IsabelaVS-AureDecei

IsabelaVS-AureDecei/21aprilie2017/ 55383car.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/

Motto : “Lucrul cel mai greu de ajuns…este să poți rămâne liber, să fii un om liber, desfăcut de orice grupare, de orice partid, de orice fel de mafie mai mult sau mai puțin secretă” (V. Horia, Memoriile unui fost săgetător, 2015, p.207). „Scriitorii noștri de proză…au început de a publica …din grija de a nu fi astăzi inactual și periculos ceea ce ieri era actual și legal. Ca și cum literatura ar fi o instituție parlamentară sau ca și cum calitatea de romancier ar fi identică aceleia de șef de birou sau de prefect de poliție, funcții care implică un anumit grad de adeziune politică” (Vintilă Horia, Invitație la romanul italian, Viena, nov. 1941).

 

REZUMAT DE IDEI: Urmărirea lui Noica și trâmbițarea himericei Școli de la Păltiniș negată de filozof. Proiecte de ispitire securistă a trei mari exilați. Două proiecte eșuate și unul finalizat: răpirea istoricului Aurel Decei. Personalități din țară silite să facă jocul Securității: acad. Dr. Iuliu Hațieganu (proiectul „Aurel Decei”), ex-acad. Nichifor Crainic (proiectul „Vintilă Horia”) și filozoful trăirist C-tin Noica (proiectul de aducere în țară a lui Mircea Eliade). Prețuirea lui Vintilă Horia în Spania si marginalizarea fostului deținut politic Noica, folosit doar ca fundal pentru înălțarea unor statui de mucava. Perpetuând ecoul spaimei dogmaticilor „în fața libertății conștiinței” (M. Nițescu) „rozătorul” Sorin Lavric scrie despre Memoriile unui fost săgetător „trăgând iepurește cu ochiul la puternicii zilei”. Pe traiectoria unei idei noiciene, Lavric uită a-l cita pe Noica. Universitarul Lavric reiterează aversiunea culturnicilor comuniști față de „miracolul inteligenței, al talentului și al personalității” primului laureat ne-francez al celui mai prestigios premiu literar din Franța.

 

„Dacă ar fi apucat să-și citească dosarul, Noica l-ar fi repudiat”, scria Sorin Lavric în postfața unuia din volumele din seria Noica în arhiva Securității (Ed. M.N.L.R., 2009, p. 338), fără a-și da seama că însuși Jurnalul de la Păltiniș (1983) a fost, ca să zicem așa, o primă „selecție” din urmărirea pe ascuns a filozofului care fusese bătut cu bestialitate și făcuse șase ani detenție politică pentru manuscrisul unei cărți despre Hegel dat spre publicare lui Zigu Orenstein/Ornea angajat al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă, unica editură pe care a avut-o de ales în 1957 (vezi I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007; precum și Luciana Pop, Constantin Noica şi criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007; ambele apărute după selecția Noica în vizorul Securității, din „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277), 14 iulie 2005; „Zigu Ornea îl denunță Securității pe Noica și-l aruncă în pușcărie”, scria în 2016 și I. Țicalo în art.: Dimensiunea creștină a operei lui Noica, vezi „Bucovina literară”, nr. 5-6 (303-304), mai, iunie 2016, p. 59).

În toamna lui 1983 Jurnalul de la Păltiniș a fost citit și repudiat de Noica, precum bine s-a văzut în documentele de arhivă securistă publicate după un sfert de secol. „Lui Noica i-am admirat curajul de a fi rămas pe poziție aici, deși scria parcă liber. Ne întâlneam la Schitul Păltiniș și la Sibiu…și am avut câteva momente de respiro duhovnicesc” (Mitropolitul Antonie Plămădeală, în rev. „Jurnalul literar”, București, 9 iunie 2005). Cu toate acestea, după sita materialist-comunistă prin care a fost trecut Noica întâi de Liiceanu (și A. Pleșu) prin Jurnalul de la Păltiniș (Ed. Cartea românească,1983) „scos la lumină” de Ion Ianoși (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a Vilei Noica de la Păltiniș, http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/ ), – apoi chiar de plagiatorul Ion Ianoși (dovedit în 1995 plagiator după Rodica Croitoru prin „România liberă” scoasă de Petre Mihai Băcanu) îndeaproape urmat de doctoranzii săi de după 1990 -, filozoful Noica a sfârșit prin „a fi învins de sistem”, cum i-a prezis un fost deținut politic, scriitorul Nicolae Balotă.

In postfața selecției din dosarul de urmărire a filozofului marginalizat publicată de Muzeul Literaturii, „rozătorul” Lavric (care pe sine se vede „șobolan” sau „iepure fricos”, cf. „Formula As”, nr. 952/ 2011) și-l imaginează pe Constantin Noica în rolul de „agent de influență al Securității” trimis la Paris să-l cheme „acasă” pe Mircea Eliade (Noica în arhiva Securității, 2009, p.340 ; despre marginalizarea lui Noica vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “humanist”, vezi „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 /42, aprilie 2011, p.16 ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/ ). Fiind și doctor în filozofie, despre gândirea noiciană (la înțelegerea căreia n-a ajuns nicicând) iepurele fricos scrie că „tiparele ideologice succesive” s-ar fi „impregnat vizibil în cărțile sale” (S. Lavric, Postață, p. 337).

În interviul pe care i-l luase Petru Cârdu, Noica a descris oarecum „matricea stilistică” a întregii sale opere atunci când a precizat cu filozofică limpezime că „tot ce e bun, tot ce e cultură, iese din timp”, iar timpul, istoria și politica sunt trei lucruri care, fără nici o pierdere, „ne pot lăsa indiferenți” (C.N.). Prin invocarea „impregnărilor” de care l-a tot acuzat Ion Ianoși/Steinberger pe Noica, rozătorul Lavric a pășit hotărât nu numai pe urmele acestui politruc cu liceul pe puncte (vezi Estetică și moralitate, București, 1998, pp.523-524) care i-a publicat lui Sorin Lavric în 1997 fișele despre Noica în Dicționarul operelor filozofice românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas, https://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2016/04/sabela-vasiliu-scraba-mircea-vulcanescu.html ), dar și pe calea deschisă de Pavel Apostol/ Erdoes, autor al referatului la cartea despre Hegel pentru care Noica a fost arestat pe 11 decembrie 1958 (cf. „Noica în vizorul Securității”, în „Obs. Cult”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005).   Grila politică a stalinistului Ion Ianoși (repusă pe piață după 1990) încerca să nege atemporalitatea gândirii lui Noica, filozof care își atenționa vizitatorii de la Păltiniș să nu scrie pentru „acum”, fiindcă astfel scriu în zadar. Menționând așa-zisele impregnări ideologice, Sorin Lavric a intenționat probabil să facă pe plac celor care au „păstrat puterea după ce s-a renunțat la sistemul partidului unic” (Ion Varlam, Pseudo-Romania, 2004, p.80), însuși Ion Ianoși, fost șef al cenzurii comuniste „în momentul de maximă incisivitate a acesteia” fiind ridicat după anul 2000 la rangul de membru de onoare al Academiei Române.

