IsabelaVS-NoicaMarginalizat

IsabelaVS-NoicaMarginalizat/25mai 2015/37392 car./5291cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste*

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/

Motto: “Apărarea culurii româneşti este una din cele mai constructive acţiuni a românilor” (Mircea Eliade, 1 febr. 1950).

 

Intr-o scrisoare către Mircea Eliade, P.P. Ionescu (1903-1979) îi scria (de la Viena) marelui istoric al religiilor că “Noica a stat închis ani şi ani pentru că şi-a citit într-un cerc de prieteni o lucrare… Pe Lucian Blaga l-au decretat mare poet deabia după moarte… Mihail Ralea şi Tudor Vianu au adoptat rapid metoda şi au reuşit să moară în plină glorie. Pentru filosofie au fost puţini pretedenţi. Athanase Joja a devenit campionul dialecticii” (v. M. Eliade şi corespondenţii săi, vol.5, Criterion Publishing, Bucureşti, 2007, p. 409-410). Această ultimă „devenire” se pare că a fost salvatoare, atât pentru Anton Dumitriu, cât și pentru Noica, ambii scăpați cu viață din regimul de exterminare al pușcăriilor comuniste, și tot ambii angajați la Centrul de logică desființat în 1975. După ce fusese refuzat de Gulian, – un politruc (șef al Secției de Filozofie a Academiei R.S.R până în 1990) care-i „corecta” lui Petre Pandrea o lucrare despre Cantemir, așa cum mereu i-au „corectat” inculții pe cei culți la vremea terorismului ideologic (dublură si paravan al terorismului polițienesc) -, Noica a fost angajat de Athanase Joja la Centrul de logică, de unde s-a pensionat după zece ani, cu 750 lei pe lună, suplimentați cu 1250 lei lunar de la Uniunea Scriitorilor (Nicolae Steinhardt, după ieșirea din închisoarea politică a trăit până l-a sfârșitul vieții doar din suma primită de la Uniunea Scriitorilor vezi înregistrarea video de la Univ. „1 dec. 1918” din Alba Iulia, https://www.youtube.com/watch?v=rTbj79IoOBY&list=UUgcn_JXm6-ZMTeCidkHY0hQ).

La 63 de ani lui Noica i se permite să treacă dincolo de Cortina de fier sa-și revadă copiii (în Anglia) pe care nu-i mai văzuse de peste 16 ani. Surprins la un moment dat că citeşte Biblia, filosoful Constantin Noica a improvizat o scuză de toată frumuseţea: Propriu-zis, el nici n-ar citi din Biblie. Si-ar face doar lecţiile. S-ar documenta. Să nu apară nepregătit în faţa fiului său pe care nu-l mai văzuse de când acesta era elev. Pentru că între timp, Răzvan al său plecat în Anglia devenise călugărul Rafail. Cum să discute el cu Rafail, dacă nu pune mâna pe cartea interzisă de statul polițienesc?

Pentru cel de-al XII-lea Congres internaţional de filozofie, au putut trece dincolo de Cortina de fier atât Joja, cât și Ralea cu Vianu. Numai filozofului Blaga, hărţuit de Securitate (v. Dorli Blaga, Lucian Blaga urmărit de Securiatate, Cluj-Napoca, 1998), ieșirea din țară îi era complet interzisă, fiind chiar anul în care statul român încăput pe mâna mercenarilor ocupantului sovietic (cf. Șerban Papacostea, Crima regimului comunist, în „Revista 22”, Anul XVIII, Nr. 8/ 885, din 20-26 febr. 2007, p. 15) s-a opus tentativei de a i se acorda lui Blaga Premiul Nobel pentru literatură din 1959. Tradusă în germană încă din 1943 de Julius Draser (el transpune Spaţiul Mioritic, Bucureşti, Cartea Românească, 1936, componentă a Trilogiei culturii), filozofia blagiană* va fi acceptată de ideologii comuniști mult după decesul filozofului, poate și datorită insistenței lui Noica (1909-1987), cel care a încercat să-l “relanseze” pe Blaga în Occident, cu ajutorul lui Mircea Eliade si a lui Vintilă Horia, primul scriitor străin care a primit premiul Goncourt.

După cei șase ani de pușcărie politică făcută fără nici o vină, tolerat cu greu de culturnici, Noica a intrat pe “uşa din dos” a culturii oficiale, manuscrisele sale (pieptănate de cenzură) fiind cu mare întârziere publicate, uneori si la două decenii de la scrierea lor. Dar i s-a refuzat categoric postul de profesor universitar pentru care avea doctoratul (dedicat lui Nae Ionescu) şi talentul necesar. Recenzate de literați fără cultură filozofică, toate volumele lui Noica publicate în comunism au fost prețuite cu adevărat doar de românii culți de peste hotare.

