Ion_Papuc

IsabelaVS_Ion_Papuc/16nov.2016/ 21185 car.https://isabelavs2.wordpress.com/ion_papuc/

Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl Ion Papuc

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/ion_papuc/

Una dintre formele de bază ale manipulării mediatice foloseşte cu predilecţie confuze date istorice. Ziaristica occidentală de după cel de-al doilea război mondial l-a impresionat pe Horia Stamatu prin cufundarea ei deplină în “ceaţa neştiinţei a ceea ce este istoria”. Dacă până să ia drumul exilului, Ministerul Culturii se mai numea şi al “propagandei naţionale” având în atribuţii larga răspândire a bunului renume pe care cultura si civilizaţia românească îl avusese încă de la înfiinţarea Societăţii Naţiunilor, odată aflat în exil, Horia Stamatu observă că dezinformarea occidentalilor prin falsificarea adevărurilor istorice privitoare la români este “dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21). Dar mediatizarea falsurilor istorice (din ziarele franceze, de pildă) nu poate fi subsumată conceptului de propagandă. Nici de dreapta, nici de stânga. Intrucât manipularea mediatică face corp comun cu ceea ce s-a numit război atipic, tinzând către inocularea unor atitudini si dispoziţii mintale (1).

Atunci când Andrei Pleşu s-a arătat îngrozit(2) de revista “Buna Vestire” (8 sept. 1940-23 ian. 1941) unde semnătura lui Constantin Noica apărea alături de semnăturile lui Radu Gyr si Horia Stamatu, directorul Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) nu făcea propagandă de stânga. Cu toate acestea, în războiul imagologic declanşat imediat după 1990, figura binecunoscută telespectatorilor români juca un rol asumat decenii la rîndul de ideologii comunişti (internaţionalişti) care se tot făceau că uită date istorice despre ciuntirea bolşevică, maghiară si bulgară a României din vara anului 1940. Spre a impresiona cât mai mult subconştientul privitorilor, în filmul TV despre Constantin Noica (1909-1987), difuzat pe 16 ian. 2009, fostul ministru al culturii post-decembriste a dramatizat cât a putut ceaţa neştiinţei împrăştiată de dubioasele scrieri despre anii treizeci (Ed. Fundaţia Culturală Română, Buc.,1995) ale turnătorului Zigu Ornea care l-a băgat pe Noica în puşcărie (3). Nici Ion Papuc nu s-a încurcat să amintească de ororile acelui an “apocaliptic”, nici Papuc (în felul lui, si el cândva discipol al lui Noica) nu şi-a pierdut vremea să menţioneze încălcarea graniţelor Ţării, urmate de masive deportări si masacre (4), atunci când (într-un context nefericit ales, v. Scriitorul de filozofie, 2008, p. 108) a insinuat că românii ar fi fost, vezi Doamne, “vinovaţi” de a fi pornit la luptă cu ruşii cotropitori, stârnind mai apoi “puhoaiele asiatice să se reverse asupra noastră cu ciuma lor roşie” (Ion Papuc, op. cit.).

In războiul secret care a luat locul propagandei, numit război atipic pentru că se bazează pe manipularea psiho-socială cu armele aparatului informaţional, accentul nu cade pe informaţia directă (ce poate fi supusă unui filtru de cei care si-au pastrat capacitatea de discernământ) ci pe insinuarea ce crează în subiectul supus manipulării impresia că ideile pe care le vehiculează nu-i vin dinafară ci dinăuntrul său. Repetarea la modul inconştient a celor programate a fi răspândite cu pierderea sursei din care provin e însoţită de iluzia pregnantă că ar fi la mijloc produse ale propriei gândiri. Condiţia optimei derulări a războiului atipic presupune controlul cât mai deplin asupra mijloacelor de comunicare, asezonat cu insinuarea convingerii colective că mijloacele controlate ar fi singurele “de încredere”, unicele “performante”, cele mai “obiective” si de departe cele mai “selecte” prin profesioniştii fără egal de care dispun. In fapt, când centrul de putere agresoare deţine cu mână forte controlul mass-mediei, el poate insinua orice convingeri, dificultăţi în inocularea mentalităţilor dorite de agresor apărând numai în cazuri izolate şi cu totul excepţionale.

