IsabelaVS-PlesuEliade10

IsabelaVS-PlesuEliade10.rtf/17 sept. 2017/76548 car./10363 cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Pleșu,  un fals filosof al religiilor, pe Mircea Eliade

 

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/

 

Motto: „Dobândirea puterii îl ajută să nu mai vadă că scrie rău și din ce în ce mai rău, că pagina lui e săracă și din ce în ce mai săracă”- Mircea Ciobanu (1940-1996); „Există -și au existat întotdeauna –o serie de indivizi care vor să pară ceea ce nu sunt. Aceștia dau lecții în domenii pe care nu le cunosc decât prin răsfoiri rapide” (Anton Dumitriu, 8 febr. 1989).

 

Aservit comandamentelor politice dinainte de 1989, Andrei Pleșu l-a “reconsiderat” pe Eliade într-un text redactat prin 1983, împrăștiat de reviste din țara comunistă și într-un volum de „export” (1) apărut după moartea lui Eliade, articol recirculat după căderea comunismului în antologia de texte Limba păsărilor (București, 1994) numită după titlul unei înseilări în jurul lui Platon inițial mediatizată prin revista „Secolul XX” (nr. 325-326-327/1989, pp.63-84). Recenzând culegerea pusă pe piață în 1994 de fosta Editură Politică (iar apoi exesiv de premiată la București, Chișinău șI Cluj), George Pruteanu scria că lui Pleșu îi reuşeşte performanţa “să nu renunţe la comprehensiunea jovială  chiar şi a adevărurilor solemne”(Un Sancho Panza în Est). Rândurile din 1995 ale criticului literar denotă simpatia faţă de fostul (și viitorul) ministru, răsplătit în post-comunism cu multele premii practic pentru un text despre îngeri (de vreo 20 de pagini) cuprins în culegerea de articole deja publicate la vremea dictaturii comuniste (vezi republicarea în Limba păsărilor a prefeței la Francesco Guardi, Ed. Meridiane, 1981 si a celorlalte texte apărute cu învoirea cenzurii în revistele „Arta”, „ArtPress” sau „Secolul 20”), dovadă a falsei sale „dizidențe” invocată fără greș în aparițiile sale televizate. Performanța jovialului autor mai evidențiază (fără ca George Pruteanu să fi remarcat acest lucru) nivelarea încurajând “modul jovial” de înţelegere „raționalistă” a adevărurilor solemne (2).

O idee destul de clară (și succintă) despre nivelarea din vremea terorii ideologice comuniste apare într-una din poeziile exilatului Horia Stamatu pus la zid de Ioan Petru Culianu încă din 1978 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, sept. 2012, p. 19 ; on-line http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Centenar10Horia%20Stamatu.htm ): „O țară cu suflete spălate/  și puse în ordine pe gard/ e paradisul neîncetat făgăduit/  dar niciodată ajuns și pătat mereu cu sânge” (H. Stamatu, Jurnal 77, în „Revista Scriitorilor Români”, Muenchen, nr.15/1978, p.29).

Sigur, din rândurile „celui mai mare poet al exilului românesc” (Horia Stamatu în viziunea lui Eugen Ionescu) se desprinde imaginea spălării creierelor dinspre victimele care se opuneau manipulării, nu dinspre manipulatorii (manipulați) aflați printre  beneficiarii regimului dictatorial comunist, unde s-a situat până în decembrie 1989 Andrei Pleșu. Deja la 26 de ani absolventul Institutului de Istoria Artei (vizitator al familiei lui Leonte Răutu/ Oigenstein / Oișteanu „în casa căruia se vorbea exclusiv rusește”, cf. Magda Ursache, Trecute vieți de tovi și toave, în rev. „Argeș”, Pitești, nr. 321, martie 2009, pp. 24-25) era cu asiduitate mediatizat prin „emisiunile sale de televiziune …și conferințele  publice de la Universitatea Populară din București” (vezi prefața la culegerea de texte intitulată în 1974 „Călătorie în lumea formelor” din care aceste rânduri au fost plasate de salariatul Mihail Neamțu în lăbărțata prefață a volumului omagial lansat pe 22 aprilie 2009, In honorem A.P., București, Ed. Humanitas, 2009, p. 26; Andrei Marga observase că Pleșu, „favorit al fiecărui regim…a folosit, ca puțin alții din această țară, banii publici pentru o promovare personală chestionabilă” ; a se vedea și vol. Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004, pp. 59-89).

Colaborator bine plătit al televiziunii comuniste, falsul dizident Andrei Pleșu s-a bucurat de o mediatizare la orele de maximă audiență ale emisiunii „Tele-Enciclopedia” chiar și după ce comunicase într-un memoriu către Nicolae Ceaușescu faptul că „a avut ocazia să aducă la cunoștința unui lucrător al Ministerului de Interne opiniile sale critice privind Meditația Transcedentală”(cf. A. Pleșu, așa-zisul „ostracizat”, vezi scrisoarea din 8 febr. 2012 a sculptorului Bata Marinov din care reiese farsa „victimizării” muzeografului Andrei Pleșu aflat când la Tescanii Marucăi Cantacuzino, când în Germania Federală în calitate de bursier Humboldt; http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-scrisoarea-lui-bata-marianov-catre-sorin-iliesiu/).

În comunism, opera universitarului Mircea Eliade (care a ținut prelegeri la Facultatea de Filozofie din București, apoi la Haute Etudes din Paris, la Instituto de Extremo Oriente din Roma, la Instututul „Jung” din Zurich, la Facultatea de Teologie din Chicago, etc, având lucrări de istoria religiilor premiate în Europa de vest și în America) putea submina nivelarea creierelor pe care o urmăreau ideologii regimului de teroare polițienească. De aceea scrierile celui mai prețuit filozof al religiilor din America (cf. MacRicketts citat în art. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste; online URL https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ) au fost tipărite înainte de 1989 cu destulă greutate şi multă parcimonie.

„Ca scriitori – nota Victor Felea (despre Leonte Răutu,  acel „satrap al culturii împrovizat în diriguitorul ei”) – suntem la discreția parveniților mediocri, deținători ai tuturor cheilor, îmbuibați ai veniturilor grase.” (cf. V. Felea, Jurnal, 12 dec. 1964, în rev. „Familia”, Oradea, nr. 2/1994, p. 47). Nomenclaturiștii comuniști pe de-o parte interziceau (3) tipărirea marii majorități a lucrărilor de istoria religiilor scrise de Eliade (vezi vol.: Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, Ed. Enciclopedică, București, 2000 din care se poate citi lista cărților lui Mircea Eliade cenzurate), pe de altă parte, aceiași „diriguitori ai culturii” sperau ca editarea lui Eliade, chiar așa cu țârâita cum o preconizau ei, să poată servi drept șantaj pentru înduplecarea „celui mai mare filozof al religiilor din secolul XX” să revină în țară spre a da girul subculturii române oficiale.

La vremea așa-zisei  “reconsiderări” prin articolul cronicarului plastic bursier Humboldt, articol intitulat Axa lumii şi “spiritul locului”. Componenta  sud-est europeană a gândirii lui Eliade, numele lui Mircea Eliade era practic interzis în mediul academic  unde nu se puteau propune teze doctorat despre Eliade (4) și unde „îmbuibații veniturilor grase” nu i-au permis lui Mircea Eliade nici măcar să doneze Academiei R.S.R. vreun fond de carte care să-i poarte numele (vezi Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, p. 238). De la o româncă refugiată în Canada, Eliade află adevărul gol goluț și despre cenzurarea oficială a numelui său în mediul universitar al Republicii Socialiste România. Când a propus să scrie un doctorat despre Eliade, tânăra a asistat la panica bruscă a profesorului ei care, după ce a aruncat paltonul pe telefon (obiect indeobște „microfonizat” de Securitatea comunistă) i-a spus terifiat: „Dumneata o să mă omori pe mine. Vrei să ne dea afară pe amândoi, ce vrei? Ești inconștientă !” (Mircea Eliade, Jurnal, vol. II., București, 2004, p. 308).