In țara satelizată, universitari cu liceul pe puncte (gen Ion Ianoși) împreună cu clientela acestora îi cercetau gândirea cu șabloanele ideologiei comuniste, mimând a ști ce nu știe nimeni și ignorând ceea ce știe toată lumea, conform paradoxului „justei” orientări, paradox pus în lumină de profesorul Alexandru Husar în 1996 la citirea unei sinistre mistificări post-decembriste (vezi Miorița din nou, în vol. Al. Husar, Miorița. De la motiv la mit, Ed. Univ. „Al. I. Cuza”, Iași, 1999, p. 216).

Probabil că în ideea contracarării politicii oficialilor comuniști care interziceau cu desăvârșire discutarea gândirii filozofice românești publicată în interbelic (i.e. la vremea când România era o ţară europeană cu universităţi şi licee de nivel occidental), se gândise Noica si la repunerea în circuit a gândirii lui Mircea Vulcănescu, opoziţie întâmpinând chiar din partea tinerilor plasaţi foarte în apropierea sa. Descendența „vulcănesciană” a unor idei repuse în discuție de Noica în deceniul al șaptelea n-a rămas neobservată de cenzura care interzisese patruzeci de ani editarea operei gânditorului creștin care a fost Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983 a fost „Anul Mircea Vulcănescu”, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, nr. 146/2001, pp.4-5 sau http://www.scribd.com/doc/190130676/Isabela-Vasiliu-Scraba-1983Vulcanescu , precum si înregistrarea din 27 ian 2012 https://www.youtube.com/watch?v=m1w6W8-zaqk). Deși niciodată Noica nu a negat infuența filozofiei vulcănesciene asupra gândirii proprii (cum aflăm de la acad. Alexandru Surdu), cenzura comunistă (care îndepărta grijulie din trimiterile bibliografice și numele lui Eliade, socotit în Occident „cel mai mare istoric al religiilor din sec XX”, vezi Noica în arhiva Securității, vol. II, Ed. M.N.L.R, București, 2009) nu i-a permis filozofului de la Păltiniș să-l menționeze pe Mircea Vulcănescu, ucis după gratii în gulagul comunist.

Pe urmele „trăiristului” Vulcănescu, C-tin Noica a evidenţiat aportul adus de câteva cuvinte româneşti la problematica fiinţei. Demersul ambilor s-a situat în descendenţă heideggeriană. Interesant este că şi filosoful de la Freiburg im Briesgau era interesat de gândirea românilor, la început impresionat de auditoriul provenit din Regatul României (Constantin Floru, Stefan Teodorescu, Dumitru Cristian Amzăr, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Sorin Pavel, Octvian Nistor, George Uscătescu, Vintilă Horia, etc.). In timpul războiului, la seminariile sale, când vreun student se împotmolea, Heidegger întreba: Ce părere au Latinii? (adică Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprişan, etc.). Heidegger era un perfect cunoscător al limbii latine pentru că făcuse studii teologice şi avea un doctorat în gândirea medievală. Cât priveşte gândirea filozofică românească, el a putut citi tezele de doctorat în filosofie publicate de români în germană (lucrări interzise în comunism, care nici până azi n-au fost editate în româneşte). Filosoful din Freiburg se pare că aflase şi de revista de filosofie scoasă de Blaga, pe care i-o ducea studentul său Walter Biemel. De Mircea Vulcănescu știa cu siguranţă de la C-tin Amăriuţei. Acesta povestea cum Heidegger notase cu grijă interpretarea vulcănesciană a termenului de “aevea” pe care i-a relatat-o Amariuţei cu ocazia unei vizite (v. N. Florescu, Menirea pribegilor, Ed. Jurnalul literar, 2003). In studiul intitulat Constantin Oprişan, un discipol necunoscut al lui Heidegger (rev. “Rost”, an VI, nr.70, dec. 2008, p.25-30) semnalasem cum la vremea când bătrânul filozof german era atacat la Paris şi omagierea sa fusese interzisă la Sorbona, se formase un fel de zid românesc din foştii săi studenţi care l-au omagiat pe Heidegger printr-un Colocviu organizat la Cerisy la Salle. In acelaşi castel din Normandia avea să fie omagiat printr-un Simpozion internaţional şi Mircea Eliade. Dar în cazul „celui mai mare istoric al religiilor din sec. XX”, omagierea din Normandia s-a petrecut după ce Eliade fusese onorat la Sorbona şi la Academia Franceză (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Oprișan, un discipol necunoscut al lui Heidegger, URL http://isabelavs.go.ro/Articole/OPRIS6.html ).

Într-o penibilă încercare de evaluare a orientării „juste” din unele scrieri noiciene, G. Liiceanu („brucanian” care din 1990 avea să preia birourile ziarului „Scânteia” si să devină director al fostei Edituri „Politice” a P.C.R.) nu s-a jenat să consemneze în 1983 “căderea” lui Noica în geschmacklos-ul unei “metafizici a ciobănelului” şi a “arcului carpatic” (vezi Jurnalul de la Păltiniş, C.R., București,1983). Cel despre care Noica spusese că e „discipolul lui Henry Wald, nu al său” s-a aflat permanent în apropierea staliniștilor cărora, prin Editura Humanitas, le va ridica statui de mucava (vezi volumul în onoarea…stalinistului Henry Wald, sau cel în onoarea… informatoarei Lucia Wald, spaima Catedrei de limbi clasice, cum îmi spunea înainte de 1990 profesoara de greacă Adelina Piatkovski când am amintit de jenanta colaborare a stalinistei impusă cu de-a sila odată cu publicarea volumului latinistului Dan Slușanschi, Introducere în studiul limbii și culturii indo-europene, Ed. St. si Encicl., București, 1987).

