Pelerinaj-Noica

IVSinculturaPaltinis6.rtf/12 sept. 2022/44285 car./ 5753 cuv.

 

Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinişul lui Noica

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/

 

In iulie 2010 am fost la Păltiniş. Întâi am pus un bucheţel de flori pe mormântul lui Constantin Noica. Apoi am vizitat –la ora prânzului, după cum era permis – camera l3 a vilei în care a stat marginalizatul filozof, vilă aflată pe atunci în proprietatea celui devenit din 1990 director al Editurii Politice cu nume schimbat.

In micul hol mansardat m-au impresionat bizonii desenaţi pe perete de pictorul Vespasian Lungu (n.21 iul. 1927 com. Costişa jud. Suceava) a cărui expoziţie de acuarele inspirate din universul eminescian a fost în capitală un mare succes, în 1990 ducându-se cu aceeași expoziție la Chişinău, spre a fi simulată cât mai bine o oarece schimbare (1).

M-a frapat fresca bizonilor şi prin contrastul pe care fresca atât de reuşită o forma cu cele câteva tablouri şcolăreşti reprezentând filozofi germani, tablouri atârnate de proprietar în dreptul scării ce urca spre cele două camere de sus, dintre care una fusese închiriată cam 10 luni pe an de Constantin Noica.

In cei aprox. 8 mp ai camerei de la etajul căbănuţei cu patru camere   -numită în mod abuziv “vila Noica”, de parcă i-ar fi aparţinut în întregime ca închiriată din modesta lui pensie de 1000 de lei la care Uniunea Scriitorilor adăugase încă o dată pe atât – încăpeau două paturi, o sobă si o mică chiuvetă. Grupul sanitar era la parter, unde, coborând scările înguste, Noica îşi putea rezolva nevoile fiziologice.

Pe primul pat se gasea expusă scândura dăruită de prietenul filozofului, meteorologul Octavian Nicolae, fost deținut politic îndepărtat de Securitate din preajma lui Noica (2) în octombrie 1987. Scândura ţinută în poală îi fusese masă de scris.

După decesul filozofului de Școală trăiristă (3) și după evacuarea arhivei lui Noica de către comunistul Liiceanu, aflat în bune relații cu Virgil Măgureanu (devenit în 1990 șeful noii Securități), în camera 13 a mai fost introdusă o măsuță în dreptul ferestrei, să dea impresia de confort III sporit.

Pe cel de-al doilea pat, aflat la vreo treizeci de centimetri de primul, se găseau în stânga o serie de publicaţii spaniole, italieneşti, franţuzeşti, germane şi englezeşti. La o rapidă răsfoire le-am presupus venite din partea lui George Uscătescu, fost coleg de facultate cu acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, a inginerului Duiliu Sfinţescu şi a savantului de renume mondial, acad. Mircea Eliade (4).

Fiindcă cele italieneşti şi spaniole publicaseră articolul scris de Noica, El continente mental trazado por Jorge Uscătescu, apreciat universitar spaniol care conducea doctoate și în Italia, nu doar la universitatea madrilenă unde preda istoria filosofiei. In volumul omagial din 1980, Duiliu  Sfinţescu: l’ingenieur et l’homme  era cuprins textul noician „La ruse de la raison et le destin d’un homme”.

Puţinele semne ale prieteniei dintre marginalizatul Noica rămas în țara aflată sub ocupație bolșevică şi faimosul exilat Mircea Eliade erau, fără nici o îndoială, cele mai evidente în ce priveşte provenienţa câtorva publicaţii lăsate în camera 13.

In centrul celui de-a doilea pat, foarte la vedere, erau o serie de file scrise de mână cu un scris ce mi-a părut de analfabet. Le-am luat să văd mai îndeaproape cui aparţin. Cu mare greutate am descifrat semnătura plagiatorului Ion Ianoşi, şef al cenzurii la data arestării lui Constantin Noica.

Intr-un mod aproape neverosimil, fostul comunist G. Liiceanu avusese proasta inspirație să uzeze de interesul vizitatorilor pentru filosoful Noica, spre a-i face reclamă stalinistului cu liceul pe puncte, uns profesor universitar și cenzor ideologic după instruirea în U.R.S.S.