Lucrurile apar clare în cazul inoculării “ruşinii de a fi român”, servită de toţi tuturor. Fiind o manipulare la nivelul inconştientului colectiv, oamenii sînt puşi în imposibilitatea de a decela agresiunea informaţională. A fost suficientă inocularea post-decembristă a sloganului repetat cu cele mai mărunte prilejuri: “ca la noi la nimeni” pentru ca automatismul rapidei (si niciodată argumentatei) generalizării de tipul “noi, românii” să se fixeze cu fermitate în mentalul agresat permanent în această privinţă. Un rol hotărâtor l-a deţinut şi inocularea ideii de “hoţie la români” repetată la nesfârşit pe micul ecran, în jurnale, pe internet şi chiar printr-un titlu de carte pusă foarte la vedere. Prelucrată artistic, ideea că românul este din născare hoţ si infractor a primit mai nou înfăţişarea unei reclame pentru agenţi de pază, spre a fi difuzată obsesional pe unde radio.

Despre “ruşinea de a fi român”, lansată înainte de 1990 de comuniştii internaţionalişti din tabăra lui Crohmălniceanu şi Ornea sub pretextul combaterii comuniştilor naţionalişti, Ion Papuc dă oarecare lămuriri în cartea Cu faţa spre trecut(2005), fără a conştientiza faptul că mijloceşte o manipulare, preluînd neschimbat pretextul comuniştilor internaţionalişti. După ce subliniază (pe urmele lui Liiceanu şi ale lui Pleşu) existenţa unei imense iubiri în actul denigrării neamului într-o franceză splendidă (p.157), Papuc laudă curajul lui Andrei Pleşu care invocase “ruşinea de a fi român” împotriva “patriotismului perdant al ceauşismului” (I. Papuc, Cu faţa spre trecut, p.158). La capitolul Nae Ionescu şi Emil Cioran (publicat în rev. “Familia”, nr.7-8/2000 ) am arătat netemeinicia celor care preiau raţionamentul naeionescian (“acel care-l înjură pe Dumnezeu e mai aproape de mântuire decât cel care trăieşte în negarea lui Dumnezeu”) şi-l aplică chinuitului Cioran suduitor de Ţara (v. Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: P. Ţuţea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcănescu şi V. Băncilă, 2000, pp. 50-51; www.geocities.com/isabelavs ). Observaţiile noastre nu au avut nici un ecou, întrucât practica citării din Cioran pentru argumentarea “ruşinii de a fi român” a reprezentat până la saţietate piesa cheie a manipulării post-decembriste (v. Andrei Pleşu, Emil Cioran, în vol. Limba păsărilor, Ed. Humanitas, 1994, pp.166-167).

In volumul său din 2005, Ion Papuc nu ezită să-l cerceteze si pe Eminescu, să-l ia cu de-amănuntul, să-l citeze ca pe o sursă de primă mână a exihibării ruşinii de a fi român într-o lume a patriotismului de paradă, cu buna speranţă că-l apără pe neajutoratul Andrei Pleşu în articolul căruia trona la loc vizibil “ruşinea de a fi român” (5). Din păcate, nobilele intenţii ale eminentului eseist n-au avut alt rezultat decât acela de-a perpetua şi el manipularea în sensul dinainte prestabilit de comuniştii internaţionalişti.