Despre proiectul (din iulie 1972) de a-l „momi” pe Mircea Eliade să revină în țară, „rozătorul” Sorin Lavric notează la fel de neinspirat că „nu securiștii trebuiau să-i inspire lui Noica proiectul” (p.342) Dacă ar fi vrut să scrie în duhul adevărului (si nu „trăgând cu ochiul” la ce spun puternicii cripto-comunismului contemporan) salariatul fostei Edituri „Politice” (1) ar fi putut sesiza o remarcabilă unitate stilistică din mai multe invitații de întoarcere în țară. S. Lavric se referă doar la invitația (ratată în cazul lui Eliade) pe care Securitatea l-a pus pe Noica (dându-i și permisiunea de a călători dincolo de Cortina de Fier) să o transmită „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX” să revină „în Patrie”. Acea „Patrie” în care numele lui Mircea Eliade era scos de cenzură din trimiterile bibliografice și unde, chiar după moartea lui Eliade (1907-1986), satrapii păzitori ai culturii comuniste suprimaseră numărul suplimentului literar coordonat de Eugen Simion – „Caiete Critice”, nr. 1-2/ 1988 -, care fusese dedicat faimosului istoric al religiilor (2). Dan Botta observase încă din vremea dictaturii regale a lui Carol al II că „înțelepciunea Patriei, geniul ei sunt ursite să se consume obscure. Nu se pot ivi în marea lumină a zilei. Patria trece misterios în umbră”. Patria „de fericiri oficiale”, în care triumfă „coaliții ale prostiei, este altceva. Este Non-Patria” (Dan Botta, O Românie a dreptății).

Nota de Securitate prin care aflăm azi de manevrele din umbră pentru „discreditarea si compromiterea” laureatului Academiei Goncourt (Cartea albă a Saecurității, București, 1996, p.446), invocă vina scriitorului care, în Dumnezeu s-a nascut în exil, ar fi „defăimat Republica Populară Română” (20 dec. 1961, nota publicată în 2002 de Marilena Rotaru în volumul Întoarcerea lui Vintilă Horia, București, 2002).

O invitație de întoarcere în „Non-Patrie” fusese ratată în încercarea securistă de aducere în țară a laureatului Academiei Goncourt printr-o scrisoare trimisă lui Vintilă Horia de către fostul director al prestigioasei reviste „Gândirea” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu ; https://blogideologic.wordpress.com/2015/05/21/isabela-vasiliu-scraba-radu-gyr-despre-falsificarea-istoriei-literare-la-g-calinescu/ ) întemnițat politic 15 ani, supraviețuitor al regimului de exterminare din temnițele comuniste, pus să scrie încă din temniță la „Glasul Patriei”, care față de „Gândirea” era precum închisoarea „Jilava” față de Academia Română (apud. Vintilă Horia), desigur cea dinainte de 1948 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, Anul X, martie 2016, nr.3/100, p.16 ; http://tribuna-magazine.com/acad-m-eliade-si-neo-iobagia-ideologica-post-decembrista/  ; sau, în variantă completă, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/).

Teroarea securistă a regimului polițienesc comunist transpare din „Bulentinul informativ” privitor la înmormântarea lui Nichifor Crainic din august 1972 (Cartea albă a Securității, 1996, pp.40-41) în care se fotografiază pentru identificare ulterioară, se contabilizează supraviețuitorii temnițelor politice și se înregistrează opinii precum cea a fostului deținut politic, jurnalistul Nicolae Carandino („Ce se va alege oare de geniala lui operă literară ? Ea nu poate fi îngropată cu ușurința cu care este îngropat un om. A nu-l edita ar însemna cea mai mare greșală, deoarece face parte din patrimoniul național”, p.41). Din Drumul crucii (Freiburg, 1983) de Aurel State (n.1922 și decedat suspect, adică probabil „ajutat” de Securitate care interzisese povestirea atrocităților din temnițele comuniste -, în 1983, anul când apăreau în RFG memoriile sale) s-a putut afla că în 1958 înmormântarea poetului Geoge Fonea a prilejuit o nouă întemnițare a participanților, foști prizonieri 12 ani în U.R.S.S. si foști deținuți politici după „repatriere”.

În extraordinarele sale Memorii ale unui fost săgetător, Vintilă Horia scria că a „considerat întotdeauna Gândirea drept revista cea mai frumoasă apărută vreodată în România și în Europa. Era foarte arătoasă, elegantă, tipărită pe o hârtie gălbuie, ilustrată cu desene de Tonitza și se publica sub direcția lui Crainic și a unei grupări din care făceau parte scriitorii cei mai de seamă dintre cele două războaie. Afară de Arghezi și Bacovia, de Minulescu, Ion Barbu și Ionel Teodoreanu, figurau în grupare toți poeții și prozatorii din care îmi trăgeam sevele cele mai entuziaste. Matei Caragiale, Gib Mihăescu, Lucian Blaga, V. Voiculescu, Ion Pillat, Victor Ion Popa, Victor Papilian, Adrian Maniu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, D. Ciurezu, , apoi eseiștii, Vasile Băncilă, Basil Munteanu, O.W. Cizek, Al Busuioceanu, Ovidiu Papadima, cât și teologii atașați de ideologia revistei care tindea către o explicație a fenomenului românesc prin ortodoxie” (Memoriile unui fost săgetător, Ed. Vremea, Buburești, 2015, p. 112).

Imediat apoi, în pagini țesute pe firul unor idei ale scriitorului cu mult mai pregătit în domeniul filozofiei decât a putut să-și dea seama modestul său recenzent, Vintilă Horia evocă Italia Sfântului Francisc din Assisi care i-a prilejuit „despărțirea parțială” de „soluția ortodoxă”.

Dresajul mental (sau lectura anilor treizeci tricotați de Z. Ornea) îl face pe Lavric să scrie că Vintilă Horia ar fi rămas cantonat până la moarte în ortodoxia „Gândirii”. Tributar uniformizării gândirii, salariatul fostei Edituri „Politice” notează „iremediabila aversiune” manifestată de Vintilă Horia „față de orice formă de egalitarism” (Sorin Lavric, Taurul magic, în „România literară”, nr.1/2015).

„Marii creatori în ordinea spirituală nu au fost niciodată democraţi” observa profesorul Nae Ionescu încă din 1926. „Cultura este, în esenţa ei şi prin urmările ei, hotărât aristocratică” (Nae Ionescu în rev. „Cuvântul” din 11sept 1926). Si în opinia fostului său student (devenit peste ani primul scriitor ne-francez laureat cu cea mai înaltă distincție a literelor franceze), creatorul autentic se detașează de massa manevrabilă de oameni gândind la unison prin dresajul unei industrii media politizate :

„Creatorul este în mod necesar un rebel care trebuie să-și conserve cu orice preț autonomia și liberatatea” consemnase autorul călătoriilor spre „centre”, scriitor care a văzut limpede și dominația celor care „manevrează idei care nu le aparțin”, trăind de pe urma creatorilor într-o lume în care ar trebui să domine creatorii. Pentru Vintilă Horia, „centrele spirituale ale pământului sunt mințile cele mai lucide și mai pregătite ale secolului”.

