IsabelaVS-CioranMistic15

IsabelaVS-CioranMistic15.rtf/16 martie 2015/ 44274 car./ 6620 cuv.

Rezumat (Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei):

Scopul comunicării [din cadrul COLOCVIULUI internațional CIORAN organizat de Univ. „Lucian Blaga” din Sibiu, în perioada 8-11 mai 2014, vezi Programul http://www.aracneeditrice.it/eventi/programma_ev1146.pdf  ] este de a evidenția latura luminoasă din personalitatea și din scrierile „celui mai sumbru pesimist dintre toți pesimiștii”. Argumentarea se bazează pe scrieri despre Cioran, lectura paralelă a unor fragmente din Caiete, Opere, Conversații si o scrisoare inedită trimisă de Cioran unui prieten din Brazilia. De latura luminoasă ține si permanența gândirii filozofice (a gândirii desfășurate) pe care Cioran susținea că ar fi abandonat-o din tinerețe. Dar mai ales apartenența sa la Scoala trăiristă, întâia școală românească de filozofie inițiată de Nae Ionescu. Două sînt direcțiile în care Cioran l-a continuat pe profesorul său, filozoful Nae Ionescu. Prin cautarea absolutului într-o lume secularizată (efort rasplatit cu 4 extaze) si prin folosirea limbajului curent într-o epocă dominată de impostura lingvistică. Acestea explică marele succes al lui Cioran, nediminuat nici după 2 decenii de la moarte, în ciuda multelor lamentații din scrierile cioraniene, care l-au făcut pe Mircea Eliade să recomande o abordare a lui Cioran pe linia Ecleziastului.

  Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei

 Sursa:  www.isabelavs.go.ro

Motto: “La haine de la philosophie est toujours suspecte: on dirait qu’on ne se pardonne pas de n’avoir pas été philosophe, et, pour masquer ce regret, ou cette incapacité, on malmène ceux qui, moin scrupuleux ou plus doués, eurent la chance d’edifier ce petit univers invraisemblable qu’est une doctrine philosophique bien articulée.” (Cioran, Oeuvres, 1995, pp.1567-1588).

Bilet pentru mormântul lui Sartre. Falsă abandonare a filozofiei. Impostură lingvistică la Foucault. Un histrion vesel hamletizând în momente de reală disperare. Nimeni nu știa să admire cum știa Cioran. Pascal, «un sceptic încăpățânat să creadă». Pascal versus Heidegger. «Empêchez – moi, Seigneur, de succomber à ce Feu! ». Numai un spirit religios îl poate înțelege pe Cioran.

După ultima vizită pe care filozoful Constantin Noica i-o făcuse la Monaco, George Săndulescu și-a amintit că unchiul său Noica îi spusese despre Emil Cioran că e singurul om care nu „face impostură”, nu vorbește despre lucrurile pe care nu le stăpânește, că întotdeauna Cioran a știut mai mult (1) decât a etalat verbal sau în scris (Noica Anthology). În jurnalele de taină ale lui Emil Cioran publicate de Simone Boué la Gallimard găsim o notație despre „Papa existențialiștilor” pe care el îl considera lipsit de profunzime: „Ce qui me gêne chez Sartre c’est qu’il veut toujours être ce qu’il n’est pas”(Cioran, Cahiers. 1957-1972, Gallimard, Paris, 1997; Avant-propos de Simone Boué, p.489). Mai aflăm și observația (ținând de domeniul „gândirii desfășurate” la care Cioran ar fi renunțat de mult, dacă ar fi să ne luăm după niște afirmații ale sale în care punea aforistica, gândirea condensată, deasupra filozofiei care necesită argumentarea ideilor):  „J. P. Sartre écrit sur la mort : la non-valeur la plus absolue. La formule est fausse également quant au fond et à la forme. On ne peut pas dire : le plus absolu ; c’est comme on disait : le plus infini. Quant à dire que la mort est une non-valeur c’est une pure absurdité” (p.507). Simone Boué își amitea că la moartea lui Sartre, – cel cu „mâinile murdare” (Les mains sales), cum scria Horia Stamatu în rev. „Punta Europea” (Madrid, nr.1/1956, pp. 9-21, www.filosofia.org/hem/dep/pun/ta001009.htm ) despre figura discutabilă a raționalistului francez susținut de Moscova -, ar fi vrut și Cioran să pună (printre multele coroane depuse la mormântul lui J. P. Sartre) un mic bilet pe care să scrie doar atât : „Mulțumesc”, iar la semnătură să treacă „Moscova”.

În Caietele din perioada  1957-1972, Emil Cioran notează rolul avut de lectura lui Șestov în decizia sa de a renunța la filozofie („Chestov m’a libéré de la philosophie”, 7 mart. 1967). Spre sfârșitul vieții credea că trebuie să începi cu filozofia, apoi să  te desprinzi de ea, tinzând către adevăratul scop al filozofiei care este înțelepciunea (Convorbiri, București, 1993, p.254). La  Heidegger i-ar fi plăcut latura kierkegaardiană, nu cea husserliană (op. cit., p.25). Deși Husserl (audiat de Nae Ionescu) nutrea convingerea că fenomenologia ar face problematică diferența dintre rațiune și credință. Poate cu gândul la Blaga și la Heidegger (citiți când erau în mare vogă, prin anii trizeci), într-o conversație din 1982  Cioran întâi acceptă că există termeni noi din filozofie cu darul de a revela aspecte necunoscute ale realității, apoi semnalează riscul depărtării de realitate pe care o atrage după sine tehnicizarea limbajului filozofic practicată în exces. Ceea ce nu înseamnă că încetase a prețui vreuna din cele două căi (filozofia și arta cuvântului) pe care mersese el însuși în căutarea realității ultime pe care a experimentat-o în câteva momente de grație. Ca și pentru Nae Ionescu, pentru Cioran filozofia era, mai presus de orice, „experiență personală”, trăire nemijlocită.