La fel de puțin  inspirată mi-a părut și publicarea dedicaţiei lui Noica, în termeni doar aparent măgulitori, scrisă pe cartea Povestiri despre om pentru care filozoful a fost băgat în puşcărie.

Un rol important l-a avut atunci, prin 1958, nu numai șeful cenzurii ci și referatul instigator la ură proletară confecţionat de turnătorul Pavel Apostol pentru manuscrisul noician dat pe ascuns Securităţii de către Zigu Ornea/Orenstein, tânărul redactor care primise cartea spre publicare (5).

Iată cum sună dedicaţia lui Noica din iulie 1980: “Profesorului I. Ianoşi, această carte despre om, care i-a vorbit mai de mult [prin 1958], şi care bate din nou la porţile d-sale, ca la una din instanţele ultime ale culturii noastre de azi” (vezi vol.: Estetică şi moralitate, Ed. Crater, Bucureşti, p.594).

Desigur „ultima instanță” a culturii statului totalitar comunist nu putea fi decât un proletcultist cu liceul trecut în zbor de tânăr comunist la vreme de ocupaţie stalinistă: doi ani în locul celor şase  (Estetică şi moralitate, p.524) câți numărau studiile liceale înainte de reforma sovietică a învățământului.

Prin 1985, unchiul meu Dan Duțescu îmi spusese că Ion Ianoși, cenzorul șef la data arestării „lotului” Noica este încă „sus de tot”, în sfera nomenclaturiștilor cu putere de decizie. Il întrebasem după ce primisem de la Ileana Mălăncioiu spre recenzare una din producțiile „instanței ultime” pe tema sublimului, maculatură scoasă pe hârtie de cea mai bună calitate. Am scris părerea mea sinceră despre adunătura de conspecte puse la nimereală între coperți de carte, doar după ce mă documentasem citind atât Estetica lui Benedetto Croce cât și pe cea a lui Nicolai Hartman, în traduceri excepțional de bune. Spre marea mea surpriză, la auzul lecturilor mele suplimentare, viitoarea academiciană mi-a spus că „trebuia să-l citesc doar pe Ianoși”.

 

Din plasarea foilor scrise de Ion Ianoși în camera filosofului retras la Păltiniș, se vede că “instanţa ultimă” din anii optzeci, aflată în structurile de vârf ale „statului concentrațional” (6) încă din 1958 -, ar fi de dorit să mai dăinuie şi în secolul XXI, început cu acordarea titlului de membru de onoare al Academiei chiar plagiatorului Ion Ianoși, dovedit limpede prin textele puse în paralel cu vreo 7 ani înainte.

Aceasta trebuie să fi fost și dorința lui Gabriel Liiceanu, dacă luăm aminte la locul ales spre a-l face prezent în 2010 pe plagiatorul Ion Ianoşi care primise mulțumiri pentru apariţia Jurnalului de la Păltiniş: “D-lui prof. I. Ianoşi care a împins această mărturisire spre lumină” scria plagiatorul Liiceanu (7) în decembrie 1984 (vezi vol.: Estetică şi moralitate, Ed. Crater, Bucureşti, p.596).

 

În Jurnalul „împins spre lumină” în 1983 nu se prea știe la ce „mărturie” se referă, fiindcă în volum apar transcrie cu predilecție „mărturiile” lui Noica înregistrate de Securitate în camera microfonizată de la Păltiniș.

Uimit de soarta manuscrisului pentru care fusese arestat pe 11 dec. 1958, lui  Noica îi sunt captate prin pereți următoarele vorbe transcrise cu fidelitate și în Jurnalul de la Păltiniș.

“Nu-i vine să creadă că Povestirile sale după Fenomenologia spiritului de Hegel vor avea un tiraj de 30000 de exemplare. De necrezut [spunea filozoful la Păltiniş], când te gândeşti că pentru cartea aceasta, acum 20 de ani, sînt oameni care au fost bătuţi şi au făcut închisoare” (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, C.R., Bucureşti, 1983, p.123).