„Henrywaldianul” Liiceanu s-a găsit să-l acuze (fără argumente!) pe Noica de “frustrări şi orgolii regionale” (p.233), făcându-l vinovat de entuziasmele pe care cărţile sale le-ar fi putut trezi în rândul “zbierătorilor de profesie” (Jurnalul de la Păltiniş, p. 162). Desigur fără a-i citi scrierile, lucru obișnuit între vizitatorii filozofului de la Păltiniș, nu numai la Andrei Pleșu care se grăbise a-i pune în paranteză lui Noica „întreaga producție bibliografică” dar si la Sorin Vieru. Acesta, după ce mi-a citit în manuscris Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, ( https://fr.scribd.com/doc/184239256/IsabelaVScrabaNoicaFantasmaLuciditate )în loc să o publice la Editura Humanitas (editură care i-ar fi fost la început lui oferită) mi-a spus că o să se apuce el însuși să studieze gândirea lui Noica pentru că „n-o cunoaște” (Sorin Vieru, 1991).

In opinia lui G. Liiceanu, divorţul dintre valorile europene şi cele autohtone la marginalizatul filosof de şcoală naeionesciană s-ar recunoaşte după simpla citire a titlurilor volumelor. Ca să-și bucure cititorii cu funcții „grele” în ierarhia statului polițienesc, Liiceanu lansează stupizenia după care la Noica “definirea unui profil spiritual naţional” ar presupune “pericolul de exaltare a specificului naţional şi eliminarea ca străine şi impure a influenţelor culturale de tip vestic” (subl.ns., I.V.-S., vezi Jurnalul de la Păltiniș, 1983, pp. 230-231). In volumele prin care europeanul Noica s-ar fi arătat “obsedat de a defini un profil spiritual naţional” (ibd.), filozoful retras la Păltiniș s-ar fi expus unui “ridicol de primă instanţă”, prin transformarea handicapului “neîmplinirii” culturale româneşti în argument de superioritate (p.231).

Citind (în exclusivitate?) titlurile volumelor tipărite cu greu de cenzură, tânărul comunist alcătuieşte o primă listă cu lucrările „europene” ale lui Noica, din volumele care nu au specificări etnice în titlurile lor: Comentariile la dialogurile lui Platon, Conceptele deschise la Descartes, Leibniz şi Kant, Povestirile după Hegel, Despărţirea de Goethe, Devenirea întru fiinţă, Trei introduceri la devenirea întru fiinţă şi Scrisorile despre logica lui Hermes. Ca o mică paranteză, semnalăm curiozitatea faptului că într-un sfert de secol de când conduce fosta Editură „Politică”, Liiceanu s-a abţinut de la tentativa de a exporta din opera lui Noica acele cărţi premiate de Academia Română înainte de 1944 (de ex. vol. Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibnitz și Kant, București, 1936) pe care grănicerii dinainte de 1990 aveau comandă să nu le lase să depășească „lagărul socialist”.

Deși părerea falsului discipol al lui Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș” ironizată de Noica, Partea I-a, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm , si Himera discipolatului… Partea a II-a, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm ) este deficitară în ce privește argumentarea „neîmplinirii”, din Jurnalul de la Păltiniș (C.R., 1983) cititorul a putut sesiza că aşa zisa “neîmplinire” culturală românească serveşte autorului drept fundal pentru imaginea exagerat de pozitivă despre sine, care l-a făcut peste ani să-și lanseze în 2009 cartea din 1983 în Suedia. Intr-adevăr, în anul centenarului nașterii lui Noica (1909 -1987), în locul oricărei cărți scrise de Noica, directorul Dan Shafran (fost coleg de liceu al lui Andrei Pleșu) a lansat la Institutul Cultural Român din Stocholm (pe 5 nov. 2009) traducerea cărții lui Liiceanu (Jurnalul de la Păltiniș) pentru care traducătorul suedez a fost plătit de Institutul Cultural Român un an de zile cu 1000 de euro pe lună.

Rămas în ţară printre prieteni, dar fără drept de semnătură, Constantin Noica a dorit prin 1946 să afle “înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis, a cărui traducere comentată i-a fost publicată după un sfert de veac. Pe la treizeci de ani filozoful luase ore de greacă veche cu Constantin Fântâneru (1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta şi care îşi luase ca şi acesta licenţa în limbi clasice în 1930. Despre volumele Platon-ului materialist publicat în comunism, Noica remarcase că tinerii [precum Liiceanu, Cornea, Vieru] deși citesc Platon (/filozofie veche) tot la filozofia marxistă ajung (Noica în arhiva Securității, vol. I., Ed. M.N.L.R, București, 2009, p.101).

