Premonitia-Eliade

IsabelaVS-Premonitia-Eliade-visul.rtf/ 21febr.2020/ 20962 car./3086 cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din Ţară şi visul premonitoriu al lui Mircea Eliade

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/premonitia-eliade/

Motto: “Mă gândeam…la ce-aş fi suferit rămânând în ţară profesor şi scriitor…În cel mai bun caz, aş fi murit de tuberculoză într-o închisoare” (Eliade, Memorii, 1985)

Numarul dedicat lui Alexandru Dragomir de o revistă scoasă de G. Liiceanu (“Studia Phaenomenologica”, IV, 3-4/2004) a fost umplut pe sfert cu prefaţa lui Liiceanu la volumul Crase banalităţi metafizice (Ed. Humanitas, 2004) și pe jumătate cu texte de-ale filozofului A. Dragomir publicate în româneşte în primul si al doilea volum apărute la Humanitas în 2004 si în 2005. In puţinele pagini rămase, alături de un text memorialistic a lui Walter Biemel (publicat si de Virgil Ierunca în rev. “Ethos”), cititorul revistei află de la fizicinul Horia Roman Patapievici (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Patapie (viciul) român?, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-patapievicul/) si de la Virgil Ciomoş că la una din conferinţele ţinute de ei ca bursieri ai Colegiului Noua Europă (rector A. Pleșu) a asistat și  Alexandru Dragomir.

L’ “ange” messager (p.81), Andrei Plesu, nu-l informase pe Ciomoş de aleasa asistenţă pe care urma s-o aibă. La cei aproape 80 de ai ai săi, fostul discipol al lui Heidegger a fost adus cu maşina, pentru ca împreună cu Andrei Scrima (prin simpla lor prezenţă) să “valideze”, prin “grăitoarea” tăcere (apud. Virgil Ciomoş) a fiecăruia din cei doi, “înaltul” nivel al cunoaşterii filosofice (1) la care ar fi fost ajuns conferenţiarul, absolvent al acelei Facultăţi de materialism-științific care întâi a purtat numele de Facultatea de marxism-leninism si apoi de Filozofie, fără a se produce nici un fel de schimbare în conținutul cursurilor sau între cadrele didactice.

După ce a constatat (din Jurnalului de la Păltiniş, apărut la Cartea Românească în 1983) că Înalta Poartă îi permite lui C-tin Noica să fie vizitat de tineri comunişti („protejați de Ministerul de Interne”, după opinia lui Noica înregistrat de Securutate în camera microfonizată de la Păltiniș, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/), Alexandru Dragomir i-a solicitat acestuia să-i împrumute „îngerii păzitori” care erau îngăduiți de statul polițienesc să treacă dincolo de Cortina de Fier  cu „burse de lux” (/Humboldt, cf. Noica). Astfel că la 69 de ani, dată fiind vitregia vremurilor (doar pentru unii !), marginalizatul Dragomir, care discuta filozofie doar cu Noica şi cu foştii săi colegi de facultate Octavian Nistor şi Mihai Şora, a ajuns să ţină conferinţe în casa lui Liiceanu, cu un public de 3-4 persoane. Auditoriul înregistra de zor (în scris sau pe casete) spusele lui (2). Fiind între cunoscuţi, bătrânul filozof Alexandru Dragomir s-a lăsat purtat “pe sus” de cronicarul plastic A. Pleşu la conferinţa  doctorandului Ciomoş (cu doctoratul în filozofie condus de A. Pleșu, doctor în istoria artei). După acea conferință. Alexandru Dragomir a discutat in exclusivitate cu părintele André Scrima, cu care mai avusese prilejul de a se tachina pe teme filosofice.

Dacă la Colegiul Noua Europă (condus de una dintre fetele lui Leonte Răutu, supranumit „groparul culturii românești”, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Pleșu, un fals filozof al religiilor, pe Mircea Eliade,   https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ) s-au găsit atunci laolaltă doi dintre marii filosofi români în viaţă, unul reîntors în ţară după o lungă misiune (păr. Andrei Scrima) si altul scos la vedere (Alexandru Dragomir) din negura marginalizării impuse cu de-a sila odată cu instalarea lui Leonte Răutu şi Ioşca Chişinevschi la cârma culturii româneşti (vezi visul lui Alexandru Dragomir din 23 aprilie 1997, povestit în prefaţa volumului Crase banalităţi metafizice din 2004), cine să mai nege excelenţa “centrului de excelenţă” (New Europe College) unde alegerea bursierilor e realizată de una dintre fiicele „groparului culturii românești” ?