La treizecișitrei de ani îi scria faimosului autor al Cenzurii transcendente  că este într-atât de cucerit de „o pasiune profetică de Vechi Testament” încât își simte umbrită bucuria pentru idei filozofice noi. Incapabil de a uita de sine, odată intrat pe tărâmul ideilor își percepe în mod fatal prezența subiectivă. De aceea lumea ideilor ar fi ajuns să-i trezească melancolii în loc să-i lumineze gândirea (Cioran către Lucian Blaga, 1 iunie 1934, Muenchen).  Sylviei  Jaudeau îi decriptase ]n 1988 așa zisa lui renunțare la filozofie ca urmare a imposibilității de a găsi la Kant urma vreunei slăbiciuni omenești. Ideea reapare la Cioran asociată dezgustului față de știință, unde prea multă rigoare ar face demonstrațiile  „scandalos de impersonale”. Adesea tentat spre exces, crede că toți profesorii universitari de filozofie ar fi „plătiți ca să fie impersonali” (1992).

Citind în primăvara anului 1967 o Arheologie a științelor umane (carte de succes analizată în 1988 de studenții belgieni la un seminar special), „pesimistul de serviciu al unei lumi în declin” (cum îl catalogase Petre Țuțea) se distrează pe seama lui Michel Foucault observând cum acest filozof ținea să-și epateze auditoriul (și cititorii) cu expresia „finitude anthropologique” ori ce câte ori ataca în Les mots et les choses (1966) problema nimicniciei omului („misere de l’homme”, precizează Cioran). Autorul Căderii în timp (La chute dans le temps, Gallimard, Paris, 1964), titlu care trimite la gândirea lui Nae Ionescu (2), remarcă citindu-l pe Foucault (profesor universitar răpus de SIDA în 1984, la 58 de ani) că dintre toate imposturile, cea mai rea este cea a limbajului (3).  Pentru că o asemenea impostură este imperceptibilă „abrutizaților vremurilor noastre” (Cioran). Apoi și-a amintit probabil de faimoasele prelegeri ale lui Nae Ionescu (4), pe care îl mai însoțea la cursuri fără să-i fie asistent, fascinat de naturalețea cu care acesta expunea ideile cele mai subtile într-o românească pe înțelesul tuturor (În Trecut-au anii, Virgil Ierunca notase cum odată Emil Cioran i-a vorbit cu o vervă de zile mari, ore în șir, despre profesorul Nae Ionescu).

După lectura cărții lui Foucault, Cioran imaginează (cu umor subțire) mizeriile si ostracizarea la care ar fi supus un filozof care ar îndrăzni să folosească limbajul curent: Abandonarea imposturii lingvistice i-ar putea servi acelui nefericit drept bun prilej de a pricepe „finitudinea antropologică” pe propria-i piele (Cioran, Cahiers, 1997, p.502). Într-un interviu, Cioran spusese că „societatea nu-l iartă pe omul liber” (Oeuvres, 1995, p.1774). O autoare de poeme nerușinate folosise si ea sintagma „finității omului”, grăbită să scrie pentru epatarea studenților ei de la Cluj că pe Emil Cioran l-ar fi preocupat (vezi, Doamne) „drama finității omului în fața infinitului și neantului acestei lumi”. Impostură lingvistică denotă și folosirea expresiei de „ontologie a individuației” pentru existența insului diferit de semenii săi de care este separat prin însăși unicitatea lui. Iată ce spunea Aurelien Demars într-o conversație cu Mihaela-Gențiana Stănișor : „Le sens de la solitude chez Cioran procède d’une ontologie de l’individuation, poussée jusqu’à l’extrême, qui rend caduc tout rapprochement possible”.

Observând succesul imens pe care l-a avut cu Ecartèlement (1979), volum pe care-l considera „mai puțin bun decât celelalte”, Cioran îi scria fratelui său că s-ar întoarce la filozofie dacă n-ar fi așa de bătrân, întrucât filozofia „are cel puțin scuza de a fi inaccesibilă ziariștilor și gospodinelor” (Cioran, 25 noiembrie 1979). In cazul lui Raymond Aron jurnalistica practicată prea mult, l-ar fi făcut pe Aron incapabil de concizie (Cioran către W. Kraus).

Simone Boué, de care Cioran (1911-1995) s-a îndrăgostit în 1942 şi cu care a fost împreună până la sfârşit(5), spunea în 1996 ( http://dodille.fr/Etudes/?p=717 ) că Cioran era vesel, că nu era de loc sinistru cum îl arătau cărtile sale… de metafizician „privat”, confiscat din timp în timp de imaginea Apocalipsei. În 1984 W. Kraus nota în jurnalul său că „amărăciunea care răzbate din scrierile lui e bine păstrată acolo” (8 oct. 1984). Genialul Petre Tuţea era de părere că Cioran s-ar preface că e disperat (6), în timp ce un alt vechi prieten, poetul Horia Stamatu (7), nota că este pesimistul cu cel mai mult umor, din câţi pesimişti a cunoscut vreodată. La rândul său, Cioran consemna prin anii șaizeci într-unul din multele lui caiete că în lume ar purta masca omului amabil cu cei din jur: „Je joue dans le monde le brave type. L’affabilité est mon masque. Il est vrai que j’en ai assez d’etre sinistre –ce que je suis toujours quand je reste seul” (Cahiers, Gallimard, 1997, p. 261).  Însemnarea ne pare însă a fi doar pe jumătate adevărată, dacă ținem seamă de „ultimele” noutăți despre sine pe care Cioran i le transmitea două decenii mai târziu profesorului Alexandru Mateescu  Frâncu (8), prieten din tinerețe stabilit în America de Sud:

Paris, 22 juin 1989

„Mon cher ami,

Merci pour ta lettre et pour l’envoi de l’article qui Elle a negligé de me faire parvenir. Le plus probable est qu’on s’est trompe d’adresse. Quoi qu’il soit, a Rio on est plus à la page qu’à Paris. On y est aussi plus jeune…Signe de vieillesse : il m’est impossible de lire un roman, si remarquable soit’il. Par contre je dévore le moindre livre de mémoires.