După citirea Jurnalului de la Păltiniș, I.D. Sârbu evidențiază șubrezenia lăudatului cu nemțeasca și cu greceasca proprie, prin care G. Liiceanu trece sub tăcere perioada de efervescență culturală pe care a trăit-o Sibiul înțesat de personalităti odată cu mutarea universității clujene, din cauza terorii administrației maghiare (care a ucis 15000 de români, a expulzat 280000, iar 200000 de români au fost nevoiți să se refugieze în perioada sept. 1940- oct.1944): “Mi se pare un tupeu ciocoiesc (…) să te instalezi la Păltiniş, să te lauzi că ştii nemţeşte şi greceşte, dar să ignori total, chiar să-ţi baţi joc de cei care, născuţi sub acel munte, ştiind nemţeşte, greceşte, au tradus pe Hegel, pe Platon, au scris filozofie şi au murit întru filozofie”. Fostul student al lui Blaga nu-i menţionează pe traducătorii din greacă ai Filocaliei apărută la Sibiu (vezi Isabela vasiliu-Scraba, Din culisele traducerii Filocaliei, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Nr. 149, mai 2014, p. 10037, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-TradFilocalia.htm ), si nici pe cei care au „trăit și au murit întru filozofie” : Sextil Pușcariu, Stefan Bezdechi, eminentul elenist care a tradus întrega operă platonică, pusă la index de păzitorii materialismului dialectic, marele filozof Lucian Blaga (de nevoie devenit traducător din germană), D.D. Roşca, traducător al lui Hegel, Grigore Popa (cu primul doctorat în Kierkegaard), Nicolae Balcă, Romulus Vuia, Dumitru Fecioru, Nicolae Mladin, Dumitru Stăniloaie, etc.

Ieșit din temnița unde fusese închis pentru „vina” de a dori să publice la unica editură de atunci o carte despre Hegel, Noica a fost întâi publicat cu studii de filozofie antică grecească. Târziu a putut să se ocupe şi de gândirea filosofică românească. In 1978 i s-a publicat Sentimentul românesc al fiinţei. Trecuse peste un sfert de secol de cînd filozoful Mircea Vulcănescu fusese asasinat în închisoare. Prin volumul său, C-tin Noica îi aducea în discuţie gândirea, desigur fără a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale prietenului său arestat de ocupantul sovietic în 1946. La Noica, evocarea Dimensiunii româneşti a existenţei, “cea mai substanţială tâlcuire a întâmplărilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare chiar din titlul ales.

Dacă la Mircea Vulcănescu raportarea omului la transcendenţă –din perspectivă românească – luase înfăţişarea unei dialectici a participării cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaţiei, Noica apasă pe primul termen, invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinţei. Astfel, cei de la cenzură au putut crede că filosoful supravegheat la Păltiniş n-a ieşit din cadrele ideologiei materialiste, că el s-a preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului ştiinţific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implică orice act religios. In capul lor, problema ontologică nu depăşea aspectul interpretării imanentiste a existenţei materiale a omului şi a lumii de care se ocupă cu mult succes ştiinţa şi tehnica de ultimă oră.

În Sentimentul românesc al ființei, ancorarea lui Noica într-o viziune creştină asupra lumii reiese din simpla alegere a termenului de “sentiment”, care nu poate fi decât sentimentul pozitiv al iubirii. Presupusa imanenţă a problematicii fiinţei e anulată din start de caracterul tranzient al sentimentului iubirii care face trimitere la ceva aflat în afara celui ce iubeşte. Or, în credinţa creştină iubirea are un loc privilegiat: Din iubire pentru oameni, şi nu din indiferenţă la soarta omenească, Dumnezeu s-a făcut om. Relaţia pe care omul românesc o are cu ceva de dincolo de el apare la Noica din afirmaţia explicită că fiinţa la români ar fi “întru” (în şi înspre, adică participând şi năzuind către altceva decât materialitatea proprie şi materialitatea lumii). Cu găselniţa acestui “întru”, de care era pe bună dreptate foarte mândru, Noica subscria (ca şi Mircea Vulcănescu) la ideea de sorginte medievală după care participarea la transcendență are niveluri şi intensităţi diferite. În 1987 Noica îi spunea preotului de la Schitul din Păltinis: „Părinte, și eu sunt credincios. La biserică vin mai rar, dar Îl am pe Dumnezeu în inimă, permanent” (apud. Călugărul Vasile Luca).

