Abuz-Imaginatie

ISABELA VASILIU-SCRABA

ABUZ DE IMAGINAȚIE «în strictă perspectivă istorică» despre «prizonieratul» lui Mircea Eliade în istorie

 

« Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excepțional de puternic, dar și hotărât să întrebuințeze orice mijloc pentru a ne desființa spiritualicește   și culturalicește, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila »

Mircea Eliade, 1953

 

Luată dintr-o recenzie stufoasă și teribil de laudativă la adresa cărții dom-nului Florin Țurcanu (n.1967) despre Mircea Eliade, sintagma «în strictă perspectivă istorică» ar fi menită a sugera covârșitoarea pondere a obiectivității în cadrul unei «reflecții istorice degajată de tulburări afective și de afectivități tulburate», cum scrie dl Mircea Iorgulescu. Cu asemenea precizări, autorul recenziei publicate în revista «22» din 6-12 ian. 2004 (p.15) pare a înclina spre o interpretare binară de tipul lumină-întuneric, adevăr al rațiunii și neadevăr al unei rațiuni subminată de factorul afectiv. Aceasta reiese din opoziția în care s-ar situa claritatea rațiunii față de întunecimea provocată de tulburarea lucidității prin amestecul nedorit al sen-sibilității.

În subsidiar, o asemenea viziune – ținând de ceea ce Constantin Noica numea «logica lui Ares» – nu este străină ideii de represiune, cenzură, dogmatism. Fiindcă ea așează pe poziție diametral opusă «adevărul obiectiv» și adevărul «subiectiv». De-o par-te ar sta deținătorii -bine mediatizați – ai minciunii instituționalizate numită «a-devăr obiectiv», obținut în mod infailibil prin intermediul unei rațiuni despărțite de sensibilitate; de partea opusă cei care gân-desc «subiectiv», aflându-se din această cauză pe calea erorii.

Când făcuse separarea între intelect și «sensibilitate», Immanuel Kant a avut înțelepciunea să pună de-o parte rațiunea de resortul căreia să țină Adevărul (cu A mare), singurul Adevăr desprins de subiectivitatea omenească(1). Tot restul era amestec nede-cis de subiectivitate și obiectivitate. Mai mult chiar, pentru filosoful german, separarea intelectului de sensibilitate se producea cumva în domeniul purei teorii, fiindcă în plan operativ cele două acționau împreună. Să vedem însă care ar fi adevărurile «obiec-tive» scoase la lumină de recentul biograf al lui Mircea Eliade. Dacă începem cu titlul cărții, Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire (Préface de Jacques Julliard, La Découverte, Paris XIII, 2003), «obiectivă» ar fi opinia celor care l-au tot culpabilizat pe Mircea Eliade pentru că din circa 1000 de articole pe teme culturale publicate în România interbelică, vreo zece au perpetuat vagi ecouri ale discuțiilor politice din vre-mea tinereții sale. În schimb, «subiectivă» ar fi părerea marelui istoric al religiilor, după care cel ce scrie, creatorul în plan cultural, nu are timp de sforăraie politică. Bine cunoscuta frază lui Mircea Eliade: «Creația este răspunsul pe care îl putem da terorii istoriei» (2) mai conține însă ceva, pe lângă refuzul de a da apă la moară calom-niatorilor mereu dispuși să-l terorizeze cu afirmații în vânt. Și acel ceva este invitația la lectura operei sale, invitație neonorată de niciunul dintre detractorii săi.

Cu referire la nenorocul românilor cotropiți de Imperiul Rusiei sovietice, pe 24 sept. 1963 M. Eliade nota că «soarta revelată oracular nu poate fi schimbată», și că elitele culturale românești «s-au recunoscut în destinul ciobanului din balada Miorița»: ele au continuat să creadă în cultură și să creeze, «ca și cum istoria n-ar exista gata să-i sfarme și să-i anihileze». O astfel de atitudine, mai consemna el,   poate fi privită ca o «exaltare a morții în termeni nupțiali».

