IsabelaVS-Noica3Andronache

IsabelaVS-Noica3Andronache.rtf./19 dec. 2014/25470 car./3784cuvinte.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu si Alexandru Dragomir în Cercul de la Andonache înființat de Noica

Sursa https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-noica3andronache/

Motto: “Nu cerem de la lume decât putința dezvoltării pacinice. Nu voim decât să putem fi un stat de cultură în această parte înăsprită a Europei” (M. Eminescu, 11 aprilie 1878, apud. Al Husar, Avem o misiune, 2004, p.271).

In plin cataclism, când lumea românească vândută imperiului sovietic prin Convenția de la Yalta din februarie 1945 (a se vedea N. Baciu, Yalta și crucificarea României, ed.I-a 1984 în engl., fr., germ.) se prăbuşea sub loviturile date pe la spate de „aliaţi”, Constantin Noica (1) împreună cu gânditorul creștin Mircea Vulcănescu (ambii din Școala trăiristă inițiată de profesorul de metafizică Nae Ionescu, curent filozofic „înmormântat” de dictatura culturnicilor vânători de idei „mistice” pe care să le declare „totalitare”), doctorandul Alexandru Dragomir (întors de studii post-universitare cu Heidegger) , şi alţi câţiva (printre care Nicolae Steinhardt, fost student al faimosului Nae Iosescu) se retrăseseră în domeniul filozofiei, discutând dialogurile platonice la Andronache, în casa cea nouă a filozofului Noica revenit de la Sinaia în București.

Cu dialogul Fedon fusese meditat la gracă veche Noica de poetul şi romancierul Constantin Fântâneru  (1907-1975), absolvent de limbi clasice împreună cu Dan Botta. Amintindu-și de Mircea Vulcănescu din perioada „Cercului de la Andronache”, dar si din timpul Asociaţiei „Nae Ionescu” în cadrul căreia s-au editat primele patru volume din opera inițiatorului Școlii trăiriste,  – prima școală de filozofie românească (v. Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : P. Țuțea, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu si Vasile Băncilă, Slobozia, 2000)  negată de ideologii comuniști de ieri deveniți cripto-comuniștii de azi (2) -, Noica va consemna la şaptezeci de ani că prietenul său arestat în 1946 era asemeni unei “stihii a naturii care trecea prin cultură” (C. Noica, O amintire despre Mircea Vulcănescu, în Almanahul literar, 1984, p.37).

Întors (pentru mobilizare) de la Freiburg unde lucrase cu Martin Heidegger la o teză despre Hegel (şi mai apoi scăpat cu viaţă din războiul românilor pentru Transilvania de Nord-Vest alipită de Hitler Ungariei în septembrie 1940), Alexandru Dragomir intentiona să facă un doctorat în Platon (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004). In interviul înregistrat de Fabian Anton pe 15 iunie 2000, Dragomir îşi amintea cum se fereau universitarii bucureşteni de idealistul Platon, la vremea când materialismul se lăţea cu aceiaşi viteză cu care închisorile se umpleau cu oameni nevinovaţi.

Întâi tânărul Alexandru Dragomir (1916-2002) s-a dus la Mircea Florian (1888-1960), desigur înainte ca profesorul sexagenar (3) să devină ţinta atacurilor  mercenarilor ocupantului sovietic, respectiv a staliniștilor Henri Wald si N. Tertulian (4) şi să fie înlăturat din învăţământul superior ca Lucian Blaga, Anton Dumitriu, Stefan Bezdechi, si încă vreo optzeci de personalități marcante ale culturii românești.

Refuzând a conduce un doctorat în Platon, fostul său profesor Florian l-a trimis la specialistul în limba elină spunându-i (în 1946) că “asta-i teză de elină, nu de filozofie”. De fapt însuşi Mircea Florian, în ultima sa carte publicată la Casa Şcoalelor în 1947, abordase dialogurile târzii ale filozofului grec, fapt pe care l-a plătit în 1952 cu arestarea “administrativă” (adică fără justificare de nici un fel) când a fost chinuit după gratii 8 luni în şir pentru felul nepotrivit în care prezentase dialectica la Platon şi la Lenin.