Spre deosebire de mercenarii ocupantului sovietic deciși a distruge cultura și spiritualitatea românească, Lucian Blaga prevedea, încă din „anul apocaliptic” 1940, izbânda europeană a spirtualtăţii româneşti, fără să-i aibe neapărat în minte pe Mircea Eliade, Nicolae Herescu, Vintilă Horia, Cioran, Ionescu, Uscătescu sau Horia Stamatu, Mircea Vulcănescu. În țara ocupată după 23 august 1944, reuşita culturală de nivel european s-a cam restrâns la foşti deţinuţi politici: Contantin Noica, Sergiu Al-George, Alice Voinescu, Edgar Papu, Dumitru Stăniloaie, Anton Dumitriu, Alexandru Paleologu, I.D.Sârbu, Gheorghe Muşu, Bartolomeu Anania, Nicolae Steinhardt, etc., autentici reprezentanţi ai spiritualității româneşti la vremea terorii ideologice comuniste. “Handicapul” neîmplinirii culturale – pe care sconta echipa ideologului Leonte Răutu din vechea gardă a Anei Pauker – a rămas doar o vorbă în vânt, repetată după 1990 până la saţietate de cripto-comuniştii Pleşu, Patapevici si Liiceanu.

În opinia comunistului Liiceanu, creativitatea filozofului Noica ar fi urmat două direcţii, prima găsindu-se pe linia unei viziuni “sistemice” şi a unei hermeneutici personale, “după anii de monotonie mentală aduşi de un materialism dialectic şi istoric coborât doar la rang de manual şcolăresc” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.230), frază din care reiese și îngrijorarea sa de tânăr comunist că materialismul dialectic n-ar fi fost tratat cum s-ar fi cuvenit rangului avut: acela de ideologie obligatorie într-un stat polițienesc dispus la „inviorare” mintală prin felurite schingiuiri psihice si fizice.

A doua direcție de creativitate ar rezulta la filozoful obligat să-și scrie cărțile într-un spațiu de 8mp (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica, URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/inculturaPaltinis6.htm ) din “obsesia” că nu numai Heidegger „poate lumina o problemă cu câte un cuvânt grec” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul sperieturii cu termeni grecești, URL http://www.omniscop.ro/o-carte-premiata-si-moda-gargariselii-cu-termeni-grecesti/ ), că şi limba românească poartă în sine latenţe filozofice, favorizând unele teme de meditaţie, ca aceea a precarităţii, din modulaţia verbului a fi. Chiar filozoful Mircea Vulcănescu (înainte de a fi întemnițat și condamnat într-o farsă de proces) arătase cum “un cuvânt, aşa cum creşte pe solul viu al limbii”, ascunde o problemă majoră şi poate deschide către un sistem filozofic (apud. Noica, p.91).

Sentimentul românesc al fiinţei, carte europeană pe care Mircea Eliade ar fi vrut să o vadă în franceză prin librăriile vestice (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 61), este catalogată de comunistul Liiceanu exact în maniera maeștrilor săi Wald și Ion Ianoși. Pe când redacta Jurnalul de la Păltiniș, G. Liiceanu desconsidera Sentimentul românesc al fiinţei la grămadă împreună cu Rostirea filozofică românească, Creaţie şi frumos în rostirea românească şi Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (Bucureşti, Ed. Eminescu, 1975), meditaţia noiciană asupra “maladiilor spiritului” având parte de un regim special, fiind când apreciată, când depreciată, fie pe placul lui Noica, fie pe placul politrucului Ianoși care „a scos la lumină” cartea, adică a influențat în mod decisiv scurtarea timpului ei de publicare. Cu liceul său pe puncte, urmat de instruirea ideologică în URSS, Ion Ianoşi inventează apăsarea unui comunism naţionalist care l-ar fi făcut pe Noica să ascundă titlul Şase maladii ale spiritului contemporan “în subtitlul cărţii” intitulate la apariţie Spiritul românesc în cumpătul vremii. Vezi Doamne, „filozoful de modă veche”, cum se auto-intitula Noica, ar fi pus titlul la comandă politică. Poate și pentru că nu l-a citit, nu doar ca să-i facă pe plac lui Ion Ianoși, Gabriel Liiceanu trece volumul despre Spiritul românesc în cumpătul vremii (Bucureşti, Ed. Univers, 1978) în ambele liste. In consens cu părerea propagandistului cu înalte funcții în ierarhia de partid (după care subtitlul ar ilustra mai bine conţinutul lucrării), volumul este trecut de Liiceanu între scrierile europene ale lui Noica. Pe a doua listă, între cărţile ne-europene el include același volum, luându-se după titlu și uitând că l-a inclus deja în prima listă (după subtitlu).

Unii ar spune că dubla poziţionare a aceleiaşi cărţi între cele de lăudat şi cele de blamat ar fi un indiciu că nu a putut parcurge respectiva carte din cauza dificultății de a urmări gândirea filozofică noiciană. Pe de altă parte, dubla poziționare ar fi o dovadă de netăgăduit a şubrezeniei eşafodajului teoretic intitulat pe cât de pompos, pe atât de ridicol: O tensiune nerezolvată: idiomatic şi universal (v.Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş,1983, p.230).

