IsabelaVS-EliadeMantuleasa24

IsabelaVS-EliadeMantuleasa24.rtf/ 6iulie2017/ 42195car.

Sursa https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/

Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării călăilor, sau, Despre   anchetatoarea din romanul eliadesc Pe strada Mântuleasa*

 

Motto: “Am terminat [Pe strada Mântuleasa] în ‘stilul’ pe care-l voiam şi care salvează întregul, pentru că prelungeşte şi ‘explică’ întâmplările narate de Fărâmă prin gura şi interpretarea anchetatorilor /…/. Mă întreb dacă Pe strada Mântuleasa ar putea pătrunde în ţară /…/, text pe care, sunt sigur, foarte puţini îl vor înţelege în adânc (subl. lui Mircea Eliade, Jurnal, 4 şi 5.nov.1967).

 

 

REZUMAT DE IDEI : Mircea Eliade, prins în mrejele unei povestiri, după doisprezece ani. Voită interdicție de sărbătorire la 60 de ani printre scriitorii români din exil. „Abrutizații vremurilor noastre” (cf. Cioran) ratează   „calea de cunoaștere pe care o oferă literatura”. Le vieil Homme et l’officier mediatizat la televiziunea franceză de un academician francez. Teroarea securității comuniste declanșată de un banal qui pro quo. Ana Pauker, colonel sovietic și „monstru într-un secol darnic în teratologii” . Depășirea politicului prin dimensiunea sacrului, cale de sustragere din teroarea istoriei. Lipsa de individualizare a călăilor. Sterilizarea dimensiunii spirituale prin contactul permanent cu devenirea istorică. Fărâma de divinitate din omul ajuns „Pe strada Mântuleasa” si eroarea schimbării de titlu odată cu traducerea.

 

Faimosul Mircea Eliade, ales în 1966 membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe (1), îl sfătuia într-o scrisoare pe un prieten de-al său bucovinean – poetul şi romancierul Vasile Posteucă (2) – să nu cumva să-l sărbătorească la împlinirea celor 60 de ani în revista “Drum” (scoasă de poetul devenit doctor în filozofie cu o lucrare despre Rilke) pentru că “sute de ochi” [de foşti anchetatori ai temniţelor politice comuniste, experţi în lichidarea creaţiilor culturale româneşti împreună cu creatorii acestora] atât aşteaptă: să găsească un pretext ca să-i îngoape de vii pe amândoi (v. 27 martie 1967 în corespondenţa publicată de Ion Filipciuc în rev. “Convorbiri literare” nr.9/2001, p.8). În toamna aceluiaşi an, recitind Pe strada Mântuleasa pentru a scoate din ea un fragment pentru revista “Destin” a lui George Uscătescu, Eliade s-a lăsat prins în mrejele povestirii, continuând a o scrie, după o întrerupere de doisprezece ani. El consemnează că a reluat manuscrisul ultimului text literar redactat în 1955, când încă era “liber” de servituţi profesionale, probabil pentru că n-ajunsese a trece Oceanul spre Lumea cea nouă a gloriosului său profesorat de la Chicago (M.E., Jurnal, 28 octombrie 1967).

În L’epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Cl. H. Rocquet, Paris, 1978), este inserată o discuţie (3) în marginea acestei cărţi, considerată de critica europeană drept una dintre capodoperele literare ale scriitorului Mircea Eliade. Părerea hermeneutului creatiilor folclorice era că “universul nesecat al vechilor poveşti ne încântă mereu”. In Le vieil Homme et l’officier (Paris, 1977, 189 p.) ceea ce contează ar fi în primul rând “faptul că Fărâmă se face ascultat”, că “cititorul, ca de altfel şi poliţia, este sedus, fascinat”(Mircea Eliade, Încercarea labirintului, trad. rom., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p.155) de poveştile concrescute una din alta, ca în 1001 de nopţi.

Sensibil la tragedia celor 4 milioane de români (după Raportul de la Helsinki din 1992 citat de Magda Ursache în „Bulevarde de cenzură”) ajunşi după 23 august 1944 să fie martirizaţi cu sutele de mii prin puşcăriile politice şi în lagărele de muncă forţată (vezi Monumentul victimelor comunismului ridicat în Elveţia la Thone Chene Bourg), Mircea Eliade sublimează “teroarea istoriei” în pagini de literatură filozofică la care ştia bine că „abrutizații vremurilor noastre” (Cioran) nu vor avea acces (4). Eliade credea – ca și laureatul român al Premiului Goncourt -, că literatura poate deveni o “cale de cunoaştere”, când ajunge a “mânui verbul în toată amploarea lui, şi nu numai o parte din el, specializată într-un sector sau altul al cunoaşterii” (Despre numele exact al lucrurilor, în Revista Scriitorilor Români, Muenchen, 21/1984, p.129). Mircea Eliade (din 1970 membru al Academiei Britanice, din 1973 al Academiei Austriece iar din 1975 membru al Academiei Belgiene), în conversaţia sa cu Rocquet, l-a îndemnat pe interlocutorul său a rezuma subiectul romanului Pe strada Mântuleasa (5), foarte citit în occident, fiind tradus în germană şi olandeză fără schimbarea titlului, cum s-a întâmplat cu traducerea franceză şi cu unele traduceri în alte limbi. În Franţa, volumul Pe strada Mântuleasa fusese mediatizat de Marcel Brion (membru al Academiei Franceze), care l-a prezentat la televiziune, însuşi autorul volumului Le vieil Homme et l’officier (Paris, 1977, 189 de pagin) fiind onorat în 1976 la Sorbona cu titlul de “Doctor honoris causa”. In 1977, anul apariţiei traducerii franceze a romanului eliadesc tocmai îi fusese decernat lui Mircea Eliade Premiul Academiei Franceze pentru Istoria credinţelor şi ideilor religioase, în 1978 conferindu-i-se şi înalta distincţie a Legiunii de Onoare. Toate aceste distincții lipsesc din prezentarea lui Eliade în volumul „Mari români de pretutindeni” (Ed. Alexis, București, 2015) prefațat de directorul Institutul Cultural Român, distincțiile nefiind trecute (vreme de mai bine de un sfert de secol) nici în cărțile din „seria Mircea Eliade” scoasă de Humanitas, fosta Editură Politică a Partidului Comunist Român, amatoare să difuzeze false polemici cu ideile lui Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Eliade și cu Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare”, nr.6 (116), iunie 2017, anul XI, pp. 17-18 ;   https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/ ) .