Un autre symptôme significatif, voir inquiétant : une fatigue injustifiée, une impossibilité croissante de m’accrocher à la moindre illusion. La lucidité excessive est un signe, inquiétant, de même que la diminution de toute envie de voyager. Ce que, heureusement, je n’ai pas perdu, c’est l’envie de rire. Quand elle m’abandonnera, je savrai que je suis fichu. Je suis encore attache à la langue allemande, donc ton élève peut me faire signe.

Cu prietenia de totdeauna,

Cioran”

Povestind cât s-a opus Cioran „în numele prieteniei” dintre el și editor să i se facă un caiet la prestigioasa Editură L’Herne, așa cum i se făcuse și lui Mircea Eliade în 1978, Constantin Tâcu observa că „pentru Cioran prietenia era mai importantă decât relațiile sociale ori profesionale” (vezi Cioran, 12 scrisori de pe culmile disperării și alte texte, Cluj-Napoca, 1995, p. 125), fără să bănuiasă adevărata opinie a prietenului său consemnată de acesta în jurnal: „Caietele L’Herne au ceva funerar, te îngroapă mai rău ca Nobelul”. Unui amic plictisit de viață, Cioran îi scrisese în 1981 că poate lua decizia de a renunța la propria-i existență doar dacă nu mai este în stare să râdă. Câtă vreme mai poate să râdă, să mai aștepte, „căci râsul este o victorie asupra vieții și morții” (O convorbire cu Cioran, în rev. „Viața românescă”, București, Anul LXXXVI, nr.3/1991, p.102). Scrisoarea către Alexandru Frâncu, precum și un asemenea sfat dovedesc falsitatea histrionismului declarat în 1983, prin care, pe motive de „pudoare sau ca mecanism de apărare”, și-ar disimula perfect adevărata stare sufletească (Convorbiri, 1993, p.87).

Un prieten exilat – care nu fusese „prea blând cu Cioran… pentru câteva pagini despre Sfântul Pavel” din La tentation d’exister (1956) -, consemnase că „un poem citit împreună cu Cioran e de zece ori mai frumos, o bucată de muzică ascultată cu el e de zece ori mai aprinsă de înțelesuri. Cum admiră el nu știe să admire nimeni. Iar eu pe acest Cioran îl aud, mai înainte de orice, în tot ce scrie” (Nicu Caranica, Nesuferitul exaltat, în rev. „Destin”, Madrid, nr.15/1966, pp.116-121, text cuprins de G. Stănescu în vol. : Emil Cioran în conștiința contemporanilor săi, Ed. Criterion Publishing, 2007, pp.89-93.). Interesant este că la citirea volumului Précis de décomposition (1949) și Claude Mauriac a avut acuta senzație de prezență a lui Cioran, dincolo de „tăcerea cuvintelor”. Dar la el autorul, în chip paradoxal, dădea o lecție de speranță, acționând asupra cititorului („demn de Cioran”) prin „principiul vaselor comunicante” (rev. „Secolul XX”, București, nr. 328-329-330).

De fapt buna dispoziție nu exclude dispozițiile mai sumbre, nici  momentele de gravitate sau chiar de „har”, cum a fost momentul când a notat că nu se simte în stare să-l ponegrească pe Fiul „nominabil doar în monologul celui însingurat” (Cioran), probabil al celui care îngână fără-ncetare rugăciunea isihastă. „Credința e o realitate necuprinsă și nu vom ști niciodată ce pierdere a suferit omul când a încetat să se roage” (Cahiers, 1965) scrisese Cioran, despre care w. Kraus consemna în 1981 că „trăirea mistică e capitalul lui Cioran. El trăiește din amintirea acesteia”.  De la fratele său Aurel Cioran – chinuit fără nici o vină în temnițele de re-educare comunistă a gândirii, unde i-a fost dat și sorei lui Cioran să fie închisă pentru „re-educare” prin bătaie, înfometare și frig patru ani fără condamnarea nici unui proces -, s-a aflat că Emil Cioran a citit Biblia de la un cap la altul de patru ori.

Dar e suficient să ne gândim cât îi era de drag Pascal pe care-l considera un sceptic încăpățânat să creadă, chiar „agățat de credință cu disperare”, în condițiile în care Cioran considera scepticismul ca „eleganță a spaimei”.  Despre cele trei zile petrecute în tinerețe la mânăstire (foarte probabil la Mânăstirea Sâmbăta de Sus din apropierea Sibiului) spusese următoarele: “Je n’ai pas pasée dans ma vie que trois jours dans un convent et je ne recommencerais pour rien au monde une experience semblable”. În Convorbiri amintește și de „plictisul” monastic, cel care amenință trăirea duhovnicească a călugărilor (p.89), precizând că mistica îl interesează mai mult decât sfințenia, întrucât: „mistica e tensiune” (p.272). Omul religios s-ar dispensa în momentele de extaz de toate mileniile existenței sale istorice, în timp ce „abrutizații vremurilor noastre” ignoră istoria din prostie.

Ajuns la Paris pentru studii doctorale la o lună după ce în țară îi apăruse cartea Lacrimi și sfinți, în memoriul pentru obținerea bursei, Cioran se arăta captivat de extazul misticilor ca instrument de cunoaștere (la Plotin și la Eckhart). Au fost anii în care a scris Amurgul gândurilor (1940). De la profesorul său Nae Ionescu, „unul din cei mai inteligenți oameni de pe planeta asta” (apud. Alexandru Paleologu, rev. „Observatorul Cultural”, nr. 283/2005), Cioran a reținut ideea „iubirii (mistice) ca instrument de cunoaștere” expusă într-o faimoasă lecție de deschidere a cursurilor universitare. În Amurgul gândurilor Cioran scria că nostalgia omului după absolut are ceva de o puritate indescriptibilă care ar trebui să-l vindece pe om de comtaminări temporale. Influențat de prietenul său Mircea Eliade, Cioran a fost si un mare cititor de spiritualitate indiană. Poate de aceea contrapune uneori existenței neantul budhist, când se întreabă dacă nu cumva „existența ne este exil”, adevarata patrie fiindu-ne evadarea mistică din existență („neantul”).