Lipsa unor opinii personale la cel care publica în teza sa de doctorat opiniile lui Noica așternute pe hârtie chiar de Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu și plagierea de tip inadequate paraphrase la Patapievici, în rev. „Acolada”, Satu-Mare, nr.7-8/2012, p. 19 http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm ), se mai remarcă din includerea volumului despre Eminescu între titlurile de scrieri noiciene oferite oprobiului public pentru regionalismul lor îngust, același volum din 1975 fiind considerat de Liiceanu la câteva pagini distanță o scriere „europeană”.

În vara lui 1981 el plasa Gândurile despre omul deplin în lista neagră, după ce lucrarea despre Eminescu îi păruse (cu câteva luni mai înainte) că a fost scrisă de Constantin Noica în “marele alfabet cultural al spiritului european şi universal” (p.137). Pe 19 noiembrie 1980, Gabriel Liiceanu consemna cu avânt că filozoful român, prin Eminescu sau omul deplin al culturii româneşti ar fi oferit “un model de universalitate şi de meditaţie în absolut” (Jurnalul de la Păltiniș, p.138). Dificultăți în urmărirea spuselor meditatorului său de la Păltiniș transpar cu claritate odată cu redarea explicaţiilor lui C-tin Noica referitoare la zeflemeaua lui Caragiale.

Prin ocolişul lui Caragiale, Noica ar fi ajuns la “nefinitul” în marginile gândirii şi limbii româneşti a lui Eminescu. Asemenea lămurire are darul de a trimite cartea despre Eminescu pe lista neagră a lucrărilor ne-europene. Fiindcă “românescul (după Noica) nu se rezolvă numai în balcanism şi degringoladă parlamentară. Există momente ale seriozităţii peste care nu poţi trece aşa uşor”, notează Liiceanu că ar fi spus Noica. Exasperat de zeflemeaua lui Caragiale, Noica s-a pus să cerceteze “firea” culturii româneşti într-un reprezentant al ei, ivit în vremea când nu se despărţiseră încă apele şi un Creangă putea fi popular şi clasic în acelaşi timp. Mai ales că sesizase cum vine pe la noi cîte un străin “să ne spună că e miraculos cum am reuşit să împăcăm noul cu vechiul, cum am reuşit să păstrăm tradiţiile folclorice, sau tradiţiile pur şi simplu, înnoindu-le” (Noica, Eminescu…, 1975, p.113). Din opoziţia Caragiale – Eminescu, filosoful de la Păltiniş ar fi ajuns la Sentimentul românesc al fiinţei şi la Maladiile spiritului, prima pusă de falsul discipol pe lista neagră, cealaltă figurând indistinct pe amândouă listele, pe prima după titlu și pe a doua după subtitlu. Incoerenta critică privitoare la lucrările lui Noica “ancorate în exclusivitate în fenomenul autohton” (p.231) este auto-apreciată de Liiceanu ca purtătoare a “germenului exemplarităţii” (9 oct. 1980).

La citirea Jurnalului de la Păltiniş, Constantin Noica nu a fost probabil atât de şocat de neroziile înşirate de auto-declaratul “discipol” în legătură cu cele două direcţii pe care s-ar înscrie cărţile lui, pe cât a fost de terifiat când şi-a recunoscut cuvintele identic reproduse în lungi desfășurări de idei, de ca și cum ar fi fost scoase de pe bandă de magnetofon (absolut identice spuselor lui, cum îi tot repeta – lui Nicolae Florescu -, Noica răvășit după apariția Jurnalului de la Păltiniş, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul sperieturii cu termeni grecești, URL http://www.omniscop.ro/o-carte-premiata-si-moda-gargariselii-cu-termeni-grecesti/).

In cripto-comunismul de după 1990, criticarea lui Constantin Noica a luat înfăţişări de factură mai hotărât denigratoare. Lucrul s-a petrecut în nişte cărţi de la Humanitas, degajând un rânced iz politic din anii de masacrare în puşcării a spiritualităţii româneşti (despre uciderea lui Mircea Vulcănescu, a se vedea înregistrarea de laTecuci https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ&list=UUgcn_JXm6-ZMTeCidkHY0hQ ), ceea ce a sugerat unora ideea de „restaurație” a vremii lui Leonte Răutu, căruia un jurnalist occidental (de stânga) se grăbise a-i lua un interviu după „Răzmerița sinucigașă din decembrie” (apud. Mircea Sandu Ciobanu, 11 mai 1991, care mai scria că „zilele curg tulburi la vale –încă nu e bine și cred că multă vreme nu va fi”). Monica Lovinescu observase cu justețe că ideile larg mediatizate după 1990 lasă impresia ieșirii din hitlerism sau fascism si nu dintr-un comunism ce a durat 45 de ani.