Ca si în Noaptea de Sânziene (în franceză tipărit în 1956 cu titlul neinspirat schimbat în “Pădurea interzisă”, cum apare şi în portugheză în 1963, roman ce se referă în felul său propriu la istoria României), şi în romanul Pe strada Mântuleasa – publicat în româneşte cu vreo nouă ani înainte de apariţia sa la Gallimard-, întâmplările se succed aidoma avalanşei de nenorociri din ţara captivă după Cortina de Fier. Pe 28 ianuarie 1943 Mircea Eliade scria în Jurnalul lusitan (publicat întâi în Spania în traducerea lui J. Garrigos și abia după niște ani – cu erori de lectură a originalului românesc și cu lipsuri -, la fosta Editură Politică) că agonia Europei a început cu agonia de la Stalingrad si că faţă de ceilalţi asasini politici, comuniştii, “asasinii roşii” operează la scară mare: “de la milioane în sus” (v. M. Eliade, Jurnalul portughez, București, 2010, p.141). “Când îmi închipui cum vor pieri elitele româneşti, cum se vor suprima personalităţile, cum se vor desţăra sute de mii, poate milioane de români, ca să piară ghimpele român din marea comunitate slavă, mă apucă un fel de disperare”, mai nota Mircea Eliade pe 9 martie 1944 (ibid., p.204).

În țara aflată sub “ocupaţie bolşevică” (apud. Vasile Băncilă) teroarea securității comuniste se declanşa din senin, fără a fi nevoie de motive întemeiate cât de cât. Era suficientă confundarea unei persoane cu o alta purtând acelaşi nume (6), situație evocată în romanul Pe strada Mântuleasa. S-ar putea însă ca tocmai arestarea şi anchetarea fostului director de şcoală (numit semnificativ Fărâmă) în urma acestui banal qui pro quo, să-i fi făcut pe traducătorii francezi si englezi să modifice titlul în “Bătrânul şi ofiţerul(7). Ei nu şi-au dat seama că prin schimbarea de titlu se deplasează în mod neinspirat accentul asupra timpului istoric într-o literatură de „inspiraţie ocultă” (v. William A. Coates, Litterature fantastique: metaphysique et occulte, în vol.: MIRCEA ELIADE, Cahier de l’Herne, Paris, 1978, p.375-380), în care timpul istoric şi monştrii pe care i-a făcut posibili aveau o importanţă cu totul secundară. Însuși Eliade notase următoarele : „dacă omenirea ar deveni din nou religioasă, ea ar deveni din nou creatoare”.

Interesant este că primul scriitor străin răsplătit (în 1960)cu premiul Goncourt al Academiei Franceze (acordat și romancierului Marcel Proust) sesizase în literatura metafizică a lui Mircea Eliade – care-i trimisese în 1955 manuscrisul Nopţii de Sânziene îndată ce l-a terminat -, “apariţia politicului transpus pe altă dimensiune”. Dar Vintilă Horia i-a reproşat prietenului său că ar fi acordat “prea multă umanitate” Anei Vogel, crezând că modelul personajului Ana Vogel ar fi fost Ana Pauker, colonelul sovietic care împreună cu generalul NKVD Boris Grumberg, alias Alexandru Nicolschi/ Nicolau pusese la cale re-educarea studențimii în închisoarea de la Pitești prin torturi neîntrerupte săptămâni în șir, şi care, prin “filiera NKVD”, a scăpat de judecată datorită prieteniei sale cu Stalin şi cu Molotov (vezi Dennis Deletant, Securitatea şi disidenţa în Romania, Bucuresti, 1998, p.59 ; într-un articol din revista „Contemporanul”, Nr.2/2015, Magda Ursache menționează că „pe vremea închisorii de la Pitești” Ana Pauker ar fi urmărit „pe vizeta închisorii cumplitul experiment”).