La Andrei Pleşu direcţia fidel urmată înainte şi după 1989 se vede din veştejirea stării de “roză ebrietate a patriotismului local” într-un articol despre Eliade (cuprins în culegerea de articole intitulată Limba păsărilor,   1994, p.93-103), început cu două falsuri grosolane rezultate din greşeli de aritmetică şi scăpări (intenţionate) ale atenţiei. In respectivul articol de zece pagini Andrei Pleşu preamăreşte “componenta sud-est europeană” a gândirii lui Eliade. Aceasta fusese invocată (fără nici o argumentare) de un obscur profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim, drept care nici Pleşu nu şi-a mai bătut capul să o demonstreze în vreun fel (v. Isabela Vasiliu Scraba, Un fals istoric al religiilor -A.Pleşu- despre unul autentic: Mircea Eliade).

Ca şi Pleşu, urmat de toţi cei programaţi pe cale mediatică a-l invoca pe Emil Cioran spre a arăta că poporul român e diferit de toate celelalte popoare între care se singularizează doar prin trăsături negative, Ion Papuc preia un fragment care începe cu “într-o ţară de slugi” (Scriitorul de filosofie, p.112), dintr-un text citit la Radio de Emil Cioran pe 27 noiembrie 1940. Ruptă de contextul cioranian, ideea cu “ţara de slugi” a fost dezvoltată de Patapievici în felurite chipuri (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Patapie-viciul, român?), toate pe placul deţinătorilor principalelor mjloace de propagare în massă a productelor aşa numiţilor lideri de opinie. Căci nimeni nu poate nega acestă calitate de căpătâi a redesemnatului director al Institutului Cultural Român.

In ce ne priveşte, citatul l-am scos şi l-am trunchiat din eseul Legionarii, iniţial publicat în revista Convorbiri literare (febr. 2008) drept recenzie la o carte-eveniment, Noica şi Mişcarea Legionară, scoasă de Editura lui Liiceanu şi scrisă de Sorin Lavric “cu remarcabilă inteligenţă, documentat, viu, dramatic adesea” (Ion Papuc, Scriitorul de filozofie, p.100), dar, adăugăm noi, cu pretenţii ştiinţifice anulate din start din cauza neclarităţii induse de termeni satanizati mai bine de jumătate de secol, si a vigilentei cenzurări încă în uz, mutilarea istoriei românilor fiind evidentă şi în filmul lui Liiceanu şi Pleşu despre C-tin Noica difuzat pe TVR-Cultural în 16 ian. 2009.

După atâţia ani de la asasinarea unui Petru Culianu (6) ce punea pe seama KGB-ului evenimentele din dec.1989, Ion Papuc, fără a da semne că este conştient de efectul manipulării la care a fost supus, inoculează cititorului ideea nimicniciei noastre din decembrie 1989. El consemnează că noi românii nefiind “vrednici să ne descotorosim noi înşine de ideologia roşie, a trebuit să intervină ei”, cei care trăgeau sforile pentru ca noi să fim eliberaţi din totalitarism (Scriitorul de filosofie, p.192). Generalizând automat cu “noi românii”, Ion Papuc nu ezită a pune pe tapet şi ideea mult agitată mediatic a aşa-zisului antisemitism românesc: “pentru că noi toţi am avut, şi din păcate mai avem încă… pusee de xenofobie” (Cu faţa spre trecut, 2005, p.500).

Ion Varlam observa cu justeţe că propaganda de stânga a pus pe seama naţionalismului, simplu aspect accesoriu al hitlerismului, toate fărădelegile prin care rasismul german anti-semit nu s-a deosebit prin nimic de totalitarismul comunist de extracţie rusească (7): “prigoana politică, teroarea ideologică, generalizarea torturii si exterminarea în masă”. Din cercetările lui Cicerone Ioniţoiu aflăm că mercenarii ocupantului sovietic au ucis în România cca. 200000 (douăsutedemii) de deţinuţi politici prin torturarea sistematică a oamenilor ajunşi piele şi os acuzaţi a fi “bandiţi legionari” (Mircea Vulcănescu, George Brătianu, Costache Oprişan, Traian Brăileanu, Vasile Voiculescu, decedat în urma torturilor la scurt timp după graţiere etc.). Totalul românilor închişi în două zeci de ani pe diferite termene, în timpurile de “pace” care-au urmat Yaltei se pare că a fost de cca. 2 milioane de oameni (v. Românii în ştiinţa şi în cultura occidentală, Ed. Davis, 1992. p.207).