Securitatea îi confisca lui Noica la 64 de ani lucrări trimise peste graniță (două capitole din Amintiri din detenție „se află în posesia noastră și nu au mai ajuns în Anglia”, p.107 în vol. I, Noica în arhiva Securității, București, Ed. M.N.L.R., 2009), și lua din ele notițe de genul: „Cei care trăim în comunism știm ce înseamnă deposedare, control al vieții personale” (Noica, indosariat). În anul pensionării, la dosar se adăuga informația (de prisos!) că filozoful este obstrucționat la publicarea lucrărilor originale, că nu i se permite să publice sub numele lui decât traduceri, nu și interpretări din Platon „încredințate celor mai puțin competenți” (op. cit., p. 179). Ca mai toți creatorii care sperau să fie undeva pe mapamond „apreciați la justa lor valoare” (ibidem, p. 110) Noica mai visa câteodată că le va „trânti ușa în nas” urmăritorilor săi, rămânând în străinătate, „ca să nu mai aibe nimeni prilej să se ocupe de el” (ibid.).

 

 

 

Note:

*Titlul în germană (L. Blaga, Zum wesen der Rumaenischen Volksseele, Verlag Minerva, Bucureşti, 1982) îi păruse nefericit ales lui Carl Schmidt, care considera titlul românesc (Der mioritische Raum) mai reuşit. (v. D. C. Amzăr, Jurnalul Berlinez, 2006). Din Trilogia culturii (Fundaţia regală pentru literatură,1944), cuprinzând Orizont şi stil (1936), Spaţiul mioritic (1936), Geneza metaforei şi sensul culturii (1937), în italiană s-a publicat Orizzonte e stile, în traducerea lui Mircea Popescu si Eugen Coşeriu, cu o prefaţă de A. Banfi (Ed. Minuziano, Milan, 1946). Datorită Rosei del Conte, în Italia numele lui Blaga se regăseşte în vreo cinci enciclopedii, chiar din vremea când “dispăruse” din cultura română fiind scos atât din librării, cât şi din bibliotecile publice.Walter Biemel povestea că prin Lucian Blaga din Spaţiul mioritic şi-a dat seama “ce artă populară bogată există în România şi cum nu trebuie să luăm această artă populară ca pe o artă minoră, ci ca pe o artă care exprimă sufletul şi spiritul unui popor” (v. interviul luat de I. Oprişan pe 15 dec. 1990, în vol. Walter Biemel, Artă şi adevăr, București, 2003). Despre gândirea lui Lucian Blaga, Constantin Noica nu a scris doar în tinereţe (Un filozof original, 1934; O filozofie a sufletului românesc, 1937; După “Trilogia culturii”, 1938) ci şi cu doi ani înainte de moarte, când a vrut să-l “relanseze” printr-o antologie care să fie scoasă de editurile mari care-l publicau pe Mircea Eliade în Franța și în Germania: La o antologie filozofică Blaga (rev. “Steaua”, Cluj-Napoca, 1985). In 1986 rev. “Viaţa românească” din Bucureşti îi publica lui Noica ultimul studiu consacrat marelui filozof scos din Academie şi dat afară din universitate în 1948: Lucian Blaga în lumina veacului XX.

 

Cuvinte cheie: Filozofie românească, C. Noica, marginalizare, Mircea Vulcănescu, religie, Isabela Vasiliu-Scraba, discipoli, Heidegger, Securitate, totalitarism comunist.

 