Din această notație de jurnal, ca și din alte insemnări pe aceeași temă, se vede că renumitul filozof al religiilor era perfect la curent cu duplicitatea „satrapilor comuniști” care interziceau citarea operelor lui Eliade în bibliografii, discutarea gândirii sale prin universități, și care amânau cât puteau publicarea operelor sale științifice în condițiile în care nu mai pridideau cu trimiterea de invitații să revină în țară (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din ţară şi visul premonitoriu al lui Eliade, în “Revista Romana”, Iași, Anul XV, 1 (55), martie 2009, p.16-17; sau online  https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade ).

Dacă la comanda „satrapilor culturii metamorfozați în diriguitorii ei” istoricul religiilor a rămas până la moarte un „ostracizat” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau, Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ ; sau http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx ), în schimb cititorii din țară erau foarte avizi de scrierile lui Eliade. Poate de aceea în textul său, spre a mai tempera spiritele înfierbântate de ecoul sucesului marelui Eliade, falsul dizident de la Tescani a plasat din start două neadevăruri crase, ambele cu vădite tendinţe manipulatorii în sensul micşorării (5) realei aprecieri de care s-a tot bucurat Mircea Eliade în Occident.

De o vizibilă vioiciune în exprimarea incoerenţelor ideatice pe fondul unei crase inculturi filozofice (vezi „De ce nu a făcut Andrei Pleșu filozofie”, în vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, pp. 33-48), cronicarului Pleșu i-a reușit perfect bagatelizarea gândirii și receptării lui Eliade cu acea tactică duplicitară a comuniștilor a căror victimă predilectă a fost (și este) Mircea Eliade.  Textul său despre „Axa lumii…la Eliade” – oferit marxistului H.P Duerr care s-a ocupat pe la începutul anilor optzeci cu două volume omagiale (Aufsaetze zu Mircea Eliade, vezi https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ) -, după ce a fost cu promptitudine publicat într-o revistă comunistă din țară și totodată difuzat peste Cortina de Fier în volumul Aufsaetze …(1983) a mai fost exportat și în Italia (cam comunistă prin mediile ei universitare) odată cu alcătuirea volumului Mircea Eliade e l’Italia (Milano, 1987) îngrijit de Marin Mincu.

Articolul Axa lumii şi “spiritul locului”. Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, redifuzat după căderea comunismului prin includerea lui în culegerea intitulată „Limba păsărilor ”) debutează cu informaţii bibliografice false: “Primul text monografic dedicat, în Occident, lui Mircea Eliade a apărut în 1963”, notează fostul șef al tinerilor comuniști din Institutul de Istoria Artei desconsiderând adevărul care nu era greu de aflat: deja în 1960 era  apărută cartea lui Welbon, Image of Man, an anthropogeny by a Historian of Religions:Mircea Eliade (cf. M. Eliade, Contribuţii  biobliografice, de M. Handoca, 1980, pp.98-99 ).

Muzeograful de la Tescani pare să fi conceput textul despre Eliade făcându-se a nu stii nici de Bibliografia lui Mircea Eliade (1980) scoasă la București de Handoca, nici de volumul Mircea Eliade, Editions de l’Herne (Paris, 1978, p. 405), desi editura pariziană condusă de românul Constantin Tâcu îi publicase în caietul dedicat lui C. G. Jung (1984) un articol despre Jung deja publicat de regimul de teroare comunistă în „Art Press” (iunie, 1984), text  retipărit și el în culegerea Limba păsărilor (1994, pp.78-92).

Oricum, dacă cineva ar fi vrut să comenteze minciunile strecurate de bursierul Humboldt în articolul său, cenzura comunistă determina refuzul oricăror accente critice  (6) „Restriction of speech is a key component of the leftist agenda. Otherwise, critics can easily expose the left’s incessant lying”) la adresa scriitorilor mult mediatizați în regimul comunist, cu atât mai mult cu cât persoana  mediatizată ajungea cu timpul să „stârnească în jurul numelui său unanimitatea de care au parte doar mediocritățile” (N.I.Herescu, Dreptul la adevăr, Ed. „Jurnalul literar”, București, 2004, p. 180). (accesat pe internet în ian. 2015).

„Stângistul” Pleșu mai lansa pe la începutul textului său un alt neadevăr (pentru micșorarea faimei lui Eliade) scriind următoarele: “A urmat o destul de lungă tăcere, după care însă, începând din 1976 exegeza (…) a intrat într-o fază de acumulare galopantă”.

Aici atât partea cu “lunga tăcere”, cât si imaginarea unui moment în care situaţia s-ar fi îmbunătăţit -, sînt pure invenţii, prin nimic probate de cel ce s-a auto-prezentat mereu ca „dizident” și (mai ales) ca „discipol” al Școlii de filozofie a lui Noica, „școală” negată de însuși filozoful de la Păltiniș (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22 ; online http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm ; precum si Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, în rev. „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 ; online http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/ ). Ce discipol al unei școli de filozofie este acela pe care Noica îl numește „cronicar plastic” în 1984 ? Si asta după vreo zece ani de vizite la Păltiniș îngăduite de statul polițienesc care gonea vizitatorii filozofului Petre Țuțea amenințându-i în stil KGB-ist cu „accidente auto” (vezi interviul lui Bezmenov, fost informator al KGB : https://www.youtube.com/watch?v=pzeHpf3OYQY ).

Dacă aruncăm o succintă privire în volumul Mircea Eliade, Editions de l’Herne (Paris, 1978, p. 405) observăm fără efort că de la publicarea monografiei lui Altizer din 1963 (Mircea Eliade and the Dialectic of the Sacred) până la volumul din 1976 a lui John Saliba („Homo religiosus” in Mircea Eliade) nu a urmat nici o “o tăcere”, fie ea lungă ori scurtă, cum dorește Pleșu (prin cel de-al doilea neadevăr) a-şi induce în eroare cititorii. Tezei de doctorat de la Northwestern University din 1960 (Welbon, Mircea Eiade-Image of Man: An Anthropogeny by a Historian of Religions) i-au urmat cartea americanului Altizer (singura amintită de muzeograful de la Tescani), urmată şi ea de teza de doctorat despre Le Thème du Temps dans l’oeuvre de Mircea Eliade prezentată la Université catholique de Louvain în1965. Un an mai târziu apărea în Italia la Università di Bari o altă teză dedicată operei lui Mircea Eliade. In America s-a publicat în 1968 exegeza lui Schreiber, The value of History and of Iesus Christ în the works of Mircea Eliade, iar în 1969 se publica remarcabila lucrare de 460 de pagini  intitulată Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade  (netradusă în românește) în care Eliade era omagiat de personalităţi de primă mărime: G. Tucci, P.Ricoeur, G.Dumezil, W. Mueller, E.Benz, U. Bianchi, E.Junger, G. Spaltmann, de doi dintre cei mai prețuiți universitari spanioli de origine română, Vintilă Horia (scriitor de limbă franceză laureat al Premiului Goncourt) si George Uscătescu, precum şi de eseiștii parizieni Emil Cioran şi Virgil Ierunca, etc.

Fostul comunist Pleșu, auto-intitulat “filosof al religiilor”(7),  de volumul omagial (Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade ) s-a făcut că n-a aflat nici după zece ani, când a introdus vechiul său text despre Eliade („Axa lumii…”) în culegerea Limba păsărilor (Ed. Humanitas, 1994). De acest volum îngrijit în America în 1969 de J.K. Kitagawa și Charles Long s-a făcut mereu că “nu ştie” nici Valter Roman (director al Editurii Politice până în 1989), nici directorul rebotezatei  Edituri Humanitas (cel puțin până în 2016). Probabil din cauza pericolului de a se face comparația dintre acest volum de omagiere a lui Mircea Eliade la șaizeci de ani și cele două volume de omagieri alcătuite de salariații directorului interimar Andrei Pleșu la împlinirea vârstei de 60 de ani, cuprinzând lingușeli găunoase de genul: „simțeam, în fond, nevoia de a fi spus despre premiatul Pleșu altceva decât povestea cu reușita [sa] planetară” (vezi G. Liiceanu, „Pleșu –in honorem”, în vol.: In honorem Andrei Pleșu, București, Ed. Humanitas, 2009, p.55).