Pe Alexandru Dragomir elenistul D.M. Pippidi l-a refuzat afirmând contrariul spuselor lui Florian: “asta e o teză de filozofie, nu de elină” (5). In jurnalul ei, Jeni Acterian nota în 1946 cum îi vorbea Sănduc despre Platon, cu  “interes vibrant şi tragic”, disecând noţiunile cu o ezitare menită a atrage atenţia asupra “relativităţii oricărei afirmaţii care trece dincolo de un anumit plan”, trăsături ce-i amintiseră de marea personalitate a profesorul Nae Ionescu, singurul om de la care a “învăţat ceva” (Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, Bucureşti, 1991, p.434).

De la Chiriacu, moşia familiei sale care-i solicita din când în când prezenţa, Constantin Noica îi scria lui Mircea Vulcănescu pe 16 aprilie 1946: “Acum mă gândesc din nou la Lysis [manuscrisul va fi publicat după un sfert de veac de la scrierea lui] si la zilele când am să vă regăsesc” (6). Vulcănescu n-a mai fost de “regăsit”, fiind arestat la Arsenal între 18 mai şi 28 mai 1946, cînd a scris acel jurnal citat copios în filmul cripto-comunist difuzat de TV-Cultural pe 3 oct.2009, în timp ce imaginea mai arăta şi Aiudul, spre manipularea privitorilor ispitiți să creadă că viaţa lejeră din închisoarea de la Arsenal ar fi fost la fel cu cea din închisoarea din Aiud.

Pe 30 august 1946 Mircea Vulcănescu avea să fie din nou arestat, de astă dată până la moartea survenită în octombrie 1952 (v. Măriuca Vulcănescu, Desfăşurare cronologică, în vol. Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt, Bucureşti, Ed. Crater, 2000).

Sora filozofului Vulcănescu (urmând şi ea a fi băgată după gratii) notase că în 20 decembrie 1947 la Curtea de Apel procurorul ceruse achitarea lui Mircea Vulcănescu, condamnat la 8 ani într-un proces din 10 oct. 1946, dar suspendat din postul de Director al Datoriei Publice abia pe 11 iulie 1947 (vezi conferința Isabelei Vasiliu-Scraba despre farsa de proces în care a fost condamnat Vulcănescu, tinută la Biblioteca Metropolitană din București în ian. 2012 http://www.youtube.com/watch?v=xsi5wHC44AA ).

În decembrie 1947 încă mai era ministru de justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954) care urma să fie si el arestat în primăvara anului 1958. Pătrăşcanu dorea achitarea lui M. Vulcănescu despre care scrisese că muşcă din Dumnezeire ca viermele din fruct (v. L. Pătrăşcanu, Curente şi tendinţe în filozofia românească, Bucureşti, 1946 ; Ed. Politică, 1971). Pe 30 decembrie 1947 Regele a abdicat şi mercenarii ocupantului sovietic au proclamat “democraţia populară”, cu o constituţie din care nu lipsea rolul conducător al URSS. Ministru de externe era Ana Pauker iar ministru de justiţie Avram Bunaciu care l-a înlocuit pe Lucreţiu Pătrăşcanu asasinat în puşcărie de şeful Securităţii, agentul sovietic Ghe. Pintilie (Pantiuşa Bodnarenco).

In apărarea citită la procesul din octombrie 1946, când mascarada democraţiei regimului Petru Groza nu-si arătase încă adevărata sa față, Mircea Vulcănescu spusese că “fără dreptate nu este posibilă convieţuirea omenească”. In partea a doua a filmului cripto-comunist despre Mircea Vulcănescu difuzată pe 10 oct. 2009 la TV-Cultural, s-a extras acest citat, nespunându-se nimic despre contextul politic care i-a anulat din start orice conţinut de adevăr. Abuziva arestare a ministrului de justiţie Pătrășcanu, și chiar farsa de proces în care a fost condamnat Mircea Vulcănescu, au demonstrat cu prisosință lipsa dreptății. In contextul politic al acelor ani, si „conviețuirea” era o vorbă în vânt, prin nesfârșitele abuzuri, prin arestările pe întuneric si prin crimele comise în văzul lumii.