Intr-un articol din rev. Convorbiri literare (nov. 2008) Ion Papuc definea propaganda de dreapta din Regatul României prin accentul pus pe latura naţionalismului organic postulat de N. Iorga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu(8), etc. Cu exemple alese magistral din poezia lui Aron Cotruş, Horia Stamatu, Mircea Vulcănescu, etc, eseistul sublinia excelenţa estetică a produselor propagandei de dreapta în comparaţie cu producţiile caricaturii de naţionalism   dinainte de 1989. La un moment dat el stăruie asupra unei poezii axată pe o tragedie întâmplată aevea, un fapt istoric distilat într-o creaţie poetică a lui Horia Stamatu pe care Ion Papuc are capacitatea de a o înţelege şi a o prezenta într-o perfectă adecvare a formei poetice cu conţinutul ideatic nedesprins de poezia religioasă pe care autorul avea s-o scrie în exil. Si totuşi, când a compus versurile Acatistului, nici Horia Stamatu (autorul) şi nici poetul matematician care punea Acatistul lui Moţa şi Marin printre capodoperele poeziei româneşti, nu au avut în minte finalitatea vreunei propagande politice. Cum nici Ion Papuc nu a scris vreunul dintre remarcabilele sale eseuri ca să facă manipulare post-decembristă.

Note:

  1. Spre a se inocula impresia că România este un fel de Belgie cu vreo 40% minoritari si 60% majoritari, în presa franceză de după 1990 s-a publicat informaţia falsă că în România ar exista o minoritate maghiară de 8 milioane, umflând cei aprox. 1,5 milioane de unguri (cca 6% din populaţia ţării). Rectificarea s-a făcut tot printr-o minciună, nepărăsind direcţia îniţială a manipulării: de data aceasta s-a dublat numărul real al minoritarilor.Tipărită într-o casetă minusculă, în erată s-a scris că ar fi fost o eroare de tipar prin care 3 a fost înlocuit cu 8.
  2. v. Refăcând peste ani ceva din atmosfera stalinismului din Tribunalele “poporului”, groaza pe care i-a trezit-o lui Andrei Pleşu răsfoirea revistei “Buna Vestire” (8 sept. 1940-23 ian. 1941) la care C-tin Noica a fost prim redactor mergea mână în mână cu inocularea imaginii unui Noica “salvat prin suferinţă”, adică prin binemeritatele schingiuiri din timpul anchetelor, prin bătăile, foamea şi frigul din puşcăriile generalului N.K.V.D   Boris Grunberg, alias Nikolschi, întrucât se făcuse vinovat de cufundarea în mocirla din jurul revistei “Buna Vestire” (v. filmul despre Noica, precum şi lăbărţata emisiune de   la TVR-Cultural din 16 ianuarie 2009). Iată titlurile celor 11 articole publicate de Noica în “Buna Vestire”: Credo (8sept. 1940); Eşti necinstit sufleteşte (12 sept. 1940); Si viaţă fără de moarte (15 sept. 1940); Anul I, ziua I-a (17 sept. 1940); Pentru cel care nu înţelege(18 sept.1940); Ierusalime, Ierusalime (19 sept.1940); 10001 (20 sept. 1940); Nae Ionescu (21 sept.1940); Sufletul cetăţii (24 sept. 1940); Nu suntem contemporani (28 sept. 1940); Sînteţi sub har (4 oct.1940). Pe 5 octombrie C. Noica ţine la Radio conferinţa: Limpeziri pentru o Românie legionară. Sub şocul ciuntirii României, înaintea articolelor din “Buna Vestire”, Noica publicase numărul unic al rev. “Ad sum” (2-5 sept. 1940), scris în totalitate de el (Sunt de faţă; Veac de colectivitate, aşadar veac de elită; Gânduri despre marea trecere; Spiritualitate şi moarte; Moartea spirituală a timpului nostru prin primatul auxiliarului; Însemnări; Pentru cei ce vor să fie de faţă, etc). Prevăzând evenimentele apocaliptice din vara anului 1940, Mircea Eliade îi scrisese lui Alexandru Rosetti de la Londra unde era ataşat de presă al Legaţiei României: “Timpurile sînt grele, dar nădejdea mea în permanenţa valorilor spiritului este mai fierbinte ca oricând. Un singur lucru e indestructibil: spiritul. Siguranţa aceasta mă linişteşte şi aştept împăcat apocalipsul” (M. Eliade, 7 iunie 1940).
  3. v . C. Noica în vizorul Securităţii, documente din Arhiva CNSAS publicate de rev. Obsevatorul Cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica şi criticii săi din Securitate, în Ziua din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în Ziua din 7 aprilie 2007. Pe internet pagina din Observatorul Cultural nr. 20 (277) cuprinde o eroare de datare, si o «completare» pentru manipularea adevărului din vol. 2 al Dosarului nr. 207 de la CNSAS. Ambele aşa zise greşeli sînt preluate ca atare în cele două articole din Ziua. Pe nota sursei Serban este trecut anul 1959, ceea ce este evident fals. La sfârşitul notei se specifică faptul că ea a fost cerută întrucât «este necesară regionalei Piteşti». Or, în mai 1959 Noica era la Bucureşti, unde avea parte de regimul impus de Nikolschi celor întemniţaţi pe motive politice: frig, foame si bătăi bestiale în anchete care nu se mai sfârşau. Aşadar în primăvara lui 1959 informaţia sursei «Şerban» nu mai avea de ce să intereseze Securitatea din Piteşti, care-l urmărise pe Noica până la începutul iernii 1958 când, turnat de Zigu Ornea, filosoful a fost băgat la puşcărie în capitală. Un fals îl reprezintă şi consecinţa modificării de dată, respectiv completarea evidenţiată de noi prin majuscule: «Orenstein, PE ATUNCI redactor la E.S.P.L.A.». Fiindcă vigilentul redactor care semnalase Securităţii nocivitatea manuscrisului noician şi care dăduse pe ascuns Securităţii o copie a Povestirilor după Hegel, în 1959 fusese înaintat în funcţia de «îndrumător la Centrala librăriilor». Nota sursei Serban cu data modificată se cerea adusă la zi. Ulterioara modificare a dosarului de Securitate al lui Noica prin rectificarea unor informaţii conţinute în nota lui “Serban” ne oferă o informaţie indirectă: anume că turnătorul Zigu Ornea (Orenstein) n-a rămas nerăsplătit pentru grija sa faţă de ocupantul comunist al ţării care lăsase în libertate un periculos “duşman al poporului”.