 

Tot pe cel de-al doilea pat, dar în partea dreaptă, erau grămădite una peste alta câteva cărţi de-ale lui Noica, majoritatea subţirele şi scoase la Humanitas pe hârtie din cea mai proastă calitate.

Presupunerea mea – după care operele complete ale lui Noica, de negăsit prin librării, sunt, ca să zicem așa, „înmormântate” de cei care i-au folosit numele  -, a mai primit astfel o confirmare, sustinută de altfel de cuprinsul textului trecut pe placa indicând “vila Noica”, unde nicăieri nu sunt menționate volumele scrise de Noica la Păltiniș.

În anul centenarului nașterii filosofului, din cele 24 de volume noiciene scoase de Humanitas din 1990 și până în 2009, librăriile bucureştene abia mai distribuiau două-trei scrieri ale filozofului, între ele numărându-se si maculatura securistă din dosarele de urmărire.

Iar un an mai târziu, în așa-zisa vilă “Noica” de la Păltiniș, am găsit numai următoarele şapte cărţi:

Platon, Lysis, apărut în 1969 cu un eseu noician despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri;

Rugaţivă pentru fratele Alexandru din 1990, 128 p.;

Lumea de mâine [32 pg., studii şi articole], Târgu Mureş, 1991;

Pagini despre sufletul românesc, 1991, 112 p (ediţia I-a, 1944, 127 p.);

De caelo, 1993, 160p. (ediţia I-a, 1937, 191 p.);

Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, 1992, 264 p.;

Carte de înţelepciune [însemnări şi fragmente din Jurnalul de idei], 1993, 144p;

 

Din zbaterea lui Noica pentru apariţia integrală a caietelor lui Eminescu nu se afla în camera 13 decât acel vag indiciu oferit de volumul Mihai Eminescu, Lecturi Kantiene, unde este cuprins textul noician: O traducere de care ne-am lipsit un veac [Eminescu traducând din Kant, Critica raţiunii pure], pus să sporească mica grămăjoară ilustrând (probabil în viziunea proprietarului vilei) opera lui Noica demnă de a fi arătată vizitatorilor sosiţi în staţiunea sibiană.

 

Dar surpriza cea mare a Păltinişului avea să se dezvăluiască abia după cumpărarea de la chioşcul staţiunii a volumului „Introducere la miracolul eminescian”, ocazie cu care am aflat de la d-na Norica Becheş că editura Humanitas îi pretindea achitarea în avans a cărţilor lui Noica expuse spre vânzare la chioşc.

De pe pagina a doua a volumului proaspăt achiziţionat cu echivalentul a 10 $, la prezentarea vieţii autorului am observat că nu era specificată nevinovăţia lui Noica ajuns şase ani deţinut politic (11 dec. 1958 – 8 aug. 1964) doar pentru că făcea parte din elita intelectuală a ţării, vină pentru care, din 1949, fusese pedepsit și cu nouă ani cu domiciliu forţat.

Directorul editurii Humanitas, trecut şi îngrijitor al ediţiei, a mai omis să scrie despre lipsa dreptului de semnătură care la Constantin Noica a durat douăzeci de ani după ocuparea ţării de către armata sovietică, perioadă în care au fost închişi pe timp de pace cam două milioane de români (si cam tot atâţia deportaţi şi închişi din Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţii, după Raportul de la Helsinki, indicând 4 milioane de victime în 1992).

După dr. Florin Mătrescu, autorul cărţii Holocaustul roşu (ed. II-a, 1999), în România au pierit – fie exterminaţi ca deţinuţi politici, fie ucişi în cadrul rezistenţei anti-comuniste din munţi -, vreo nouăsutedemii de români. In alte surse, precum Monumentul victimelor şi harta gulagului comunist din Chemin du Bois-des-Artes, 43-45, 1226 Chene Bourg, Elveţia, numărul întemnițaților și deportaților ucişi este tot de ordinul sutelor de mii, dar mai redus.