În SUA, Myth and Symbol (1969) a fost urmat în 1970 de două teze de doctorat despre contribuțiile lui Mircea Eliade în domeniul filozofiei religiilor, trei teze în 1971, două în 1972 şi una în Canada la Toronto în 1973. Între 1973 şi 1975 în Japonia s-au tradus şi tipărit 13 volume de Opere Complete (Istoria religiilor și filozofia culturii), desigur însoţite de felurite exegeze ale gândirii faimosului istoric al religiilor stabilit din 1956 la Chicago. Scriind o mică prefață la unul din volume, Eliade observase pe 5 iunie 1975 că în bibliografia celor 13 volume „nu este înregistrată nici o traducere în limba română” (M. Eliade, Jurnal, vol. II, 2004, p.202).

In 1974 s-au publicat trei doctorate despre Mircea Eliade în Belgia, unul la Otawa în 1975, alte două la Louvain în 1975, iar în 1976 nu a apărut doar “Homo religiosus” in Mircea Eliade a lui Saliba, ci şi un volum de exegeză semnat de profesorul de la Universitatea din Roma, Leo Lugarini, Tema del sacro: R. Otto e Mircea Eliade.

Aşadar de o “tăcere destul de lungă”, – pe care n-am greşi prea mult s-o numim tăcere “totală” -, nu poate fi vorba decât cu privire la „aclamarea în franceză” (cf. Mihail Neamțu) a falsului filozof al religiilor  fost „cronicar plastic” (apud. C-tin Noica, 1984) vremelnic pasionat de Eliade (probabil) doar de hatârul lui Constantin Noica (a se citi și textul Mircea Eliade și hermeneutica artelor, din „Secolul XX” 1978, nr. 2-3 (205-206), pp. 59-54, pe care cronicarul l-a inclus apoi în culegerea Ochiul și lucrurile, publicată în 1986, în plină așa-zisă „dizidență”,  pe vremea când fostului deținut politic Noica cenzura comunistă  îi amâna sine die tipărirea Cărții arheilor („Pe mine m-au tot dus cu vorba cu CARTEA ARHEILOR la Cartea Românească… si de trei ani [din 1981] mă pun în plan și nu mi-a apărut”, înregistrare securistă prin pereții camerei de 8mp de la Păltiniș, vezi vol.II, Noica în arhiva Securității, Ed. Muzeului Literaturii Române, 2010, p. 153 ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a Vilei „Noica” de la Păltiniș ; http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/ ).  In Jurnalul de la Păltinis (Ed. Cartea Românească, 1983) e „imortalizat” chiar și momentul când tânărul cronicar plastic i-a trimis la Chicago profesorului Eliade o scrisoare, spre încântarea filozofului de la Păltiniș.

In ce priveşte receptarea lui Mircea Eliade, numai în perioada celor 14 ani  (între 1963 si 1976) avuţi în vedere de falsul „dizident” Andrei Pleșu (care pe 23 august 1989 se întreținea la Tescani cu Virgil Măgureanu, șeful SRI din 1990, și cu Ion Iliescu, presedintele României după 1990 care i-a povestit întâmplarea senatorului Eugen Mihăescu la vremea când îi fusese consilier;  episodul a mai fost relatat de Tudor Octavian, și el aflat la Tescani în acea zi, cel care l-a făcut cunoscută întâlnirea la emisiunea „Realitatea zilei”, difuzată de postul „Realitatea TV” pe 23 august 2007 ; a se vedea si Radu Portocală, Autopsie du coup d’Etat roumain : Au pays du mensonge triomphant, 1994 și Ion Varlam, Pseudo-România, 2004), despre valoarea operei lui Eliade s-au redactat vreo 20 de lucrări de doctorat în SUA, Canada şi Europa de vest, fără a mai pune la socoteală sutele de studii în care i-au fost analizate ideile novatoare, apărute prin reviste sau în multele volume colective tipărite pe la diferite universităţi occidentale (a se vedea selecția bibilografică de scrieri despre Eliade în vol. Mircea Eliade, Editions de l’Herne, Paris, 1978, pp. 405-409). Asta desigur fără a considera (precum muzeograful de la Tescani) că anul 1976 ar fi produs vreo schimbare în ritmul de apariţie a exegezelor în marginea impresionantei opere științifice eliadești.

Citarea culegerii de “studii omagiale” publicată de H.P.Duerr (n. 1943), – unde există şi un dubios articol (folosit apoi și de Rickets, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii lui anonimizați; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ) scris de Ioan Petru Culianu care se pare că trimitea Securității informații despre Eliade (8) -, culegere considerată de muzeograf un fel de culme atinsă în 1984, chiar un adevărat Everest al aprecierii de care s-ar fi bucurat Mircea Eliade, aduce o notă înveselitoare în articolul „Axa lumii…” , notă ce poate deveni încă și mai amuzantă dacă-i adăugăm mărturia lui H. P. Duerr care se declara în 2009 mai marxist ca niciodată: „Eigentlich habe ich heutzutage eine wesentlich positivere Einstellung dem Marxismus gegenüber als damals”, mărturie desprinsă dintr-un interviu în care precizase pe jumătate în glumă pe jumătate serios că s-a născut în 1943 la Mannheim, „der Stadt der »Juden und Bolschewisten«” (9).

Cum bine se ştie, dar se ocultează în mod răuvoitor (de ex., pe cărțile Editurii Humanitas), Eliade a fost membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece universităţi. Generaţii întregi au învăţat carte după scrierile lui. Marele istoric ale religiilor a fost permanent onorat de lumea academică occidentală pentru calitatea activității sale ştiinţifice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VIII, nr. 11 (84), noiembrie 2014, p.12 si p.22 ; online URL https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ).“Acumularea [mereu] galopantă” a preţuirii sale ca filozof al religiilor a culminat cu premierea în1988 a celor 16 volume  la care a fost redactor şef: Mircea Eliade, The Encyclopedia of Religions (Macmillan 8 volume duble, 1987).  Prin nenumăratele onoruri care i s-au conferit, Eliade a fost răsplătit de confraţii din lumea universităților vestice de-a lungul întregii sale vieţi pentru profunzimea gândirii şi pentru reala îmbogăţire a patrimoniului de valori culturale a omenirii.

Mircea Eliade nu este un pseudo-geniu „consacrat de popor”  cum era la modă să se spună în comunism. Eliade n-a ajuns la premii si onoruri pe criterii extra-culturale, într-o atmosferă de teroare polițienească exercitată constant de un regim instalat prin fraudă și teroare, ajungând la milioane de deținuți politici (vezi  Monumentul victimelor comunismului din Elveția, la Chene Bours, aproape de Geneva, cf. Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic (Andrei Pippidi);  https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/ ; sau http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-criteriului-biografic-la-un-istoric-dilematic/ ; a se vedea și https://blogideologic.wordpress.com/tag/isabela-vasiliu-scraba/ ) într-o țară ciuntită şi batjocorită prin inventarea limbii moldoveneşti, aşa cum s-a întâmplat cu utecistul Andrei Pleșu, împins în faţă din cea mai fragedă juneţe, prin larga mediatizare a modestelor sale fișe de lectură. Doar Andrei Pleșu, după decenii de continuă mediatizare locală (de la tipărirea în 1971 a unor notiţe însoțitoare reproducerilor din albumul Corot unde a făcut „antologia şi traducerea textelor, selecţia imaginilor şi cronologia”, „exportată” în 1973 prin tipărire în engleză), continuă să fie notoriu, dar din păcate cu o notorietate slab susţinută de „seria Pleșu” de la Humanitas (despre „seria Eliade”, vezi https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs&t=37s ). Radu Portocală (fostul director al Institutului Cultural Român din Paris) făcuse observaţia de bun simţ că „numărul premiilor și al  titlurilor de doctor honoris cauza acumulate de fostul ministru Andrei Pleşu e sensibil mai mare decât acela al cărților publicate” (v. Radu Portocală, Prieteniile păguboase ale ICR, 10 dec. 2007). Ceea ce se vede si din wikipedia germană unde sînt trecute șapte distincții iar opera îi este ilustrată cu patru culegeri de articole și traducerea din 1992 a tezei de doctorat (Peisaj și melancolie) care n-a interesat în 2006 nici o editură serioasă de la Paris (cf. Radu Portocală).