În opina scriitorului francez (totodată spaniol și român) laureat în 1960 al Premiului Academiei Franceze, agenta sovietică Ana Pauker ar fi fost din familia “monştrilor celor mai limitaţi la ură şi distrugere pe care i-a fătat acest secol darnic în teratologii” (vezi scrisoarea către M. Eliade din 23 ian. 1969). La data când făcea aceste observaţii, laureatul Premiului Goncourt nu avea de unde să ştie părerea istoricului religiilor Mircea Eliade. Căci hermeneutul universurilor religioase scrisese limpede şi hotărât că Ana Vogel, personaj “prea uman” pentru funcţia de anchetator, nu are corespondent în realitate (v. scrisoarea lui Eliade din 21 mai 1969 în vol. Europa, Asia, America…Corespondenţă, vol.I, A-H, p.368-369). Unui doctorand în istoria religiilor (fost-comunist devenit din 1976 până în 1985 asistent de română al profesorului Noomen de la Groningen, asistent care s-a dovedit incapabil a înțelege literatura lui Eliade, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O suită de qui pro quo-uri în dialogurile întrerupte de Eliade și o primă colaborare ratată de Culianu, URL http://www.alternativaonline.ca/IVS1508.html ), Mircea Eliade îi sugera de la Chicago să treacă dincolo de simbolurile ce apar în roman și să încerce a privi întreaga acțiune ca desfășurându-se într-un univers „paralel” cu universul timpului și spațiului profan (vezi scrisoarea profesorului Mircea Eliade către doctorandul I.P. Culianu din 17 ian. 1978, în vol. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, Iași, 2004, p. 125).

Dacă anchetatoarea Vogel ar fi avut vreun model, – adaugă Eliade pe 21 mai 1969 -, atunci autorul acestui personaj cu greu ar fi putut să ignore acele trăsături caracteristice sinistrei figuri politice urmărind îndeaproape torturarea studențimii în închisoarea de la Pitești („Ana Pauker a beneficiat ca si Nicolski de imunitate judecătorească grație filierei NKGB”, scrie Dennis Deletant în volumul Securitatea șI dizidența în România, București, 1998, p. 59). Or, pentru reabilitarea Anei Pauker, al cărui portret tronează şi azi la loc de cinste în clădirea Ministerului de Externe, s-a zbătut la finele deceniului cinci al secolului trecut agentul sovietic Leon Tismăneanu (tatăl mediatizatului Vladimir Tismăneanu). Eforturi sporite în sensul reabilitării au devenit vizibile și în secolul XXI prin mass-media „românească” odată cu prezentarea Anei Pauker pe postul TVR2 în cadrul emisiunii “Femei celebre” (7). Pe 6 ianuarie 2015 agenta sovietică era comparată la televiziune cu Nadia Comăneci de către Adrian Cioroianu. Asocierea celor două nume fără legătură între ele a fost trâmbițată de politicianul beneficiar (în 2001-2002) de burse oferite de fiica lui Leonte Răutu (în calitatea ei de directoare a Colegiului Noua Europă) cu prilejul emisiunii „5 minute de istorie” (apud. Magda Ursache în „Contemporanul”, Nr. 2/2015).

În ce-l priveşte pe academicianul Mircea Eliade, cu delimitările sale clar formulate, el lasă o singură posibilitate pentru înţelegerea personajului „nefiresc de uman” în postura sa de anchetator: Aceea de a o considera pe Ana Vogel drept simplu semn pentru ceva lipsit de individualitate. Cum notează însuşi filozoful religiilor: un semn menit să ilustreze “scepticismul, cruzimea şi încrederea oarbă în automatizare, statistică şi tehnologie”(M. Eliade, Jurnal, 28 oct. 1967). „Materialiștii dialectici și istorici” dispuși a reduce cultura la ceva inferior (economie, istorie, etc.) erau considerați de Eliade ca dezechilibrați, în măsura în care au pierdut simțul realității, „demistificând viața, cultura, viața spirituală” (Eliade, Jurnal, 19 noiembrie 1961).

Reprezentanții ideologiei comuniste descifrează poveştile lui Fărâmă în cifru politic, aşa cum aveau să descifreze materialiștii dialectici filozofia lui Noica (8), sau chiar scrierile literare şi ştiinţifice eliadeşti (9). Cei care deţin puterea “sînt incapabili să-şi închipuie că ar putea exista un sens în afara câmpului lor politic” îi spunea Mircea Eliade lui Rocquet (v. M. Eliade, Încercarea labirintului, 1990, p.155). Ceea ce le depăşeşte închipuirea este, fără îndoială, tocmai substanţa scrierilor literare eliadeşti, este caierul din care se torc fascinantele istorii povestite de Fărâmă, istorii ce-l au drept personaj si pe el, povestitorul povestit într-un straniu roman cu sfârşit criptic. Mitologia “raţionalistă” a terorismului ideologic şi post-ideologic este “mitologia oamenilor înarmaţi” (M. Eliade) cu cele mai noi cuceriri ştiinţifice în materie de tortură psihică şi fizică, ţinând morţiş să interpreteze în cheie politică “ceea ce depăşeşte cu mult” cadrul ei strâmt. Demonismul statului polițienesc care a dispus după 23 august 1944 schingiuirea şi uciderea după gratii a sute de mii de români (vezi Monumentul victimelor comunismului ridicat în Elveţia la Thone Chene Bourg), ignoră în mod voit omul ca om.

Drept primă şi cea mai însemnată consecinţă a unei asemenea viziuni deformate asupra umanităţii, nu numai omului devenit sursă de contabilizare a numărului de voturi i se estompează trăsăturile până dispar cu totul, dar si celor fascinați de puterea politică, anchetatorilor de tipul Anei Vogel. Când Mircea Eliade preciza pe 21 mai 1969 că, în ciuda descrierii care ar face-o pe Ana Vogel oarecum asemănătoare cu una din figurile cele mai criminale din România ocupată de armata sovietică, el “nu face nici o aluzie” la Ana Pauker, se pare că avea perfectă dreptate.