În 1946 revista “Fapta” publicase un grupaj de fragmente din scrierile comunistului J. P. Sartre. Mircea Vulcănescu -deşi fusese avertizat de un vecin care lucra la Frontul de Apărare Naţională că figurează pe lista celor ce urmează a fi arestaţi (7) -, în loc să se pună la adăpost de urgia vremurilor, a scris atunci, pentru cercul de la Andronache reunit în casa lui Noica, “Note împotriva filozofiei existenţiale a lui J.P. Sartre din punctul de vedere al Dimensiunii româneşti a existenţei” (inedit).

Cu doi ani înainte de marea trecere, Alexandru Dragomir l-a evocat (în 2000) pe fostul său profesor, Mircea Vulcanescu. La început pentru a spune că a făcut parte dintr-un grup de studenţi [Octavian Nistor, Mihai Şora, Jeni Acterian, Antoaneta Iordache/Bodisco, etc.] care au fost “foarte influenţaţi de Mircea Vulcănescu”. Apoi spre a ilustra ideea că în filozofie “nu cantitatea conteaza foarte mult”, ci calitatea gândirii. La vremea întâlnirilor din casa lui Noica de la Andronache, dintre multele studii şi articole publicate de fostul său profesor de etică prin reviste, Dragomir nu citise probabil decât studiile din cele două volume de Izvoare de filozofie, “care nu era o revistă de largă răspândire. Era un soi de volum de studii.” (v. Isabela Vasiliu-Scraba, A. Dragomir, înterviu comentat şi refăcut după cenzurarea sa în Observatorul cultural, în rev. „Asachi” din Piatra Neamţ, numerele din 2008 şi 2009; în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.6/2013, nr. 9/2013, nr. 10/2013, nr. 11/2013, nr. 12/ 2013, nr.1/ 2014, nr. 2/2014 și nr. 3/2014 ; în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, în nr. 275/ 2014). La publicarea interviului (înregistrat de Fabian Anton) în “Observatorul cultural” redacţia a falsificat pe alocuri dialogul, punând unele replici ale tânărului interlocutor pe seama lui Alexandru Dragomir (8).

Ne referim la opinia tânărului Fabian Anton după care gândirea filozofică a lui Mircea Vulcănescu ar fi de citit în cele 5 volume scoase de Marin Diaconu. In realitate, Alexandru Dragomir credea că gândirea fostului său profesor de etică n-ar fi ilustrată decât de lucrările publicate în timpul vieţii lui Mircea Vulcănescu. Tipărirea de lucrări neterminate, de schiţe şi de ciorne păstrate de familie nu putea să-i aducă filozofului martirizat la Aiud decât mari deservicii, mai ales că repunerea sa în circuitul cultural după jumătate de secol s-a început cu ciorne publicate înaintea oricarei alte scrieri finisate de autor (v. nefericitul volum scos de Marin Diaconu la Editura Fundaţiei culturale române în 1991, ca o primă “victorie” post-comunistă).

Odată cu întâia publicare integrală a interviului luat de Fabian Anton lui Alexandru Dragomir (în revista “Asachi”, Piatra Neamț, din 2008 şi 2009) am restabilit, după înregistrarea de pe casetă, replicile modificate de “Observatorul cultural”. Intregul dialog pe care l-am comentat pe alocuri a fost republicat în revista „Acolada” din Satu-Mare (în nr. 6/ 2013, nr.9/2013, nr.10/2013, nr. 11/2013, nr.12/2013, nr.1/2014, nr.2/2014 și nr.3/2014) și în „Tribuna” din Cluj-Napoca, nr.276/2014. Din înregistrare a reieșit că Alexandru Dragomir (în mod indirect şi politicos) nega existenţa unei gândiri autentice la Pleșu, Liiceanu, Marin Diaconu, Sorin Vieru, cei care l-au frecventat întâi pe Noica la Păltiniș (9), apoi pe el. Într-un mod cât se poate de direct, filozoful Dragomir a spus însă că «Noica nu a avut influență față de Liiceanu, Pleșu, etc.», lucru pe care-l sesizase însuși Noica în prefața la EPISTOLAR (vezi „Tribuna” din Cluj-Napoca, nr.276/2014, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-2Partea7sfINTERVIUAlxDrag.htm ).