Alăturându-se de ceata «obiectivi-lor», pe cât de gălăgioși, pe atât de insigni-fianți în plan cultural, dl. Florin Țurcanu s-a grăbit și el să-l încondeieze pe Mircea Eliade drept «prizonier al istoriei», cu «o-biectiva» precizare (de conținut ideatic nul) că «nici Eliade, nici opera lui nu pot fi reduse la alegerile și la sensibilitățile lui politice».(v. Florin Țurcanu, Cuvânt înainte, la volumul: Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire, La Découverte, Paris XIII, 2003). Fost bursier (vreo 3 ani) al Colegiului Noua Europă (NEC) unde somnambulismul mitologizant axat pe «imaginarul colectiv» (și bolnav) al românilor este privit drept adevăr istoric având cea mai deplină «o-biectivate», dl Florin Țurcanu se dorește a fi la fel de «obiectiv» ca și istoricul Lucian Boia. Poate de aceea se avântă în teoria «imaginarului anti-semit», nedemonstrată și nedemonstrabilă, dar «obiectivă» și, vezi Doamne, aptă să ne explice istoria ultimelor două secole. «În strictă perspectivă is-torică», țăranul român adus la exasperare din cauza nemiloasei exploatări, n-ar fi început în 1907 răscoala pe «Fischerland». Cu același succes (dinainte asigurat) cu care d-na Ruxandra Cesereanu se ocupă de himera «imaginarului violent al români-lor»(3), dl Florin Țurcanu ține să descopere, chiar să pună degetul în modul cel mai «obiectiv» pe «imaginarul anti-semit» al românilor. Într-un capitol al cărții sale despre «prizonieratul istoric» al lui Mircea Eliade, el consemnează cum, într-un plan pur imaginar (subl. ns.), «încă din secolul al XIX (…), țăranul, purtător al valorilor naționale, reprezenta principala victimă a evreilor» («Dès les XIX siècles, dans l’imaginaire antisémit roumain, le paysan, porteur des valeurs nationales, représantait la victime principale des juifs», Florin Țurcanu, Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire, 2003, p. 179). Cum ușor se poate sesiza, himera «imaginarului colectiv» care bântuie capetele bursierilor de la «Colegiul Noua Europă» (condus de dl Andrei Pleșu) este una și multiplă, fiind una ca «imaginar colectiv» și multiplă ca divizată și subdivizată după rase și etnii. Semnificativ ar mai fi și faptul că autorul escamotează covârșitorul procent (de 90% din populația țării) reprezentând țărănimea română (4) și scrie despre «purtătorul valorilor naționale românești» ca despre o invenție livrească, ținând de domeniul «imaginarului colectiv». Dar încă și mai remarcabil ne pare locul de unde am extras fragmentul pe care l-am citat. Despre «l’imaginaire antisémit roumain», dl. Florin Țuranu scrie -cu cea mai mare convingere și fără nici o urmă de umor -, chiar la capitolul pe care el l-a intitulat: «Criterion». Or, se știe bine că la simpozi-oanele Asociației de arte, litere și filosofie «Criterion» nu au conferențiat doar Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Dan Botta, Paul Sterian, Tudor Vianu, Petru Comarnescu, C-tin RădulescuMotru, Emil Cioran, C. Noica, C. Floru, Alexandru Dima, etc., cu toții interesați de un posibil dialog între valorile culturale românești și cele europene, prin acele două cicluri organizate în paralel, unul de conferințe pe tema culturii românești și altul pe tema culturii europene. De la bun început, deschiderea către dialog și confruntarea argumentată a unor teze   opuse a fost în mod cinic folosită de un Bellu Silber sau un Ion Călugăru, comuniști dispuși a transforma dialogul cultural (pe tema lui Lenin, de ex.) în tărăboi politic. Dacă dezbaterile publice ale Aso-ciației «Criterion» au fost interzise de autorități, vina nu o poartă «imaginarul anti-semit», pe cât de himeric, pe atât de mediatizat după 1989 în campania de culpabilizare a românilor, ci mitingurile organizate de comuniști (5) din fața sălilor unde Asociația își ținea conferințele. Supe-rioara toleranță a criterioniștilor, indiciu indubitabil al forței lor morale, fusese interpretată în mod greșit drept atitudine filo-comunistă (6). Fapt de care nimeni nu vorbește.

 

Note Și comentarii marginale

         

  1. 1. Referindu-se la gândirea lui Im. Kant, Lucian Blaga considera că cele trei Idei ale rațiunii: libertatea, nemurirea sufletului și Dumnezeu-, sînt niște «ferestre ale credinței».