Iar marele Eliade avea dreptate exact din acea perspectivă inaccesibilă asistentului de română de la Groningen (care scria pentru Securitatea din R.S.R. în 1985 note informative despre Eliade, vezi Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, pp.230-234), i.e. perspectiva omului trăitor „în arhetip, în simbol”, care se sustrage „terorii istoriei” (M. Eliade, Jurnal, 28 iulie 1948). Asistentul de română al profesorului Noomen – în calitate de recenzent al literaturii eliadești, făcând în 1984 referire și la romanul Pe Strada Mântuleasa (vezi Mircea Eliade et l’ideal de l’homme universel, în Bulletin du Club Francais de la Medaillle, 1984, pp.48-55) -, a neglijat un lucru fundamental: Călăii din toate vremurile au fost mereu înadins dezindividualizaţi, fiind considerați unelte.

Dezindividualizați apar şi cei care deţin controlul asupra unei lumi modelate astfel încât să reflecte dispreţul lor faţă de individualitatea umană pe care nici n-o înţeleg şi nici nu vor s-o înţeleagă. Auto-mutilați, ei au ieșit în afara tiparelor omenescului, devenind nişte creaturi auto-castrate de dimensiunea spirituală. In cartea sa despre Eliade, profesorul universitar Petru Ursache desprinde un citat din prima ediţie a Noptii de Sânziene (Paris, p. 311) în care Mircea Eliade evidenţiază sterilitatea contactului permanent cu istoria aflată prin ştirile difuzate de mass-media care nu ne fac să “descoperim nimic care să merite să fie descoperit” (vezi P. Ursache, Camera Sambo, 2008, p. 113). Hermeneutul universurilor religioase credea că „în măsura în care omul modern se regăsește pe sine în simbolismul arhaic antropocosmic, redobândește o nouă categorie existențială…care îl apără de nihilismul istoricist, fără să-l scoată totuși din istorie; s-ar putea chiar, ca de-abia acum, la lumina descifrărilor, Istoria să-și dobândească adevăratul ei sens: de epifanie a unei condiții umane glorioase și absolute” (Eliade, Jurnal, 28 iunie 1948).

Ana Vogel nu are, pentru că nici nu poate avea, vreun model în realitate. Ea este total lipsită de individualitate. Este o funcţie într-un stat poliţienesc, o anchetatoare, o unealtă a unei lumi deformate. Într-o atare lume, contactul cu istoria aflată prin mas-media nu este doar permanent. E chiar obligatoriu. După cum bine se ştie, omul îşi dobândeşte individualizarea prin spirit. Iar spiritul e tot ce poate fi mai străin şi mai de neînţeles pentru o Ana Vogel, ahtiată după salariile mari oferite anchetatorilor de statul comunist menţinut prin teroare ideologică și polițienească.

Individualizat în romanul eliadesc este doar bătrânul director de şcoală care, şi după treizeci de ani, încă mai încerca să dezlege misterul unor dispariţii din planul lumii fizice. Cu un an înainte de a relua redactarea romanului Pe Strada Mântuleasa, profesorul Eliade spunea studenților săi americani că lumea modernă deși este obsedată de moarte (Heidegger și ceilalți), refuză a și-o imagina „creator”, ignorându-i mitologia (Mircea Eliade, Jurnal, 11 ian. 1966). După reluarea manuscrisului, Eliade notează că mitologiile morții „nivelează concepțiile despre existență, spirit, realitate ale diferitelor culturi unde mitologia morții joacă un rol central” (Eliade, Jurnal, 4 mai 1968).

În roman, învățătorul Fărâmă ar fi „copil şi bătrân în acelaşi timp”, fiind cel prin care renaşte memoria (M. Eliade, Incercarea labirintului, p.156). Timpul copilăriei poate fi văzut ca timp paralel timpului istoric. Prin aceasta se aseamănă cu timpul mitic sau cu Marele timp. Si, întrucât prin poveștile bătrânului dascăl lumea se revrăjeşte – revelându-se cititorului narațiunilor sale aspecte nebănuite ale existenţei -, putem presupune că adevăratul sens al titlului scrierii eliadeşti ar fi “drumul” sau “calea” celui dornic de mântuire, a omului aflat PE STRADA MÂNTULEASA. Poate având în vedere chiar aceste aspecte, Eliade îi comunica pe 27 martie 1977 orientalistului Wikander că scrierea sa „tocmai a apărut la Gallimard cu un titlu dezamăgitor : Le vieil homme et l‘officer”( Întotdeauna Orientul. Corespondența M.Eliade – S. Wikander, Iași, 2005, p.227).

La vremea când exilații români voiau să-l salveze prin cumpărare pe filozoful Constantin Noica (10), ajuns în închisoarea politică după ce dăduse spre publicare manuscrisul Povestirilor despre om redactorului Zigu Ornea care „îl denunță Securității pe Noica și-l aruncă în pușcărie” (vezi Ioan Țicalo, Dimensiunea creștină a operei lui Noica, în „Bucovina literară”, nr. 5-6 (303-304), mai, iunie 2016, p. 59 ; vezi și Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005, și Luciana Pop, Constantin Noica și criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007), Mircea Eliade se gândise la dispariția civilizației omenești si la posibilitatea ca prin povestirea viselor celor care au supraviețuit conflagrației atomice să „revină universurile spirituale și operele de artă anihilate prin bombele termonucleare” (Eliade, Jurnal, 3 aprilie 1962).

