IsabelaVS-EliadeWikipedii5

IsabelaVS-EliadeWikipedii5/ 21 iunie 2017/ 33989car. / 4644cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste*

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/

 

Motto: „Nici un alt profesor de istoria religiilor nu s-a bucurat în America de o așa de mare popularitate ca Mircea Eliade. Țin minte ovațiile pe care le-a primit în noiembrie 1973 când a conferențiat la Chicago în fața a peste o mie de profesori universitari” (Mac Ricketts, iulie 1981).

 

De zece ori propus să primească Premiul Nobel pentru literatură (it.wikipedia, 7 aprilie 2007), Mircea Eliade a fost de zece ori împiedicat («/lucrat») să nu-l primească. Doar nominalizările lui Gandhi dintre 1937 și 1948 la Nobelul pentru pace – doisprezece la număr – i-au întrecut lui Eliade numărul de nominalizări, recordul absolut deținându-l însă „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX” la capitolul „torpilări” spre a nu fi apreciat de noile serii de studenți români din cripto-comunismul de după 1992 cărora li s-a insinuat fără-ncetare că I.P. Culianu – asasinat de Securitatea comunistă (cf. I. M. Pacepa, apud. Tereza Culianu în rev. „Obs. Cultural”, nr. 87/23oct.2001) la Chicago pe 21mai 1991-, ar fi fost, vezi Doamne, „mai bun decât Eliade” (cf televizatul Andrei Pleșu, TVR, 5 oct. 1991, vezi rev. „Cotidianul”-Supliment literar L.A.I. 18 mai 1992).

După moartea academicianului Mircea Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliadeAcademician ), ale cărui scrieri au fost premiate nu numai de Academia Franceză, a ieșit la lumină și treptata depreciere a Premiului Nobel, distincție literară refuzată în mod hotărât de Cioran, propus după 1986.

Din ce în ce mai politizat, criteriul de selecție a premiaților Nobel a încetat să aibă vreo legătură cu valoarea operei „nobelizaților”, promovându-se prin premiere teme legate de persecuția evreilor în al doilea război mondial (vezi „nobelizarea” romancierului francez din 2014 interesat „conjunctural” de nazism, sau „nobelizarea” scriitorului maghiar pentru o carte pe tema lagărelor naziste, precum și a lui Elie Wiesel care, „nobelizat” pentru pace, în loc să scrie adevărul despre crimele făcute de administrația ungurească împotriva   românilor -și a evreilor stabiliți în Maramureș-, a preferat minciuna cu jandarmii români -inexistenti între sept. 1940 și oct. 1944-, persecutori ai evreilor din jumătatea de Ardeal păzită de jandarmii unguri în timpul administrației maghiare; a se vedea și textul lui Dan Botta, Contribuția geniului creator și propagator de cultură al Românilor la dezvoltarea culturii maghiare și a statului modern maghiar, scris chiar la vremea ocupației nord-vestului Transilvaniei, în volumul Dan Botta, Limite și alte eseuri, Editura Crater, București, 1996, pp. 303- 307 ; on-line https://fr.scribd.com/doc/191839244/DanBottaRomaniMaghiari ).

După ce Hitler a oferit ungurilor jumătate din Transilvania la sfârșitul lui august 1940, în septembrie a început o bestială ucidere a locuitorilor români (reprezentând peste 50,1 % din populația acest teritoriu românesc) pentru purificarea etnică a zonei păzită de jandarmeria maghiară după Dictatul de la Viena. Crimele jandarmilor unguri au fost finalizate prin împușcarea românilor petrecută la Moisei pe 14 octombrie 1944. Spre sfârșitul lunii octombrie 1944 armata română a eliberat Nord-Vestul Transilvaniei, fiind silită de sovietici a lupta si dincolo de granițele României, la fel cum armata română fusese silită de Hitler să lupte si după redobândirea Basarabiei si Bucovinei de Nord ocupate din iunie 1940 până în vara anului 1941 de sovietici. După eliberarea jumătății de Ardeal la sfârțitul lunii octombrie 1944, Stalin a instituit în Nord-Vestul Transilvaniei administrația sovietică nepermițând românilor să administreze teritoriul românesc pentru care luptaseră (vezi prima parte din conferința mea ținută pe 26 ian. 2012 în sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane din București ; http://www.youtube.com/watch?v=xsi5wHC44AA&list=UUgcn_JXm6-ZMTeCidkHY0hQ ). „Dezvăluirea masacrelor anti-românești din cei 4 ani de ocupație maghiară (vezi vol. : M. Fătu, Mircea Mușat (coordonatori), Teroarea horthysto-fascistă în Nord-Vestul României, Ed. Politică, București, 1985) a constituit multă vreme [patru decenii! ] un subiect tabu în timpul regimului comunist datorită prezenței importante a etnicilor maghiari în structurile de partid și securitate”, scria maramureșanul Marius Vișovan, preot profesor, amintind de trecerea a 70 de ani de la masacrul de la Moisei.

