muzeului Literaturii Române, 1999, p.38). Sugerate prin muzica rusească după care ţopăie „javre umane”, armata trimisă de Moscova împreună cu slugile Kremlinului se făceau simţite în anii cincizeci prin maldărele de cadavre de români cu care acoperiseră ţara. Lumina vieţii stinsă prin demenţa bestialităţii nu putea să-l lase indiferent pe Cel de Sus: “În creştetul veciei Dumnezeu/ Cu capu-n mâini stă, abătut şi trist/ În jur se sting luminile mereu/ Si-ngenunchiat alături plânge Christ” (Demostene Andronescu). In 1947 Alice Voinescu (care urma să facă şi ea fără nici o vină închisoare politică la peste şaizecişicinci de ani) observase că “e în politica rusească ceva demonic”, fiindcă se bazează pe “minciună, perfidie şi teroare” (Jurnal, Bucureşti, Ed. Albatros, p.504).

Din dosariada prilejuită de centenarul naşterii lui Noica, prin volume astfel prezentate încât să încrimineze victime (vezi postfaţa lui Sorin Lavric la unul din volumele publicând o selecţie din Arhiva Securităţii, cu documente “reconspirate”), unii repetă nume de victime, alţii de trepăduşi din Securitate, făcându-se a nu şti că de acţiunile poliţiei politice erau responsabili conducătorii aflati la vârful Securităţii şi nu trepăduşii aflaţi la baza ei.

În îndeletnicirea cripto-comunistă de a găsi vinovaţi printre victime (2) cu toţii “uită” de şeful cenzurii din vremea când a fost arestat filozoful Noica şi de strania întâmplare prin care, dând la o editură un manuscris despre Hegel spre publicare, manuscrisul a ajuns la Securitate şi Constantin Noica în închisoare. Cu o simpatie greu de explicat, televiziunea română (TV-Cultural, 27 sept.2009) a difuzat la o oră de vârf interviul luat fostului gardian Gabor Tiberiu, unul din cei care torturau deţinuţii politici de la Gherla (3) unde se transplantase experimentul de re-educare prin tortură oprit la Piteşti. Având 17 milioane de lei vechi pe lună şi aparenţa unui pensionar oarecare, torţionarul, fără urmă de remuşcări, vorbea în limbajul de lemn al fostei sale meserii sale despre anchetele făcute în rândul gardienilor după sistarea “experimentului Nicolski-Pauker”(4) în închisoarea din Gherla. Desigur, gardianul nu a desemnat tehnica reeducării prin tortură după numele organizatorilor din umbră. El s-a limitat să spună că numai altora li se întâmpla să mai aplice corecţii corporale duşmanilor închişi la Gherla. Dirijată din umbră de Ana Pauker şi de adjunctul şefului Securităţii, generalul NKVD Al. Nicolski/Nicolau ambii scăpaţi de proces datorită filierei NKVD şi a relaţiei de prietenie dintre Ana Pauker şi Stalin (v. Dennis Deletant, Securitatea şi disidenţa în România, 1998, p. 59), tehnica nesfârşitelor schinghiuiri fizice şi psihice în închisoarea de la Piteşti a urmărit după 1949 scopul precis de a transforma opozanţii ocupaţiei sovietice în roboţi de anihilat duşmanii comunismului.

Cum se ştie (dar la emisiunea de duminică 27 septembrie 2009 nu s-a spus!) în iulie 1951 Radio Londra dezvăluise atrocităţile comandate de Ana Pauker prin şefii Securităţii (Gheorghe Pintilie şi Alexandru Nicolski) în temniţa de la Piteşti. Emisiunea radiofonică a determinat sistarea bruscă a torturării studenţimii şi începerea anchetelor în Procesul “Ţurcanu” (1952-1954). La “experimentul Nicolski-Pauker” de chinuire psiho-fizică a unor oameni ajunşi piele şi os nu s-a renunţat însă pe de-antregul. Doar a fost transplantat cu uşoare modificări în alte închisori precum Jilava, Gherla, Aiud, Târgul Ocna, etc.

In ce priveşte închisoarea din Piteşti, la procesul intentat torţionarului Eugen Ţurcanu preotul Gheorghe Calciu “n-a putut fi judecat în lotul lui Ţurcanu, deoarece a anunţat că nu va răspunde la nici o întrebare până când nu va fi adus la proces adevăratul iniţiator al experienţei, generalul Nicolski” (v.Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, 1990, p.47).