Alexandru Dragomir îi spusese tânărului Fabian Anton că există oameni care nu sînt faimoşi de pomană, cum a fost Noica, de pildă (vezi interviul des-cenzurat și adnotat de Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir: «Eu mă simt acasă numai în filozofie» ; online URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-adnotat3-Interviu-AlxDragomir.htm ).  „Cronicarul plastic” (cum îl numise filozoful Noica pe A. P. chiar în anul când acesta publicase „Axa lumii…la Eliade”) a reuşit performanţa de a deveni notoriu rămânând un scriitor ca mulţi alţii, autor de scrieri lăudate prin relaţii clientelare și pe linie de serviciu (vezi masivele omagii scoase în aprilie 2009, de doi din cei cinci  salariați ai săi, la numai câteva luni după lansarea Institutului de Istoria Religiilor cu surle și tobe, în octombrie 2008).

Diferit de alţi „cronicari” doar prin cele două ministeriate, ministrul Andrei Pleșu nu s-a preocupat să-i lămurească pe vestici cum este cu limba şi cu etnia “moldovenească” nici ca ministru al culturii, nici ca ministru de externe, ocupat cum era să le spună că România e “ţara lui Dracula” (10). E drept însă că ambele posturi în guvern au coincis cu vreo zece titluri onorifice, recolta mai bogată fiind la cel de-al doilea portofoliu ministerial, deşi între timp i-a scăzut interesul pentru acei îngeri cu care cochetase la Facultatea de Filozofie după „răzmerița sinucigașă din decembrie 1989” (apud. M. Ciobanu, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab. Poezii incifrate de Mircea [Sandu] Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa ; online URL https://isabelavs2.wordpress.com/?s=Ciobanu ). Deși pentru Pleșu s-a înființat „sub cupola Academiei”  acel Institut (11) numit Institutul de Istoria Religiilor (H.G. nr. 32/09-01-2008), pentru acest lucru n-a fost nevoie de cine știe ce îmbogățire a istoriei religiilor cu vreun volum serios de istoria religiilor care să poarte semnătura fostului cronicar plastic. Fiindcă nici publicarea acelui plăpând curs  Despre îngeri  (Ed. Humanitas, 2003) și nici tipărirea colecţiilor de articole (în stilul textului de „export” despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade) nu au prea mult de-a face cu istoria religiilor.

Sigur, asta este părerea noastră. Dar ea este indirect confirmată de directorul „interimar” Pleșu care s-a gândit la “religie şi modernitate”, un cadru făcut anume să intre în el puținul său scris legat oarecum de domeniul istoriei religiilor. Din pagina a doua a culegerii de texte publicate sub titlul Despre îngeri,  culegere premiată în țară, în 2004, cu Premiul „A.S.P.R.O.” (alegere criticată de Adrian Marino), se observă auto-prezentarea lui Andrei Pleșu ca “filosof al religiilor”, fără ca acest lucru să reiasă și din vreo lucrare de istoria religiilor publicată în reviste vestice de specialitate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri și vampiri, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2011, p. 16 ; online http://www.scribd.com/doc/167071931/Isabela-Vasiliu-Scraba-Plesu-vampiri ; sau: http://vlad-mihai.blogspot.ro/2011/05/isabela-vasiliu-scraba-un-eseist.html ).

Probabil s-a auto-considerat astfel pentru că din 1990 a ţinut (ca ministru al culturii) cursuri despre îngeri la Facultatea de Filozofie (marxistă) din București, prelegeri a căror inregistrare se regăsește (partial) în subțirelul volum din 2003. La firava culegere întitulată pompos Despre îngeri,  admiratorii așa-zisului „angelolog” mai numără din nebăgare de seamă studiul despre îngeri aflat între textele reunite în volumul din 1994, Limba păsărilor, studiu de vreo douăzeci de pagini republicat în 2003 cu ornamentația nouă a paginilor volumașului Despre îngeri (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003).

Ambele argumente din care să reiasă cumva că am avea de-a face cu un autentic filozof al religiilor (primul că ar fi predat „despre îngeri”, altul că ar fi adus prețioase contribuții la nivel academic in domeniul angelologiei) sînt, asemenea culegerilor Despre îngeri si Limba păsărilor, cam inconsistente. În maxima ei supra-evaluare, culegerea pe tema îngerilor este considerată (în familia autorului? de salariații săi?) „als eines der Fundamente fuer die heutige Angelologie” (contribuție anonimă în de.wikipedia.org./wiki/Andrei_Plesu, adresă accesată la 16/08/2017).

De fapt, subțirimea ambelor volume a reprezentat un avantaj doar în cazul abundentelor traduceri plătite din bugetul României, traduceri care să lase impresia „aclamării în franceză” (apud. Mihail Neamțu, fost bursier N.E.C), sau în diverse alte limbi. Despre  „Afacerea Pitoresc și melancolie”, aventura din 2006 a editării în Franța a tezei sale de doctorat (publicată în 1980 și multpremiată la vremea regimului dictatorial comunist), teză de istoria artei care n-a interesat editurile Grasset și Fayard, a se citi articolul lui Radu Bărbulescu, I.C.R.: „Matrapazlâcuri” (de zeci!) de milioane (rev. „Origini/ Romanian Roots”, vol. XIV, No. 9-10 (135-136) September-Octomber 2008, pp.46).

În țară însă, din octombrie 2008, un lucru a devenit cert: funcționarea Institutului de Istoria Religiilor (I.H.R.) finanțat de la bugetul de stat a făcut posibilă alinierea „îngerilor” lui Pleșu (lectură obligatorie pentru masteranzi) alături de Mircea Eliade și Rudolf Otto :

Sacrul și Profanul  – publicat de Mircea Eliade în 1956 și tradus în 2012 în catalană  (vezi https://www.youtube.com/watch?v=q6EWnyRCsaU ; a se vedea și opera eliadescă tradusă în castiliană : http://biblioteca.aranjuez.es/i18n/consulta/resultados_busqueda.cmd ) și volumul Sacrul  publicat în 1917 de Rudolf Otto se completează neapărat cu progresiștii „îngeri”  editați de fosta Editură Politică în  2003, deținători (din 2004) ai premiului Asociației Editorilor din România (AER). După ce wikipedia în germană informează că micuța colecție de articole pe tema îngerilor ar fi nici mai mult, nici mai puțin decât o carte de referință în domeniul Angelologiei, cititorul german mai află că nu îngerii trebuiesc văzuți în culegerea „angelologului” Pleșu, ci oamenii, fiindcă la ei se gândește de fapt autorul: „wenn Andrei P. ueber Engel schreibt…dann denkt er ueber den Menschen in dessen seinbar aufgeklaerter Kultur nach” (de. Wikipedia.org/wiki, accesat pe 16/08/2017).

Spre a sublinia provincialismul lui Mircea Eliade (desigur nu în accepțiunea în care Eliade vorbea de „provincialismul” culturii europene desacralizate cu tot dinadinsul), mediatizatul muzeograf se gândise prin 1983 să fie original. Să nu repete ce-au spus alţii mai ştiutori decât el despre românitatea latentă din vasta operă a filozofului M. Eliade, format la o excelentă universitate românească (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Mircea Eliade, în rev. „Convorbiri literare”, Iași, febr. 2001, p.39 și martie 2001, p.31) în efervescenţa culturală a unei ţări libere şi respectate la Societatea Naţiunilor datorită miniştrilor care o reprezentau.  Pe urmele unui perfect necunoscut, „cronicarul plastic” de atunci a ţinut să evidenţieze la Eliade o aşa-zisă “componentă sud-est europeană”, fără a-şi bate capul să argumenteze ideea.