Marginalizat prin teroarea ideologiei statului polițienesc, C-tin Noica îi scria lui Alexandru Dragomir pe 18 decembrie 1949 că este “cel mai înzestrat cap filozofic” pe care l-a întâlnit. In vara anului 2000, fostul elev al lui Mircea Vulcănescu spusese că (în ce privește filozofia) în ţara orbilor, chiorul este împarat. In sensul că el, Alexandru Dragomir, este «cel mai mare» filozof pentru că între contemporanii români de care are ştiinţă, gândirea sa nu are concurenţă. Despre profesorul său M. Vulcănescu, Alexandru Dragomir spunea că şi “daca ar fi rămas numai Dimensiunea românească a existentei (1944),  numai asta de ar fi să o iei si să o interpretezi si tot ai avea destul material pentru a-ti da seama si cine a fost Vulcănescu, si ce largi posibilităţi si orizonturi deschide gândirea lui” (v.Alexandru Dragomir, interviu din iunie 2000 publicat de noi în rev. Asachi, Piatra Neamţ, 2009).

Fără a da semne că l-ar fi interesat vreodată orizonturile deschise de gândirea lui Mircea Vulcănescu, trecută de el mereu sub tăcere, într-o emisiune de radio difuzată pe 3 aprilie 1995 Andrei Pleşu se auto-imagina păşind pe urmele “modelului cultural” oferit de filozof (v. CD-ul din vol. Mircea Vulcănescu, Cuvinte pentru fratele rămas departe, Buc., 2004 şi rev. Manuscriptum 1-2/ 1996, p.107-111; ). Sigur, în “modelul Vulcănescu” fostul comunist nu cuprinsese arestarea fără de vină a filozofului ucis de gardianul care l-a pedepsit să stea dezbrăcat o noapte întreagă la temperaturi de îngheț. Fiindcă, așa cum stă scris pe cărțile lui Vulcănescu, pentru fosta Editură Politică devenită Humanitas condamnarea lui Vulcănescu nu ar fi fost făcută într-o farsă de proces.

Povestea cu încarcerarea drept pedeapsă pentru îndrăzneala lui Mircea Vulcănescu de a-i învăţa la Aiud româneşte pe gardienii maghiari a notat-o Titus Bărbulescu: “A doua zi dimineaţă, M. Vulcănescu devenise un sloi de ghiaţă, după o noapte petrecută pe un ger de –20 de grade. Aşa l-au aflat şeful temnicerilor de altă limbă, şi tovarăşii săi, a doua zi dimineaţa. Ţurţure de ghiaţă, cu ochii deschişi, mort cu ochii vii. Se făcu ziuă, dădu soarele. Din ţuţurele cu ochii vii, s-a toropit atunci o lacrimă; apoi alta, alta, prelingându-se şi împreunându-se în sânul mumei-fire cu cele  ale osândiţilor de limbă românească, în acea dimineaţă de iarnă, când aceştia şi-au luat rămas bun de la răposatul Mircea Vulcănescu, închinându-se, şoptind: Să-i fie ţărâna uşoară şi Dumnezeu să-i ierte pe călăi –căci numai de la El poate veni iertarea…De la cea mai frumoasă inteligenţă românească pe care norocul m-a învrednicit s-o cunosc”  (v. prefaţa lui Titus Bărbulescu la vol.: Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 1999, p.17).

Probabil că ceea ce i-a reţinut atenţia aşa-zisului discipol al lui Noica (dezinteresat de gândirea lui Mircea Vulcănescu şi de filozofia noiciană) a fost constatarea că “modelul cultural Vulcănescu” nu presupune scrierea prea multor cărţi, întrucât filozoful asasinat la Aiud  “n-a lăsat foarte mult în planul operei” (v. A. Pleşu în rev. Manuscriptum, 1-2/1996), la capitolul cantitate simţind o oarecare înrudire. De aceea s-a si grăbit cu traducerile si apoi cu volumele omagiale. In primul an de existenţă al Institutului de Istoria Religiilor,  în marginea operei formată din câteva eseuri cuprinse în două cărţi de cca. 250 de pagini (Andrei Pleşu, Limba păsărilor, 1994 şi Despre îngeri, 2003), doi salariati ai noului Institut condus de Pleşu s-au îndemnat unul pe altul să scoată cu grăbire două volume omagiale: Mihai Neamţu şi Bogdan Tătaru Cazaban (coord.), In Honorem Pleşu, Ed. Humanitas, 2009 şi Essays in honour of Plesu, Zeta’s book, 2009, lansate pe 22 aprilie 2009. Iată şi specialiștii în filozofia religiilor care-l omagiază pe directorul Institutului de Istoria Religiilor „adăpostit sub cupola Academiei”: Dan C. Mihăilescu, Vladimir Tismăneanu, H.R. Patapievici, Andrei Oişteanu (nepotul lui L. Răutu),  Anca Oroveanu (fata lui Leonte Răutu), Gabriel Liiceanu, cei doi salariaţi care au coordonat volumele şi alţii.