În opinia eronată a lui Bogdan Mincă, fost bursier al fetei lui Leonte Răutu și a lui Andrei Pleşu, tandemul conducător al Colegiului Noua Europă (8), şi ghidul meu în vila “Noica”, românii închişi de „statul concentrațional comunist” (M. Eliade) n-ar fi depăşit numeric Katynul, “vreo zece-cinsprezece mii, dintre cei mai buni” îmi spusese el cu deplină convingere (9).

Pe pagina a doua a cărţii Introducere la miracolul eminescian (Humanitas, 2010), chiar în lipsa cuvenitei precizări, perioada interdicţiei de semnătură ar fi putut fi indicată de anii apariţiei cărţilor lui Noica în comunism, dovedind fără greş acel hiatus dintre 1945 şi 1965, pe care uneori bibliografii îl mai cârpesc cu menţionarea unei scrisori din 1957 către Cioran interceptată de Securitate şi cu Povestirile despre om în varianta franceză din 1962 tipărită la Paris de Virgil Ierunca la vremea când Constantin Noica era în închisoare.

Anii de tăcere impusă prin teroarea ideologică și polițienească a comunismului ar fi apărut şi la menţionarea diferenţei dintre perioada de scriere a unei cărţi şi anul publicării ei, uneori la distanţă de peste două decenii.

O soluţie cât de cât onestă (şi uzuală în astfel de cazuri) ar fi fost simpla menţionare a anilor primei editări.

Ei bine, oricât ar părea de ciudat, directorul fostei Edituri Politice condusă cândva de Leon Tismăneanu (cel care s-a străduit să o reabiliteze pe criminala Ana Pauker, rămasă nejudecată -împreună cu Nikolski- pentru organizarea Experimentului Pitești, cf. Denis Deletant ), a făcut tabula rassa de prima editare a cărţilor lui Noica aşa cum le-a publicat filozoful de la Păltiniş în timpul vieţii.

Pretextând sărbătorirea a douăzeci de ani de când Editura Politică şi-a schimbat numele, el a decis împrospătarea datei de apariţie a volumelor noiciene. Prin mimetismul caracteristic inculturii, tehnica aducerii la zi omiţând prima publicare s-a lăţit la multe edituri post-comuniste.

In cazul lui Noica, pentru că Devenivea întru fiinţă a fost scrisă prin anii cincizeci şi tipărită prima dată în 1981, editorul a întinerit-o artificial prin indicarea lui 1998. În plus, drept operă noiciană, el a trecut la grămadă, alături de cele tipărite de filozof şi volumele alcătuite de Humanitas din articolele răspândite prin reviste şi din manuscrisele rămase în arhiva „Noica”.

Desigur, dacă a respectat textele scrise de Noica şi nu le-a modificat după bunul său plac – cum i s-a întâmplat cu prelegerile lui Alexandru Dragomir (10) și cu cenzurarea volumului despre Nae Ionescu scris de Mircea Vulcănescu (11), punerea laolaltă a acestora e binevenită. Doar tehnica împrospătării prin indicarea în exclusivitate a ultimelor ediţii este semn de propagare a inculturii care preţuieşte cărţile după prospeţimea lor, de parcă ele s-ar învechi stricându-se ca ouăle, cum scrisese Schopenhauer.

Oricum, a te proţăpi inaintea lui Noica – (pentru că i-ai reprodus fidel pledoarii de 2500-3000 de cuvinte) enumărând scrierile lui Noica după anii editării lor la Humanitas -, ţine de “matricea stilistică” ilustrată de promovarea propriului jurnal în anul centenarului naşterii lui Noica. Pe cine să mai surprindă faptul că în locul oricărui volum noician s-a lansat în 2009 Jurnalul de la Păltiniş în Suedia, loc în care la conducerea Institutului Român se găsea un fost coleg de liceu al lui Andrei Pleșu?

Ignorarea voită a operelor lui Noica (12) -filozof care nu l-a recunoscut pe comunistul Liiceanu drept discipol, desemnându-l într-o conversaţie cu Octavian Nistor (13)  “discipol al lui Henry Wald, nu al său” (1974) -, apare pregnant şi la citirea plăcii care indică “vila Noica”.