Desigur, un creier supus din pruncie dresajului ideologic marxist îsi poate cu greu închipui că „egalitarismul” poate echivala (în felurite perspective, nu doar în ordinea spirituală a marilor creatori) cu o degradare, o condamnare la nediferențiere și o regresiune în inform. Amintindu-și de zicerea lui Heraclit că „apa este moarte pentru suflet”, Mircea Eliade vede apa ca având în ea pasiunile ce fac omul să fie materie, mai precis „mâl”, care în Infern e pedepsit la „sicitate”, la eliminarea prin mari suferințe a „apelor” (Jurnalul lusitan, p.331).

Din perspectiva filozofiei istoriei, „egalizarea” poate fi percepută ca un proiect ucigaș, un genocid sufletesc „destinat a converti neamurile în sclavii uniformizate, dezînsuflețite” (V. Horia, Memoriile unui fost săgetător, 2015, p.203). Este pasajul la care s-a oprit salariatul Editurii Humanitas. De aici Lavric a separat „neîncrederea în oameni” de momentul (Yalta, 1945, înjumătățirea Europei, „regimul comunist al Anei Pauker”, cum scria V. Ierunca despre regimul impus cu forța armatei sovietice de ocupație, regim care a întemnițat în închisori politice milioanelor de români ) si de toate aceste întâmplări istorice provocatoare ale „neîncrederii”. La sfârșitul recenziei, „rozătorul” Sorin Lavric scrie că Memoriile unui fost săgetător ar fi o „mostră de diatribă sadea, o măciucă polemică de plesnit adversarii” (S. Lavric).

Din studenția bucureșteană memorialistul povestește cum tatăl său îl dusese să-l audieze pe filozoful Ion Petrovici (3) și cum el însuși s-a dus la profesorul de mistică Nichifor Crainic (4) să-i recomande o bibliografie care să-l ajute să combată într-o lucrare de seminar ateismul unuia din profesorii de la Filozofie. Punând în paranteză întreaga „producție bibliografică” (5) a scriitorului venerat în Spania de cititorii și studenții săi, Lavric ține să evidențieze la tânărul Vintilă Horia o așa-zisă lipsă de „chemare filozofică”, agățându-se de cânteva cuvinte.

Despre conferințele Asociației „Criterion”(6), fostul student la Filozofie, la Litere și la Drept își amintește că „nu înțelegea cum cineva (7) putea să ia loc în fața a trei sau patru sute de persoane și să vorbească timp de o oră despre Kant… fără să consulte o notă, fără să ezite o singură clipă, citând… date, nume proprii, alcătuind încetul cu încetul un portret filozofic scos ca de sub tipar… în aerul încremenit de emoție și curiozitate” (Memoriile unui fost săgetător, p. 99).

Recenzentul trece si peste notația lui Vintilă Horia de la p. 81 după care Nae Ionescu, Lucian Blaga si Crainic ar reprezenta „trei centre de putere spirituală” (8). Cu mai puține prejudecăți și mai multă bunăvoință față de Vintilă Horia – care în 1971 publicase remarcabilul volum Viaje a los centros de la tierra – și în 1972 răspundea în scris invitației de a se intoarce în „Non-Patrie”, Sorin Lavric putea extrage oarece învățături din răspunsul extrem de inteligent și de interesant dat invitației „maestrului” Nichifor Crainic care îi scrisese în 1972 din țară (la comandă securistă, de nerefuzat!) despre „împăcarea cu Patria noastră care ea însăși vă întinde brațele și știe că are ce să vă dea [vouă exilaților] ca s-o admirați și ca s-o iubiți ca pe mama voastră” (vezi Vintilă Horia, Reîntâlnirea cu Nichifor Crainic, în vol. Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe pământ, București, 2004, p.32; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2016/12/crainic.pdf ).

Beneficiind de burse de studiu la Madrid în 1991 și 1992, Cristian Bădiliță și-a amintit „figura lui Vintilă Horia” care era si a rămas în Spania „foarte cunoscută…Când a murit, toate posturile de televiziune și-au început telejurnalele cu această știre. Prietenii spanioli îi citiseră cărțile încă din adolescență. Un grup de studenți îl frecventa ca pe un fel de guru care întrecea cu mult competențele unui banal profesor universitar…știu cât de mult îl prețuiau spaniolii, adică la justa lui valoare”(rev. „Rost”, nr. 16, iunie 2004).

In contrast cu atare dovezi de prețuire în Spania a scriitorului universal Vintilă Horia, în „patria noastră” dominată de cei care „manevrează idei care nu le aparțin” (9) s-a lăsat o tăcere absolută la moartea lui Noica, lipsit întreaga viață de catedra universitară care i se cuvenea. Doar posturile de radio de dincolo de Cortina de fier au anunțat pe 4 decembrie 1987 decesul filozofului „de modă veche”, cum se auto-intitula Noica.

Ideologii comuniști cu putere de decizie au vegheat ca ultima carte scrisă de Noica – De dignitate Europa – să apară post-mortem, întâi în germană în 1988. Manuscrisul românesc intitulat Modelul cultural european a fost cu greu tipărit de fosta Editură „Politică” în 1993, prioritate având reeditarea Jurnalului de la Păltiniș (Ed. Humanitas, 1991).

„Reprezentanții ideologiei dominante” (care au metamorfozat după 1990 „dușmanul de clasă” în „dușman de rasă”, apud. I. Varlam, Necesitatea definirii în drept a totalitarismului, on-line în rev. „Asymetria”, Paris) au amânat mereu publicarea lui Noica, ajungându-se și la întârzieri de… două decenii: Predat la începutul anului 1974 (p.136-143), eseul Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situației spiritualității românești   a fost tipărit în „Viața Românească” abia în 1993, probabil fiindcă în acest text Noica (1909-1987) a îndrăznit să semnaleze declinul culturii prin contra-selecția care promovează non-valori, non-specialiști în locul specialiștilor marginalizati (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici șI mari la 25 de ani de la moarte; on-line http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/ ).