REPERE BIBLIOGRAFICE

  1. Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, 1944.
  2. Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983 a fost „Anul Mircea Vulcănescu”, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, nr. 146/2001, pp.4-5 sau http://www.scribd.com/doc/190130676/Isabela-Vasiliu-Scraba-1983Vulcanescu .
  3. Dan Slușanschi, Introducere în studiul limbii și culturii indo-europene, Ed. St. si Encicl., București, 1987.
  4. Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica, URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/inculturaPaltinis6.htm
  5. C. Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Ed. Eminescu, 1978.
  6. C. Noica, Rostirea filozofică românească, Ed. Stiințifică, 1970.
  7. C. Noica, Creaţie şi frumos în rostirea românească, Ed. Eminescu, 1973.
  8. C. Noica, Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Ed. Eminescu, 1975.
  9. C. Noica, Fenomenologia spiritului de Hegel, istorisită de C-tin Noica, Paris, Centre Roumain de Recherches, 1962, prefață Oct. Buhociu, carte apărută când Noica era întemnițat fără vină.
  10. C. Noica, Povestiri despre om. După o carte a lui Hegel (Fenomenologia spiritului), Ed. C.R., 1980.
  1. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre viaţa şi opera lui C. Noica, in “Viaţa Românească”, anul XCIV, nr.7, 1999, p.6-9; https://fr.scribd.com/doc/191637785/IsabelaVScrabaNoicaViataOpera
  2. si Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi:Petre Ţuţea, E.Cioran, C. Noica, M.Eliade, M. Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p.80-92, https://fr.scribd.com/doc/153762785/IsabelaVasiliuScrabaNaeDiscipoli .
  3. Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul sperieturii cu termeni grecești, URL http://www.omniscop.ro/o-carte-premiata-si-moda-gargariselii-cu-termeni-grecesti/ .
  4. Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu și plagierea de tip inadequate paraphrase la Patapievici, în rev. „Acolada”, Satu-Mare, nr.7-8/2012, p. 19 http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm .
  5. Vezi Fișa „Isabelei Vasiliu-Scraba” din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea ei de către MyComp care a îndepărtat din titlurile cărților ei publicate începând cu anul 1992 si informațiile referitoare la studiile ei post universitare de filozofie în occident (Franța, Belgia si Germania, în 1988, 1990 si 1991) si de limbi străine moderne (engl., germ., it., spaniolă) si clasice (greaca veche si latina) în țară, între 1985-1992. Fișa este publicată în vol. Filozofi români, Memphis, SUA, 2011, pp. 60-62 si în vol. Eseiști români, Memphis, SUA, 2011, pp. 145-148 precum și în vol. Autori români, Memphis, SUA, 2011, pp. 141-143, https://fr.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba . Fișa nevandalizată apare și într-o carte a unui universitar clujan (vezi Ilie Rad, De amicitia. Scrisori trimise de Stefan Fay.1988-2009, Prefata de Irina Petras, Ed. Accent, Cluj-Napoca 2009, p. 363-366).
  6. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala Trăiristă inaugurată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Nr. 256, 1-15 iun. 2013, pp.4-5, sau on-line https://fr.scribd.com/doc/171686934/IsabelaVasiliuScrabaNaeIonescuScoalaTrairista .
  7. Isabela Vasiliu-Scraba, O inedită perspectivă asupra timpului (Nae Ionescu și Kant), în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, nr. 135/ 2000, p. 7 sau https://fr.scribd.com/doc/184480531/IsabelaVScrabaNaeKantTimp .
  8. Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic si în „Miorița”/ The opening of the skies in a Platonic myth and in „Mioritza” ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, volum bilingv care se află și în biblioteci europene nu numai în marile biblioteci românești; http://www.scribd.com/doc/178474055/Isabela-Vasiliu-Scraba-Deschiderea-cerurilor-intr-un-mit-platonic-%C8%99i-in-%E2%80%9EMiori%C8%9Ba%E2%80%9D .
  9. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, publicat si pe hârtie în rev. „Acolada” (Satu Mare), nr.2, febr. 2012, p.19, vezi on-line http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ .
  10. Isabela Vasiliu-Scraba, Configurații noetice la Platon și la Eminescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1998, http://www.scribd.com/doc/130397690/ISABELA-VASILIU-SCRABA-Configura%C8%9Bii-noetice-la-Platon-%C8%99i-la-M-Eminescu-versiune-cu-diacritice-corectate .
  11. Isabela Vasiliu-Scraba, O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile și Ideile platonice, Ed. Fundației „I. Perlea”, Slobozia, 1995, http://www.scribd.com/doc/134402379/ISABELA-VASILIU-SCRABA-O-pseudodescoperire-a-unui-pseudoplagiat-Nae-Ionescu-Evelyn-Underhill .
  12. Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, 1992, on-line https://fr.scribd.com/doc/184239256/IsabelaVScrabaNoicaFantasmaLuciditate .
  13. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, ISBN 973-8134-24-2, on-line la http://www.scribd.com/doc/130732402/Isabela-Vasiliu-Scraba-CONTEXTUALIZARI-Elemente-pentru-o-topologie-a-prezentului .
  14. Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Noica și Alexandru Dragomir în cultura colectivistă, în rev. „Argeș”, Pitești, Anul X (XLV), Nr.4 (334), aprilie 2010, pp. 22-23, sau http://www.scribd.com/doc/189934099/Isabela-Vasiliu-Scraba-NoicaAlxDragomirLavric .
  15. Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir, înterviu comentat şi refăcut după cenzurarea sa în „Observatorul cultural”, publicat în rev. „Asachi” din Piatra Neamţ, numerele din 2008 şi 2009; în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.6/2013, nr. 9/2013, nr. 10/2013, nr. 11/2013, nr. 12/ 2013, nr.1/ 2014, nr. 2/2014 și nr. 3/2014 ; în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, în nr. 275/ 2014, on-line http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-adnotat3-Interviu-AlxDragomir.htm .
  16. Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, on-line http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm , pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22.
  17. Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm , pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 – 17 ; sau http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/ .
  18. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi discipolii săi, în rev. „Origini”, SUA, nr. 9-10/ 2009, pp. XXII-XXIV, sau http://www.scribd.com/doc/172499960/Isabela-Vasiliu-Scraba-Noica-%C8%99i-discipolii-s%C4%83i .
  19. Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica, în Almanahul Origini/ Romanian Rouths Almanah 2010, pp. 284-297), on-line https://fr.scribd.com/doc/172500527/IsabelaVScrabaNoicaSfarsit .
  20. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade, în rev. “Conta”, Piatra Neamț, Nr.10/2012, p.126-131, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm
  21. Isabela Vasiliu-Scraba, Cât de subversiv putea fi Noica, în rev. „Meandre”, Alexandria, nr.1-2/2009, pp. 80-81, on-line https://fr.scribd.com/doc/191833405/IsabelaVScrabaNoicaSubversiv .

*O variantă a fost tipărită pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 282, 1-15 iunie 2014, pp. 23-25.

 

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/

Advertisement