Pe transparenta placă, Gabriel Liiceanu a uitat să consemneze esenţialul: Anume că la Păltiniş, în cei 8mp ai camerei închiriate, Constantin Noica a sporit patrimoniul cultural românesc scriind opere de mare valoare literară şi filozofică precum: Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975), Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Spiritul românesc la cumpătul vremii (1978), Trei introduceri la Devenirea întru fiinţă (1984), Scrisori despre logica lui Hermes (1986) şi ultima sa carte, apărută post-mortem întâi în germană, De dignitate Europae (1988) şi abia la şase ani de la moartea lui Noica în româneşte, limba în care fusese scrisă.

În “confortul” de la Păltiniş a mai scris Constantin Noica minunatele sale rânduri despre Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade (14) şi Mihai Eminescu, chemându-şi aceşti prieteni   “văzuţi şi nevăzuţi” să ridice împreună castele de gândire filozofică autentică. Pentru că dincolo de timpuri despărţitoare, împreună formau o familie spirituală de care “discipolul lui Henry Wald” nu s-a apropiat decât ca simplu editor.

 

Note și comentarii marginale:

 

  1. Tot spre a fi simulată o schimbare, în contextul în care pârghiile puterii au fost deținute de aceleași mâini și după împușcarea Ceaușeștilor (vezi Ion Varlam, Pseudo-România, București, Ed. Vog, 2004), în 1990 a fost declanșată simultan la București și la Cluj-Napoca „moda Vintilă Horia” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moda Vintilă Horia).
  2. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Constantin Noica, în „Almanahul Origini/ Romanian Rooths Almanah”, 2010, pp. 284-297; acest eseu a fost tipărit și de revista băcăuană „Plumb” în numărul ei din ianuarie 2010, https://fr.scribd.com/doc/172500527/IsabelaVScrabaNoicaSfarsit .
  3. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Chintesența” Trăirismului , fragmentar pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, februarie 2020, nr. 2 (147), p. 12; textul acesta ar fi fost să fie referatul meu la „Conferința națională „Nae Ionescu”, Brăila, martie 2020, amânată întâi pentru luna aprilie, apoi suspentată din pricina pandemiei de Covid-19; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-chintesenta-trairismului/; a se vedea si, https://archive.org/details/isabela-vs-nae-chintesenta-trairismului/page/n9/mode/2up.
  4. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat A. Pleșu, un fals filozof al religiilor, pe Mircea Eliade, (Partea II), pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, aprilie, nr.4 (125) p. 12 și p.18; Partea I, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, martie 2018, nr. 3 (124), p. 12 și p.18, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ .
  5. vezi Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005 ; și Luciana Pop, Constantin Noica și criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si Ion Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007.
  6. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Statul-închisoare și artistul adevărat (despre „Uniforme de general”, de Mircea Eliade), fragmentar pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XV, ianuarie 2021, nr. 1 (158), pp. 12-13, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-statul-inchisoare-si-artistul-adevarat/ .
  7. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi despre plagierea de tip ‘inadequate paraphrase’ la Patapievici ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs_plagiatorulpata5/ .
  8. Colegiul Noua Europă a fost înființat prin 1993 si acreditat de Ministerul Educației când Andrei Pleșu era ministru de externe.
  9. Reiau nota 2 din textul meu memorialistic intitulat Timpul amintirii...(https://isabelavs2.wordpress.com/articole/timpul-amintirii/): „Până în decembrie 1989 crimele comunismului au fost ascunse sub amenintarea închisorii (vezi formularul angajamentului de a nu divulva nimănui nimic din cele trăite, văzute și auzite după gratiile închisorilor politice completat pe 7 aprilie 1956 cu alt scris decât al întemnițatului, în vol. II, p.690, Părintele Arsenie Boca in Arhivele Securității, Sibiu, Ed. Agnos, 2014) . In cripto-securismul de după 1990 s-a minimalizat cat s-a putut numărul întemnițaților politic, în 2015 legiferându-se așa zisa „justețe” a condamnărilor politice prin care au fost trimiși după gratii milioane de români. La punctul 41 al unei directive NKVD (precursorul KGB) din 1949 se preciza, după cinci ani de farse juridice cu verdictul dinainte stabilit, că „trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnați în procese politice. Iar dacă devine inevitabilă, reabilitarea se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o eroare judecătorească ; nu va avea loc reluarea procesului, pentru ca cei care au pricinuit eroarea să nu fie deranjați” (în rev. „Meridianul românesc”, SUA, 3 martie 2001, p.3, citat în art. Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu,  https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/  ). Un exemplu de „justețe” a verdictelor juridice îl oferă condamnarea avocatului Aurel Cioran, despre care Emil Cioran spunea că a făcut zece ani de temniță, micșorați apoi de cititorii dosarelor manipulate de Securitate. În România sub ocupație sovietică, Aurel Cioran a fos arestat si arbitrar inclus într-un lot de 27 de persoane care nu se cunoșteau toate între ele, lot etichetat de securiștii Anei Pauker (colonel sovietic!) „grup înarmat”, fiindcă s-a găsit la unul din arestați un pistol. La proces avocatul Aurel Cioran a întrebat completul de judecată reunit la Sibiu care cred ei să fi fost modalitatea „grupului înarmat” de a acționa. „Puteam să tragem toți 27 cu același revolver?” (vezi Aurel Cioran în Suplimentul „Litere, Arte, Idei”, nr.40 /1995). Inițial s-a refuzat condamnarea celor 27 de persoane înarmate cu un singur pistol. Pe urmă au fost citite sențințele prefabricate de oamenii Kremlinului. Intr-un document relevând importanța memoriei istorice, Parlamentul European abia în vara anului 2019 a condamnat comunismul alături de hitlerism pentru ucideri si depoirtări în masă (http://www.europarl.europa.eu/doceo/document/RC-9-2019-0097_EN.html?fbclid=IwAR1N3mV6aBo98Xt17LnIeg3N_bL6tfDCPh_oZ8f_TVxN7NMyLc1rKZ32_QQ  ).  Incapabili să se opună „teleghidării” mediatice, mulți n-au aflat (sau n-au vrut să afle) că în 1975, cu prilejul unui interviu, Mircea Eliade evidențiase faptul că esența regimului comunist  nu stă în marxism, cum vor să creadă profitorii comunismului. Ea stă mai mult în poliția politică, decât în ideologia marxistă, inaptă de a-l susține ea singură. Aceste juste observații ale marelui istoric al religiilor au fost cenzurate de turnătorul Ioan  Culianu. Acesta scria în 1985 note despre Eliade către Securitatea care-l recrutase înainte de a-i permite să ajungă în Italia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, A fost Culianu turnătorul lui Eliade ?: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/   ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade și gonflarea lui Culianu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Serie nouă, Anul XII, 1-15 oct. 2013, nr.266/ 2013, pp.7-8 si 16-31 oct. 2013, nr.267/ 2013, pp.5-6; URL https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/  ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, POET LA VREMEA LUI AHAB. Poezii incifrate de Mircea [Sandu] Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ )”.
  10. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2004; http://www.academia.edu/25694732/Isabela_Vasiliu-Scraba_Propedeutica_la_eternitate.
  11. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzurarea cripto-comunistă a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu scrisă în 1941-1945 și publicată în 1992, sau, „Contra factum non valet argumentum”; pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, octombrie 2020, nr. 10 (155), p. 13, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/contra-factum-non-valet-argumentum/ .
  12. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.282/2014, pp.23-25 ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/.
  13. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Centenarul nașterii filozofului O. Nistor (1917-1993), în rev. „Acolada”, Satu Mare, octombrie 2017.
  14. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/8noica-tabor/ .

 

REPERE BIBLIOGRAFICE

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea ei – cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse,  https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/-, de către administratorul MyComp, cel cu multe clone, căruia îi stau în gât textele scriitoarei din revistele de cultură și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în Occident: https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ).

 

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/

Advertisement