Revenirea în ţară a lui Mircea Eliade urma să îndeplinească (indirect) acelaşi rol: prin simpla sa prezenţă el ar fi dat girul regimului de ocupaţie ideologică si culturală a ţării. Momeala fusese la început publicarea volumului Aspects du Mythe cu traducerea revăzută de Sergiu Al-George, tărăgănată vreme de opt ani. Din Jurnalul   lui Eliade aflăm că prin 1970 cenzorii ideologici se împiedicaseră de un citat (ulterior suprimat la sugestia marelui savant ce se dorea citit si în România) din Norman Cohn în care „comunismul si nazismul erau socotite printre mesianismele moderne” (M. Eliade, Jurnal, vol.II, 2004, p.131). După încă doi ani lucrarea s-ar fi publicat “de urgenţă” dacă Virgil Cândea ar fi reuşit să-si ducă la bun sfârşit misiunea de-al convinge pe renumitul istoric al religiilor să revină în ţară. Prin 1977 Virgil Cândea încă îl mai “implora” de la Cleveland să-şi facă apariţia după Cortina de Fier. De data aceasta oficialii securisto-comuniști  ridicaseră miza: Eliade era zor nevoie invitat să devină membru de onoare al Academiei RSR: “i-am explicat (poate puţin prea brutal, notează Mircea Eliade, fostul asistent al sclipitorului Nae Ionescu) de ce sunt silit să refuz” (12 aprilie 1977). Drept care a mai trecut un an pănă să apară în librării Aspecte ale mitului (1978).

Mircea Eliade nu s-a lăsat păcălit să revină în România ciuntită nici cu momeala înfiinţării unui Institut de Studii Orientale care ar fi urmat să-i poarte numele (3). El ştia foarte bine că nici comuniştii, nici cripto-comniştii nu-l iubesc. Andrei Pleşu, care a înfiinţat două Institute de Istoria Religiilor, unul în vremea lui Brucan-Iliescu şi altul în 2008, s-a ferit ca de foc să numească vreunul din ele “Mircea Eliade”. In mod ciudat, nici scrisorile sale trimise în 1976 lui Mircea Eliade (Box 68, Folder 12, în arhiva “M. Eliade” de la Chicago, vezi Guide to the Mircea Eliade Papers, 1926-1998) nu au fost tipărite (sau măcar menţionate) în vreunul din cele cinci volume de Corespondenţă adresată lui Mircea Eliade.

La vremea comunismlui, savantul de renume mondial era de fapt invitat în exclusivitate pentru a da girul “barbariei” (apud. Vintilă Horia, rev. “Origini/Romanian Roots”, vol.XIV, No. 135-136, sept.-oct. 2008, p.VIII) din ţara unde gândirea rămâsese oficial întemniţată, si unde Anton Dumitriu împreună cu Noica ajunseseră a reprezenta aproape în exclusivitate întreaga filosofie românească, epurată de “pescuitorii în apa tulbure a  misticismului” (comunistul Oscar Lemnaru despre savantul Mircea Eliade). Fostul suplinitor al profesorului Nae Ionescu se ocupase din tinereţe cu cele mai înalte realizări spirituale ale omenirii. Poate de aceea fusese dăruit cu ceva puteri divinatorii. Fiindcă prin intermediul unui vis, savantul Eliade a avut imaginea receptării în ţară a operei sale. Nu doar pentru momentul în care a visat, ci valabilă mai ales după 1990 în România aceloraşi “atei stângişti şi viermi extremişti care rod marginile Culturii” (Vintilă Horia, 29 martie 1975, în rev. “Origini/Romanian Roots”, vol.XIV, No. 135-136, sept.-oct. 2008, p.VII).

Se făcea că Mircea Eliade a murit si că el se vedea pe sine mort, de undeva din afara coşciugului. La un moment dat sicriul cu rămăşiţele sale pământeşti a început să plutească în aer pornind de la Paris către Bucureşti. Vederea din exterior a putut urmări zborul pănă undeva în Bulgaria. Din dreapta Dunării, privind peste graniţa naturală a fluviului, Eliade a constatat cu surpindere că spectacolul a luat o altă înfăţişare. Pe cât de limpede fusese imaginea pe care a putut-o urmări cu uşurinţă pe tot parcursul de la Paris până la graniţa cu România, pe atât de înceţoşată devenise ea acum.