In locul oricărei demonstraţii, muzeograful de la Tescani a invocat un obscur profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim (un israelit bulgar, sârb, ucrainian sau rus după numele de rezonanţă slavă) care scrisese despre existenţa unor “elemente de spiritualitate răsăriteană identificabile în structurile adânci” ale personalităţii lui Eliade, respectiv “romanitate, adausuri slave, balcanism, francofilie, intruziuni austriece şi germane” (cf. Axa lumii şi “spiritul locului”. Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, în vol. Limba păsărilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.94).

Din 1994 încoace, n-a fost nici o problemă ca Limba păsărilor să fie prezentată clientelei NEC (formată dintr-o puzderie de bursieri) drept una dintre importantele scrieri de domeniul istoriei religiilor (12). Desigur atât prin mass-media cât și în cele două volume omagiale alcătuite de salariații săi Mihai Neamțu și Bogdan Tătaru-Cazaban, trecând cu grijă sub tăcere evidenta lipsă de unitate ideatică a volumului, coeziunea fiindu-i oferită în exclusivitate de adunarea sub aceleași coperți a câtorva prefețe, publicarea unor scrisori si retipărirea de articole disparate (în Limba păsărilor se pot citi niște scrisori despre Noica, prefața din 1981 la Francesco Guardini alături de introducerea la Sensul creației de Berdiaev, texte despre Jung alături de textul despre Eliade, un studiu despre ingeri republicat și în volumul premiat în 2004 de A.E.R., etc., a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ; articol cu peste 2500 de citiri : http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/  ). Așa cum bine a observat Vintilă Horia, primul scriitor nefrancez distins în 1960 cu cel mai de seamă premiu al literelor franceze, „mijloacele moderne de dezinformare sînt creatoare de false mitologii si de fantomatice valori” (Vintilă Horia). In ce-l privește pe „istoricul” Pleșu (cu doctoratul în „istorie” luat în 1980), încă și mai potrivită pare a fi spusa lui George Călinescu după care „poporul poate consacra pe oricine”,  așa cum l-a consacrat pe „marele” poet A. Toma.

În Limba păsărilor, model perfect de lăutărism ca “un fel de deschidere superficială spre orice subiect” (apud. A. Pleșu, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu ; http://www.romanianstudies.org/content/2011/02/isabela-vasiliu-scraba-cioran-prin-lautarismul-lui-plesu-despre-inocularea-rusinii-de-a-fi-roman/  ), articolul despre Mircea Eliade ar fi, cum sugerează titlul, axat pe “spaţiul de obârşie” ca particular îmbinat cu universalul. Cu toate acestea, Pleșu nu a scris în 1983 despre universal si particular în gândirea lui Eliade, cum induce în eroare titlul: Axa lumii şi “spiritul locului”. Muzeograful nu a scris nici despre arhaicitatea ridicată la rangul de universalitate pe care o evidenţiase la Mircea Eliade indianistul Sergiu Al-George (vezi vol. Arhaic şi universal, 1981), unicul discipol al lui Eliade recunoscut peste hotare, după ce a scăpat cu viață din regimul de exterminare din temnița politică* unde a stat peste cinci ani pentru „vina” de a fi citit în 1957 Noaptea de Sânziene (vezi Mircea Eliade, Jurnal, vol. II, pp. 130-131). Ilustrând într-o notă de subsol a prefeței despre Berdiaev un lăutărism cam afon, Andrei Pleșu a abandonat  “modul jovial de înţelegere” (George Pruteanu, Un Sancho Panza în Est), doar la gluma lui Petre Țuțea (13) că ruşii “nu au ce căuta în Europa” – evident referitoare la intrarea în Europa a sovieticilor prin alipirea Basarabiei şi Bucovinei de nord (însoţită de masacrarea şi întemniţarea a sute de mii de români pentru deznaționalizarea cât mai rapidă a provinciilor românești acaparate). Punând pe tapet valorile culturii ruse, „jovialul” ministru s-a făcut că nu înţelege în 1990 gluma fostului deținut politic Petre Țuțea după care Dostoievski “e neamţ”. El consemnează cu năduf că Petre Ţuţea “torpilează evidenţele printr-un delirant abuz de autoritate”(Limba păsărilor, 1994, nota de la p.147). Foarte probabil jovialul Pleșu n-a făcut haz nici de spusa lui Țuțea (referitoare la noii guvernanți) care „n-ar călca a miniștrii”.

Lăutărism dovedește chiar subtitlul articolului despre Eliade (din culegerea Limba Păsărilor), întrucât el indică în realitate preocuparea autorului pentru  “universalitate şi  universalitate-bis  la Eliade”. Prima universalitate este privită ca “axă a lumii”. A doua, numită impropriu provincialism ca “spirit al locului”, este un soi de universalitate de arie mai restrânsă, sud-est europeană. Veştejind “starea de roză ebrietate a patriotismului local”, calul său de bătaie în toate împrejurările când vine vorba de  valorile majore ale culturii româneşti (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu. Inocularea rușinii de a fi român, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul V, 1/2011, p. 17 ; online URL http://www.romanianstudies.org/content/2011/02/isabela-vasiliu-scraba-cioran-prin-lautarismul-lui-plesu-despre-inocularea-rusinii-de-a-fi-roman/  ), cronicarul plastic a redactat textul despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, cu gândul la acea „universalitate” atribuită „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX” de către un obscur universitar (simile simili cognoscitur).

Si totuşi,  nicio urmă de „patriotism local” nu transapare în pasajul despre „universalismul autentic (Dante, Shakespeare, Cervantes, etc.)” care întotdeauna pornește de la un „specific național, adâncit și transfigurat prin creația geniului într-o valoare universal-umană” (M. Eliade, Probleme de cultură românească). La fel, Constantin Noica nu era cuprins de “ebrietatea patriotismului local” când aducea argumente despre universalismul şi românitatea lui Mircea Eliade, ori când a atins respectivul subiect în interviul din 1981 (vezi Constantin Noica în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, 1998, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade ; online http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm ). Atunci Constantin Noica a vorbit de căutarea de sine a lui Eliade, căutare “mai adâncă decât îl îndemna veacul”. In tot ce-a scris, Mircea Eliade  s-a căutat pe sine,  urmărindu-se “până la izvoarele sale, româneşti ca şi străine” (apud. Noica), sfârşind prin a preface (în felul său propriu) iraţionalismul aparent (al vieţii) în existenţă cu sens. Chiar dacă multora,  – orbiţi de mass-media -, opinia lui Constantin Noica nu le este pe plac, credem că ea are mai multă greutate si îndreptăţire decât părerile confuze (despre universal și universal-bis) avansate de un fals discipol al lui Noica(14), dublat de un fals “filosof al religiilor”.

—–

Note și considerații marginale:

  1. Este vorba de „exportul” volumului Mircea Eliade e l’Italia (1987) îngrijit de Marin Mincu. „Exportul” de cărți plătite din bugetul României reprezintă un simulacru de „validare pe piața occidentală”, validare în care probabil a sperat si cu traducerea celor două volume de omagiere a directorului Andrei Pleșu alcătuite din toamna lui 2008 până în primăvarea lui 2009 de doi salariați ai săi si apoi traduse în franceză, engleză și germană. Andrei Marga observase că Pleșu, „favorit al fiecărui regim…a folosit, ca puțin alții din această țară, banii publici pentru o promovare personală chestionabilă”. O lumină în tenebroasa afacere a „exportului” lucrării de doctorat în istoria artei (și nu în „istorie”, cum apare în CV-ul lui Andrei Pleșu postat pe pagina web a Institutului de Istorie a Religiilor, „ihr”, cu inițiale provenite din traducerea englezească) a adus cu sine scrisoarea de demisie de la conducerea Institutului Cultural Român de la Paris a lui Radu Portocală din1 dec. 2006: „In 2006, ICR-București a decis să publice teza (Pitoresc și melancolie) în Franța, de această ‘realizare’ ocupându-se personal d-l Mircea Mihăieș. Dosarul a ajuns, firește, la Institutul Cultural Român din Paris în primăvara lui 2006…Am început prin a înmâna acest dosar directorilor a două mari edituri pariziene(Grasset și Fatard) care, după câteva săptămâni, și-au manifestat dezinteresul total.. Cartea a apărut pe 24 septembrie 2007, dar, câteva zile mai târziu, Editura Somogy [care o scosese] o anunță ca epuizată. Succes fulgerător? Nici vorbă! Un editor demn de acest nume nu lasă să se epuizeze un titlu atât de repede, ci îl retipărește până când satisface cererea pieții. Singura explicație posibilă  e că ICR a cumpărat cele câteva sute de exemplare publicate (fiecare costând 30 de euro, ceea ce e enorm pentru o lucrare de 190 de pagini!) și le-a pus la hibernat în vreun depozit. Tot așa făcea și Ministerul Afacerilor Externe înainte de 1989 cu operele lui Ceaușescu, editate pe bani grei în toate limbile pământului” (vezi Radu Portocală, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, vol. XIV, No. 9-10 (135-136) September-Octomber 2008, p.46). La adresa http://www.ihr-acad.ro/docs/cv_andrei_pleșu (accesată pe 16/08/2017) citim că ar fi fost „exclus” din postul de lector în 1982. Celui „exclus din motive politice” oficialitățile regimului dictatorial comunist i-au permis (într-un mod de-a dreptul ciudat) să ajungă în 1983 la nemții capitaliști unde a stat cu bursă Humboldt până în 1984. Intr-o discuție on-line un comentator nota că „nu vede nici gândirea viguroasă, nici scrisul excelent. E pedat. Dar gol” (Rux). Si în revista „Contemporanul”, nr. 12/2012 am putut citi că  „…există persoane care nu cad pe spate la culegerile de articole devenite cărți multipremiate ale lui Andrei Pleșu” (a se vedea și  Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri și vampiri, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2011, p. 16 ; online http://www.scribd.com/doc/167071931/Isabela-Vasiliu-Scraba-Plesu-vampiri ).

 

2.vezi G. Pruteanu, Un Sancho Panza în Est, în rev. “România literară”, nr.8/ 1995, recenzie la culegerea Limba Păsărilor (1994).   După un an de frecventare a mediilor occidentale în calitate de ataşat cultural la Londra şi la Lisabona, Mircea Eliade observase că unii scriitori au tendinţa de a-şi însuşi “filozofia la modă a timpului în care trăiesc, chiar în aspectele ei cele mai sterile şi mai vulgare” (Mircea Eliade, Jurnal, 29 mai 1941). Sosul materialismului dialectic,  „la modă” în totalitarismul comunist, scaldă articolele lui Pleșu despre „intervalul” eticii comuniste, culegere de articole publicată de cenzura comunistă în 1988 cu titlul „împrumutat” de la o carte a lui Theodor Adorno. In antologia de texte intitulată Despre îngeri reapare un articol cuprins prima dată în Limba Păsărilor răsplătit în 1994 (după cum îmi spusese în acel an Virgil Ciomoș) cu un premiu de un milion de mărci germane. Salariatul  Mihail Neamțu scrie în volumul omagial apărut în 2009 că banii „importantului premiu” ar fi provenit de la distincția „New Europe Prize for Higher Education” acordată fostului ministru al culturii în 1993 de șase instituții din diferite colțuri ale lumii, precum Suedia, Olanda, America, Germania, etc. (vezi In Honorem Pleșu, 2009, p. 40).

 

  1. „Editurile [comuniste] nu publică nimic din opera științifică a lui Eliade…Publicarea lui Mircea Eliade a fost mult întârziată de (…) oameni cu răspundere în trecut și azi (…): Miron Constantinescu, Ștefan Voicu, Valter Roman. Aceștia se manifestau vehement ori de câte ori cineva susținea o asemenea propunere. Lucrurile s-au tot tergiversat. În Polonia sînt traduse unele din lucrările sale de istorie a religiilor, în Ungaria, la fel, și în Cehoslovacia, nemaivorbind de traducerea lor în celelalte țări nesocialiste”(10 mai 1978, din vol. Noica în arhiva Securității, București, Editura Muzeului național al Literaturii române, 2009, p. 322). În volumul Eliade în arhiva Securității (București, Ed. Mica Valahie, 2008), la data de 1 iulie 1971 se detaliau traducerile înainte menționate: „în Polonia i-au apărut 4-5 cărți, în Jugoslavia la fel, chiar și ungurii i-au tradus o carte, însă în România nu i-a apărut încă nimic din punct de vedere teoretic (…) Eliade crede că există o ostilitate față de el în țară” (Eliade în arhiva Securității, pp. 95-96; a se vedea și art.: Isabela Vasiliu-Scraba, Scriitori invizibili, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, An XIII, Nr. 146, febr. 2014, p.9844: http://isabelavs.go.ro/Articole/INVIZIB.html ).

 

  1. Ostracizatul” Mircea Eliade n-a ezitat să-i dea (din puținii săi bani cu care-și întreținea familia) biografului Handoca 3000 de franci francezi (v. Jurnalul) ca acesta să poată plăti tipărirea în 1980 a volumului Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice. După căderea comunismului, M.Handoca a completat acest prim volum din 1980, ajungând la „bibliografia monumentală” de mai târziu (apud. Marian Popa, Istoria literaturii române, 2001, vol. II, p.847).

 

  1. Micşorarea realei aprecieri de care s-a bucurat Mircea Eliade în lumea academică occidentală (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si detractorii lui, in rev. „Acolada”, Satu Mare, Nr. 4(77), aprilie 2014, p.15 ; sau online http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx ) a fost realizată prin 1983 de comunistul Andrei Pleșu prin minciuni. Marin Niţescu observase că în comunism, minciuna este “deliberată, calculată, verificată şi tipizată, ca o necesitate interioară, ca un instrument indispensabil în dialectica puterii” (M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.353). Tactica micşorării importanţei culturale a „celui mai renumit și mai apreciat istoric al religiilor din secolul XX” se poate observa în toate prezentările lui Mircea Eliade făcute de Editura Humanitas. Aici sînt fără greş omise toate distincţiile academice primite de marele filosof al religiilor, iar mai nou tinerilor cumpărărori ai cărţilor lui Eliade nici nu li se mai arată cine a fost autorul. Pe volumele publicate în anul înființării micului Institut de Istoria Religiilor (H.G. nr. 32/09-01-2008) condus de un fals istoric al religiilor (A. Pleșu), directorul editurii Humanitas, în lipsa oricărei prezentări biografice, îi trece lui Eliade două liste. Una cu  “opera ştiinţifică şi filosofică”, alta cu “opera literară”,  fără minima precizare că în ambele liste e vorba de o selectie de titluri (v. M.Eliade, Intoarcerea din rai, Humanitas, 2008; M.E., India. Biblioteca maharajahului. Santier, Humanitas, 2008). În schimb, la bio-bibliografia lui Andrei Pleșu, autor al câtorva culegeri de articole neieșite din rând, fosta Editură „Politică” trece negreșit  întreaga recoltă de onoruri şi premii obţinute pe criterii politice, fie ca șef al uteciștilor de la Institutul de Istoria Artei, ca director al acestui Institut, ori ca ministru al culturii la vremea lui Ion Iliescu, fie ca ministru de externe sau ca rector la Colegiul Noua Europă (N.E.C.). Înființat în 1994 si recunoscut de Ministerul Învățământului în 1999 când Pleșu deținea portofoliul Ministerului de Externe, Colegiul Noua Europă  o are drept directoare pe Anca Oroveanu, fata lui Leonte Răutu născută pe 26 iulie 1947. Pe pagina web de auto-prezentare a Colegiului Noua Europă (de unde a fost preluată si difuzată informația și în alte publicații) stă scris că Pleșu ar fi primit în 1998 Premiul „Hannah Arendt” ceea ce pare a fi o minciună gogonată dacă ar fi să ne luăm după numele trecute în wikipedia nemțească pe lista premiaților. Aici în dreptul anului 1998 apar două persoane, una din Germania, alta din Franța (de.wikipedia.org/ wiki/Hannah Arendt-Preis, accesată la 16/08/2017).