Petre Țuțea evidențiază însă deformarea modernă a termenului de «rațiune». Pe fundalul acelui amestec nedecis de obiectivitate și subiectivitate ce caracterizează cunoașterea omenească, dacă presupunem că «tot ce este real este rațional», cele trei Idei ale rațiunii capătă statutul de ficțiuni, «iar religia rațiunii devine morală». (v. Petre Țuțea, Bătrânețea și alte texte filosofice, p. 80, Editura «Viitorul românesc», București, 1992. Postfață de Ion Papuc).

  1. 2. v.Mircea Eliade, L’Epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Claude-Henri Rocquet), Paris, 1978; ÎNCERAREA LABI-RINTULUI, traducere și note de Doina Cornea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 85.
  2. 3. În râvna post-decembristă a repro-gramării / deprogramării creierelor prin manipularea lor mediatică, «imaginarul» a devenit ultra rapid un clișeu instituționalizat, o himeră «studiată științific», existând -fără glumă-   Centre de cercetare a imaginarului -la Cluj și la București. Dată fiind carența de cultură filosofică a «deprogramatorilor», și compensarea ei printr-un abuz de clișee, s-a atins chiar ridicolul «deconstrucției» mitului mioritic, care, vezi Doamne, ar fi reprezentativ, prin ideea de fra-tricid, pentru «mentalul românesc».

Iar de aici (în cădere liberă) s-a ajuns la «Imaginarul violent al românilor», titlul ultimei cărții a clujencei Ruxandra Cesereanu publicată nu de mult la Editura Humanitas a d-lui Liiceanu.

  1. Filosoful Octavian Vuia vorbea (într-una din conversațiile avute cu Nicolae Stroescu Stînișoară) despre «ideea că marea realitate și singura autentică este țărănimea, ca rădăcină, nu ca clasă, a tuturor păturilor și categoriilor sociale românești» El   amintea că această idee a fost pentru prima oară formulată de istoricul Nicolae Iorga, după cum bine observase filosoful Nae Ionescu într-un articol de-al său (v. Octavian Vuia, Întâlnire cu oameni și idei, Ed. Jurnalul literar, București, 1995, p.56).
  2. 5. Din 1924 scos de guvernul liberal al lui I. C. Brătianu în afara legii, Partidul Comunist din România era considerat drept organizație politică aflată în serviciul unei puteri străine, după ce se dovedise amestecul comuniștilor în răscoala de la Tatar-Bunar (12-15 sept. 1924) și după actul terorist de la 8 decembrie 1920 când, la ordinul Partidului Comunist, Max Goldstein a pus o bombă în Parlamentul României, omorând un episcop și doi senatori. Se spune că la farsa de proces intentată de sovietici Ministrului de Justiție al țării ocupate, Lucrețiu Pătrășcanu și-a cerut iertare poporului român pe care «l-a indus în eroare timp de 25 de ani de activitate politică comunistă. Prin această activitate a fost, fără să-și dea seama, un instrument al trădării națio-nale, pentru că s-a pus fără să știe în serviciul Moscovei» (v. Petre Pandrea, Crugul manda-rinului. Jurnal intim 1952-1958, Ed. Vremea, 2002, ediție îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea, p. 217).
  3. «Anti-semitismul se confundă în mare parte cu anti-comunismul», consemna N. Crainic în Puncte cardinale în haos (Ed. Timpul, 1996, p. 43; prefață de Petru Ursache; ediția I-a 1936).

Când Țara era ciuntită iarăși de Basa-rabia fiind și împânzită de trupele Imperiului sovietic, comunistul Ion Călugăru, după ce a citit în «Universul literar» o recenzie elogiind DIMENSIUNEA ROMÂNESCĂ A EXISTENȚEI, s-a gândit să scrie în «Scânteia» ( febr. 1945) că acest studiu filosofic a lui M. Vulcănescu (apărut în martie 1944), n-ar fi altceva decât o «apologie a imperialismului românesc». Iată, așadar, prin ce zone s-ar afla misterul tăcerii unor foști comuniști, deveniți după 1990 vedete culturale.

Advertisements