 

„Lucrat” să nu primească Premiul Nobel a fost și Lucian Blaga, când „Inchiziția comunistă” s-a repezit să meargă până în îndepărtata Suedie ca să împiedice „nobelizarea” candidatului român propus de la Paris de profesorul Bazil Munteanu si de la Lund, din Suedia, de profesorul Alf Lombard (vezi înregistrarea din 18 mai 2012 de la Sesiunea de Comunicări organizată de Universitatea „1 dec. 1918” din Alba Iulia http://www.youtube.com/watch?v=w0O_gLroSCk&list=UUgcn_JXm6-ZMTeCidkHY0hQ Această inregistrare a scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba postată de „mirelvv” a fost -ca si alte conferințe înregistrate ale Isabelei Vasiliu-Scraba-, în mod abuziv „legată” împreună cu înregistrări video din alte surse (constatare din 6 aprilie 2015), adăugate ca un fel de „represalii dictatoriale” în scopul precis de a aduce discursul meu pe linia gândirii „monolit”. La o superficială trecere în revistă a unor astfel de „securiste” grupaje video, se remarcă o dublă tendință: (1) una de a plasa în preajma puținelor mele conferințe publice nulități cu titlul de doctori in filozofie care prezintă varianta prefabricată a discursului de la care eu, gândind pe cont propriu, mă cam depărtez; (2) alta este de a mă „socializa” cu de-a sila pentru sugestia subliminală ca, abătându-mă de la tezele „oficiale”, aș face politică. In al doilea caz abuzurile cuplării forțate a înregistărilor mele postate pe youtube urmează stilistica anchetărilor din închisorile comuniste care asociau cu de-a sila oameni apoi îi schingiuiau să recunoască a fi complotat împreună, spre a confecționa LOTURI de opozanți ai regimului comunist chiar din inși care nu se cunoscuseră.**). Aceasta se întâmpla când cititorii români nu mai văzuseră numele filozofului si poetului Blaga prin reviste, altfel decât pus la zid, după exemplul dat (în „Lupta de clasă”, nr.7/1949) de Leonte Răutu („din nomenclatura parazitară” aservită intereselor sovietice, vezi articolul istoricului Șerban Papacostea, Crima regimului comunist, „Revista 22”, Anul XVIII, Nr.8/ 885, din 20-26 febr. 2007, p.15). „Groparul culturii românești” (cum a fost supranumit Leonte Răutu) nu se sfiise a scrie că „teoriile” filozofului Lucian Blaga au servit „fascizării” României.