Mircea Eliade scria încă din 1948 într-o revistă scoasă la Paris împreună cu latinistul Nicolae Herescu (vezi Nicolae I. Herescu, Dreptul la adevăr, București, Ed. Jurn. Lit., 2004) că în istoria românilor nu s-a mai întâmplat niciodată o atât de mare înverșunare în ponegrirea tradițiilor și a limbii românești, a „credințelor și culturii noastre”. Pentru că adevăraţii autori ai crimelor care au dus din 1945 până în 1989 la uciderea a 890 000 (optsute nouăzeci de mii) de români fără a socoti victimele comunismului din Basarabia, Bucovina şi Tinutul Herţii, teritorii româneşti înstrăinate (v.dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, ed.I-a 1994, ed.II-a 1998, ed. III-a 2009, Bucureşti, Ed. Ericson), şi la circa două milioane de întemniţaţi politici pe diferite termene între 23 august 1944 si 1964 (v. Monumentul victimelor comunismului de la Chene Bourg, Geneva, Elveţia) n-au fost nicicând pedepsiţi, ei şi urmaşii lor au rămas să controleze falsificarea istoriei pentru a-şi ascunde vinovăţia.

O dovadă în acest sens găsim în explicarea termenului de “reeducare” fără menţionarea lui Alexandru Nicolski/ Nicolau/Boris Grumberg, aflat 16 ani în structurile de vârf ale aparatului represiv (vezi Stan Stoica, coordonator, Dicţionar de istorie a României, Ed. Meronia, Bucureşti, 2007, prefaţă Dinu C. Giurăscu, p.285), cetăţean rus plantat în România cu grad de general de Securitate, considerat de Banu Rădulescu drept “eminenţa cenuşie a represiunilor din România în perioada 1948-1962” (v. Banu Rădulescu, Preambul la “Dosarul Piteşti”, în rev Memoria, nr.2/1991, p. 21).

In 1952 (anul în care fiica sa Măriuca de 18 ani era băgată după gratii) Mircea Vulcănescu devenea una dintre victimele introducerii bătăilor sistematice în închisoarea de la Aiud ca urmare a executării în SUA a soţilor Rosenberg, spioni sovietici (v. Zurgălăii Aiudului în rev. Memoria, 2/1991 şi Ion Varlam, Pseudoromânia, Ed. Vog, Bucureşti, 2004, p.86). Deşi anchetele pentru proces se terminaseră de mult, din nedreapta condamnare rămânîndu-i de ispăşit doi ani, sub pretextul elucidării unor detalii din dosar, Mircea Vulcănescu a fost adus la Jilava de la Aiud unde fusese bătut împreună cu alţi deţinuţi care trebuiau să treacă între gardieni lovind puternic cu bîtele (v. Bucur Stănescu, Zurgălăii Aiudului, în rev. Memoria, nr. 2/1991, p.55 precum și inregistrarea din ian. 2012 despre farsa de proces prin care a fost condamnat M./ Vulcănescu https://www.youtube.com/watch?v=m1w6W8-zaqk). Astfel filozoful a fost sistematic schingiuit la Aiud şi la Jilava, astfel că în urma loviturilor i-a fost ruptă o coastă care i-a intrat în plămân, provocându-i o pleurezie (vezi înregistrarea despre sfârșitul lui Mircea Vulcănescu, Tecuci, nov. 2011 https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ). Cu greu i s-a aprobat spitalizarea la închisoarea Văcărești, de unde ar fi ieșit vindecat, după mărturia lui Petre Pandrea, dar, fiind în continuare schingiuit la Aiud, a murit acolo și a fost aruncat în Râpa Robilor. Ioan Ioanolide își amintește cum la Aiud îl vedea pe Mircea Vulcănescu „adesea în biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în WC”. Tot el scrie că n-a murit în urma bătăilor și izolărilor în întuneric și frig de la Jilava, că, revenit în închisoarea din Aiud, filozoful a continuat să întrețină o „febrilă activitate intelectuală în rândul deținuților”. De aceea gardienii „au continuat să-l pedepsească până ce l-au ucis”(Ioan Ioanolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Bonifaciu, București, 2012, p.307). Virgil Maxim (care a trăit miracolul supraviețuirii în întuneric la temperaturi polare vreme de trei luni de iarnă cu un terci la trei zile în celula de pedeapsă -„Neagra” a închisorii din Aiud) scrie și despre schingiuirile la care a fost supus Mircea Vulcănescu: Filozoful împreună cu alți doi deținuți fuseseră trimiși dezbrăcați timp de trei zile fără mâncare la „Neagra” într-un frig înlemnitor și o beznă absolută, după care au „fost bătuți cu saci de nisip (confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte) care distrug mai ales organele interne, în special rinichii”. Apoi vreo săptămână „apoape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și a durerilor acute” (V. Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, București, 2002, vol. II, p.246; a se vedea și Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3; în „Permanențe”, Anul XVI, nr. 1-2/ 2013, p.7, Sorin Lavric apare în lista de colaboratori ai revistei „Permanențe” scoasă de Fundația „George Manu” din București, iar la p. 4 a aceleiasi reviste îi este publicat textul Privilegiul suferinței , închinat lui Mircea Nicolau.).