Tradus în suedeză, Jurnalul de la Păltiniș (București, 1983) a înlocuit în 2009 (chiar în anul centenarului) orice scriere filozofică a lui Noica la Institutul Cultural Român din Suedia (directorul, un fost coleg de liceu cu Andrei Pleșu). De altfel, Jurnalul apărut în 1983 a tot reprezentat în România piesa cheie folosită la propagarea minciunii despre pepiniera elitelor pe care ar fi constituit-o inexistenta „Școala de la Păltiniș”, negată de C-tin Noica (10). Lansarea cărții în Suedia nu a reprezentat decât o continuare a politicii culturale din timpul vieții lui Noica, politică prin care se interzicea apariția de recenzii la volumele lui Noica publicate cu multă greutate si distribuite mai mult pe sub mână sau în formă xeroxată decât la vedere, prin librării. Filozoful trăind la Păltiniș într-o cameră microfonizată de cca 8mp a fost înregistrat de organele represive comuniste spunând că acceptă să nu i se publice recenzii la cărțile sale, dar îl revoltă lipsa recenziilor la Eminescu traducător din Kant. Cum bine s-a văzut de un sfert de veac, și politica de „ostracizare” a lui Eminescu a continuat nestingherită de căderea regimului comunist cu rămânerea la putere a foștilor ideologi beneficiari ai totalitarismului comunist.

In comentarea invitației pe care o primise de la octogenarul Nichifor Crainic, laureatul Academiei Goncourt subliniază un lucru neglijat dinadins de oficialii culturii comuniste din țară: „cultura românească actuală e o reușită, o contribuție la cultura universală, numai prin românii din exil: Brâncuși, Enescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade si Vintilă Horia, toate aceste nume fiind citate dintr-un articol în care autorul respectivului text publicat dincolo de Cortina de fier „aduce un curios omagiu” (Vintilă Horia, op. cit.) României comuniste.

 

Dacă cele două proiecte vizând invitarea securistă a lui Mircea Eliade prin Noica și a lui Vintilă Horia prin Nichifor Crainic n-au putut fi duse la bun sfârșit, în schimb, a existat înaintea acestora un proiect similar (la începuturile sale) încununat de succes. Este vorba de proiectul prin care un mare specialist (în istoria și cultura popoarelor orientale), pentru că n-a dat curs insistentelor invitații să revină în Patrie, a fost răpit de Securitate pe 20 decembrie 1957. Din Berlinul de Vest a fost trecut în Berlinul de Est (11) unde a fost sechestrat, adus cu forța în țară și anchetat prin schingiuire, apoi întemnițat în regim de exterminare până în august 1964, pentru a ajunge să fie angajat ca arhivar avându-l drept șef pe unul dintre foștii săi anchetatori (/torționari).

În tentativa de a-l invita în țară pe istoricul dr. Aurel Decei (1905-1976), profesor universitar în Turcia și colaborator de seamă la cea mai prestigioasă Enciclopedie turcă, Securitatea s-a folosit de medicul emerit Iuliu Hațieganu (1885-1959). Reputatul diagnostician a fost pus să scrie pe tema împăcării exilatului Aurel Decei cu Patria care-i întinde brațele plină de iubire.

Răspunsul verbal dat trimisului Securității care-i adusese scrisoarea dr-ului Hațieganu a fost următorul: „România de care pomenești dta este o formațiune hibridă, sovieto-comunistă pe care eu și poporul meu vreau s-o vadă pierind…când vălul care e țesut peste țara mea se va ridica, atunci mă voi întoarce. Acum lucrez aici, în lumea liberă, ca să fac să nu se uite că există o Românie care nu vrea nici comunism, nici ruși la ea acasă” (cf. vol. I. Opriș, Aurel Decei, sau destinul disperării, Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 133). Vintilă Horia scria după 1985 că revenirea în țară nu mai este posibilă „în sensul că locul însuși al întoarcerii dispăruse de pe hartă, fusese scufundat într-un infern schimbător de față și de suflet” (12).

După ce statul polițienesc comunist dăduse o oarecare decizie de grațiere a exilaților, universitarului Aurel Decei (care fusese atașat de presă la Legația Română din Turcia începând cu anul 1940 și până în 1947) i-au parvenit la Istambul niște scrisori de-ale mamei si fraților săi însistând să revină acasă. Mama sa de 80 de ani îl ruga să se întoarcă pentru că pensia îi fusese sistată. (Fără pensie fuseseră lăsați și părinții lui Cioran, ai lui Eliade si ai multor alți exilați care făceau faima culturii române în străinătate). Mesagerului aducător de scrisori, profesorul Decei i-a spus că recunoaște scrisul mamei sale pe care n-a văzut-o de zece ani, însă „vede că stilul nu este al ei” (8 aprilie 1956, în op. cit., p.129). La rândul lui, academicianul Iuliu Hațieganu consemna în scrisoarea către Aurel Decei că este informat că „mama din Gurarâului a făcut demersuri pentru înapoierea în patrie”. Medicul emerit îl mai asigura pe eminentul specialist că va deveni „titularul catedrei de istorie orientală și turcologie”, post universitar neocupat care îl asteaptă pe el la Cluj, numai să vină, căci întreaga comunitate academică îi va întinde un covor roșu pe care să pășească, onorat în țara comunistă pentru vastele sale cunoștințe de istoric stăpânind 14 limbi între care turca, persana, araba, ebraica, greaca veche, latina, pe lângă o mulțime de limbi moderne.

Scrisoarea de invitație în țară prin cunoscutul medic internist neavând succesul scontat, s-a recurs la metoda folosită cu puțin timp înainte pentru aducerea acasă a exilatului Beldeanu implicat în atacarea Legației de la Berna în februarie 1955 (cu procesul ce-a urmat în care Oliviu Beldeanu a fost apărat de Mihai Fărcășanu): Printr-un comerciant turc născut în România, Beldeanu fusese răpit în 1956 de Securitate, adus în Berlinul de Est, anchetat în țară si omorât. Un an mai târziu, în 1957, profesorul Aurel Decei a fost momit să vină pe 19 decembrie 1957 la Berlin prin același comerciant ca si în cazul răpirii prin Berlinul de Est a lui Oliviu Beldeanu.

Pe 20 decembrie savantul (care în lumea liberă reprezentase adevărata Românie la Congrese de istorie și orientalistică) intrase deja în ghearele Securității, fiind silit să trăiască și să moară în România „dupărăzboiului” (apud. Vintilă Horia) de soarta căreia se tot interesase de la românii fugiți prin Turcia.

Pentru exilul românesc (îngrijorat de dispariția istoricului) Securitatea aranjase un scenariu, conform căruia istoricul Aurel Decei ar fi fost amnistiat și ar fi cerut „repatrierea în baza Decretului în vigoare”, fiind ajuns deja în țară. (Ion Rațiu povestea că Securitatea spusese în octombrie1962 unui occidental, reprezentând organizația „Amnesty International”, că filozoful Noica, eliberat abia în vara anului 1964, n-ar mai fi fost în 1962 în temnița politică, vezi Convorbiri cu Ion Rațiu, Ed. Scripta, București, 1994, p.158). În cazul istoricului Aurel Decei, scenariul mincinos n-a ținut cont de perioada de valabilitate restrânsă până la 23 august 1955 a Legii amnistiei crimelor politice publicată de guvern la 25 iunie 1955. Mai important în scenariul Securității era însă un text de mulțumire că ar fi fost amnistiat.