Tot mercenarii ocupantului sovietic (care transformaseră întreaga țară într-o imensă pușcărie cu vreo treisute de închisori comuniste de exterminare a milioane de români nevinovați, fără a fi socotite și sediile Securității unde anchetările se făceau prin schingiuiri bestiale, vezi pr. Dumitru Bejan în vol. : Fericiți cei prigoniți- Martiri ai temnițelor, București, Ed. Bonifaciu, 2008, p.68) aveau să-l «lucreze» în 1960 și pe Vintilă Horia, să nu cumva să-i fie decernat cel mai mare premiu literar al Franței (un premiu mai modest d. p. d. v. financiar decât Premiul Nobel), anume Premiul Goncourt al Academiei Franceze (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor străin laureat al premiului Goncourt, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.12/ 2015, p. 16 ; https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/   ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia exilat, pe hârtie în rev. „Jurnalul literar”, București, an XXI, nr. 7-12, aprilie –iunie 2010, pg.1 si pg. 2, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVintilaHoriaExilat2.htm, sau în „cea mai mare bibliotecă online” la http://www.scribd.com/doc/164505556/Isabela-Vasiliu-Scraba-%E2%80%9CVintila-Horia-exilat%E2%80%9D ; si art. : Vintilă Horia ca istoric al filozofiei românești , pe hîrtie în rev. „Poesis”, Satu mare, nr. 236-237, 2010, pp. 50 – 54 ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVintilaHoriaIstorie2.htm sau http://www.scribd.com/doc/176897482/Isabela-Vasiliu-Scraba-Vintil%C4%83-Horia-istoric-al-filozofiei-romane%C8%99ti ; din filmul Marilenei Rotaru aflăm și de părerea excelentă pe care i-a făcut-o Vintilă Horia lui W. Heisenberg. Dar și de scandalizarea fizicianului (din interbelic laureat al premiului Nobel), revoltat de mizeria „afacerii Goncourt-1960”, ambele povestite de o personalitate din capitala Argentinei : directorul Institutului de Psihologie Industrială, Prof. Dr. Stan M. Popescu ; în filmul despre Vintilă Horia postat pe youtube de la 1 :07 :38 până la 1 :13 :19).

 

De la Monica Lovinescu știm cum s-a derulat «afacerea Vintilă Horia»: La aflarea veștii că un scriitor român trăitor în exil ar putea fi onorat cu un premiu de prestigiu, acel stat în stat pe care l-a reprezentat Securitatea – înființată în 1948 la ordinul Moscovei de Ana Pauker (colonel sovietic)-, a trimis la Ambasada R.P.R. din Paris – prin oportunistul Mihai Ralea, bucuros de posibilitatea unui nou voiaj în Franța studiilor lui doctorale (vezi conferința mea din 18 mai 2012 despre Vintilă Horia de la Universitatea din Alba Iulia http://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI precum si partea a II-a din înregistrarea de la Târgul Gaudeamus unde s-a lansat în 2010 un volum de eseuri scrise de Vintilă Horia http://www.youtube.com/watch?v=KFyjIrPflAA )-, un dosar falsificat de securiști într-un mod «foarte șmecher. Se găseau în el unele lucruri reale, articole scrise de pe poziții de dreapta, în fotocopie. Si erau tot acolo, altele, INVENTATE, adică BĂTUTE LA MAȘINĂ și FOTOCOPIATE, articole de un antisemitism fulminant și delirant. (…) Erau amestecate abil, foarte inteligent, bine trucate în colajul ce se oferea » (vezi Monica Lovinescu, în vol. Resemnarea cavalerilor, Ed. Jurnalul literar, București, 2002, p. 100 ; vezi și Andrei Flor/ Paul Costin Deleanu, L-Affaire Vintilă Horia și „scandalul Goncourt-1960 , în rev. „Semne”, an I, nr. 2-3, martie-aprilie 1961; in 1960 ambasaborul RPR la Paris, E. Bender, alias M. Bălănescu vroia zor nevoie să se pozeze cu Vintilă Horia, dovedind astfel că, în forul lui intim, nici el nu-l credea pe Vintilă Horia anti-semit.).

 

Dacă în perioada exilului francez lui Mircea Eliade i s-a putut bloca obținerea unei catedre de istoria religiilor la Hautes Etudes prin dispoziții date Legației României din Paris de Inchiziția comunistă din țara ciuntită de Bucovina de Nord si de Basarabia, faima sa nu a putut fi stăvilită în mediile academice, care în 1945 îl alegeau membru al Societății «asiatique », în 1948 îl invitau să participe la Congresul internațional al orientaliștilor   de la Paris, iar în perioada 1950-1956 să țină conferințe la Universitățile din Roma, Amsterdam, Padova, Strassburg, München, Freiburg, Chicago, Lund, Uppsala.