Întâi a intervenit oprirea zborului. In Bulgaria sicriul “a rămas zile întregi, aşteptând. Prietenii organizaseră un Comitet şi, prin Crucea Roşie, ceruseră Guvernului de la Bucureşti asigurarea că sicriul nu va fi distrus” (vezi M. Eliade, Jurnal, vol I, București, 1993, p.274). Apoi, Mircea Eliade şi-a dat seama de imposibilitatea de a mai urmări plutirea sicriului de la Dunăre către Bucureşti. El, care se văzuse pe sine tot drumul, de la Biserica română din rue de Beauvais până în dreapta Dunării, pe teritoriul României nu se mai vedea. Parcă s-ar fi produs o ruptură la trecerea graniţei: după reluarea călătoriei, spiritul celui mort ar fi rămas în afara ţării. Pe semne, asigurarea oficială că sicriul nu va fi distrus, nu implicase si acceptarea revenirii în ţară a spiritului celui mort: Odată intrat pe teritoriul României cripto-securiste, coşciugul n-a mai putut pluti spre Bucureşti cu privirea însoţitoare de până atunci.

In încercarea făcută imediat la trezire de a găsi un sens pentru straniul rêve éveillé, Mircea Eliade n-a ţinut seamă de indiciul acelei opriri în aşteptarea unui ajutor care să vină din partea Crucii Roşii internaţionale la solicitarea unor prieteni de-ai săi. In schimb, el a presupus în interpretarea sa că supravieţuirea imediată, adică posibilitatea de a-şi trăi în continuare destinul, îi cere jertfa a tot ce iubise, lucrase si visase în România de dinainte de exil. Căutând un sens în imediatul istoric, Eliade a ratat esenţialul mesajului, deşi el nu s-a aflat foarte departe de cheia visului.

După interpretarea lui Mircea Eliade (similară cu a celor câţiva psihologi cu care s-a sfătuit), visul s-ar fi referit la moartea celui ce fusese cândva asistentul al lui Nae Ionescu şi reînvierea sa iniţiatică. Or, unul dintre capetele de acuzare mereu formulate de „stângiști” împotriva istoricului religiilor a invocat The Encyclopedia of Philosophy, vol.IV (Macmillan Publishers, London, 1967) în care Mircea Eliade a scris despre viaţa si activitatea profesorului Nae Ionescu (vezi Mircea Eliade, File despre Nae Ionescu, Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion Publishing, 2008, p. 88-90).

Cum îşi putea oare savantul închipui că revenirea post-mortem în România va însemna uciderea spiritului din scrierile care i-au dus faima în întreaga lume? Paradoxul premoniţiilor este că ele nu sînt crezute oricât de limpede s-ar înfăţişa, şi că (în fapt) sensul este receptat după “regula epilogului”, adică printr-o privire retrospectivă, după câtva timp de la încheierea evenimentului de cercetat. Viziunea în stare de semitrezie pe care Mircea Eliade a avut-o în 1955 i-a arătat limpede cum intrate pe teritoriul patriei sale, rămăşiţe sale pământeşti îşi vor pierde calitatea de a fi fost corpul decedat al unui istoric al religiilor onorat de lumea academică (4), devenind prada mult aşteptată de vânătorii de cadavre.

Prin acest vis Eliade a fost din timp înştiinţat că   după moartea sa “reflectoarele se vor îndrepta cu toată forţa asupra anilor treizeci” cum scrie Virgil Nemoianu (5) care l-a încurajat pe comunistul Norman Manea să joace cartea vieţii sale în 1991, atacându-l pe Eliade, fapt bine apreciat in Israel si abundent răsplătit cu o bursă de un an în Germania, un post de universitar la Bard College (SUA), indemnizaţii de cercetare/creaţie de la Fundaţia Guggenheim etc.(6).

