IsabelaVS-DonQuijote

 

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-donquijote/

Isabela Vasiliu-Scraba Don Quijote în oglindirea cea fără de sfîrsit a fantasmei unei lumi de-a-ndoaselea

În primăvara anului 1944 un mare pasionat de capodopera lui Cervantes (Iscusitul Don Quijote de la Mancha) a avut norocul să-și vadă tipărite două cărți: o monografie despre viața și opera lui Cervantes și primul volum din traducerea lui Don Quijote. Acest norocos se numea Alexandru Popescu-Telega. Deja publicase Pe urmele lui Don Quijote (1924), preda limba și literatura spaniolă la Universitatea din București, iar Academia Spaniolă îl număra printre membrii săi corespondenți. Dar bucuria i-a fost de scurtă durată. Căci din 1945, odată cu înstăpînirea asupra culturii române a ocupantului țării care la terminarea războiului își însușise Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței, toate studiile de literatură spaniolă purtînd semnătura profesorului Alexandru Popescu-Telega figurau pe listele – din ce în ce mai stufoase – de cărți interzise, distruse, scoase din librării, din bibliotecile publice și, pe cît posibil, din bibliotecile private.

Abia după ani și ani de zile, și după multe și neștiute aventuri de culise, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha și-a putut face o spectaculoasă reintrare în librăriile românești și în bibliotecile de unde fusese cu de-a sila îndepărtat vreme de douăzeci și cinci de ani. Trăducători erau acum Ion Frunzetti și Edgar Papu. Pentru ultimul, la deplina reușită a traducerii trebuie să fi contribuit însăși experiența sa de deținut politic pe care n-a avut cum să o ocolească- precum nu au putut-o ocoli atîția și atîția confrați scriitori, precum Mircea Vulcănescu, Traian Herseni, George Brătianu, I. D. Sîrbu, Ion Petrovici, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Dinu Pillat, Alexandru Marcu, Al. Paleologu, Traian Brăileanu, Alice Voinescu, Sergiu Al-George, Petre Țuțea, Petre Pandrea, Păstorel, Vasile Voiculescu, C. Noica, și nu numai ei. Pe fondul unei alte nedrepte detenții, asociată cu imaginea unei lumi întoarse pe dos printr-o asiduă promovare a imposturii, trebuie să fi scris și filosoful Anton Dumitriu excelentul său studiu asupra faimosului personaj cervantesc. Interpretarea sa, publicată în 1981, la doisprezece ani după apariția traducerii lui Frunzetti și Edgar Papu a contribuit în mod substanțial la reorientarea interesului către capodopera lui Cervantes.

Interesant este că în epoca în care făceau carieră mai toate scrierile conținînd aluzii politice, din acest punct de vedere, eseul lui Anton Dumitriu a trecut ca și neremarcat. Poate pentru că puțini erau cei interesați de scrierile filosofului Anton Dumitriu și mulți cei avizi de așa-numitele “șopîrle” din scrieri fără vreun altfel de ecou. Ori poate că multora le-ar fi fost greu, dacă nu imposibil, să vadă în originala interpretare propusă de filosoful român oglindirea cea fără de sfîrșit a fantasmei unei lumi de-a-ndoaselea. Fiindcă în interpretarea sa, Vîrsta de fier este epoca în care lucrurile s-au întors pe dos. Din liberi cum erau oamenii “Vîrstei de aur”, în cea “de fier” ei au devenit sclavi. Prin urmare, din punctul de vedere al Vîrstei de aur, “mascarada adevărată” este situația reală în care înțelepciunea este nevoită a supraviețui prin simulacru de libertate din timpul unui Carnaval, ori prin intermediul cîte unui bufon, la curtea vreunui rege.

După Anton Dumitriu, iscusitului hidalgo imaginat de Cervantes ar fi și el din familia nebunilor-înțelepți. Iar prin grotescul situațiilor imaginate, scriitorul spaniol ar urmări să redea răsturnarea de fapt a ordinii primordiale. În acest scop, Cervantes ar folosi un atent dozaj între ficțiune și realitate. Într-adevăr, Don Quijote (personaj simbolic) își desfășoară pățăniile într-un cadru de idei real, al unui peisaj real, nelipsit de oameni cît se poate de reali. În inițierile autentice, observă Anton Dumitriu, experiențele trăite sunt la fel de neverosimile pentru bunul simț, pe cît de fabuloase sunt pățăniile lui Don Quijote. Cînd sensul adevărat al valorii umane s-a pierdut, el nu mai poate fi semnificat decît simbolic, prin situații grotești și personaje carnavalești.