 

Brațul cel lung al inchiziției nu se putea lungi pe atunci cum se lungește el astăzi prin enciclopediile on-line unde – în șapte așa-zis „libere” enciclopedii (Wikipedia în română, în franceză, în spaniolă, în portugheză, în engleză, în germană și în italiană) -, lipsesc, printr-un ciudat consens, volumele omagiale (de ex. Studies in Honour of Mircea Eliade. Myths and Symbols, 1969, Univ. Chicago Press) si cele cuprinzând lucrările Colocviilor internaționale pe tema „Eliade” organizate de universități occidentale când renumitul istoric al religiilor împlinise 70 de ani,   trecute sub tăcere fiind și zecile de teze de doctorat în care, la cele mai prestigioase universități au fost analizate ideile novatoare din hermeneutica lui Eliade. Asta ca să nu amintim și de lista bibliografică extrem de sumară din diversele Wikipedii în care lipsesc multe dintre cărțile științifice ale lui Mircea Eliade.

 

Studiile în onoarea lui Mircea Eliade la împlinirea vârstei de 60 de ani au rămas și după un sfert de secol netraduse si netipărite de Humanitas, fosta Editură Politică atât de ahtiată să invadeze piața cu traduceri încât și lucrări scrise în românește de Eliade au fost editate retraduse în românește din franceză, deși Eliade era „gata să pună la dispoziție unei edituri românești manuscrisul Istoriei religiilor pe care-l are în limba română la Paris” (vezi vol. Mircea Eliade în arhiva Securității, Editura „Mica Valahie”, București, 2008, p.119). Oferit de Eliade în 1974, manuscrisul românesc al volumului Traite d’histoire des religions – care îl „șocase” pe Paul Ricoeur făcându-l să descopere „la cohérence et la stabilité de l’univers sacré, ou toutes les „figures” sont en quelque sorte contemporaines les unes des autres” (vezi volumul Mircea Eliade. Cahiers de l’Herne, 33/1978, p. 276), și dându-i astfel peste cap prejudecățile istoriciste asupra fenomenului religios -, a fost refuzat în comunism de poliția gândirii care orchestra, cum orchestrează din umbră și azi, minimalizarea valorilor românești percepute ca valori universale. Refuzat a rămas și după căderea comunismului când Editura Humanitas s-a grăbit să facă bani de pe urma lui Eliade.

 

Din cale afară de ciudată ne pare (în amintitele enciclopedii on-line) și omiterea menționării următoarelor distincții academice care i-au fost acordate lui Mircea Eliade după criterii strict valorice și nu politice: «Sewell L. Avery Distinguished Service Professor » (1964); Membru al «American Academy of Arts and Science» (11 mai 1966); Doctor Honoris Causa al Universității din Yale (iunie 1966); «Christian Culture Award Gold Medal for 1968», Univ. Windsor (Canada); Doctor Honoris Causa la Universitatea Națională din La Plata (Argentina), 1969 ; “Professor Extraordinario de la Escuela de Estudios Orientales, 1969 (Univ. San Salvador); Doctor Honoris Causa in Sacred Theology, Ripon College, 1969; Doctor Honoris Causa of Humane Letters, Loyola University (Chicago); Membru al Academiei Britanice (8 iulie 1970); Doctor Honoris Causa in Science of Religion, Boston College (iunie 1971); Doctor Honoris Causa of Law, La Satte College, Philadelphia (17 mai 1972); Doctor Honoris Causa of Humane Letters, Oberlin College (21 mai 1972); Membru al Academiei Austriece de Stiință, Viena (23 mai 1973); Doctor Honoris Causa of Letters, Univ. of Lancaster (16 aug. 1975); Membru coresp. al Academiei Regale Belgiene (sept 1975); Doctor Honoris Causa al Univ. Sorbone (Paris, 14 febr.1976); Membru al Acad. de Limbă si literatură franceză, Bruxelles (15 febr.1977); Membru al Academiei Regale Belgiene (18 febr. 1977); Premiat de Academia franceză pentru « Istoria credințelor și ideilor religioase », iunie 1977; Legiunea de onoare, Paris, 11 sept.1978, desemnat ca doctor honosis causa al prestigioasei universități pariziene, Sorbona, etc.