După 23 august 1944 istoria noastră a fost călcată în picioare de „academicianul” Mihail Roller si de urmaşii săi de azi vorbind cu sârg despre comunismul așa-zis „românesc”, spre a minimaliza rolul mercenarilor ocupantului sovietic aflați în structurile de conducere ale țării satelizate. Prin școli și universități românești nu numai istoria comunismului a fost și este în continuare mistificată, dar și istoria ardelenilor pentru dezrobirea naţională. Figurile luptătorilor ardeleni ucişi de administrația ungurească s-au arătat într-o noapte “jefuită de stele” unuia dintre poeții “trași pe roată” de Mauriciu Ștrul în închisoarea de la Piteşti: “Ah! Cum îşi mai holba ochii istoria!/ Nu-i venea să creadă că-n geamătul nostru/ Scrâşneau Cloşca şi Horia/ Că-n sufletul nostru, de nădejde orfan/ atârnau nojiţele de la opincile lui Badea Crişan” (Sergiu Mandinescu, Re-educarea, apud. Preot Gh. Calciu).

Problema consecinţelor unor eventuale relaţii dintre puşcăriaşii care au supravieţuit regimului de exterminare din închisorile politice şi tânăra generaţie educată în universităţi de profil ştiinţific l-a preocupat pe Mircea Eliade într-una din povestirile sale scrisă în 1975. Intr-un mod criptic şi extrem de bine elaborat prin meandrate peripeţii relatate indirect, în nişte discuţii purtate la Securitate, hermeneutul universurilor religioase imaginează un tânăr inginer care este solicitat a lămuri unui necunoscut o greşală de datare a ziarului Scânteia.

Pentru tânărul acostat în plină zi pe o stradă din Bucureşti de un fost deţinut politic, lumea în care trăise până în acel moment îşi schimbă brusc înfăţişarea. Inginerul este imediat luat în vizorul Securităţi, fiind făcut părtaş la o mulţime de întâmplări de care află doar cu prilejul anchetelor. Îşi pierde postul de la universitate, are un timp o slujbă în provincie, iar la sfârşit, la interogatoriul cu care se încheie povestea sa, tânărul inginer este adus dintr-un sanatoriu de boli psihice şi află, chiar de la agentul care-l chestiona, că iubita lui rămasă într-o ţară de dincolo de Cortina de fier i-a trimis pe căi misterioase îndemnul să nu deznădăjduiască şi să aibe incredere în puterea lui Dumnezeu.

Oricine-şi poate închipui că povestirea Pelerina (5), terminată de Mircea Eliade în 1975, exclude situaţiile “de serviciu”, în care foşti deţinuţi politici intrau în legătură cu colegii lor mai tineri, cum au fost cele în care Noica, angajat la Centru de Logică, a luat contact cu tinerii. Liiceanu chiar notase cu sinceritate că filozofia de mult îi devenise “greu suportabilă” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și Modelul Păltiniș, în rev. „Clipa”, SUA, Ediția 1178 din 20 iunie 2015, sau https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/ ). Poate de aceea vizitele sale la Păltiniş n-au avut în post-comunism prea multe rezultate fericite în ce priveşte posteritatea celor douăzeci de volume de scrieri filozofice noiciene, și nici în direcţia publicării de scrieri filozofice româneşti din perioada interbelică sau din exil.