Comunistul trimis de statul totalitar în America primise în două rânduri textul lui Manea pe când acesta îl cocea. Pentru a-l putea trata de sus pe marele Eliade, Virgil Nemoianu, la fel ca Andrei Pleşu, s-a ferit să figureze în volumele în care s-a publicat corespondenţa primită de Mircea Eliade, faimosul profesor de la Divinity School (vezi Box 67, Folder 12, 1971-1977, ibidem). Cu îngâmfarea caracteristică tuturor neîmpliniţilor rămaşi în “interval”, amatori a-şi da cu părerea în domenii în care nu se pricep, V. Nemoianu va scrie că Eliade, Enescu si Brâncuşi “îl lasă indiferent” si că multe din principalele lucrări savante ale lui Eliade i-au rămas (si o să-i rămână pe veci) necunoscute. Apoi decretează apodictic: “Eliade, Noica, Cioran, toată generaţia lor, de la Mircea Vulcănescu până la Ţuţea aparţin trecutului” (Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 2007, p.192).

Spuneam că Mircea Eliade trebuie să fi avut daruri divinatorii, fiindcă el a visat cum va arăta receptarea oficială a operei sale. El a fost “înştiinţat” că va deveni “un caz” si că vor interveni în soluţionarea “cazului Eliade” (fără prea mult succes) prietenii săi. În plus, el a presimţit că felul receptării postume a creaţiei sale va fi dictat de oficialii care dăduseră asigurarea că “sicriul nu va fi distrus”.

In forma acestui vis avut înainte de a ajunge în America şi a intra în faza adevăratului exil din cea de-a doua patrie a sa, aceea lărgită la dimensiunea Europei, Mircea Eliade a fost “avertizat” că cripto-comuniştii îl vor considera “mort” spiritualiceşte. Desigur, ştia de mult de găselniţa “presupoziţiilor politice ale scrierilor sale ştiinţifice” (atât de captivante pentru turnătorul Sorin Antohi), după cum ştia bine că în Occident nici un istoric serios al religiilor nu se coboară la asemenea nivel al discuţiei.

Dar pentru cei de-acasă, pentru România ciuntită si decapitată de vârfurile spiritualităţii sale, pentru cultura românească în care izvoarele fuseseră dinadins secate(7), situaţia nu se prezenta ca în Occident. Si aici intervine puterea divinaţiei. Intr-o simili-cultură dirijată din umbră de ocupantul ţării mai bine de jumătate de secol, o cultură în care a fost săltat (pe cele mai înalte culmi) un captiv al intervalului precum Andrei Pleşu, geniul eliadesc va dispărea într-o ceaţă extrem de deasă.

Dar Eliade mai prevede ceva. La graniţa dintre trezie si vis, el “află” că oficialii din ţară nu-l vor da cu totul uitării. El poate reveni acasă. Sicriul îi ajunge la Bucureşti, dar cripto-comunişii de aici se vor preocupa de Eliade ca de un ins scăpat de condamnarea poltică din 1945. „Cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX” va fi catalogat în ţara sa, cum a fost catalogat si prietenul său Mircea Vulcănescu, drept “bandit fascist”. Revenirea postumă a savantului Mircea Eliade nu va semăna în nici un caz cu revenirea postumă a lui George Enescu, interpretat post mortem de toţi marii muzicieni si onorat an de an prin festivaluri care la Bucureşti îi poartă numele.

Vorbind de mormântul lui Enescu rămas gol la Tescani, Ion Papuc subliniază “eşecul reîntoarcerii acasă a lui Enescu” si-i asociază imaginea visului eliadesc cu sicriul zburător. Aceasta îl duce pe Ion Papuc la concluzia că, indiferent dacă s-ar fi întâmplat ca rămăşiţele lui George Enescu să ajungă a-şi dormi somnul de veci în ţărâna propriei ţări, privirea lui Enescu ar fi rămas “definitiv în exil. Privirea lui, adică spiritul, geniul lui creator, cum se spune, ar fi rămas definitiv în exil”(8).

Hemeneutizarea după care accentul e pus pe rămânerea definitivă în exil, văduveşte visul lui Mircea Eliade tocmai de partea premonitorie a sa, de secvenţa cu plutirea neîntreruptă a sicriului pe teritoriul României, după ce (prin demersuri internaţionale) prietenii savantului Eliade fuseseră asiguraţi de integritatea coşciugului, plutire spre Bucureşti în care lumina spiritului nu l-a mai însoţit. E foarte adevărat că atât la George Enescu cât si la Mircea Eliade, creativitatea le-a fost benefic influenţată de viaţa din exil. Dar divinaţia din visul lui Eliade nu este axată pe faima care îi va rămâne vie in Occident(9), unde scrierile îi vor fi neîntrerupt publicate si traduse (cum s-a petrecut în ultimii ani în Spania cu traducerile făcute de Joaquim Garrigos, directorul Institutului Cervantes din Bucureşti). Mircea Eliade (pre)vede ce se va întâmpla (la nivel oficial) cu opera sa de o viaţă: El are premoniţia negurii care va întuneca lumina spiritului încorporată în scrierile sale.