 

Pe piața cărților românești, lipsa distincțiilor academice din volumele Editurii Humanitas care-l au drept autor pe Eliade contrastează în mod vădit cu înșirarea premiilor primite de activistul comunist Andrei Pleșu (șef al biroului organizației de bază a tineretului comunist din Institutul de Istoria Artei) desemnat de președintele Ion Iliescu întâi ministru al culturii post-decembriste apoi ministru de externe (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filozof al religiilor –Andrei Pleșu – despre unul autentic : MIRCEA ELIADE, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr. 272/ 2014, pp. 14 – 15 ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_Plesu_Eliade5.htm , a se vedea și art. Isabela Vasiliu-Scraba, A. Pleșu, un eseist preocupat de îngeri si vampiri, din rev. „Acolada”, Satu Mare, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVS-plesu-ingeri8.htm sau http://www.scribd.com/doc/167071931/Isabela-Vasiliu-Scraba-Un-eseist-preocupat-de-ingeri-%C5%9Fi-de-vampiri-A-Ple%C5%9Fu ). Distincțiile academice oferite activiștilor comuniști pe criterii politice erau notorii pe vremea Ceaușeștilor. Dar chiar și în secolul XXI, comunistul Hugo Chavez a fost făcut pe criterii politice „doctor honoris cauza” al Universității din San Salvador.

 

În cazul marelui istoric al religiilor care a fost Mircea Eliade, prin ciudatele «omiteri» ale distincțiilor academice se înrudesc între ele nu mai puțin de opt enciclopedii online: Enciclopedia britanică si cele șapte wikipedii (în fr., pt.,en., sp., ge., ro., it.). Astfel că putem afirma fără teamă de eroare că „omiterile” nu sînt chiar întâmplătoare. Căci în golul lor apar intențiile urmărite. In primul rând a nu se indrepta atenția cititorilor către recunoașterea unanimă de care s-a bucurat Mircea Eliade prin mediile academice. In al doilea rând spre a putea lansa în eter zvonul că “since the 1970s his position at the time was frequent topic of criticism” (en.wikipedia.org, 7 aprilie 2007), ceea ce consonează cu „Dosarul Eliade” contrafăcut și publicat în 1972 de revista „Toladot” din Israel spre blocarea candidaturii la Premiul Nobel, dar distonează evident cu ceea ce constatase Mac Ricketts în 1973 si a scris în iulie 1981 referitor la popularitatea si succesul de care s-a bucurat Eliade în America, așa cum nici un alt profesor de istoria religiilor nu se mai bucurase vreodată.

 

In al treilea rând, omiterea distincțiilor academice oferite „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX” are darul de a face posibilă împarțirea în două a ponderii unei afirmații trecută de B. Rennie în Enciclopedia Britanică si de acolo trecută (prin traducere) în alte wikipedii: unii consideră filozofia lui Eliade ca fiind «a crucial contribution to the study of religion, and some seeing him as an obscurantist whose normative assumptions are unacceptable » (Encyclopaedia Britanica online, 7 aprilie 2007).

Plasarea lui Mircea Eliade, inițial cu o pondere de 50%, în cea de-a doua categorie, este   completată în Wikipedia franceză (si română) cu citarea unei făcături după tipicul textelor lui Leonte Răutu din „Lupta de clasă”. Desigur spre a înclina balanța în direcția urmărită de mafioții care dirijează din umbră ro.wikipedia zisă «liberă», si neutră din punct de vedere politic, dar în fapt lipsită de libertate în măsura în care fișele personalităților de mare anvergură (precum Mircea Eliade) sînt astfel alcătuite spre a reflecta neclintit poziția dorită de cei care au pus mâna pe aceste enciclopedii on-line nerecomandate studenților de la universitățile occidentale de prestigiu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia citită printre rânduri, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Târgu Mureș, 2/2014, pp. 46-50, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm ,   sau http://www.scribd.com/doc/164909511/Isabela-Vasiliu-Scraba-Wikipedia-ro-citit%C4%83-printre-randuri precum si http://www.scribd.com/doc/168346109/Fisa-din-Wikipedia-ro-a-scriitoarei-Isabela-Vasiliu-Scraba-publicata-in-volumul-AUTORI-ROMANI ).