 

  1. „Restriction of speech is a key component of the leftist agenda. Otherwise, critics can easily expose the left’s incessant lying”. A se citi Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic (Andrei Pippidi); on-line : https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/ ; sau http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-criteriului-biografic-la-un-istoric-dilematic/ ; a se vedea și https://blogideologic.wordpress.com/tag/isabela-vasiliu-scraba/; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Hidra cripto-comunistă contra vetrei monahale de la Râpa Robilor din Aiud ; http://manastirea.petru-voda.ro/2017/08/25/hidra-cripto-comunista-contra-vetrei-monahale-de-la-rapa-robilor/ .

 

  1. 7. Aranyosi observase “absenţa oricărei activităţi publicistice recunoscut academice la nivel internaţional al câtorva intelectuali superstar din România numiţi filozofi fără a avea o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (I.A). Era exact ce remarcasem la rândul meu atunci când am scris în revista “Acolada” nr.3/2011 despre inexistenţa mult trâmbiţatei „Școlii de la Păltiniş” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Modelul Păltiniș” și „Modelul Antim” (sau Inutile liste bibliografice oferite de Noica și lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi Greceanu); pe internet la https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/ ), inexistentă „Școală de filozofie” care n-a dat în domeniul filozofiei româneşti nimic dincolo de opera filozofului C-tin Noica, pe seama căreia auto-declarații discipoli au vrut să apară mai valoroşi decât îi înfăţişau textele lor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi  plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.7-8/2012, p. 19; http://confluente.org/Isabela_vasiliu_scraba_despre_g_liice_isabela_vasiliu_scraba_1344313600.html ; sau URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm ). Cercetătoarea Rodica Pop observase că „a-ți asocia numele cu cel al unor persoane onorabile, echivalează aproape cu o confiscare a operei și gloriei acestora”. Autoarea excelentului volum Histoire secrete des Mongols (cu M. Even), Gallimard, 1994, fostă angajată la Institutul Sergiu Al-George (ISOSAG), se referea „orientalistul” Andrei Cornea, plătit de Institutul „Sergiu Al-George”, „orientalist” care-și plasează bucuros numele alături de numele filozofului de la Păltiniș nu numai în vecinătatea indianistului Sergiu Al-George care la Roma lucra cu Tucci.

 

  1. 8. Culianu (care era asistent de română în Olanda) si-a început artilolul Titluri noi în bibliografia Eliade („Aevum”, LV, fasc. 3, 1981, Milano) menționând monografia proprie din 1978 (Ed. Cittadella, Assisi) pe care Eliade a considerat-o nereușită, astfel că nu a recomandat-o să fie publicată la Paris. Mircea Eliade a preferat să promoveze pe piața franceză o carte a unui fost student de-al său, D. Allen care împreună cu D. Doeing scoseseră la New York un volum de 260 de pagini cu bibliografia (cât s-a putut de) completă a scrierilor lui Eliade și a lucrărilor consacrate operei eliadești până în 1980 (D. Allen-D. Doeing, Mircea Eliade: An Annotated Bibliography, New York-London, 1980). In mod ciudat, „trimisul stăpânirii” (adică I.P. Culianu) – care n-a vrut să renunțe la textul său denigrator la adresa poetului Horia Stamatu – continuă în „Aevum” pe ideea (preluată în 1983 de Pleșu?) că după 1977 ar fi avut loc „o mare relansare a lui Eliade” (Culianu, Titluri noi…). In același articol, asistentul de română nu pune Legiunea de onoare și titlul de doctor honoris causa al Sorbonei (primite de Eliade) pe seama valorii operei savantului român ci imaginează că ele ar fi reprezentat cine știe ce reparație a vinovăției francezilor care i-au refuzat lui Eliade CU TREIZECI DE ANI IN URMĂ „un post de cercetător” (Culianu, Titluri noi în bibliografia Eliade). Pe 19 ian 1983 I. P. Culianu scria că Hans Peter Duerr i-a dat „chef și prilej” să polemizeze cu „autorii de zvonuri ciudate privind existența lui Eliade” (în vol. : Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, București, 1998, p. 157). Asistentul de română de la Groningen i-a ascuns profesorului Eliade textul polemic ( Eliade und die blinde Schildkroete, pp. 216-243) din culegerea de studii îngrijită de Duerr (Die Mitte der Welt, 1984 ). Aceasta se vede din scrisoarea trimisă lui Eliade pe 18 sept. 1984 (Dialoguri întrerupte, Iași, 2004, p. 256). Se pare că din primăvara lui 1984 doctorandul în istoria religiilor fusese criticat de Virgil Ierunca. Atât el cât și Monica Lovinescu observaseră atacurile lui Culianu sub pretext că l-ar „apăra”, vezi Doamne, pe idolul său Eliade în textul M.Eliade și broasca țestoasă… (vezi Culianu către prof. M. Eliade, 4 aprilie 1984: „De la Paris îmi sosesc zvonuri, legate de Die Mitte der Welt, că iarăși am făcut o stângăcie și nepotrivită încercare să vă …„apăr”, Dialoguri întrerupte, p. 252). Criticat mai fusese Culianu și din cauza apariției revistei cuprinzând textul scris prin 1978 de I.P. Culianu împotriva poetului Horia Stamatu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, sept. 2012, p. 19 ; on-line http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Centenar10Horia%20Stamatu.htm ) text care l-a făcut pe Virgil Ierunca să-i scrie lui Culianu că îl consideră om al Securității (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Mircea Eliade şi gonflarea lui I. P. Culianu prin felurite tertipuri, în rev „Tribuna”, Cluj-Napoca, oct. si nov. 2013, titlu anonimizat de motorul de căutare Google odată cu indicarea acestui reper ; online http://www.scribd.com/doc/179318328/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mic%C8%99orarea-lui-Eliade-%C8%99i-gonflarea-lui-Culianu-prin-felurite-tertipuri ; a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu , în rev. „Cetatea Culturală”, Cluj-Napoca, sept. 2013 ; sau online http://www.scribd.com/doc/172864407/Isabela-Vasiliu-Scraba-ERA-MINCIUNILOR-LEGATE-DE-CARIERA-LUI-I-P-CULIANU-%C5%9EI-O-NOU%C4%82-IPOTEZ%C4%82-A-LUI-EZIO-ALBRILE-PRIVITOARE-LA-ASASINATUL-POLITIC-DE-L). Presupunerea lui Virgil Ierunca a fost confirmată odată cu publicarea unei note informative despre profesorul Mircea Eliade scrisă foarte probabil de Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii lui anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1(110), ianuarie 2017; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/).

 

  1. „Als ich [H. P. Duerr] die Zivilisationstheorie von Norbert Elias in Frage gestellt habe, ist mit klar geworden, was es bedeutet, ein Interpretationskartell anzugreifen, Leuten ein Meinungsmonopol streitig zu machen. Da verwandeln sich ganz plötzlich scheinbar triebkontrollierte Berufsdenker in Machtpolitiker, die selbst die unsaubersten Mittel benutzen, um ihre Herrschaft zu erhalten” (FACTS. „Das schweizer Nachrichtenmagazin”, Nr.9, 29. Februar 1996).

 

  1. 10. vezi Andrei Pleșu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.160; şi Isabela Vasiliu-Scraba, Inspiraţia angelică a d-lui Pleșu, în vol. Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004, pp.100-104 care se poate citi on-line la http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-AlxDragomir-propedeutica ; a se vedea online și http://www.scribd.com/doc/167071931/Isabela-Vasiliu-Scraba-Plesu-vampiri.