La cincizecișipatru de ani Cioran nota în jurnal că orice ar face, nu poate să creadă în legi fizice  și că “universul nu dăinuie decât printr-o intervenție supra-naturală…Il n’est rien que j’aime autant chez Pascal que son dégoût des sciences…Il est incroyable à quel point je pense à Pascal. Ses thèmes sont les miens, et ses tourments aussi. Ce qu’il a du souffrir, si j’en juge d’ après moi !” (9). În 1947 mistica era pusă de Cioran pe al treilea loc, după metafizică și poezie (vezi scrisoarea către Aurel Cioran în vol. Scrisori către cei de-acasă, București, 1995, p. 43). Convins că „Biserica trebuie asuprită, fiindcă altfel devine convențională” și că ereticii ar fi exprimat gândurile ascunse ale Bisericii (Cioran către Kraus), el scrie după citirea lui Marcion  Demiurgul cel rău  -carte de inspirație bogomilică „întrucâtva lugubră” (Cioran către Aurel, 4 aprilie 1969), pe care spaniolii au interzis-o în 1974 ca anticreștină. În volumul apărut în 1969 se poate însă citi notația limpede exprimată că mântuirea nu îi este indiferentă. Dacă ar fi sigur că îi este, ar fi de departe cel mai fericit om din lume.

Poate și cu gândul la entuziasmul pentru Pascal din eseurile prietenului său Octavian Vuia (discipol al lui Heidegger și autor al volumului Regăsirea în Pascal și alte „analize” heideggeriene, Ed. Jurnalul literar, București, 1997, traduceri din franceză de Caius Vancea), Cioran s-a declarat împotriva punerii lui Pascal și Heidegger „în aceeași oală”  (Aveux et anathèmes). Cioran a avut în vedere atât raportarea diferită a celor doi la domeniul religiei, cât și teama de a nu se încuraja astfel confuzia dintre soarta singulară a lui Pascal și profesiunea de filozof de catedră a lui Heidegger, care nu e înțelept, „ni prétend l’être” (3 apr. 1965, Cahiers, p.279). Filozofului german îi reproșa cel mai ades înălțarea limbajului peste rolul său de vehicol, de instrument de comunicare a ideii.  „Admirându-l” pe Valery gândul i-a zburat către obsesia limbajului : « L’obsession du langage, toujours assez vive en France, n’y a jamais été aussi virulente, et aussi stérilisante, qu’aujourd’hui: on n’y est pas loin de promouvoir le moyen, l’intermédiaire de la pensée en unique object de la pensée, voire en substitut de l’absolu, pour ne pas dire de Dieu. » (10).

In 14 febr. 1967 Cioran notează că „La Prédestination me fascine, autant qu’autre fois le Malheur. En réalité c’est le même mot. Ne pouvoir être autre qu’on est. Je suis inchangeable, et j’en souffre à chaque instant. Donnez-moi un autre moi-même !”(Cahiers, p.472). Altă dată mărturisește că împrejurările îl silesc să tot vorbească de politică, deși pe el nu-l interesează propriu-zis decât problemele religioase :„Ne m’intéressent que les questions religieuses, et les circonstances font que je ne parle que de politique” (Cioran, Cahiers, Gallimard,1997, p.302). De foarte tânăr considerase interesul pentru evenimentele petrecute în timp ca „expresie a unei sterilități a spiritului” (De la istorism la metafizică, în rev. „Calendarul”, 26 nov. 1932). Fiindcă Cioran abia în anii târzii a devenit celebru („prin interviuri sinistre”, cum îi scria lui Kraus), prietenul său Gabriel Matzneff și-a intitulat în 1987 un text pentru pentru numărul închinat lui Cioran de „Figaro Magazine” : Cioran, l’immense  écrivain que vous ne connaissez pas. Titlul s-a dovedit potrivit pentru atacatorii lui Cioran (11) disprețuitori ai geniului victimei lor,  prezenți însă la Colocviul Internațional „Cioran” de la București (iunie 1996) unde Matzneff  întâi a acceptat, apoi a refuzat să apară, tocmai din cauza hăituitorilor prezenți. Lui Norbert Dodile i-a scris că nu voia să se găsească unde se afla și „specialista în Cioran” Alexandra Laignel-Lavastine și că însuși „le mot spécialiste aurait fait hurler de rire (ou de rage) le maître” (Gabriel Matzneff).

Într-un interviu Cioran spunea în 1988 că a avut la viața sa patru extaze mistice (12). Unul se poate bănui în 1965 când în vară amintește de acel 23 noiembrie trăit de Pascal, după ce scrise: „Je suis  dans un état ou physiquement (sublinierea lui Cioran) je comprends qu’on puisse transporter des montagnes – par delà toutes les métaphores de la foi. Empêchez – moi, Seigneur, de succomber à ce Feu, à mon feu ou au Tien – qui sait ?” (16 mai 1965).

În 1966 Emil Cioran îi trimisese uneia dintre ficele lui Mircea Vulcănescu acea scrisoare a cărui text se rotunjeşte perfect într-un eseu, început cu evocarea unei pilde iniţiatice despre posibilitatea de existenţă a unor suflete neîntinate de păcatul strămoşesc şi dezvoltat prin descrierea Grădinii Raiului pornind de la o amintire legată de prietenul său Mircea Vulcănescu (13). Un an mai târziu consemnează că „numai un spirit religios îl poate înțelege”(28 aug.1967).  Din Caiete se mai poate citi mărturisirea: „J’ai cherché l’absolu – point de doute la-dessou. Et plus je le cherchais, plus, par dépit ne pouvoir y atteindre, je reculais vers la doute, (Cette poursuite, il est étrange que je la mette en passé, alors qu’elle continue dans exactement les même conditions qu’avant” (24 mai 1967, p.512). În primăvara lui 1967 se pare că Cioran a mai avut un extaz mistic. Aceasta trebuie să se fi întâmplat pe 28 martie 1967. Cioran camuflează oarecum trăirea  bucuriei dumnezeești, lungind pasajul printr-o disecare conceptuală pe care o notează imediat după misteriosul text despre grația „venită nu se știe de unde” care ne confiscă pentru o oră sau două. În continuare Cioran teoretizează că bucuria ar veni omului de la Dumnezeu iar tristețea de la demon. Apoi deplasează ideea într-un registru doar aparent mai puțin grav, sesizând că trăirea bucuriei îi dă acesteia atâta substanță și realitate încât îi vine să creadă în existența lui Dumnezeu din pură recunoștință pentru această bucurie atât de densă și atât de plină,„si divinement lourde, qu’on ne peut pas la supporter sans une référence suprême”(p.490).