 

Făcătura poartă titlul: Imposture et pseudoscience. L’œuvre de Mircea Eliade (Lille, Presse Universitaires du Septentrion, 1998 ; vezi și cartea din 1993 a aceluiași autor, Mitologii ale secolului XX, tipărită în românește de Polirom în 2003 la care face referire Petru Ursache în vol. Antropologia, o știință neocolonială, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014, pp. 279-291), observând că autorul „ridică multe probleme, înainte de toate, de etică profesională”.). Volumele din 1993 și din 1998 aparțin unui profesor de la Universitatea Lille3, tradus de editura Polirom inițiatoare a colecției „Biblioteca I. P. Culianu” în care a cuprins scrisorile trimise de marele istoric al religiilor Mircea Eliade asistentului de română de la Groningen, ajuns după moartea lui Eliade profesor asociat de italiană în SUA (vezi scrisoarea din 11 aprilie 1988 către Lorenzo Renzi în care Culianu amintește de studenții săi americani de la Cambridge MA cărora le-a predat italiana după manualul profesorului Renzi de la Universitatea din Padova). Când, în sfârșit, în 1991, jurnalistul I.P. Culianu care ținuse până în decembrie 1990 rubrica „Scoptofilia” (=plăcerea de a privi) la „Lumea Liberă Românească” (New York) era pe punctul de a fi angajat la Chicago pe post de profesor asociat de istoria religiilor, el a fost întâi amenințat cu moartea „dacă mai lucrează cu Regele”, apoi asasinat de trimișii Securității, înainte de a fi primit cartea verde necesară contractului de angajare la Divinity School (Ted Anton).

 

Doctoratului de stat condus de Meslin, Culianu l-a trecut în 1987, la limita timpului admisibil, cu teza Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes publicată la Paris în 1990, de editura care i-a scos post-mortem academicianului Mircea Eliade, Dictionnaire des religions (Plon, 1990). Profesorul Michel Meslin l-a acceptat cu greu pe Culianu după doctoratul de troisieme cycle (1980) si numai la insistențele lui Mircea Eliade care fusese în 1980 președintele comisiei (vezi Dialoguri întrerupte, Polirom, Iași, 2004, si articolul lui Serban C. Andronescu, A fost Culianu „discipolul” lui Eliade? http://www.scribd.com/doc/179318724/%C5%9Eerban-Andronescu-A-Fost-Ioan-Petru-Culianu-%E2%80%9EDiscipolul-lui-Mircea-Eliade%E2%80%9C ). Probabil Meslin nici nu a știut de adausurile făcute de Culianu în notele tezei apărută la Plon în 1990, fiindcă e puțin probabil ca el să fi tolerat în lucrarea de stat a lui I. P. Culianu (susținută în ianuarie 1987) „tratamentul pe care îl aplică maestrului său în notele de la teza sa de doctorat” (vezi St. Stoenescu, în rev. „Origini. Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p.67).   Michel Meslin era agasat încă din 1980 de arivismul tânărului Culianu care se lăuda într-un manuscris nepublicat că ar fi „infinit de ambițios” și „hotărât să calce peste cadavre” (p. 113 si p.114 din mss-ul romanului Râul Selenei, trimis profesorului Eliade în 1976, după bursa de câteva luni la Chicago, oferită de Eliade, vezi vol. Studii de istorie a filozofiei românești, VIII, Ed. Academiei, 2012, p. 305; manuscrisul romanului a fost denișat din arhiva lui Eliade de un bursier de-al lui Pleșu, interesat de biografia celui despre care „cronicarul plastic” (Noica referitor la Andrei Pleșu) decretase că ar fi fost „mai bun decât Eliade”.). Culianu a dovedit că a uitat ce singur scrisese în 1978: „Datoriile mele de recunoștință față de Mircea Eliade sînt profunde și complexe”.