În romanul Pe Strada Mântuleasa, lumea anchetatorilor din închisorile comuniste este lăsată în urmă de “fărâma” de om preocupat de esenţele care ţin de miezul de divinitate din sinea fiecăruia. După Mircea Eliade, romanul său ar fi “o parabolă a omului fragil” (p.155). Fărâmă – care vine de la “a fărâma”, a îmbucătăţi, a micşora prin fărâmiţare pentru a ajunge la “miez” (esenţă) – este “fragmentul” care “va supravieţui când cei puternici vor cădea” (Mircea Eliade, Incercarea labirintului, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1990, p. 156). În anul în care a terminat de scris Pe strada Mântuleasa, revista “Prodromos” i-a publicat un text despre poetul, dramaturgul şi eseistul Dan Botta (1907-1958). Din acest text decupăm în încheiere următorul fragment: Fiind tot atât de “entuziasmat de geniul popular românesc pe cât era de Racine sau de Proust”, Dan Botta “credea (alături de alţi câţiva, printre care mă număram) că dacă o cultură îşi revelează conştient esenţele – într-o creaţie poetică, într-o filozofie, într-o operă spirituală – devine prin însuşi acest concept o cultură majoră; chiar dacă, datorită limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulaţie universală. De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esenţe” (v. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, în vol. Impotriva deznădejdii. Publicistica exilului, Bucuresti, 1992, p.242).

 

*Intre numeroasele citări ale eseurilor Isabelei Vasiliu-Scraba în teze de doctorat despre Noica, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu și Mircea Eliade, exact acest text a fost citat într-o lucrare de doctorat sustinută în 2013 la Universitatea din Suceava.

 

Note şi consideraţii marginale

 