Bănuind că la traducerea în românește (14) asemenea notații vor căpăta sensul dorit de un traducător lipsit de coardă religioasă, în aceeași zi Cioran scrisese în caiet (p.489) că un text tradus încetează să fie al autorului. Era ceea ce notasem și eu citind frazele fără sens aparținându-i traducătorului Andrei Cornea și puse pe seama lui Platon de Editura Humanitas(15). Ceva similar (dar mult mai puțin grav) s-a văzut la republicarea textului ca „inedit” (16) scris de Emil Cioran despre Noica. In 1987 Cioran rotunjise eseul său (Bref portrait de Dinu Noica) despre lipsa de modestie a filozofului Constantin Noica în jurul observației după care „la modestie profonde ne laisse pas de traces, elle est incompatible avec la création de quelque ordre soit-elle”.Textul, citit la Radio „Europa Liberă” de Monica Lovinescu după trecerea lui Noica în lumea celor drepți, cuprindea fraza : „De même qu’on ne peut pas imaginer un saint désappointé, de même on ne se peut figurer un GRAND philosophe modeste”.  La  traducerea publicată în nr.19/2013 al „României literare”, adjectivul MARE a fost lăsat de-o parte , de ca și cum Emil Cioran nu l-ar fi considerat astfel pe filozoful Noica, despre care era convins că s-a retras din lume (17) ca s-o cucerească de la distanță. Exact ceea făcuse însuși Cioran, retrăgându-se din fața avalanșei de premii literare, spre a cuceri pe veci tărâmul literar.

 

 

Note și considerații marginale:

  1. C-tin Tâcu remarcă și el că Cioran „își ascunde cunoștințele”. Editorul parizian pune acest lucru pe seama pudorii, eleganței sau chiar a scepticismului său (C. Tacou în vol. : Cioran, 12 scrisori de pe culmile disperării, Cluj-Napoca, 1995, p. 123).
  2. vezi capitolele despre „Căderea în timp” în vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica si în dubla ei înfățișare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, http://www.isabelavs.go.ro/Nae_Ionescu/CUPRINS.html, precum si cele scrise despre Cioran în capitolul Isabela Vasiliu-Scraba, «Ideile -un decor variabil în opera lui Emil Cioran»http://www.isabelavs.go.ro/Discip/CAP8.html , din volumul bilingv ce se găsește în mari biblioteci europene si americane: În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Editura Star Tipp, Slobozia, 2000, pp.36-56, sau la http://www.isabelavs.go.ro/Discip/discip.html . Pe 4 febr. 1937, după câteva conferințe la Varșovia și Lemberg, Nae Ionescu vorbește studenților săi bucureșteni despre unitatea ființei (/existenței) percepută în actul credinței religioase, referindu-se la gândirea a cărui obiect, prin nemijlocită trăire, devine însăși existența (sau unul) despre care „nu se poate spune nimic nefiind nici o categorie deasupra ei” (Tratat de metafizică, 1936-1937, p.99 ; Anton Dumitriu, Istoria logicii, 1975, p. 149, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Unitatea fiinţei. Un obscur pasaj din discursul platonic asupra «unului» şi consideraţiile lui Nae Ionescu despre «nimic», în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 138, august 2000, p. 5-6, sau http://www.scribd.com/doc/215193316/Isabela-Vasiliu-Scraba-Parmenide-NaeIonescu ). Această prelegere din 4 februarie 1937 a fost pusă de Viorel Cernica (vezi Studii de istorie a filozofiei românești, vol.VII, Ed. Academiei, 2012) în legătură cu unele pasaje din Demiurgul cel rău. Din păcate însă, el a citat din Tratat de metafizică, 1936-1937 exact acel pasaj (p.97) ce conținea o eroare, fără a o semnala: Pentru cuvântul „logic”, editorul Marin Diaconu pusese „ilogic” (p.97), încurcând borcanele cum mai făcuse ceva mai înainte la p. 95 când în loc de cuvântul „subiect” a pus în mod greșit: „obiect”.
  3. Față de „impostura lingvistică” a unui profesor de la College de France în spatele căreia s-ar ascunde o prețiozitate ridicolă (care-i face cărțile greu de citit), la micuțul Institut de Istoria Religiilor din București  improprietatea termenilor divulgă incultura filozofică. Evenimentul major al primăverii anului 2013, dacă ne luăm după „Evenimentul zilei”, ar fi fost acela că istoria religiilor coordonată de cronicarul plastic Andrei Pleșu (a cărui teză de doctorat în istoria artei nu interesase în 2006 editurile franceze solicitate de Radu Portocală în calitate de director ICR-Paris) a produs primul masterat. Articolul postat pe 3 aprilie 2013 o citează pe conducătoarea masteratului-eveniment explicând că prin „studiul aplicat al religiei” asezonat (adică „în dialog”) cu „metodele de investigare cele mai recente din știință” s-ar ajunge la o…  salată (ceva vizibil si descriptibil) mistică (indescriptibilă).  In fapt, ea a denumit salata mistică prin termeni ceva mai impozanți : I-a zis „fenomenologie a minții”, fără să-i treacă prin cap că „mintea” e ceva care nu apare (ceva ce nu este „fenomen”). Iar afirmația specialistei după care Mircea Eliade ar fi fost interesat de „fenomenologia minții” este, desigur, de o  prostie fenomenală (i.e.  vizibilă de la o poștă). I.D. Sârbu (fost deținut politic opt ani fără nici o vină, întâi student și apoi apropiat al filozofului Lucian Blaga) observase că „prostia cea mai modernă e legată de putere, de bibliografie la zi, de titluri și patalamale”(Adio Europa!). Anticii, cu doctrinele lor „impregnate de misticism” (Emil Cioran), făceau din mintea omenească un derivat al lumii inteligibile. Si nici măcar phiolosophia garrula (după expresia lui Anton Dumitriu) a vremurilor noastre n-a încercat să-i definească esența, să-i schițeze „fenomenologia”.
  4. În iunie 1990 Cioran era înregistrat (vezi Radu Portocală, Cioran : Sfârșitul furat, în vol. Emil Cioran în conștiința contemporanilor din exil, Bucuresti, Criterion Publishing, 2007, p. 257-262) spunând că îi este imposibil să-și imagineze o universitate fără Nae Ionescu (vezi vol. : Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de G. Stănescu, București, Criterion Publishing, 1998, p. 116-120).
  5. Despre Simone Boue a scris fostul „ambasador al golanilor” (Alexandru Paleologu) în „România literară”, anul XXX, Nr.42, 22-28 oct. 1997, îndată ce a aflat de dispariția acesteia la doi ani după moartea lui Cioran si la vreo lună după ce predase Editurii Gallimard prefața la manuscrisul Caietelor inedite descoperite de ea în biroul de lucru a lui Cioran (vezi Cahiers, Gallimard, Paris, 1997).
  6. La vremea când Petre Țuțea (care făcuse nevinovat 13 ani de detenție politică, pedepsit retroactiv pentru fapte care la data săvârșirii nu constituiau infracțiuni) era hăituit de Securitate, Emil Cioran își amintea de el într-o scrisoare către Noica. Pe 13 iulie 1970 el îi povestea lui Noica de anii cînd,  bursier la Berlin fiind, s-a întâlnit cu Petre Țuțea, cu care, într-un grup de prieteni, va concepe în 1935 Manifestul Revoluției Naționale – publicat la Sighișoara și recenzat de D.C. Amzăr (1906-1999, diplomat rămas în exil și devenit lector de română la Univ. din Muenchen) în „Vestitorii”, an I, nr. 4/1936) -, Manifest pe care nu numai că nu l-a semnat, dar chiar i-a reproșat lui Țuțea că-și pune semnătura alături de „Ioan Crăciunel si Ghe. Tite”. In anul când, prin Rostirea filozofică românească (Ed. Stiințifică, București, 1970), Noica repunea în circulație după un sfert de secol idei ale filozofului Mircea Vulcănescu (nume pe atunci absolut interzis de cenzura comunistă), Cioran și-a amintit de greutatea pe care a avut-o la Berlin să vorbească din nou germana, după „blocarea” și „sufocarea” limbii lui Goethe prin „limba noastră vorbită cu verva savantă” a lui Țuțea (Cioran către Noica în vol. Scrisori către cei de-acasă, Bucuresti, 1995).
  7. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul nașterii poetului Horia Stamatu. Ciudățenii post-comuniste, în rev. „Acolada” (Satu Mare), 9/2012, p.19, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Centenar6%20Horia%20Stamatu.htm .
  8. despre jurnalistul si Profesorul Univ. Dr. Alexandru Mateescu Francu (12 iun.1914 – 4 iul. 2013), distins de președintele Emil Constantinescu si premierul Mugur Isarescu cu „Ordinul national pentru merit” (Monitorul Oficial, Nr.648/ 12 dec. 2000), vezi Adrian Irvin Rozei, L’amitie d’un grand homme est un bienfait des dieux ; http://ro.altermedia.info/cultura/lamitie-dun-grand-homme-est-un-bienfait-des-dieux_7159.htmlprecum si înregistrarea mea din 18 mai 2012 de la Universitatea din Alba Iulia  http://www.youtube.com/watch?v=w0O_gLroSCk  .
  9. Cioran, Cahiers, Gallimard, Paris, 1997.
  10. Cioran, Oeuvres, Gallimard, Paris, 1995, p.1571.
  11. Alexandru Paleologu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un căutător de înțelepciune discret: Al. Paleologu, în rev. „Contemporanul-Ideea Europeană”, ian. 2006, sau  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/paleolo.html ) spunea că Cioran este „un mare artist al prozei franceze” și că „numai idioții gândesc politicește mereu”. Volumele despre uitarea fascismului sînt  „cărți cretine” ale unor autoare (Marta Petreu sau Alexandra Laignel-Lavastine) care-și închipuie ca „asta e problema omenirii, să nu uite fascismul” (vezi Al. Paleologu în rev. „Observatorul Cultural”, nr. 283/2005; a se vedea și art. Isabelei Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii săi, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (77) aprilie 2014, anul VIII, p.15; sau în revista online „Clipa”, SUA, Anul XXIV, Ediția 1128, 24 mai 2014  http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx ).
  12. Cioran, Entretiens, Gallimard, Paris, 1995, 336 p., cuprinzând 20 de dialoguri.