 

De fapt, nerecunoștința sa o dovedise din plin în 1985 prin textul „incorect” publicat de I.P. Culianu în „Nouvelle Acropole”, la câteva luni după ce Eliade îl ajutase să publice (în 1984) la editurile prestigioase care-l publicau pe el teza de troisieme cycle de la Sorbona si teza de licență de la Facultatea de italiană din București (adusă din țară de profesorul Cicerone Poghirc) pentru care astentul de română de la Groningen îl ruga pe Eliade în 18 sept. 1978 să facă o prefață (la cartea sa „de popularizare despre filozofia Renașterii”). Patru ani mai târziu, în februarie 1982, Eliade a scris prefața solicitată pentru Eros și magie în Renaștere după ce autorul mai amplificase lucrarea de licență. Presat de Payot, care-i scrisese că altfel nu publică teza de troisieme cycle a lui Culianu, pe 1 august 1984 Mircea Eliade a redactat și pentru Experiențe ale extazului un text scurt (excesiv de amabil și de încurajator pentru tânărul autor) la o carte despre care-i scrisese lui Culianu că „primii cititori n-au fost prea entuziasmați. Punctul lor de vedere: prezinți, cum spun, numai status questionis; așteaptă interpretatrea pe care o anunți…”(Mircea Eliade).

Pe 19 ian 1983 Culianu scria că Hans Peter Duerr i-a dat „chef și prilej” să polemizeze cu „autorii de zvonuri ciudate privind existența lui Eliade” (Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, București, 1998, p. 157). Asistentul de română de la Groningen i-a ascuns lui Eliade textul polemic (M. Eliade und die blinde Schildkroete, pp. 216-243) din culegerea de studii îngrijită de Durr (Die Mitte der Welt, 1984 ). Aceasta se vede din scrisoarea trimisă lui Eliade pe 18 sept. 1984 (Dialoguri întrerupte, Iași, 2004, p. 256). Se pare că din primăvara lui 1984 doctorandul în istoria religiilor fusese criticat de Virgil Ierunca atât pentru atacurile (sub pretext că l-ar „apăra”, vezi Doamne, în textul M.Eliade și broasca țestoasă… (vezi Culianu către prof. M. Eliade, 4 aprilie 1984: „De la Paris îmi sosesc zvonuri, legate de Die Mitte der Welt, că iarăși am făcut o stângăcie și nepotrivită încercare să vă …„apăr”, Dialoguri întrerupte, p. 252), cât și din cauza apariției revistei cuprinzând textul scris de Culianu împotriva poetului Horia Stamatu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, sept. 2012, p. 19, on-line http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Centenar10Horia Stamatu.htm ) text care l-a făcut pe Virgil Ierunca să-i scrie lui Culianu că îl consideră om al Securității (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Mircea Eliade şi gonflarea lui I. P. Culianu prin felurite tertipuri, în rev „Tribuna”, Cluj-Napoca, oct. si nov. 2013, sau http://www.scribd.com/doc/179318328/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mic%C8%99orarea-lui-Eliade-%C8%99i-gonflarea-lui-Culianu-prin-felurite-tertipuri , precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu , în rev. „Cetatea Culturală”, Cluj-Napoca, sept. 2013, sau http://www.scribd.com/doc/172864407/Isabela-Vasiliu-Scraba-ERA-MINCIUNILOR-LEGATE-DE-CARIERA-LUI-I-P-CULIANU-%C5%9EI-O-NOU%C4%82-IPOTEZ%C4%82-A-LUI-EZIO-ALBRILE-PRIVITOARE-LA-ASASINATUL-POLITIC-DE-L). Presupunerea lui Virgil Ierunca a fost confirmată odată cu publicarea unei note informative despre profesorul Mircea Eliade scrisă în 1985 de Culianu (vezi vol. Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, p.230-233).