Dar  “modelul Mircea Vulcănescu” trebuie să-i fi plăcut lui Andrei Pleşu şi fiindcă filozoful a spus înainte de moarte “să nu ne răzbunaţi”, dovedind astfel o “împlinire etică”. Această „etică” i-ar fi plăcut lui în mod special. Fiindcă filozofia aducătoare de libertate spirituală (apud. Noica) îi păruse lui Pleșu produsul unor minţi reci, insuficientă şi evazionistă, iubind reprezentanţii geniali ai omenirii dar fugind de salvarea obligatorie a tuturor oamenilor atât de frumos explicată de etica materialist-dialectică (v. Andrei Pleşu, Minima moralia, 1988, p.97-102 şi A. Pleşu în Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.177). După propriile-i afirmaţii, sfinţenia lui Vulcănescu [ucis ne-ndelete prin bătaie, frig, foame şi lipsă de asistenţă medicală (10) la Jilava şi Aiud] l-ar fi inspirat pe tânărul comunist când acesta a schiţat (în cadrul mai larg al eticii comuniste) o „morală”  prin câteva eseuri tipărite de revista Viaţa Românească. Preferată îi era la patruzeci de ani etica în doi timpi desfăşurată în jurul cuplului lumină-întuneric, spirit solar şi spirit selenar, care, desigur, nu i-au amintit de spiritele luminate (Mircea Vulcănescu, Alexandru Maecu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, George Brătianu, Traian Brăileanu, Ştefan Neniţescu, C. Noica, Dinu Pillat, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, dr. Nicolae Roşu, George Fotino, Barbu Solacolu, Alexandru Marcu, Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Costache Oprişan, Sergiu Mandinescu, Dumitru Murăraşu, Paul Sterian, Dimitrie Cuclin, Sergiu Dan, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Al. O. Teodorescu, Mircea Florian, Alice Voinescu, N. Balotă, Ovidiu Cotruş, Horia Stanca, Marcel Petrişor,  Al. Paleologu, Emil Manu, Radu Cioculescu, Benedict Ghiuş, I.D. Sârbu, etc.) schingiuite în întunericul puşcăriilor.

Se pare însă că, în opinia lui Pleșu, “înrudirea” sa cu M. Vulcănescu nu s-ar limita la cantitativul redus al operei. Ar mai exista și cealaltă conexiune, cam scremută, evidenţiată la Radio în 1995 chiar prin invocarea Moralei sale minime din 1988. Deşi trasă de păr, conexiunea aceasta a fost, ca să spunem aşa, reactualizată în 2004 prin volumul de la centenarul nașterii lui M. Vulcănescu în care s-a cuprins pe CD interviul difuzat pe unde radio cu zece ani mai înainte (11). Ocazia de a invoca texte ale comunistului Plesu fără nici o legătură cu eseistica filozofică a lui Mircea Vulcănescu nu se putea rata cu nici un chip!

In filmul despre Mircea Vulcănescu din 3 oct. 2009 de la TV-Cultural, în decorul oferit de personalitatea gânditorului religios s-a fructificat iarăşi un oarecare  prilej (la fel de tras de păr ca şi acela invocând morala minimă din 1988) spre a se fixa în capul telespectatorilor  profilul de “angelolog” al omagiatului director, prin cele două volume scoase în 2009 de salariații săi de la Institutul de Istoria Religiilor înființat în 2008. În filmul realizat de Vasile Alecu pretextul l-a constituit “oglindirea”.