  13. În volumul cuprinzând scrisoarea lui Cioran din 1966  (în traducerea Margaretei Ioana Vulcănescu, soția filozofului), scrisoarea apare cenzurată, mania de a tăia pasaje din textele marilor personalități fiind permanent încurajată în comunism (vezi Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992, p.165-167, precum și http://www.scribd.com/doc/171900454/Isabela-Vasiliu-Scraba-Cioran-cenzurat-despre-Vulcanescu ). În cartea scoasă de fosta Editură „Politică” întâi a fost cenzurată povestea hasidică despre Adam şi pomul cunoaşterii. În ea se zice că atunci când primul om cuprinzând în el sufletele tuturor oamenilor s-a apropiat de pomul cunoaşterii binelui şi răului, sufletul lui Ball-Shew-Tov s-ar fi desprins şi aşa s-a întâmplat că numai acest suflet nu a luat parte la păcatul primordial.  Odată cu îndepărtarea micii povestiri hasidice a dispărut şi baza pe care Emil Cioran a înălţat structura ideatică a eseului său, pornit de la premiza că nu toţi oamenii sînt urmaşii lui Adam de după căderea în păcat şi că, într-un mod cu totul excepţional, este posibil -cum spune povestea hasidică -să fi rămas în rai un suflet neprihănit. Din compararea scrisorii mutilată de Humanitas cu originalul francez inclus la sfârşitul unui volum de Mircea Vulcanescu scos in anul 2000 de Editura Crater a d-lui Ion Papuc (v. Ultimul Cuvant, 2000, editie ingrijită de Mariuca Vulcănescu) se mai observă cenzurarea pasajului în care Emil Cioran îl înfăţişează pe Mircea Vulcănescu în Parcul Versailles. Prin 1939, cu ocazia unei plimbări în oaza de verdeaţă a acestui parc, Mircea Vulcănescu ar fi făcut o inedită teorie a Paradisului. Lui Cioran expunerea prietenului său i-a părut memorabilă. Astfel că la un sfert de veac si-a amintit de ideea vulcănesciană a faliei metafizice pe care o implică Raiul, falie care-l face să semene unei monade cu o singură fereastră spre Dumnezeu. Or fereastra Raiului de care vorbise atunci Mircea Vulcănescu n-ar fi putut fi stiută decât de cei aleşi. Ea ar fi fost – ca să spunem aşa -, dovada de netăgăduit că Vulcănescu ştia despre Paradis lucruri pe care altii  n-aveau cum să le ştie. (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Emil Cioran prophète de la vraie sainteté (à propos de Mircea Vulcănescu, în rev. „Origini. Romanian Roots, vol. XV, Jul.- Dec. 2011, pp.22-25 ; în românește în rev. „Acolada” (Satu Mare), 5/2011, p.25 ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVS-CioranColocviu5a.htm .
  14. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Două traduceri trădătoare în cărțile lui Cioran, http://www.omniscop.ro/doua-traduceri-tradatoare-in-cartile-lui-cioran/ , în care am semnalat o trădare a sensului intenționat de Cioran într-un aforism din volumul Demiurgul cel rău (Ed. Humanitas, 2006, p.140). Intr-un fragment despre lipsa de obiectivitate a istoricilor de după cel de-al doilea război mondial, Cioran critică falsitatea, vulgaritatea (/lipsa de civilizație) și încrâncenarea modernilor care „veulent que la raison soit à tout prix partisane”. Spre deosebire de aceștia, anticul Homer îi apărea mult mai civilizat. Pentru că, în povestirea unor evenimente istorice, nevăzătorul rapsod își permitea luxul obiectivității: „ à une époque tardive comme la notre, il n’y a plus de place que pour l’attitude” notează el (Oeuvres, p. 1248). Ideea cioraniană corespundea perfect observației istoricului englez Anthony Suton despre voita falsificare a istoriei de după ce-a de-a doua conflagrație mondială, numai că Cioran o scoate din impersonalul deciziilor politice si o trece în registul etic al libertății alegerilor individuale: pasiuni joase l-ar determina pe omul vremurilor noastre să nu vrea să fie obiectiv. În mod deliberat (/„rațional”) omul modern se arată a fi mai puțin cizelat decât omul antic, fiindcă a renunțat la „luxul obiectivității”, nelăsând loc decât prefăcătoriei și partizanatului.  Emanoil Marcu distorsionează ideea prin următoarea traducere de tip „furculision”: „într-o epocă târzie ca a noastră, nu mai e loc decât pentru atitudine”, o „atitudine” probabil ținând de etica și morala comunistă care cerea tovarășilor să „ia atitudine” (fie în fața dușmanilor comunismului, fie împotriva „destabilizatorilor”, categorie în care a fost plasat în 1991 regalistul Culianu imediat după împușcarea lui în ceafă, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.266/2013, pp.7-8 (Partea I-a) si nr.267/2013, pp.5-6 (Partea II-a) sau http://www.scribd.com/doc/179318328/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mic%C8%99orarea-lui-Eliade-%C8%99i-gonflarea-lui-Culianu-prin-felurite-tertipuri). Gândindu-se la  milioanele de români din temnițele comuniste care continuau „ciclul suferințelor” după încheierea celui de-al doilea război mondial, Virgil Ierunca notează „prostituția intelectuală” și parizanatul raționalistului  J. P. Sartre căruia „nu i se cere decât o informație obiectivă. Dar el dă dovadă de ipocrizii și amnezii inexplicabile”(Trecut-au anii…Jurnal 1949-1951, București, 2000).
  15. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici si mari ai culturii noastre, la 25 de ani de la moarte, în rev. „Acolada” (Satu Mare), 2/2012, p.19 ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-25aniNoica4.htm . Sensibil la dimensiunea religioasă a lui Cioran, un bun traducător se dovedește a fi Andrei Brezianu: „Personal cred că religia merge mult mai în adâncime decât orice altă reflecție a spiritului uman și că adevărata viziune a vieții este religioasă. Omul care n-a trecut prin religie și care nu a cunoscut tentația religioasă este un om vid”. (Cioran în vol.: Convorbiri cu Cioran, București, 1993, p. 234).
  16. vezi articolul jurnalistului I. Spânu postat în 5 iunie în „Cotidianul”despre revista „România literară” care „renunță la originalitate” și publică texte care au mai fost publicate http://www.cotidianul.ro/nicolae-manolescu-publica-un-text-inedit-care-a-mai-fost-publicat-de-doua-ori-215100/  . Expresia „renunță la originalitate” am citat-o din textul unei clujence care scria  că Revista „Tribuna” ar „renunța la originalitate”, text on-line cu „particularitatea” că exact ceea ce era prezentat în prima parte a articolului ca indiciu al lipsei de originalitate, în final era infățișat drept o practică uzuală a revistei „Observatorul Cultural” care si ea „renunță la originalitate”. Or tocmai revista bucuresteană era dată drept model demn de urmat la Cluj. Referitor la sporirea calității unui text mai elaborat (situație neobservată de confuza autoare la citirea „Tribunei” scoasă de dl M. Arman), se știe că Mircea Eliade (pe când coordona cele 16 volume ale Enciclopediei Religiilor apărută în SUA in 1987) văzând numărul sporit de cuvinte la puținele fișe pe care i le dăduse tânărului Culianu să le scrie, l-a trecut drept autor si pe cel care îmbunătățise calitatea textului compilat de Culianu. De aceea fișele profesorului de română de la Groningen apar în general cu dublă semnătură: Culianu și Cicerone Poghirc, mai in temă cu istoria religiilor decât I.P. Culianu, „un peu ‘securist’ sur les bords” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, http://www.scribd.com/doc/45916589/Isabela-Vasiliu-Scraba-Himera-%E2%80%9CScolii-de-la-Paltinis%E2%80%9D-ironizata-de-Noica  și  Himera discipolatului de la Păltiniș, prilej de ironie din partea lui Noica  http://www.scribd.com/doc/164908931/Isabela-Vasiliu-Scraba-PatinisHimeric-2 ). În 21 iulie 1977 Culianu îl informa într-un post scriptum pe marele istoric al religiilor că i-a cenzurat interviul luat la Chicago în mai 1975 unde ajunsese cu sprijinul (inclusiv financiar) al profesorului Eliade. Tânărul de 27 de ani  modificase următoarea afirmație a lui Eliade: „comunismul este o lume dominată nu atât de marxism cât de poliția secretă”. Ce nu-i plăcuse? Desigur, întregul conținut: Atât constatarea terorii ideologice: „am eliminat cu totul marxismul” îi scria I.P. Culianu, fost membru PCR încadrat în „domeniul ideologic” prin postul de la revista Secolul XX (primit înainte de plecarea în Italia), cât și evidențierea ponderii Securității (a poliției secrete), a cărei  teroare depășea în comunism teroarea ideologiei unice. In anul când faimosul istoric al religiilor fusese ales membru al Academiei Belgiene (pe 19 febr. 1977), asistentul de română de la Groningen (care ținea în secret legătura cu securiștii de la „controlul secret”, trimițân-le chiar și în anul 1985 note informative despre academicianul Eliade, vezi Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, p.230-233) i-a scris că și-a „permis să înlocuiască fraza cu controlul secret  și să elimine cu totul marxismul” (I. P. Culianu către Eliade, 21 iulie 1977).
  17. v.  Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica, sau  http://www.scribd.com/doc/226457834/Isabela-Vasiliu-Scraba-PelerinajPaltinis sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/inculturaPaltinis6.htm .