 

Prin articolele – care au „răcit” relațiile sale cu Eliade, cel intitulat M. Eliade e lunga lotta contro il razzismo (articol introdus de Marin Mincu în volumul Mircea Eliade e l’Italia, Milano, Jaca Book, 1987, acel prof. Mincu trimis de oficialii comuniști ani de zile în Italia ) și textul M. Eliade und die blinde Schildkroete -, așa-zisul discipol (cum se auto-intitula Culianu încă din 1976) s-a alăturat detractorilor lui Mircea Eliade sub pretextul că îl „apără” de aceștia. Același lucru l-ar fi voit să-l facă din 1978 în niște anexe ale monografiei Eliade pe care însă editorul din Assisi le-a îndepărtat, să nu apară prea evident felul angajării politice a lui I.P. Culianu care scria din Occident în vara anului 1985 note despre Mircea Eliade către Securitatea română (în vol. Eliade în arhiva Securităţii, Ed. Mica Valahie, București, 2008; Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizațI; pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 1 (110), ianuarie 2017 (anul XI), p.17: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ).

 

În ciuda „răcirii” relațiilor, academicianul prof. Mircea Eliade a fost atât de generos cu autorul articolelor care l-au deranjat, încât s-a zbătut pe la forurile universitare de la Chicago să-i ofere (către sfârșitul anului 1985) posibilitatea de a ține în primăvara anului 1986 două conferințe de istoria religiilor la universitatea americană unde el predase trei decenii. Ocazie neratată de Culianu care a vorbit atunci și de persecutarea evreilor în vremea celui de-al doilea război mondial, pentru că-i părea oarecum asemănătoare persecuției vrăjitoarelor din evul mediu.

 

 

Repere bibliografice

 

1-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie   în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10, sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011, http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 .

 

2-Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul autentic: Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-PlesuEliade10.htm

 

3-Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX (XLIV), Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm .

 

4- Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .

 

5-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78, sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, si https://fr.scribd.com/doc/226206379/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCuliBeletristica

 

6-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie, sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .

 

7-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm

 

8-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15 sau https://fr.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori , sau, o variantă mai elaborată din site-ul personal, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeDetractori4.htm.

 

9- Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm .

 

10-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50, http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm , sau varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri, http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/

 

11-Isabela Vasiliu-Scraba, Răbdarea îngerească a lui Mircea Eliade cu Ioan Petru Culianu, psiho-sociolog al religiilor, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, nr. 84, dec. 2008, p.3956, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/rabdareaEliade8.htm /

 

12-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26, online la http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George , sau   http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm

 

13- Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21, sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa .

14- Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade .

15- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Eliade10-Camilian.htm sau online în Revista „Agero” din Stuttgart, https://fr.scribd.com/doc/168929559/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCamilianDemetrescu .

Cuvinte cheie: Distincții academice — Mircea Eliade — nominalizare la Premiul Nobel– Lucian Blaga– asasinarea profesorului I.P. Culianu –Securitate – manipulare — Vintilă Horia– Wikipedia.ro confiscată — Isabela Vasiliu-Scraba.

 

*Două variante mai scurte au apărut pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VIII, nr. 11 (84), noiembrie 2014, p.12 si p.22 și în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12.

 

** La pg. 201 din Raportul de condamnare a comunismului se poate citi cum „s-au fabricat procese fantomă de tip sovietic in care erau amestecați de-a valma acuzațI de proveniență foarte deosebită, care –mulțI- nici nu se cunoșteau între ei… în așa fel ca din complexitatea LOTULUI să rezulte că…erau legațI printr-un plan comun de subminare a regimului” (apud. Ion Spânu, Legea 217/2015 se bate cap în cap cu raportul final de condamnare a comunismului; http://www.ziaristionline.ro/2016/03/21/vladmir-tismaneanu-gata-sa-il-atace-pe-alexandru-florian-ion-spanu-legea-2172015-antilegionara-se-bate-cap-in-cap-cu-raportul-final-de-condamnarea-comunismului/ ).

 

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din wikipedia informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile cărților pe care scriitoarea le-a publicat în post-comunism:

http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba ;

Chiar și vandalizată, fișa Isabelei Vasiliu-Scraba din WIKIPEDIA.ro este deseori cenzurată (adică intenționat ocolită) de câteva motoare de căutare.

 

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/