  4. Fără a pune la socoteală masacrele si deportările de români din jumătatea de Ardeal oferită de Hitler ungurilor -(întrucât în 1942 maghiarizarea prin purificare etnică era în plină desfăşurare în teritoriile româneşti aflate sub administraţie maghiară, între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 ea soldându-se cu un total de 19040 de atrocităţi la care s-au adaugat evacuarea administrativă a 60000 de români pentru “lagărele de muncă” din Ungaria, de unde s-au reîntors 8000 de români, neţinând seamă nici de trimiterea românilor de către administraţia hortystă pe linia întâi a frontului, ceea ce a dus la “100000” de victime dintre românii din Transilvania de Nord-Vest, cf. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept. 1940 şi oct. 1944, Ed. Politică, Buc., 1985 si Almanahul Steaua, Cluj, 1985) -, pe 2 iulie 1941 Mircea Eliade (consilier cultural la Legaţia Română din Portugalia) nota în jurnalul său că “teroarea comunistă” ce a durat un singur an în Bucovina de Nord si în Basarabia s-a concretizat prin cca 400000 (patrusutedemii) de victime în rândul românilor. Dintre aceştia 75000 (şaptezecisicincidemii) au fost asasinaţi, 30000 (treizecidemii) de femei si fete (uneori chiar fetiţe de 10 ani) violate, 300000 (treisutedemii) de români deportaţi, 180000 case arse, 1250 de mânăstiri si biserici dinamitate (v.M.Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol.I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006). Ingrijitorul cărţii este Sorin Alexandrescu. Probabil că lui i se datorează cenzurarea Referinţelor bibilografice cu lucrări istorice publicate până în 1942 de savanţi români şi străini şi a Tabelului sinoptic al istoriei românilor, alcătuit de Mircea Eliade în lunile când a redactat în franceză Os Romenos, latinos do oriente (Lisboa, 1943, trad. din franceză de E. Navarro), introdusă în vol.II al Jurnalului portughez (pp.219-279). Scrisă intre 28 sept.1942 şi 4 dec. 1942 lucrarea apărută la Lisabona cuprindea o Prefaţă a autorului, o Bibliografie şi un Tabelul cronologic al istoriei românilor. Din volumul apărut la Humanitas în 2006 se poate citi Prefaţa (vol.II, pp.219-220). Aceasta lipseşte din aceeaşi lucrare publicată în franceză (trad. din română de Anne-Marie Codrescu) de Dan Zamfirescu (M.Eliade, Les Roumains. Precis historique, 1992). In schimb, în cartea de la   Editura Roza vânturilor din 1992 se găseşte atât Bibliografia (pp.61-62) cât şi Tabelul sinoptic (pp.58-60) pe care Editura Humanitas nu le-a introdus în volumul tipărit în 2006.
  5. v. Andrei Pleşu , Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universului, în rev. “Secolul XX”, nr.10-11-12. In ce priveşte articolul lui Pleşu despre Eliade, a se vedea: Isabela Vasiliu Scraba, Un fals istoric al religiilor -A.Pleşu- despre unul autentic: Mircea Eliade, articol care se poate citi on-line la www.geocities.com/isabelavs .
  6. Fulminantul succes post-mortem la care am putut asista de la asasinarea lui Culianu (1991), inexplicabil dacă ar fi să cântărim doar valoarea operei întrerupte cu brutalitate atât de timpuriu, ar putea căpăta un înţeles din următorul pasaj pe care l-am găsit în cartea lui Gabriel Gheorghe, Petre Ţuţea, între adevăr şi legendă (2001): “Gazetarul Mircea Grigorescu, fost secretar de redacţie la rev. “Stânga” i-a spus prin anii ‘70 lui Petre Ţuţea: Noi nu te putem valorifica pentru trecutul tău naţionalist. Fă-ne tu plăcerea să mori, să vezi ce plăci memoriale punem noi: Aici a locuit marele patriot român Petre Ţuţea. (op.cit., p.99). Indicaţia valorificării post-mortem am sesizat-o şi în Cartea albă a securităţii(1996).
  7. v. Ion Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului, în rev. Asymetria, nov. 2006.
  8. Credem că poeziei din 1942 a lui Mircea Vulcănescu despre înaintarea armatei române pe frontul din răsărit (publicată de o editură din Chişinău) i se cuvenea o tratare mai puţin schematizată prin simpla referire la conducătorul oştirii. După rapida citire a fragmentelor prezentate de Ion Papuc, impresia noastră este că filosoful şcolii sociologice trecuse în registru poetic noutăţile aflate despre enclavele de români, acele date istorice de dincolo de Nistru culese în spatele frontului de monografiştii lui Gusti (v. Anton Raţiu, Românii de la est de Bug, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1994).

 

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fișa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizare de către administratorul MyComp; http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba ).

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/ion_papuc/