Intr-adevăr, pe când se întâlneau în casa lui C. Noica de la Andronache tânărul Alexandru Dragomir a citit un studiu scris pentru publicare (Despre uitatul în oglindă) şi rămas nepublicat pe motiv de perspectivă anacronică. In nişte ciorne alcătuite  după lectura studiului, Mircea Vulcănescu a schiţat pe trei pagini o “replică valorând cât un tratat despre speculaţie (de la speculum, oglindă)”, îşi amintea Constantin Noica (v. O amintire despre Mircea Vulcănescu, în Almanahul literar, 1984, p.36).

In filmul despre M. Vulcănescu dat la pe 3 oct. 2009 la TV-Cultural, după ce Ioana Diaconescu este arătată în oglindă, se invocă mintenaș foile scrise de Mircea Vulcănescu în 1945-1946 pe tema oglindirii. Apoi se supralicitează situaţia, avansându-se ipoteza fantezistă că filozoful Mircea Vulcănescu ar fi intenţionat să scrie un întreg tratat de metafizică a oglinzii, dar n-a mai apucat. După această minciună se îmbulzesc şi îngerii lui Pleşu. Fosta colegă de liceu a lui Andrei Plesu citează din cursul despre îngeri ţinut de ministrul culturii post-decembriste fraza cu îngerii care oglindesc chipul lui Dumnezeu. Pentru că în fragmentul citat se află cuvîntul “oglindire” poeta arătată în oglindă spune fără să clipească o nouă minciună: Anume că Andrei Pleşu ar fi reluat „creator” idei ale filozofului Mircea Vulcănescu.

Nimeni nu s-a întrebat, cum i-au trecut prin minte poetei Ioana Diaconescu fantasmagoriile cu “idei de-ale lui Vulcănescu pe care Pleşu le-ar fi preluat creator”. Căci atât arta cinematografică, cât şi fanteziile poetice nu necesită nici o argumentare. Doar manipularea şi-a atins scopul. Fiindcă latura de așa-zis “angelolog” a fostului comunist călcând „la zenit” în urma modelului solar stins în zorii zilei de 28 octombrie 1952 nu fusese suficient de bine scoasă la lumină. Deşi omagiată în același an de tovarăşi critici şi mai puţin critici, faţeta sa de „angelolog” ar fi rămas cumva în umbră, stingheră, dacă n-ar fi  fost iluminată indirect de un filozof martir folosit fără jenă în acest scop.

 

Note:

  1. v. Scrisori din Câmpulung. C-tin Noica-Gh. Staicu, ediţie îngrijită de Ioan Crăciun şi Adina Ştefan, Bucureşti, Ed. Ars Docendi, Univ. din Bucureşti, 2009. Din corespondenţa lui Constantin Noica cu economistul Gh. Staicu aflăm că filozoful n-a apucat să se bucure de casa pe care o construise la Andronache decât doi ani. Dar şi că pentru Noica cei doi ani fuseseră “esenţiali” (v. scrisoarea din 19 febr.1952), poate si datorită ultimelor sale întâlniri cu Mircea Vulcănescu.
  2. La fișa „Isabela Vasiliu-Scraba” din Wikipedia.ro administratorul MyComp cenzurează precizarea că filozoful Nae Ionescu a fost „întâiul creator de școală filozofică românească” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro citită printre rânduri, în rev. „Vatra veche”, Târgu-Mureș, Anul VI, 2 (62)/2014, pp.46-60, sau http://www.scribd.com/doc/171896306/Isabela-Vasiliu-Scraba-Wikipedia-ro )
  3. vezi Cronobiografia alcătuită de A. Michiduţă în volumul în care s-a tipărit cursul (iniţial litografiat) de Introducere în  filozofie ţinut de Mircea Florian în 1930-1931 (Philosophia perennis, Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2004, p. 41).
  4. vezi Henri Wald, O istorie burgheză a dialecticii (referitoare la volumul : M. Florian, Dialectica de la Platon la Lenin, Ed. Casa Școalelor,1947) si N. Tertulian, Profesorul M. Florian reprezentant al reacțiunii filozofice în universitatea românească, ambele texte fiind caracteristice atât începutului de regim comunist cât si începutului de regim post-comunist (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii săi, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul XIII, Nr. 150, iunie 2014, pp.10148-10149, sau http://www.scribd.com/doc/225083365/Isabela-Vasiliu-Scraba-EliadeDetractori , ori http://www.omniscop.ro/eliade-si-detractorii-lui-sau-rafuiala-oamenilor-de-rand-cu-omul-superior/ ).
  5. v. Alexandru Dragomir: “Din ianuarie 1945 şi până la pensionare am fost pierdut pentru filozofie, pentru propriile mele interese”, fragment din interviul din anul 2000, în rev. Asachi, Piatra Neamţ, Nr.3/239 din 2008, p.5, sau http://www.omniscop.ro/iii-alexandru-dragomir-din-ian-1945-si-pana-la-pensionare-am-fost-pierdut-pentru-filosofie-pentru-propriile-mele-interese-interviu-din-iunie-2000-refacut-de-isabela-vasiliu-scraba-dupa-c/ .
  6. Scrisoarea lui C-tin Noica s-a publicat în rev. „Manuscriptum”, 1-2/1996, Anul XXVII, număr special Mircea Vulcănescu, p.294.
  7. cf. Măriuca Vulcănescu în filmul “Mircea Vulcănescu”, partea I-a, TV Cultural, 3 oct. 2009. După arestarea ei la 18 ani, exact în anul când rămăşiţele pământeşti ale filozofului martirizat la Aiud urmau a fi aruncate la grămadă în Râpa Robilor, Mariuca Vulcănescu va suferi doi ani de detenție. În cripto-comunismul de după 1990 ea a avut bucuria să vadă tipărite scrieri ale tatălui său, amânate ani de zile de editurile comuniste, să dea interviuri, să participe la emisiuni televizate, iar în filmul difuzat pe 3 oct. 2009 de TV-Cultural Mariuca Vulcănescu a avut multe intervenţii extrem de interesante. Din amintirile ei s-a putut afla că până la condamnarea tatălui ei (din februarie 1948), în închisoarea Văcăreşti au fost permise vizitele în fiecare vineri, că pe fişa de arestare era trecut “apolitic” şi că după condamnarea definitivă, Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit de icter din cauza nedreptăţii suferite.
  8. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Falsificări la publicarea în „Observatorul Cultural” a ultimului interviu al filozofului Alexandru Dragomir, în rev. „Argeș”, Pitești, An X (XLV) nr. 5 (335) / 2010, pp. 22-23, sau http://www.scribd.com/doc/189933584/Isabela-Vasiliu-Scraba-AlexDragomir-falsificat .
  9. vezi Isabela Vasiliu-Scraba,Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22 ;  http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm, precum siHimera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, în rev. „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 ; sau  http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20discipolatului%20de%20la%20Paltinis%20de%20IVS.htm
  10. Dintr-un document arătat pe fugă (în partea a doua a filmului despre M. Vulcănescu difuzat de  TV-Cultural în 10 oct. 2009) reieşea că deţinutului Mircea Vulcănescu spitalizarea i-a fost refuzată fie de Pantiuşa Bodnarenco, fie de generalul NKVD Boris Grumberg, alias Alexandru Nicolschi (adjunct al şefului Securităţii) pe cererea unde era precizat diagnosticul de pleurezie. In urma bătăilor de la Jilava, lui Mircea Vulcănescu i-a intrat o coastă în plămân, ceea ce a dus apoi la pleurezie. Rezoluţia negativă nu a fost arătată. S-a spus numai că cererea (refuzată) era făcută să primească aprobare de la Seful Securităţii. Din jurnalul lui Petre Pandrea (p.232) aflăm că totusi M. Vulcănescu a ajuns la Spitalul Penitenciar Văcăresti, unde i s-au scos din plămâni 800 de grame de puroi. „Organismul rezistent s-a refăcut. Când am intrat eu /…/ Mircea Vulcănescu pleca cu duba la Aiud, refăcut” (Crugul mandarinului. Jurnal intim. 1952-1958, Ed. Vremea, Bucuresti, 2002, p.233).
  11. Emisiunea radiofonică din 3 aprilie 1995 cu interviul luat lui Andrei Pleşu de Claudia Tiţa a fost imprimată pe unul din cele două CD-uri insoţind volumul scos de Societatea Română de Radiodifuziune (Cuvinte pentru fratele rămas departe, 2004) cu ocazia centenarului naşterii lui Mircea Vulcănescu.