In schimb, consecinţele negative ale contactului dintre un fost deţinut politic şi un “discipol al lui Henry Wald” (cum l-a desemnat Noica pe Liiceanu în 1974, într-o conversaţie cu filozoful Octavian Nistor, fost coleg de facultate şi prieten cu Alexandru Dragomir) s-au văzut cu prisosinţă în ultimii douăzeci de ani.

Pe cât de insistent se propun volumele ideologilor de ieri deveniţi “filozofii de azi”, pe atât de insidios se lucrează la eliminarea “filozofilor de ieri”. În mod surprinzător, treptata excludere a lui Noica şi a lui Eliade dintre valorile de seamă ale spiritualităţii româneşti a venit chiar din tabăra lui G. Liiceanu, editorul unor cărți semnate de Noica. In 2009, în anul centenarului, în puţinele librării din centrul capitalei, Editura Humanitas nu mai distribuia decât un titlu sau două din opera lui Noica (la Librăria “Sadoveanu”, pe 9 septembrie 2009 nu exista chiar nici o carte de-a filozofului!), câteva titluri din Eliade mascând cu greu tactica desfiinţării sale ca scriitor şi ca istoric al religiilor.

Sigur, povestirea imaginată de Mircea Eliade nu intră în categoria de “virulentă satiră politică la adresa statului totalitar” propusă de editorul Handoca în 1991 odată cu publicarea volumului de Nuvele inedite, pe hârtie din cea mai proastă la obscura editură “Rum-Irina” din Bucureşti. Pentru că mesajul biblic venit de la iubita inginerului stabilită în Uganda (“Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia Cerurilor”) implică inexistenţa graniţelor la un anumit nivel de comunicare.

In plus, un autentic filozof al religiilor (precum Eliade) niciodată nu se va preocupa de timpul istoric pe care marea cultură l-a pus mereu în paranteze. Mircea Eliade se simte acasă doar în Marele Timp. Acesta e timpul din care imaginează mesaje ce nu ţin seama de teroarea politică şi de sârma ghimpată menită să transforme o întreagă ţară într-o închisoare.

Suferinţa fără de leac a mercenarilor ocupantului orchestrând torturile din închisori, ca şi a cohortelor de păzitori ai non-valorii înlocuind valorile puse sub obroc a iscat-o mereu punerea în paranteze a timpului istoric în care aceştia masacrau poeţi sau poezii. Cum să nu dorească ei să-i disloce pe veci din cultura românească pe toţi poeţii martiri ai credinţei (Costache Oprişan, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ion Omescu, Ion Caraion, Aurel Ciurunga, Zahu Pană, Aurel Dragodan, Stefan I. Neniţescu,Vasile Voiculescu, Ioan Victor Pica, Valeriu Gafencu,Virgil Maxim, şi mulţi, mulţi alţii) ? Cum să îndure ei nemurirea acelui creator de geniu călcat în picioare, bătut zile şi nopţi în şir, trezit din leşin prin cufundarea în hârdăul cu excremente, chinuit mai apoi în fel şi chip, care odată revenit în fire a compus următoarele versuri:

“Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor

îmbrăţişându-mi durerea sub lespezi de patimi şi chin

Aştept îngerul zorilor, aştept învierea,

În numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin. (Sergiu Mandinescu).

 

Mircea Eliade consemna în 1974 că nu-l interesează decât “viitorul”. Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra sensului intenţionat, el specifică felul în care românii îşi pot “împlinii” viitorul care le-a fost hărăzit: “trăind liber orice epifanie a prezentului, cât s-ar dovedi ea de tragică, născută din nenoroc şi ursită deznădejdii” (Incognito la Buchenwald ). Parcă ar fi scris aceste rânduri în marginea poeziei din exil a lui Horia Stamatu, a versurilor atâtor poeţi din închisori, sau, bunăoară, a poeziilor prietenului său Radu Gyr compuse şi difuzate după zăbrele.