 

Cuvinte cheie :

Cioran, philosophie, le language sensé, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Pascal.

Autor : ISABELA VASILIU-SCRABA. Sursa www.isabelavs.go.ro

 

 

Isabela Vasiliu-Scraba, cercetător independent, eseist, filozof și istoric al filozofiei.

Licențiată în chimie industrială la Institutul Politehnic din București, a lucrat 5 ani în cercetarea științifică, apoi 5 ani a învățat în paralel germana, engleza, greaca veche, latina, italiana și spaniola. Prin lecturi zilnice în Biblioteca Academiei se familiarizează cu gândirea filozofică, având șansa de a-l cunoaște si frecventa pe filozoful și logicianul Anton Dumitriu, convins de „vocația filozofică indiscutabilă”(A. D.) a scriitoarei care a urmat studii post-universitare de filozofie doar în Occident (Belgia, Franța, Germania). Ca profesor invitat ține cursuri despre filozofia lui Kant (Universitatea din București, Facultatea de litere, sem. II an 1989-1990 și sem. I, an 1990-1991). După căderea comunismului revistele literare îi publică eseurile cenzurate înainte de 1990.

A publicat următoarele volume: Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate (1992), Inefabila metafizică (1993), O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile și Ideile platonice (1995), Despre existență, ființă și esență (1996), Filozofie acroamatică la Platon (1997), Atena lui Kefalos (1997), Configurații noetice la Platon și la Eminescu (1998), Mistica Platonică (1999), Metafizica lui Nae Ionescu (2000), In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Petre Țuțea, Emil Cioran, C-tin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă (volum bilingv englez-român, 2000, aflat, ca si alte volume ale ei, în mari bilioteci din SUA si Europa), Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului (2003), Deschiderea cerurilor într-un mit platonic și în Miorița (volum bilingv englez-român, 2004) si Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului (2004). După 1991, colaborări la televiziunea și radiodifuziunea Română. Cuprinse în site-ul scribd al celei mai mari biblioteci on-line din lume, volumele, eseurile, studiile și articolele ei au avut într-un an (martie 2013-martie 2014) peste 21700 de citiri. După schimbarea de regim din decembrie 1989 a colaborat la multe publicații culturale românești : „Arca” (București), „Contemporanul-Ideea Europeană” (București), „Convorbiri literare” (Iași), „Tribuna” (Cluj-Napoca), „Revista de Filozofie”, „Viața Românească” (București), „Revista Română” (Iași), „Argeș” (Pitești), „Euphorion” (Sibiu), „Nord literar” (Baia Mare), Dacia literară (Iași), „Steaua” (Cluj-Napoca), „Familia” (Oradea), „Asachi” (Piatra Neamt), „Origini. Romanian Roots” (Norcross, Georgia, SUA), „Alternativa” (Canada), „Constelații Diamantine” (Craiova), „Destine literare” (Canada), „Conta” (Piatra Neamț), etc. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Numeroase teze de doctorat și diverse volume fac referire la scrierile ei. Bio-bibliografia îi este cuprinsă în dicționare pe suport de hârtie si în dicționare on-line.

 

IMPRESII de lectură:

 

„Tot ce scrieți dv. e aparte…o dâră de lumină pentru a eclera acest ocean de indiferență, stupiditate si ipocrizie. Sper să ne reîntâlnim la colocviul Cioran.” (20 martie 2014).

 

„E un omagiu binevenit…, scris cu erudiție și sensibilitate, în respectul adevărului. Felicitări!”

 

„In vremurile tulburi pe care le trăim avem nevoie de astfel de texte, de astfel de idei și sentimente care ne pot zidi sufletește”.

 

„Sunteți pentru mine singura rază de claritate în gândire în tot acest sumbru haos post-comunist în care se află România. Nu pot cita pe nimeni altcineva care gândește atât de limpede și de corect”.

 

 

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba

Sursa:  www.isabelavs2.wordpress.com