 

  1. 11. Salariatul Mirel Bănică s-a arătat supărat pe orele de religie din școli ca și directorul său Andrei Pleșu – care a ținut pe 20 octombrie 2008 „sesiunea inaugurală a Institutului de Istoria Religiilor”. Acest institut are cinci angajați (vezi T. Baconsky, Din polul plus, în „Dilema veche”, Anul V, nr. 239, 11 sept. 2008, articol unde sunt menționați Mirel Bănică și Mihail Neamțu împreună cu Bogdan Tătaru-Cazaban, – cei doi care vor scoate în aprilie 2009 două volume omagiindu-l pe Pleșu -, Andrei Oișteanu, și Eugen Ciurtin drept angajați la Institutul de Istoria Religiilor înființat în 2008). Mirel Bănică („specialist în ortodoxie”) visa să scrie despre “fasciştii” Eugen Ionescu, Mircea Eliade și Cioran, regretând că i-a luat-o Alexandra Laignel-Lavastine înainte. Theodor Cazaban observa la Paris escalada în confuzie pornită de la cuvântul “legionar”, însemnând fascist, “fascist” însemnând nazist, iar “nazist” însemnând ce-i mai rău pe lume: “In acest amalgam, în această escaladă de confuzie se poate practica orice fel de manipulare”, concluziona autorul remarcabilului roman Parage.  Salariatul Mirel Bănică o admira pe autoarea volumului despre “uitarea fascismului” într-o emisiune a lui Patapievici (TV Cultural, 13 martie 2009). Curios este că și după două decenii de când a trecut epoca ateismului obligatoriu din vremea martirizării Părintelui Arsenie Boca, „specialistul” M. Bănică s-a apropiat de fenomenul pelerinajelor religioase asemeni unui absolvent al Academiei „Ștefan Gheorghiu” (condusă de Leonte Răutu) scriind că „ortodoxia întreagă…de la 1054 este „fundamentalistă” (Câteva note despre fundamentalismul religios, în Revista „22”, Nr. 10, din 1-7 martie 2011, p.12 ; vezi și art. : Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns ; online URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ) . Cartea despre fenomenul pelerinajelor a „specialistului în ortodoxie” a urmat volumului despre zisele “alunecări fasciste” ale Bisericii ortodoxe din România interbelică având la bază chiar doctoratul lui Mirel Bănică din 2004 stipendiat de New Europe College al cărui rector Pleșu este aceași persoană cu directorul Institutului de Istoria Religiilor care îl are pe M. Bănică salariat.

 

  1. In fişa din Who’s who (Pegasus Press, Bucureşti, 2002, p. 518), Andrei Pleșu se trece “istoric şi profesor universitar”, cu doctoratul în istorie luat în 1980, ajuns la gradul de lector universitar în 1982, la Secţia de Istoria şi Teoria Artei a Facultăţii de Arte Plastice (absolvită în 1971), de unde a fost îndepărtat după episodul Meditației Transcendentale, fără a cădea din grațiile puterii comuniste, bine reprezentată de Leonte Răutu „satrapul culturii metamorfozat în diriguitorul ei” satrap vizitat de Pleșu, beneficiar (din 1975-1977) al îndelungatelor deplasări în străinătate ca bursier Humboldt. Că se afla în grațiile regimului totalitar reiese si din nivelul salarizării sale la Tescani, depășind de departe leafa oricărui alt muzeograf de pe lista de plată a salariilor, cum îmi spusese poetul dr.Pan Izverna, angajat ca și el ca muzeograf în București. Andrei Pleșu a fost muzeograf până pe 28 decembrie 1989. Aici falsul disident era „păzit” de un soldat care nu mai știa ce bunătăți să-i mai gătească (vezi Scrisoarea sculptorului Bata Marinov din 8 febr. 2012; on line http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-scrisoarea-lui-bata-marianov-catre-sorin-iliesiu/ .). Din 1990 Ion Iliescu (pe care-l întâlnise la Tescani pe 23 august 1989, cf. Radu Portocală, cf. Tudor Octavian, cf. Eugen Mihăescu) îl face ministru. Tot după 1990 A. Pleșu devine si director al Institulului de Istoria artei. În anul universitar 1991-1992 apare brusc, din lector la Arte Plastice, profesor universitar la Facultatea de Filozofie. Dintr-o regretabilă scăpare, în fișa din Who’s who (București, 2002) nu este trecut profesoratul „despre îngeri” din  1990-1991 și nici momentul când, fără să fie absolvent de filozofie şi fără a avea doctoratul în domeniul filozofiei, pe 15 oct. 1990, Pleșu a făcut pe conducătorul de doctorate în istoria filozofiei spre a-i conduce teza de doctorat lui Radu Bercea, numit de ministrul Pleșu director la nou înființatul Institut de studii orientale „Sergiu Al-George” (ISOSAG, cu cinci salariați si 2 cercetători prin cumul de funcții) aflat în subordinea Ministerului Culturii, institut care a funcționat 14 ani fără Consiliu Stiințific, în schimb a tot făcut cercetători de gradul I cu salarizare maximă (apud. Rodica Pop si Tiberiu Lovin, Institutul fantomă de studii orientale, Evenimentul zilei, 10 iulie 2006, de unde aflăm că cei din clientela lui Pleșu deveniți salariați ISOSAG ar fi „incompetenți, fără studii de specialitate, fără lucrări…lipsiți de recunoaștere internațională”, auto-numiți „specialiști” lăudându-se reciproc, pentru că au primit de la Pleșu burse NEC, ceea luminează relația lor clientelară si nu reprezintă niciun certificat de calitate). În mod curios, la prezentarea lui Pleșu trecută pe volumul Limba Păsărilor (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994) nu este specificat nici cursul despre îngeri din 1990-1991, si nici (precum în fişa din Who’s who ) că ministrul culturii a fost „profesor la Facultatea de Filozofie din anul 1991”. Pe volumul scos de Humanitas în 1994 este trecut că  ar fi fost “profesor din 1992”.

 

  1. 13. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Petre Ţuţea: “orice mare inteligenţă basculează între religie şi filosofie”care se poate citi în engl. ; on-line http://www.scribd.com/doc/171890628/Isabela-Vasiliu-Scraba-NaeTuteaEngl .

 

  1. 14. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, în rev. Acolada, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 – 17 ; sau online http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22 ; sau online http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera scolii de la Paltinis ironizata de Noica.htm. Despre autoare a se citi articolul din revista canadiană „Observatorul” : http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=13438 .

 

Cuvinte cheie: „Mircea Eliade”,        „filozofie”, „istoria religiilor”, „C-tin Noica”, „Isabela Vasiliu-Scraba”, „muzeograful de laTescani”.

 

Referințe bibliografice minimale:

 

 

 

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul „Mycomp” care îndepărtează din wikipedia informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile cărților pe care scriitoarea le-a publicat în post-comunism:

http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba ;

Chiar și vandalizată, fișa Isabelei Vasiliu-Scraba din WIKIPEDIA.ro este deseori cenzurată (adică intenționat ocolită) de câteva motoare de căutare. Există chiar și un plătitor care a asigurat pe Google anonimizarea titlului articolului Isabelei Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade și gonflarea lui Culianu, din prima pagină a revistei „Tribuna”, Cluj-Napoca, 266/2013, titlul apărând (de ex.) cu motorul de căutare Hulbee.

 

 

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ .

 

 

Cuvinte cheie: Distincții academice — Mircea Eliade – Noica –Isabela Vasiliu-Scraba—micșorarea faimei lui Eliade –manipulare –cenzura comunistă—falsa dizidență a lui Andrei Pleșu.

 

 

* La pg. 201 din Raportul de condamnare a comunismului se poate citi cum „s-au fabricat procese fantomă de tip sovietic in care erau amestecați de-a valma acuzațI de proveniență foarte deosebită, care –mulțI- nici nu se cunoșteau între ei… în așa fel ca din complexitatea LOTULUI să rezulte că…erau legațI printr-un plan comun de subminare a regimului” (apud. Ion Spânu, Legea 217/2015 se bate cap în cap cu raportul final de condamnare a comunismuluihttp://www.ziaristionline.ro/2016/03/21/vladmir-tismaneanu-gata-sa-il-atace-pe-alexandru-florian-ion-spanu-legea-2172015-antilegionara-se-bate-cap-in-cap-cu-raportul-final-de-condamnarea-comunismului/ ).

 

Advertisements

One thought on “IsabelaVS-PlesuEliade10

  1. Silvia Jinga April 27, 2017 / 9:03 PM

    Isabela Vasiliu-Scraba is not only a very well informed researcher, but, what is very important, she is a very honest and responsible intellectual who is exposing the huge liars, pseudo-dissidents like Pleșu, Patapievici, Liiceanu. This is a dangerous trinity that during the communism collaborated with the regime and after 1989 has a subversive activity against our cultural identity and our national values.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s