 

Note:

  1. Poeţii din exil (Vasile Posteucă şi Vintilă Horia au publicat câteva volume cu poezii compuse în închisori. După 1990 au început să fie publicate si în ţară acele poezii pentru difuzarea cărora s-au făcut ani grei de temniţă. În 1995 s-a scos un volum si cu poezia filozofică a unui fost discipol al lui Heidegger: Constantin Oprişan (v. Cărţile spiritului, Bucureşti, ediția a II-a, Ed. Christiana, 2009, postfaţă de Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Oprişan, unul din discipolii necunoscuţi ai lui Heidegger, p.81-91). In 1999 i s-au strâns în volum si Poeziile arestate lui Ion Caraion prin perchezițiile și confiscările de manuscrise din 1950, 1958, 1970, 1979 și 1981, cumulând mii de pagini.
  2. Îndeletnicirea cripto-comunistă de a găsi vinovaţi printre victime a fost şi este bine reprezentată în cripto-comunismul de după 1990. In 2008 Mircea Stănescu (n.1968) a publicat teza sa de doctorat despre “Experimentul Al. Nicolski – Ana Pauker” aplicat din 1949 până în 1952 studenţimii românesti închisă în temniţa de la Piteşti, teză condusă un de politruc cu liceul pe puncte. Încă din 1998 Dennis Deletant arătase cum au stat lucrurile cu asa zisul “Fenomen Piteşti” (v. Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, 1990) scriind că “Ana Pauker, -implicată direct prin generalul Nicolski (adjunctul Securităţii) în Experimentul – Fenomenul Piteşti , datorită amiciţiei cu Stalin şi Molotov, – a fost scutită de proces şi a beneficiat de imunitate judecătorească ca şi Nicolski, graţie filierei NKGB” (v. D. Deletant, Securitatea şi dizidenţa în Romania, Bucureşti, 1998, p.59). Mircea Stănescu nu desemneaza “experimentul” prin tartorii principali. El pune la grămadă alte nume care să „dilueze” răspunderea atrocităților experimentate pe tineri români închiși cu vinovății imaginare. In opinia sa, “adevăraţii vinovaţi (…) încep cu Gheorghiu-Dej, liderul Partidului, membrii Secretariatului şi Biroului Politic, şi continuă cu conducerea Securităţii (Nicolschi era nr. 2, nr. 1 fiind Gheorghe Pintilie!), conducerea Securităţii închisorilor şi ofiţerii din penitenciare” (M. Stănescu, 10 febr. 2009). Fostul deținut politic Ioan Ianolide povestește că „un evreu, colonelul Zeller a condus așa-zisa reeducare marxist-leninistă din temnița Pitești, prin jurul anului 1950” (Deținutul profet, 2009, p. 148). Doctorul în filozofie („specializat” în imaginea manipulatoare oferită de Editura Vremea printr-un volum din 1995 cu declarațiile smulse deținuților de la Pitești sub torturi inimaginabile) își desfășoară orginalitatea gîndirii “filozofice” prin următoarea triadă, pe cât de stupidă, pe atât de falsă: reeducarea la sovietici ar fi fost “prin muncă”, la chinezi “prin reforma gândirii” şi la români “prin demascare şi auto-analiză”. Cu o astfel de gândire stimulată de „prețioasele” informaţii din dosarele “re-educatilor de la Piteşti” Mircea Stănescu a meritat din plin aplauzele lui Vladimir Tismăneanu, ale lui Dan C. Mihăilescu, şi desigur, ale lui Ion Ianoşi, conducătorul tezei de doctorat, implicat, se pare, în „aprecierea” volumului pentru care nevinovatul Noica a intrat după gratii întreună cu vreo două duzini de prieteni. După dedicația lui Noica, Ion Ianoși („instructor” la Secția de Artă și Cultură din Comitetul Central al Partidului) ar fi vazut prin 1958 manuscrisul despre Hegel, (Povestirilor despre om) – considerată „una din cele mai periculoase materiale ideologice din țară” de către Pavel Apostol/Paul Erdoes. Manuscrisul lăsat de Noica spre publicare lui Zigu Ornea/Orenstein, redactor ESPLA a ajuns pe ascuns de la acesta la Securitate (vezi Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20/277, 14-20 iulie 2005). Un indiciu al faptului că I. Ianoși a avut sub ochi manuscrisul noician l-a livrat chiar fostul stalinist, publicând dedicația lui Noica din 1980 pe cartea pentru care fusese în 1958 arestat și care a ajuns să fie tipărită de Virgil Ierunca la Paris când Noica era fără nici o vină în temniță. Dar întâi să vedem ce a trecut pe coperta unei maculaturi comuniste scoasă la editura proprie de o fostă profesoară de socialism, autoare de poeme nerușinate. In citatul ales de editoarea clujană apare filozoful Noica scriindu-i activistului Ion Ianoși (ideolog din structurile de vârf) că îi revine „mai puțin lauda” a ceea s-a făcut în cultura comunistă în trecut, „cât favorizarea a ce putem face” în viitor (vezi coperta a IV a vol. O istorie a filozofiei românești, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996). De fapt, chiar și dedicația de pe volumul Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel i-a scris-o Noica la fel de șugubăț ideologului Ianoși din profitocrația comunistă, ales de tânăr în structurile de vârf, după voluntariatul studențesc „în preajma comisiei de verificare” și după instruirea în URSS. Chiar din rândurile lui Noica reiese că manuscrisul Povestirilor despre om fusese văzut mai demult de Ion Ianoși (dovedit plagiator după teza despre Kant a Rodicăi Croitoru, vezi „România liberă”, 1994).   Iată ce-i scrie Noica activistului cu liceul pe puncte devenit profesor universitar când „cărturarii noștri erau dați afară de peste tot” (I.D.Sârbu, Jurnalul unui jurnmalist fără jurnal, Craiova, 1991, p.99), mulți dintre ei fiind duși la Canal sau în închisori: „Profesorului Ion Ianoși această carte despre om, care i-a vorbit mai de mult și care bate din nou la porțile d- sale” (vezi dedicația lui Noica publicată în vol. Estertică și moralitate, Ed. Crater, București, 1998, p.594).