  1. În 1964 istoricul religiilor M. Eliade primise din partea Universităţii din Chicago titlul “Sewell L. Avery Distinguished Service Proffesor” care acolo era de mare prestigiu, iar în iunie 1966 devenise Doctor Honoris Causa al Universităţii americane Yale. Chiar dacă între exilaţii români din Canada profesorul Vasile Posteucă de la State College din Mankato (v. Ion Filipciuc, Prefaţă la romanul V. Posteucă, Băiatul drumului, Ed. Mioriţa, Câmpulung –Bucovina, 2000, p.VI) fusese oprit să-l omagieze în revista “Drum”, Universitatea din Windsor (Canada) i-a conferit lui Eliade la 60 de ani distincţia “Christian Culture Award Gold Medal for 1968”. În cărţile lui Eliade tipărite (pe hârtie de calitate inferioară) în România (comunistă şi cripto-comunistă de după 1990) nu apar trecute nici una dintre distincţiile primite de faimosul hermeneut al religiilor, onorat pentru excepţionala valoare a lucrărilor sale ştiinţifice şi literare de lumea academică pe întreg mapamondul. Abia după moartea lui Eliade, în aprilie 1986 (an în care lui E. Wiesel i s-a dat Nobelul pentru pace, la care Hitler fusese nominalizat în 1939 iar Stalin de două ori), neprietenii românilor au reuşit să-şi plaseze minciunile lor în mediile universitare occidentale.
  2. În legătură cu poetul Vasile Posteucă (1912-1972) – de la naşterea căruia s-au împlinit o sută de ani în 2012, eveniment trecut neobservat de oficialii culturii cripto-comuniste – ar mai fi de menţionat faptul că împreună cu Nicolae Dima (n. 1936), fost deţinut politic între 1956-1958 (Amintiri din închisoare, 1974), si cu Nicolae Novac au publicat prima dată un volum cu Poeme din închisori.
  3. Presimţind exagerata importanţă pe care cititorii inculţi o vor da după moartea sa interviurilor si informaţiilor cuprinse în jurnalele sale, Mircea Eliade sugerase la un moment (celor interesaţi de scrierile sale literare) să dea prioritate povestirilor şi romanelor si doar pe urmă să se preocupe de spusele sale de prin interviuri şi jurnale: “Sper că cititorii de mai târziu îmi vor citi cărţile, nu interviurile” (v.Mircea Eliade, Jurnal, 5 mai 1979).
  4. Un fost deținut politic spunea că “metodele de re-educare ale comuniştilor au făcut mai mulţi sfinţi decât robi” (Părintele Iustin Pârvu). De unde se vede câtă dreptate avusese în 1990 laureatul român al Premiului Goncourt în gândurile sale „în marginea unei istorii a viitorului” atunci când scrisese că din trecutul apropiat nu ne-a rămas „nimic altceva” decât memoria victimelor comunismului (vezi Mai bine mort decât comunist. Sau gânduri pe marginea unei istorii a viitorului, Ed. Phoenix, 1990, p.39), a exterminării sutelor de mii de români după gratii (Cicerone Ionițoiu). In romanul Pesecutaţi-l pe Boeţius (cu subtitlul Salvarea de ostrogoţi) laureatul român al Premiului Goncourt abordase problema închisorilor comuniste (vezi intervenția Isabelei Vasiliu-Scraba la Sesiunea de comunicări a Universității „1 decembrie1918” din Alba Iulia http://www.youtube.com/watch?v=w0O_gLroSCk ) cu care mercenarii ocupantului sovietic au împânzit Romania: 230 închisori politice -fără sediile de anchetă ale Securităţii înfiintate în 1948 de Ana Pauker- si peste 15 azile psihiatrice folosite în represiunea politică (v. Sorin Ilieşiu, Raport pentru condamnarea regimului comunist ca nelegitim şi criminal, în “Revista 22”, suplimentul “22 plus”, Anul XIII, Nr. 188, 21 martie 2006, p.3; a se vedea și dr. Florian Mătrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, București, 2008, vol. I-III, 1430p.). Despre ilegitimitatea comunismului din România, Virgil Ierunca scria în oct. 1973 următoarele: “Dacă regimul de la Bucureşti poartă un stigmat, este acela de a fi fost instaurat de armata sovietică de ocupaţie, fără legitimitate şi fără vreun acord, oricât de minim, al poporului român. Toată lumea ştie cum au fost falsificate alegerile de după război” (v. Virgil Ierunca, Dimpotrivă, Bucuresti, 1994, p.183). Din perspectiva beneficiarilor comunismului și ai post-comunismului de azi, apare semnificativă reacţia ‘oficialului’ Andrei Pleşu la propunerea lui Sorin Ilieşiu de a fi comemorată într-o zi anume memoria victimelor comunismului, argumentând că din anul 2002 există o lege pentru victimele Holocaustului. Propunerea lui Sorin Ilieşiu a stârnit opoziţia fostului ministru Pleşu, îngrijorat nevoie mare ca nu cumva să fie “statutate” nişte “noi chermeze” (v. scrisoarea lui S. Ilieşiu către Radu Filipescu, 1 febr. 2012). Laureatul român al Premiului Goncourt observa cum în România post-belică uneltele ocupantului sovietic “au mânjit lumea cu ură şi sânge”. Un cioban din Salvarea de ostrogoţi (vezi Persecutez Boece!, Lausanne,1983, trad. romanească, 1993) spunea că ar trebui să-i urască pe acești mercenari, dar el a izbutit să nu-i urască şi că: “Ei sînt cei care ne urăsc şi se urăsc între ei” (trad. Ileana Cantuniari, Ed. Europa, Craiova, 1993, p.50).
  5. Mircea Eliade nota că literatura sa “place şi se vinde în germană şi în spaniolă” (Jurnal, 21 martie 1985). Romanul Pe Strada Mântuleasa a apărut în 1968 la Paris, în româneşte (129 p.) la editura lui Ioan Cuşa. Apoi s-au editat traducerile în germană, în 1972, şi în olandeză în 1975. În 1963 George Uscătescu îi publicase lui Mircea Eliuade primul volum de Nuvele (Ed. Destin, Madrid, 152p.), Ioan Cuşa publicându-i în 1971 cele două volume ale Nopţii de Sânziene şi în 1977 cel de-al doilea volum de nuvele intitulat: În curte la Dionis, în care au fost cuprinse următoarele povestiri: Les trois graces (scrisă în 1976); Sanţurile; Ivan (publicată în 1968 în rev. “Destin”, Madrid); Uniforme de general (scrisă la New York, 1971, publicată de V. Ierunca în rev. “Ethos”, 1973); Incognito la Buchenwald (scrisă în 1974 şi publicată în rev. “Ethos”, 1975) şi În curte la Dionis (publicată în “Revista Scriitorilor Români”, Munchen, nr. 7/1968). În România aflată „sub ocupație bolșevică” (Vasile Băncilă), unde lui Eliade i-a fost publicată fragmentar literatura exact după un sfert de secol de interdicţie, nuvelele scrise în exil i-au fost întâi “expurgate” (v. Marian Popa, Istoria Literaturii…, 2001, vol.II, p.206) apoi tipărite pe hârtie de calitate foarte prostă, lucru observat şi de Eliade după apariţia în 1981 a celui de-al doilea volum de nuvele, la doisprezece ani distanţă de primul. Dar abia în cripto-comunismul de după 1990 i s-a tipărit (în condiţii extrem de modeste) Secretul doctorului Honigberger (“V.V. Press”, 56 p.), scriere publicată de Eliade în 1940 (Ed. Socec, Bucureşti, 190 p.) A se remarca drastica scădere a numărului de pagini de la 190 p. la 56 p. prin înghesuirea rândurilor, fapt ce îngreunează lectura. In exil fiind, Eliade a publicat scrierile sale literare traduse în germană (Naechte in Serampore, 1953, 178p.), tradusă trei ani mai târziu si în franceză Minuit a Serampore (1956, 244 p.), chiar în anul 1956 în care i-a apărut Foret interdit (traducerea romanului Noaptea de Sânziene). Petru romanul eliadesc Foret interdit       Securitatea a închis în temnițe politice „grupul Noica-Pillat” de cititori ai acestei cărți adusă de actrița Mariata Sadova de la Paris, printre cei întemnițați fiind chiar actrița revenită din turneul teatral. În jurnal, Eliade menționerază întemnițarea discipolului său român, eruditul indianist Sergiu-Al George, ca urmare a lecturii acestui roman. La re-editarea românească din 2010, s-a „omis” a se evoca arestările din 1958 prilejuite de lectura cărții Foret interdit, dar nu s-a ratat prilejul re-difuzării (în periodice și în cronologia ce precedă romanul Noaptea de Sânziene) pozei lui Mircea Eliade alături de tânărul Culianu care scria în 1985 note către Securitate despre Eliade (1907-1986).