Cu un an înainte de răpirea istoricului, doctorul Hațieganu fusese pus de Securitate să scrie negru pe alb: „de altcum pe Tine aceste categorii [ale amnistiaților] nu te exprimă, că nu aveai ce să-ți reproșezi. Dar este un imbold și pentru Tine –ca pentru atâția alții- ce s-au reîntors la rosturile lor si lucrează nestingherit” (dr. Iuliu Hațieganu, Cluj, 29 ianuarie 1956).

Spre regretul celor care și azi suferă din pricina neîntoarcerii în țară a exilaților M. Eliade și Vintilă Horia invitati de Securitate „acasă” unde l-au adus forțat pe istoricul Aurel Decei, niciunul din cei doi scriitori universali n-au dat curs ispitirilor meșteșugite și extrem de insistente, ambii zor-nevoie poftiți (măcar) să adere la Asociația „România”.

După ce înșirase verzi uscate despre „nevoia românească de martiri” la un Simpozion oficial găzduit de Hotelul Hilton din București (comunicarea sa cvasi-lacrimogenă fiind larg mediatizată, nu numai în revista „Permanențe” a Fundației „George Manu” sau în rev. „Luceafărul”, nr. 41/2010, ori pe blogul lui Răzvan Codrescu), universitarul Sorin Lavric îi spunea lui Claudiu Târziu că pe sine se vede în același timp ca un „șobolan mistuit de pofte lumești” și   ca un „iepure versatil trăgând speriat cu ochiul la ce spun puternicii zilei” (vezi interviul din „Formula As”, 2011).

Rozător în ambele situații, Sorin Lavric l-a „ronțăit” în „România literară” pe Vintilă Horia sub pretextul că i-ar recenza jurnalul scris din 1985 și până la moarte, intitulat Memoriile unui fost săgetător (Ed. Vremea, București, 2015).

Premiat după premierea lui Ciomos (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate, 2000 , în rev. „Clipa”, SUA, dec. 2014 ; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx ; sau https://www.scribd.com/doc/248790169/IsabelaVasiliuScrabaCiomosPremiat ) de lectura cărților lui Sorin Lavric m-a scutit chiar autorul lor, cu care s-a întâmplat să schimb două vorbe pe tema gândirii lui Noica. Atunci am constatat că din bibliografia obligatorie a doctoratului său pe tema filozofiei noiciene, universitarul Lavric nu părea să fi rămas cu prea mult. Poate doar cu înclinația de a ridica în slăvi himerica „Școală de la Păltiniș” negată de Noica (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica ; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm.; vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș; on-line https://blogideologic.wordpress.com/2013/04/08/isabela-vasiliu-scraba-himera-discipolatului-de-la-paltinis/ ). Si, mai ales, cu tendința de a folosi idei noicene în folos propriu, sau punându-le pe seama directorului său (Gabriel Liiceanu) cum s-a întâmplat în recenzia cărții despre seducție din 2007 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parabola orbilor, sau PhiloZofia în comunism și post-comunism ; https://www.scribd.com/doc/191854153/IsabelaVScrabaNoicaLavricLiiceanu ).

Relativ recent, în folos propriu a uzat cronicarul Sorin Lavric de scrisul lui Noica în nefericita sa cronică din „România literară”, unde îl tot face ba „satir”, ba „taur magic” pe laureatul Academiei Goncourt. Scriitor de-o șchioapă, Lavric l-a caricaturizat pe Vintilă Horia ca având un „instinct animist”, pentru ca apoi să-i poată reproșa pueril că ar fi fost „mai iubitor de natură decât de oameni” (Sorin Lavric, Taurul magic, vezi „România literară”, ian. 2016). Cronica a conceput-o pe echivocul ideii preluate de la Noica (fără a-l cita pe filozoful marginalizat!) că la unii autori „nervul creației depășește puterea expresiei”.

Pe vremea când cenzura comunistă avea grijă să nu se găsească prin librării nici un volum al filozofului Mircea Vulcănescu, într-o „amintire despre Mircea Vulcănescu” (filozof scos cu de-a sila din cultura românească, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Imaginea oficială asupra filozofiei românești, în vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004, pp.112-129 ), Constantin Noica remarcase la prietenul său o disproporție între creativitate și creație, prima atât de puternică încât ar fi împiedicat creația propriu-zisă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Scăparea prin tangentă”, sau C-tin Noica și Mircea Vulcănescu, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, dec. 2001, Nr. 12/ 72, p.6 ; https://www.scribd.com/doc/200150236/IsabelaVasiliuScrabaScapareaTangenta ). La Noica intenția nu fusese răutăcioasă. Era mai mult o figură de stil prin care cititorul „Almanahului literar 1984” trebuia să se gândească în exclusivitate la bogăția operei filozofului ajuns la vârsta de 70 de ani. Tot nu-i fuseseră cărțile prea recenzate și, oricum, despre opera rămasă de la gânditorul trăirist Mircea Vulcănescu nu se știa mai nimic. Cu disproporția dintre creativitate (/nervul creației) și creație (/puterea expresiei) Sorin Lavric s-a aflat (întâmplător ?) pe aceeași traiectorie de gând cu filozoful de la Păltiniș, în contextul unei reticențe oficiale față de Vintilă Horia în 2015 destul de similară cu cea din 1979 față de Mircea Vulcănescu.

Amintirea pusă pe hârtie de Noica la cererea soției filozofului ucis în temnița Aiudului (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10 ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ ) a fost publicată în „Almanahul 1984” apărut în decembrie 1983. Textul lui Noica (pp.36-37) a fost pus sub însemnul „Constantin Noica -70 de ani” întrucât într-adevăr fusese scris în 1979. Doar tipărirea articolului a mai necesitat în comunism trecerea a patru ani de zile spre a se ajunge în… anul „Mircea Vulcănescu” în care s-a întâmplat minunea publicării integrale a capodoperei de gând : Dimensiunea românească a existenței (1943, republicată în 1983, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983 a fost „anul M. Vulcănescu”, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, aprilie 2001, Nr. 4, p.38 ; http://isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN2-1983.htm ). Trăgând iepurește cu ochiul la cei care l-au tot cenzurat pe Vintilă Horia, „rozătorul” Lavric și-a înseilat recenzia în „anul Vintilă Horia” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor străin laureat cu Premiul Goncourt ; https://www.scribd.com/doc/225473494/IsabelaVSVintilaHoriaCentenar  ; extrase : http://www.romanianstudies.org/content/2016/01/isabela-vasiliu-scraba-receptarea-romaneasca-a-primului-scriitor-strain-laureat-al-premiului-goncourt/#more-7030 ), când s-au împlinit o sută de ani de la nașterea acestui scriitor de talie universală, disputat de cultura franceză și cultura spaniolă.