3.v. teolog Vasile Militaru, Biserica din temniţă: mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste. 1948-1964, Bacău, Ed. Vicovia, 2008, p.94. Cartea este o dezvoltare a lucrării de licenţă din 2007 de la Facultatea de Teologie din Sibiu.

  1. Atrocitățile de la Pitești, din temnița unde era închisă studențimea română au fost orchestrate de generalul NKVD Alexandru Nicolski/Nicolau și de Ana Pauker, ambii scăpând de judecată prin “filiera NKVD”, datorită prieteniei Anei Pauker cu Stalin şi cu Molotov (vezi Dennis Deletant, Securitatea şi disidenţa în Romania, Bucuresti, 1998, p.59 precum și D. Deletant, România sub regimul comunist, Biblioteca Sighet, Fumdația Academică Civică, București, 1997). În opinia lui Serban Rădulescu-Zoner, „situația reală din România marii terori (1944-1955) a fost ținută sub preș de unii autori pentru a insulta poporul român și al acuza de anti-semitism” (vezi Șerban Rădulescu-Zoner, Poporul Român anti-semit?, în rev. „Căminul românesc”, Fribourg, Elveția, an 30, nr. 2/117, iunie 2011). Istoricul „supraviețuitor 15 luni în infernul lui Ștrul” [Mauriciu, comandant al Securității regiunii Pitești care „hotăra cine să fie dus în camera de tortură, cât să dureze aceasta și ce metodă să fie folosită” (Ș.R.Z)] mai scrie că „șeful torționarilor care participa la cele mai groaznice torturi era Nicolski”, generalul NKVD care „a patronat și masacrul din închisoarea Pitești” (Șerban Rădulescu-Zoner, Poporul Român anti-semit?, în rev. „Căminul românesc”, Fribourg, Elveția, an 30, nr. 2/117, iunie 2011).

5.La vremea războiului pentru Basarabia si Bucovina de Nord – ocupate de URSS în 28 iunie 1940 pentru un an de zile în care „180000 de case au fost arse, 1250 de biserici si mânăstiri dinamitate, 75000 de oameni asasinați, peste 20000 de femei și de fetițe violate și masacrate, 300000 de cetățeni români deportați dincolo de Bug”(Mircea Eliade) -, ordinul militar “Mihai Viteazul” (primit, de ex., de istoricul Corneliu Mateescu, asistent al profesorului Ioan Andrieșescu, și de Aurel State, „eroul de la Sevastopol”, probabil schingiuit de Securitate în 1983 pentru că i se tipărise volumul Drumul crucii în Occident, schingiuire de pe urma cărei a murit, așa cum avea să moară si Părintele Arsenie Boca în urma unei schingiuiri, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Părintelui Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ) consta nu numai într-o medalie ci si o…PELERINA! Iată de unde vine numele povestirii scrisa de Mircea Eliade în august 1975 si tiparita de Virgil Ierunca în numarul 3 al revistei Ethos (1982).

Autoare : Isabela Vasiliu-Scraba

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-10noicaexclus/