  6. În opinia Măriucăi Vulcănescu (fata cea mică a filozofului) suplimentul de anchetă pentru care Mircea Vulcănescu a fost adus la Jilava în 1951 s-ar fi datorat unei confuzii de nume. Tatăl ei ar fi fost adus de la Aiud în locul unui alt Vulcănescu. In opinia ei, această confuzie ar fi stat la baza unei serii întregi de întâmplări din care, în 28 octombrie 1952 i s-a tras lui Mircea Vulcănescu moartea în închisoarea din Aiud (vezi înregistrarea mea de la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 2011 http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ ). Un preot ortodox închis la Aiud consemnase că gardienii bine îndoctrinați de securitatea anti-românească îl diferențiau pe filozof de celălalt Vulcănescu specificând că este vorba de „criminalul” Vulcănescu (vezi Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, 1997 citat de Fabian Seiche în vol.: Martiri și mărturisitori români ai secolului XX. Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraș, 2010 precum si cele spuse de mine în ianuarie 2012 la Biblioteca Municipală din București despre filozoful Mircea Vulcănescu și condamnarea sa într-o farsă de proces http://www.youtube.com/watch?v=xsi5wHC44AA ; după Legea 217/ 2015 s-a „legalizat” ca să spunem așa, limbajul gardienilor de la Aiud, filozoful martirizat redevenind „criminalul” Mircea Vulcănescu. Ministrul Lucrețiu Pătrășcanu ar fi vrut ca întregul lot de ecomomiști (între care era și Mircea Vulcănescu) să nu fie condamnați, fiind complet nevinovați. Dar chiar înainte de Legea 217/ 2015 filozoful de Școală trăiristă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vilcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000) este arătat „criminal” (pedepsit, vezi Doamne, în mod corect de justiție) pe cele două cărți scoase la fosta Editură „Politică” (De la Nae Ionescu la Criterion, Ed. Humanitas, București, 2003 și Bunul Dumnezeu cotidian, Ed. Humanitas, 2004 ). Cititorii află din ele că Mircea Vulcănescu „a fost judecat si condamnat la opt ani de temniță grea”, fără a li se spune nicăieri că economistul Mircea Vulcănescu a fost condamnat definitiv în 1948 după ce însuși ministru de justiție Pătrășcanu a fost arestat, urmând a fi ucis după gratii. La punctul 41 al unei directive NKVD (precursorul KGB) din 1949 se preciza, după cinci ani de farse juridice cu verdictul dinainte stabilit, că „trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnați în procese politice. Iar dacă devine inevitabilă, reabilitarea se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o eroare judecătorească ; nu va avea loc reluarea procesului, pentru ca cei care au pricinuit eroarea să nu fie deranjați” (în rev. „Meridianul românesc”, SUA, 3 martie 2001, p.3 ; a se vedea și comentariile istețe din http://cristinaandrei.blogspot.ro/2015/08/legea-antilegionara-o-analiza.html#more ). În cartea sa, Ioan Ioanolide își amintește cum la Aiud îl vedea pe Mircea Vulcănescu „adesea în biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în WC”. Tot el scrie că n-a murit în urma bătăilor și izolărilor în întuneric și frig de la Jilava, că, revenit în închisoarea din Aiud, filozoful a continuat să întrețină o „febrilă activitate intelectuală în rândul deținuților”. De aceea gardienii „au continuat să-l pedepsească până ce l-au ucis”(Întoarcerea la Hristos, București, 2012, p.307). Virgil Maxim (care a trăit miracolul supraviețuirii în întuneric la temperaturi polare vreme de trei luni de iarnă cu un terci la trei zile în celula de pedeapsă -„Neagra” a închisorii din Aiud) descrie schingiuirile la care a fost supus Mircea Vulcănescu: Filozoful împreună cu alți doi deținuți fuseseră trimiși dezbrăcați timp de trei zile fără mâncare la „Neagra” într-un frig înlemnitor și o beznă absolută, după care au „fost bătuți cu saci de nisip (confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte) care distrug mai ales organele interne, în special rinichii”. Apoi vreo săptămână „apoape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și a durerilor acute” (V. Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, București, 2002, vol. II, p.246; a se vedea și Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3; în „Permanențe”, Anul XVI, nr. 1-2/ 2013, p.7, iar la p. 4 a aceleiasi reviste îi este publicat textul Privilegiul suferinței închinat lui Mircea Nicolau; ca și Dan Puric, Sorin Lavric apare în lista de colaboratori ai revistei „Permanențe” scoasă de Fundația „George Manu” din București.
  7. vezi Aristide Ionescu, Se încearcă reabilitarea agenţilor care au acţionat pe teritoriul României, în rev. “Origini/Romanian roots”, Norcross, Georgia, SUA, vol.VIII, No. 4-5 (82-83), April-May 2004, p.90. În opinia lui Radu Portocală, „diplomația română nu mai există… de când Ana Pauker a preluat portofoliul Afacerilor Externe” (Diplomația ca formă de eșec, în „Ziua”, 6 iul. 2007).
  8. Despre cifrul politic în care este „înțeleasă” de G. Liiceanu filozofia lui Noica a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, Noica pe lista neagră, “Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII, 91, iulie 2009, p.4743-4744, sau http://www.scribd.com/doc/172499102/Isabela-Vasiliu-Scraba-Costantin-Noica-pe-alta-Lista-neagra  ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru „humanist”, în Oglinda literară, 92/2009, pp.4802-4803, sau http://www.scribd.com/doc/190973791/Isabela-Vasiliu-Scraba-Noica-in-cifru-%E2%80%9Ehumanist%E2%80%9D   şi       Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi discipolii săi, în “Origini/ Romanian Roots”, XIV, 9-10 (146-147), 2009, p.22-24 sau http://www.scribd.com/doc/172499960/Isabela-Vasiliu-Scraba-Noica-%C8%99i-discipolii-s%C4%83i ).
  9. Ar mai fi de adăugat că nu numai oficialii culturii comuniste au citit mereu în cheie politică scrierile literare ale lui Mircea Eliade. Aşa le-a citit în afara țării şi Culianu care răspândea în 1988 prin postul de Radio BBC (vezi cele două texte inedite cuprinse în Studii românești, vol. II, Iași, 2009, pp. 160-167) idei din manuscrisul unui jurnal folosit pentru atacarea lui Eliade, manuscris foarte probabil contrafăcut exact în acest scop. Tot în cheie politică au comentat literatura eliadescă Tereza și Dan Petrescu (sora și cumnatul conferențiarului de română de la Groningen, devenit în SUA la Amherst College visiting profesor de italiană în 1988 și apoi la Chicago de istoria religiilor până la asasinarea sa din 21 mai 1991), cu referire chiar la Ana Vogel din romanul Pe strada Mântuleasa (v. notele editorilor la scrisoarea lui Mircea Eliade din 17 ian.1978 în vol. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p.128).
  10. Prețul cumpărării lui Noica prin Jakober, traficant de vieți umane și „reprezentant al intereselor românești în domeniul cerealelor”, ar fi fost de 3000 lire sterline, din care Mircea Eliade ar fi dat 500 de dolari. Trebuind să fie „convins să semneze ceva”, Noica urma să       ajungă „în Apus prin luna mai 1962” (vezi Ion Rațiu, Cine mă cunoaște în țară așa cum sunt?, Ed. „Progresul Românesc”, 1991, p.92). Cum bine se știe, Noica (arestat după ce Zigu Ornea dăduse pe ascuns Securițății manuscrisul lui Noica despre Hegel predat de acesta spre publicare la ESPLA) a scăpat de temnița politică odată cu toți ceilalți deținuți, abia în prima jumătate a anului 1964, fiind neîncadrat în câmpul muncii (adică lăsat muritor de foame) până în noiembrie 1965. Cicerone Ionițoiu povestește că foștii deținuți care refuzau să semneze angajamentul de informatori ai Securității erau obligați (sub amenințarea că vor „suporta rigorile legiilor din Republica Populară Română”) să semneze că nu vor spune nimic din ce au pătimit si au văzut în temnițe. Fostul deținut Ion Eremia, care făcuse fără vină 15 ani de temniță grea, a scris următoarele: „în baza cărei legi îmi cereți să nu vorbesc despre ce am văzut și auzit în închisori? Vă este frică să nu spun mârșăviile pe care le-ați făcut? Voi spune tot.” (Cicerone Ionițoiu).