La o Sesiune sțiințifică a Universității „1 decembrie 1918” de la Alba Iulia, evocând întâlnirile dintre Vintilă Horia si Principesa Ileana, tratasem si problema dispariției unor idei care cândva au fost la modă. Persecutat în „non-Patrie” de culturnicii comuniști cu poziții dominante înainte și după 1990, Vintilă Horia sesizase că motivul neîncetatei persecuții constă în mereu reînoita resuscitare a unor idei de mult decedate în timp: „Există idei care nu vor să moară și oameni care le apără pentru că de ele depind averea și puterea lor” (V.Horia).

 

Note si considerații marginale :

  1. Într-un interviu luat de Gabriel Stănescu, istoricul religiilor Ch. Long spunea că „cei care l-au audiat pe Mircea Eliade erau conștienți că Eliade era cel mai bun istoric al religiilor” (rev. „Argeș”, Pitești, sept. 2007). Din „România literară” aflăm că Sorin Lavric (n.1967) este de la treizeci de ani redactor la Editura Humanitas, oferită de A. Pleșu lui G. Liiceanu în 1990. Fosta Editură „Politică” a Partidului Comunist Român este și editura care l-a tipărit pe Lavric până în prezent. După lectura „cu noduri în gât” (S. Lavric) a Memoriilor unui fost săgetător (volum apărut în România în premieră mondială), Sorin Lavric a scris incredibile prostii precum : „venerarea naturii și respingerea semenilor” la…„dezrădăcinatul” (V. Horia) care „aruncă ancora în elementul divin”. In recenzia sa relativ scurtă, Lavric reușeste performanța de a-l numi de cinci ori „taur magic” și de nouă ori „satir” pe întâiul scriitor nefrancez laureat în 1960 cu cel mai prestigios premiu literar din Franța. Din „România literară” aflăm că „un satir seamănă foarte bine cu scriitorul nostru”, și că „satirului îi putem spune taur magic” (prof. univ.dr. Sorin Lavric). Cripto-comunismul oficialilor culturii post-decembriste a promovat mereu asemenea texte de auto-descalificare scrise de universitari despre interbelici sau despre exilați. Pentru autoarea de poeme nerușinate (universitară la Cluj), Nae Ionescu („unul din cei mai inteligenți oameni din Europa”, apud. Al. Paleologu) ar fi fost „un Mitică de București”, în timp ce pentru „șobolanul” Lavric (cf. rev. „Formula As”, nr. 952 din 2011) care uită să citeze sursele noiciene ale articolelor sale, profesorul Nae Ionescu (inițiatorul Școlii trăiriste, singura școală de filozofie din România, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6 ) ar fi fost „un delincvent ideologic” (despre gândirea nae-ionesciană a se vedea vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-06-4).
  2. vezi Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Ed. Fundația „Luceafărul”, București, 2001, vol. II, p. 138). Marian Popa observa că Mircea Anghelescu (n.1941) ar fi scris „mult și rareori esențial”. Remarca autorului celei mai documentate istorii a literelor românești din epoca „după-războiului” (Vintilă Horia) pare confirmată atât de recenzia lui Mircea Anghelescu la Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător (Ed. Vremea, București, 2015) din „România literară” (ian. 2016), intitulată Mărturia unei formări, cât și de prefața la volumul Georgetei Orian, Vintilă Horia –un scriitor contra timpului său (Cluj, 2008, pp.5-8). În prefață, ghidat de șablonul comunist al „antifascismului intransingent față de recrudescențele naționalismului” (M. Popa, Istoria literaturii…, vol.II, p.196) – cadru propagandistic simplist prin care s-a dus și se duce o adevărată campanie împotriva unor scrieri elevate coborâte cu de-a sila la asemenea nivel inferior -, Mircea Anghelescu imaginează „obsesia identitară” a unor personaje din romanele lui Vintilă Horia care a scris cărți cu subiect doar aparent istoric, în fapt cu personaje foarte actuale. Acest lucru esențial reiese și din câteva observații ale laureatului Premiului Goncourt despre un filozof antic: „Una de las grandes cualidades de Platon fue tener conciencia en un tiempo que carecia de ella”. Crizele identitare macină azi doar pe cei marcați de „învățământul tendențios, tributar gândirii marxiste, până în 1990 si apoi politically corect, si astăzi în vigoare” (cf. Ion Varlam, Scrisoare către Radu Preda, președintele IICMER, cu prilejul Simpozionului „Paul Goma-80”, sept. 2015) . Despre Vintilă Horia, jurnalistul și romancierul Theodor Cazaban spunea că era “un om armonios lăuntric. Tocmai această armonie lăuntrică îl ferea de micile sau marile meschinării din jur, îl făcea rezistent la durere” (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Vintila Horia exilat; on-line https://www.scribd.com/doc/164505556/IsabelaVasiliuScrabaVintilaHoriaExilat ).
  3. Sub titlul O prezentare românească a lui Kant, Vintilă Horia a scris în „Sfarmă-piatră” (an III, nr.76/1937) despre cursurile universitare pe tema lui Kant ținute de Ion Petrovici și publicate apoi în volum.
  4. Student în paralel la mai multe Facultăți bucureștene (la Filozofie, Litere, Drept, din 1933 până în 1940 când a trecut licența la Drept), Vintilă Horia își amintește de conferințele Asociației Criterion ținute „la Fundație sau la Academia Comercială, mai târziu la Dalles, unde se organizau cicluri întregi dedicate temelor filozofice sau literare si unde vorbeau intelectualii cei mai faimoși de atunci: Iorga, Crainic, Nae Ionescu, Ion Petrovici, T. Vianu, N. I. Herescu, Ion Marin Sadoveanu, D. Caracostea, Oprescu și alții”. Dacă volumul Memoriile unui fost săgetător (Ed. Vremea, 2015) ar fi fost ceva mai profesional îngrijit, la note C. Bădiliță ar fi trebuit să precizeze durata detențiilor politice ale lui Crainic, Petrovici, Ion Marin Sadoveanu, etc (vezi lista incompletă a scriitorilor „care au zăcut în închisori” la p. 165 în volumul Sub zodia proletcultismului, predat de Marin Nițescu spre editare în 1979 si apărut după 16 ani). Lipsite de asemenea adnotări în subsolul paginilor, Memoriile unui fost săgetător îngrijite de directoarea Editurii Vremea si de C. Bădiliță seamănă cu volumele editate în vremea comunistă, când era interzisă publicarea informațiilor legate de detențiile politice. Deținuții (sau „preveniții”, adică cei închiși „administrativ” , fără condamnări) supraviețuitori ai bestialității anchetatorilor comuniști, ai foamei și frigului din închisorile politice erau șantajați la eliberare să-și ia angajamentul (cf. unui formular tipizat) că nu vor spune nimănui secretele regimului comunist constând în cele văzute și pătimite după gratii, întrucât vor fi pedepsiți conform legilor de divulgare a secretelor de stat (7 aprilie 1956, în volumul II, Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității, Sibiu, 2014, p. 690). In 2004 universitarul ieșean Al. Husar a publicat antologia revistei „Mesterul Manole” (Editura Fundundației Culturale „Memoria”, București), revista scoasă de Vintila Horia la vremea cand se imprieteniseră mulți dintre tinerii poeti si când Vintilă Horia l-a cunoscut pe Axinte Sever Popovici, „omul cel mai inteligent” pe care l-a cunoscut „în prelungile peregrinari prin timp si locuri” (Memoriile unui fost săgetător). Arestat în vara lui 1949 când vroia să treacă granita închisa a RePeRe-ului, Axinte Seve Popovici (fost asistent al lui Nae Ionescu) întai a fost condamnat corectional la 3 ani, intemnitat la Timisoara apoi mutat în diferite închisori si lagare de exterminare. Bătut la Gherla de torționarul Turcanu (cf. Aristide Ionescu, Dacă vine ora H pe cine putem conta?, Pitesti, 2010) căruia direcțiunea închisorii îi promisese eliberarea în schimbul sceleratei re-educări comuniste, profesorul Axinte Sever Popovici (cu trecutul sau apolitic notat pe foaia de arestare) a fost plasat de Securitate în categoria criminalilor de razboi (cf. Decret 207/1948), dus la Canalul „morții”, reanchetat la Timisoara dupa prelungirea cu un an a pedepsei pentru tecerea granitei, recondamnat in 22 nov. 1954 la 5 ani de temnita grea, fiindcă, încercând sa treaca fraudulos granița, „s-a pus în slujba fasciștilor”. Axinte Sever Popovici a fost eliberat pe 18 dec 1955 cu Decretul 421/1955 (cf. M. Stănescu, rev. „Rost”, on-line, 14 mai 2016).
  5. Cu acești termeni („producția bibliografică”) desemnase „cronicarul plastic” Andrei Pleșu opera filozofică a lui C. Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pleșu despre Eliade, sau Un fals filozof al religiilor despre unul autentic; https://www.scribd.com/doc/191358853/IsabelaVScrabaEliadePlesu ; precum și I. Vasiliu-Scraba, Noica și discipolii săi ; https://www.scribd.com/doc/172499960/IsabelaVasiliuScrabaNoicaDiscipoli ).