Trecută ades neremarcată în adevăratele ei încheieturi, arhitectura romanului ar urmări să redea aventurile unui cavaler doritor a înfăptui idealurile cavalerești. În aceasta și constă realitatea cadrului ideatic al scrierii: “Prietene Sancho, îi spune Don Quijote scutierului său, află că m-am născut din voința cerurilor în Vîrsta asta de fier în care trăim, ca să pot reînvia în vremea ei Vîrsta de aur /…/. Eu sunt cel căruia i-au fost destinate primejdiile, faptele mari, isprăvile de vitejie; eu sunt -mai spun odată- cel care trebuie să reînvie pe cavalerii Mesei Rotunde“.

Datorită virtuților sale, Percival, unul dintre cavalerii Mesei Rotunde, a trăit starea de libertate. El a găsit Graal-ul, vasul legendar. Mult visata Vîrstă de aur ar fi fost după tradițiile grecești și romane o etapă dintr-o suită de trei cicluri (aur, argint, bronz) care a precedat vremurile noastre. Există și păreri după care epoca de aur abia urmează să vină. Anton Dumitriu observă cu finețe că Idealul realizării de sine nu este modificat de perspectiva unui timp trecut sau viitor. El mai notează că Cervantes, prin cartea sa, face evident un adevăr fundamental: măreția condiției reale a existenței omului nu poate fi știrbită nici măcar de ridicol. Poți fi nebun, dar și înțelept, cum este Don Quijote (cuerdo-loco). Dar “nu numai hidalgo-ul lui Cervantes este plin de înțelepciune, -scrie A. Dumitriu – ci chiar și bietul Sancho, prin inducție directă, este influențat de modul de a fi al stăpînului său. Și aceasta îl face să vorbească în proverbe și aforisme, încît el singur rămăne mirat”.

După una din interpretările comune, autorul spaniol ar fi intenționat să facă o satiră a romanului cavaleresc. Pentru George Călinescu, de pildă, Don Quijote ar fi fost un erou ridicol, deci “negativ”, care apoi, prin sensuri adiacente date de Cervantes, devine în mare măsură un erou “pozitiv”. Inițial el nu ar fi fost decît un om care, din cauza prea multor ore petrecute cu lecturile, a pierdut capacitata de orientare în lumea prezentului și de aceea se cheltuie într-o direcție himerică. Cumva pe aceeași linie, după publicarea traducerii lui Popescu-Telega, Serban Cioculescu scria în 1944 că Don Quijote oferă “o imagine patetic-caricată a eroismului moral, a idealismului”. În schimb, tocmai ceea ce George Călinescu credea a fi o “realitate care ar trebui just analizată”, apare în subtila și frumoasa interpretare oferită de Anton Dumitriu drept o răsturnare intenționat grotească a ordinii primordiale. După filosoful român, Don Quijote ni se impune ca un mare simbol, așa cum s-a impus o altă mască grotească a adevărului: în veșminte de batjocură și încoronat de spini, Christ ar fi tebuit să indice o realitate grotească. Și totuși el era cel care reprezenta Dreptatea, Binele și Adevărul, în vreme ce Pilat și marii preoți, înveșmîntați normal, reprezentau injustiția, răul și minciuna. Această apropiere dintre Christ și Don Quijote își capătă originalitatea datorită perspectivei grotescului. Paralela a mai fost făcută, dar în cu totul alt sens. După Ortega y Gasset, pentru care quijotismul ar ilustra sentimentul tragic al existenței pe linia lui Kierkegaard, Don Quijote ar fi un “Christ gotic, sfîrtecat de angoase moderne”.

Anton Dumitriu și-a intitulat eseul: Inversiunea condiției umane. Divizat în zece părți, el se deschide prin următorul verset biblic: “Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să le facă de rușine pe cele înțelepte” (I, Corintieni, 1, 27). Adevăratul erou al cărții, ne spune filosoful român, nu este Don Quijote care și-ar fi depășit cu mult creatorul, după cum credea M. Unamuno – ci este însuși Cervantes, care, grație unor experiențe tragice, a ajuns la niște cunoștințe ce depășeau înțelegerea contemporanilor. Don Quijote – umbra firavă și nedefinită pe care Cervantes o conduce cu subtilă înțelepciune prin diverse întîmplări – are de îndeplinit o misiune “hilariantă, într-o lume plină de seriozitate” Pe patul morții el spune: “Aș vrea să mor în așa fel ca să se știe că viața mea nu a fost atît de anapoda încît să las după mine faima unui smintit”. Dar el trebuia ca, prin faptele lui nebune, să facă de rușine “lucrurile înțelepte din lume”.

Pentru că a trăit mereu sub condiția lui reală (printr-o inversiune a realității) omul, notează Anton Dumitriu, a intrat într-un coșmar și se luptă cu realități de genul morilor de vînt. Față de idealul restaurării ființei umane, lumea numită reală nu este decît o iluzie, o lume a umbrelor din mitul platonic al peșterii. Într-o astfel de lume care își are valorile ei la fel de inconsistente ca și ea, pătrunde Don Quijote, nebun și înțelept ca o umbră purtătoare de idealuri platonice.

 

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-donquijote/

 

Advertisements