 

Cuvinte cheie: Pe strada Mântuleasa, Mircea Eliade, martiri din închisori comuniste, Persecutez Boece!, Noica, Isabela Vasiliu-Scraba.

 

 

RERERE BIBLIOGRAFICE:

-M. Eliade, L’epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Cl. H. Rocquet, Paris, 1978, în românește : Încercarea labirintului, trad. Doina Cornea, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1990.

-William A. Coates, Litterature fantastique: metaphysique et occulte, în vol.: MIRCEA ELIADE, Cahier de l’Herne, nr.33, Paris, 1978, p.375-380.

Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene , în franceză tipărit în 1956 cu titlul neinspirat schimbat în “Pădurea interzisă”, cum apare şi în portugheză în 1963.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10, sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011, http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Târgu Mureș, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50 ; http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm   , sau varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri, http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, pe hârtie fagmente au apărut în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12, URL https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX (XLIV), Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în   rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78, sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, si https://fr.scribd.com/doc/226206379/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCuliBeletristica

-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie, sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm

-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie fragmente au arărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15 sau https://fr.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori , URL, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeDetractori4.htm.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moarte, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26, online la http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George , sau   URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Eliade10-Camilian.htm sau online în Revista „Agero” din Stuttgart, https://fr.scribd.com/doc/168929559/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCamilianDemetrescu .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, pe hârtie în rev. „Origini/ Romanian Roots”, A Review of Literature, Ideas and the Art, Vol. XIX, 2015, pp. 30-43 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma Arsenie Boca/ Părăian după modelul Noica/ Liicean’ și Eliade/ Culian’, on-line în revista canadiană http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html .

 

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din wikipedia informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile cărților pe care scriitoarea le-a publicat în post-comunism:

http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba ;

Chiar și vandalizată, fișa Isabelei Vasiliu-Scraba din WIKIPEDIA.ro este deseori cenzurată (adică intenționat ocolită) de câteva motoare de căutare.

Sursa https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/

Advertisements