  6. Mircea Eliade consemna în jurnalul lusitan bucuria primirii unei telegrame de la Nichifor Crainic, ministrul propagandei (pentru patru luni de zile), confirmând numirea sa în postul de secretar de presă la Legația României din Lisabona (Jurnalul portughez, 2010, p.332). După ce Curtea Supremă de Justiție a constatat la 8 mai 1994 nevinovăția celor 14 ziariști condamnați pe nedrept (acuzator public: A. Sidorovici, soția lui Silviu Brucan) de Tribunalul Poporului în 1945, Nichifor Crainic a fost reprimit post-mortem pe 22 noiembrie 1994 în Academia Română la propunerea acad. Eugen Simion. „Tribunalul internațional din Nuerenberg a judecat un singur caz: al ziaristului Hans Fritsche, pe care l-a achitat, găsind că propaganda nu intră în culpele de război” (vezi Răspunsul lui N. Crainic la actul său de acuzare, în vol.II de Memorii: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu-Răspuns la actul meu de acuzare, Ed. Muzeul Literaturii Române, 1996, p.257). Din memoriile lui Vintilă Horia aflăm că lui Crainic la Ministerul Propagandei i-a urmat italienistul Alexandru Marcu. După ocuparea sovietică a României, profesorul Al. Marcu a fost întemnițat și legat cu lanțuri nituite la glezne împreună cu Mircea Vulcănescu, ambii uciși după gratii prin bătăi, foame și frig. Despre catedra de mistică a profesorului Nichifor Crainic am amintit în eseul: Ceva despre mistica luminii în pictura Părintelui Arsenie Boca (on-line http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-ceva-despre-mistica-luminii-in-pictura-parintelui-arsenie-boca/ ; https://www.scribd.com/doc/187826934/IsabelaVasiliuScrabaMisticaLuminiiBoca ). În memoriile sale, Vintilă Horia consemnează idei consonând cu spusele Sfântului Arsenie Boca după care „doar Liturghia mai ține lumea”: „Sunt convins, poate că din acele timpuri de la Assisi, că din rugăciuni, și nu din forțele gravitației, sunt țesute firele invizibile care susțin în cosmos firava așezare a pământului pe orbita lui spirituală” (V.H., p.241). Din exceptionala carte Memoriile unui fost săgetător (2015, p.203) reiese optimismul lui Vintilă Horia despre care fostul comunist Dan C. Mihăilescu spunea în mod greșit pe 18 februarie 2015 la TVR că ar fi fost un „autor cu viziune tragică”. Intr-un articol din ian. 1989 Vintilă Horia nota că înclinația către tragic provine din suprimarea vieții spirituale a omului contemporan (O nouă călătorie spre centre, în „Cuvântul Românesc”, ian. 1989, cuprins în vol.: V.H., Suflete cu umbră pe pământ, București, 2004, p. 198). În memoriile sale, laureatul Premiului Goncourt se arată a fi un gânditor religios convins că planul divin va spulbera „planul demoniac în cadrul căruia Romania pare că stă să moară…Nu va rămâne nimic din șubreda, infama mașinație care sfărâmă psihisme individuale si colective” (Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător , 2015, p.203). Demne de reținut sunt si considerațiile sale cu privire la o meta-politică de esență supra-umană (nestrăină de „principele acestei lumi”/Satan) când (ascuns) asistă în zori de zi la depunerea cadavrelor pe trotoarul din fața Facultății de medicină, tineri omorâți la comanda regelui Carol II într-un „Apocalips minor, când acei mii de morți inocenți nu au provocat nicio reacțiune…ca si cum acele ucideri de puțini vinovați si de mulți inocenți n-ar fi avut nimic de-a face cu istoria fiecărui român in parte. Scene asemănătoare s-au petrecut imediat după război în toată Europa, când sute de mii au fost uciși de mâna răzbunărilor personale, de mâna invidiei sau a lăcomiei” (op. cit., p.142). Mai încolo, despre „timpul prielnic profețiilor sinistre și răsplătitoare” (p.240), bazat și pe sălbăticia uciderii lui Mussolini va scrie că „istoria e plină de astfel de blestemății, însă evenimente asemănătoare au marcat cu atâta forță și insistență secolul al XX-lea încât îi definesc substanța mai bine decât progresul științei și drepturile omului. Nici Franța, nici Rusia, țări duse de apa revoluției către cele mai teribile țărmuri locuite de monștrii cei mai înspăimântători, reprezentanți ai sălbăticiei și ai crimelor politice cele mai nejustificate, n-au produs o scenă atât de neverosimilă și de primitivă ca spânzurătoarea și blestemăția rituală din Piața Loreto de la Milano” unde a fost omorât Mussolini (V.H., Memoriile unui fost săgetător, 2015, p.223).
  7. La vremea când și-a făcut Vintilă Horia studenția, mulți profesori erau extrem de buni cunoscători ai lui Kant, nu doar primii săi traducători în românește, precum universitarul cernăuțean Traian Brăileanu (ucis în temnița comunistă, în 1947) sau M. Antoniade. Unul dintre kantienii bucureșteni era desigur Nae Ionescu (1890-1940), filozof prestigios despre care prin anii treizeci voia să afle noutăți de la N.Bagdasar președintele Societății Kant. Menționând citarea din memorie a lungi pasaje din filosoful de la Koenigsberg, Vintilă Horia se referă probabil la universitarul P.P. Negulescu. Scăpat de regimul de exterminare din temnițele comuniste unde a fost închis 13 ani pentru presupuse delicte de opinie, doar genialul Petre Țuțea putea cita din memorie pasaje întregi din Kant (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre Țuțea; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ ). In Estonia, în vara lui 2015, s-a comemorat ziua victimelor fascismului și comunistului. România (care a reinstituit încadrarea la fapte penale a delictului de opinie prin Legea 217/2015, lege care recunoaște valabilitatea sentințelor comuniste) nu a fost reprezentată la această întâlnire comemorativă de la Talin (Estonia). Intr-o declarație comună a țărilor participante la întrunirea din 23 aug. 2015 s-a evidențiat vinovăția totalitarismului comunist alături de vinovăția totalitarismului nazist, regimuri totalitare care au comis „crime împotriva umanității motivate ideologic”. In memoriul de răspuns la actul său de acuzare, N. Crainic precizase că „Tribunalul internațional din Nuerenberg a judecat un singur caz: al ziaristului Hans Fritsche, pe care l-a achitat, găsind că propaganda nu intră în culpele de război” (vezi N. Crainic, Memorii, vol.II: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu-Răspuns la actul meu de acuzare, Ed. Muzeul Literaturii Române, 1996, p.257).
  8. Există o convorbire dintre Vintila Horia și Virgil Ierunca, publicată de profesorul Alexandru Husar în 1995 (Rev. „Dacia literară”, Iași, nr. 3/1995) si republicată de Gabriel Stanescu în „Origini/ Romanian Roots” (Norcross, SUA, nr. 4-5/2010; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2016/05/interviu-vh.pdf ). Ea reprezintă o secvență admirabilă de istorie literară, care ar merita să intre în manualele de literatură romană.
  9. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi   plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Despre%20Liiceanu%20si%20plagierea%20la%20Patapievici%20de%20IVS.htm .
  10. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica si Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica. A se citi și Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și Modelul Păltiniș ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/ ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; online https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/.
  11. Aceeași tactică de trecere în zona de ocupație sovietică s-a folosit la începutul anilor cincizeci și la răpirea de la Viena a fiului ierarhului martir Grigore Leu. După o slujbă ținută la parohia românească, preotul Vasile Leu a fost trecut (după ce întâi a fost drogat) în zona de ocupație sovietică a Vienei pentru a ajunge într-un final în Republica Populară Română, direct în temnițele Securității comuniste dirijate de Kremlin (vezi pr. Liviu Brânzaș, Jurnal de închisoare: Raza din catacombă, București, 2001).
  12. Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător (Ed. Vremea, București, 2015) este o carte apărută în premieră mondială. Din nefericire, acest fascinant volum este editat cu destule stângăcii, eu având chiar neșansa de a cumpăra un volum cu 16 pagini lipsă (pp.33-48). Stângăcii de editare apar, de pildă, la p. 202 unde înțelesul din context trimite către „schimbător DE față și DE suflet”, si nu „la față și la suflet”, iar la p.74 „filozofii depurjate de uman” si nu „filozofii detergente de uman”.

 

Cuvinte cheie: „cultură”, „spiritualitate”, „istorie literară”, „Mircea Eliade”, „Vintilă Horia”, „Isabela Vasiliu-Scraba”, „C-tin Noica”, „Aurel Decei”.

 

 

REPERE BIBLIOGRAFICE

 

Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe pământ, Ed. Jurnalul literar, București, 2004.

Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător, Ed. Vremea, București, 2015.

Vintilă Horia, Mai bine mort decât comunist,

Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ostracizat, sau, Meandrele receptării primului scriitor străin laureat cu Premiul Goncourt ; https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/   ; on-line în revista canadiană „Alternativa”, februarie 2017; www.alternativaonline.ca/IVS1702.html .

Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ca istoric al filozofiei românești ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-vintilahoriaistorie2/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia exilat, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-vintilahoriaexilat2/ .

Vintilă Horia în dialog cu Virgil Ierunca, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, USA, nr. 4-5/ 2010 ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2016/05/interviu-vh.pdf .

Vintilă Horia, Întâlnirea cu Nichifor Crainic ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2016/12/crainic.pdf .

Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu ; online https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Rinocerizarea criteriului biografic la un istoric dilematic ; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-criteriului-biografic-la-un-istoric-dilematic/.

Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, în rev. Acolada, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 – 17 ; sau online http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/.

Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22 ; sau online http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera scolii de la Paltinis ironizata de Noica.htm.

Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “humanist”, vezi „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 /42, aprilie 2011, p.16 ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/.

Isabela Vasiliu-Scraba, „Modelul Păltiniș” și „Modelul Antim” (sau Inutile liste bibliografice oferite de Noica și lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi Greceanu), în revista „Clipa”, SUA, Ediția 1178 din 20iunie 2015 ; http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx sau la https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/.

Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste ; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Noica%20marginalizat%20de%20IVS.htm .

Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10 ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivssemnmiorita12bis/ .

Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței (1943, 1983).

Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983 a fost „anul M. Vulcănescu”, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, aprilie 2001, Nr. 4, p.38 ; http://isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN2-1983.htm .

Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și lucititate, Slobozia, 1992.

Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari la 25 de ani de la moarte; on-line http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/ ; sau http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, „Scăparea prin tangentă”, sau C-tin Noica și Mircea Vulcănescu, în „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, dec. 2001, Nr. 12/ 72, p.6 ; https://www.scribd.com/doc/200150236/IsabelaVasiliuScrabaScapareaTangenta .

Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Petre Țuțea, Cioran, Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, ISBN 973-8134-24-2.

Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1.

 

 

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din titlurile cărților Isabelei Vasiliu-Scraba, precum și informații referitoare la studiile ei post-universitare de filozofie în occident șI la studiile ei de limbi străine din perioada 1985-1990 (germană, engleză, spaniolă, italiană, greacă veche șI latină).

http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba;

chiar și vandalizată, fișa eseistei Isabela Vasiliu-Scraba din WIKIPEDIA.ro este cenzurată (adică intenționat ocolită) de motorul de căutare „Ask”.

Impresii de lectură:

Excepțional articol! Să se știe, „să nu uite Darie…”! Si când ne gândim că acele bestii umane poate încă trăiesc, cu pensii mari, răsplata pentru răul pe care l-au făcut României! (Alexandru Cetățeanu – director al revistei de cultură „Destine literare”, Montreal; president of the Canadian Romanian Writers Association).