Note şi comentarii marginale:

  1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul sperieturii cu termeni grecești: Timp si eternitete de Virgil Ciomoş, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciomostimpeternitate5-2/, sau, http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx, precum si articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, Ultimul interviu al filosofului Alexandru Dragomir (1916-2002), în rev. „Asachi” (Piatra Neamţ), Seria a III-a, Nr.1 (237), ianuarie 2008, p. 11, https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/.
  2. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate – Alexandru Dragomir în singurătatea găndului (Editura Star Tipp, Slobozia, 192p.; bibliogr., conţine texte în franceză si germană, ISBN 9738134161); a se vedea si articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, Ultima revelaţie a filosofului Alexandru Dragomir: “A nu te vinde comportă nebănuite riscuri”, în rev. Argeş (Piteşti), 2006, nr 11 (53), noiembrie 2006, p.21, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/dragomirfabian2/.
  3. Există o sală „Mircea Eliade” alături de sala „Culianu” (aflată mai la vedere), săli ce reprezintă (din 2008) în clădirea Academiei, Institutul de Istoria Religiilor, condus interimar vreme de zece ani de Andrei Pleșu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „A fost Culianu turnător al savantului Eliade?”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/)
  4. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în cyberspaţiu, în rev. Argeş (Piteşti), nr 6 (302), iunie 2007, p.19; într-o formă revizuită si adăugită: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/.
  5. vezi Virgil Nemoianu, în vol. Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Bucureşti, 264 p. Pentru acest autor trimis în America de oficiațilățile statului polițienesc comunist, Faust ar fi  „individul care trebuie să înveţe virtuţile individului”, iar nefericirea sau alienarea lui Faust ar indica “faptul că eroul e incapabil sau nu doreşte să se adapteze”. Credem că lectura cursului despre Faust și problema mântuirii ţinut de metafizicianul Nae Ionescu în 1926 l-ar fi făcut să înşire mai puţine platitudini (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae Ionescu; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-bacau5fausnae/). De altfel si corespondența cu scriitorul I.D. Sârbu îl dezavantajează pe Virgil Nemoianu, prin distanta ca de la cer la pământ între epistolele sclipitorului Gary Sârbu si neinteresantele sale scrisori care puteau foarte bine să nu fie publicate. Intr-un articol conceput la vremea realismului socialist și publicat întâi într-o revistă, apoi ca postfaţă la volumul lui Mihai Sora, Despre dialogul interior (1947, ediţia II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995), Virgil Nemoianu nu a putut scrie că înițiatorul Școlii trăiriste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Chintesența” Trăirismului, pe hârtie ăn rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, nr.2/ 147, februarie 2020, p.12) ar fi fost “nefast si insignifiant”, cum a făcut-o în volumul prin care fosta Editură Politică a “sărbătorit”, vezi Doamne, centenarul naşterii academicianului Mircea Eliade (vezi Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007). In volumul lui Şora, fost student al inițiatorului Școlii Trăiriste, Nemoianu a fost nevoit să scrie (probabil la sugestia lui Mihai Sora) de “incandescentul” Nae Ionescu. Despre incandescenţa gândirii filozofului ce făcea faima Universității bucureştene vezi volumele: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Slobozia, 2000, precum si Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor – Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu si Vasile Bancilă, Slobozia, 2000.
  6. vezi revista „Origini/Romanian Roots” (nr. 3-4/2001) scoasă de Gabriel Stănescu.
  7. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si detractorii săi, sau, Răfuiala omului de rând cu omul superior, pe hârtie în rev. „Argeş” (Piteşti),nr 11 (305), noiembrie 2007, p.22-23; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/
  8. vezi Ion Papuc, Scriitorul de filosofie, București, 2008, p. 145.
  9. Faima rămasă vie în Occident este descrisă în visul din 1955 în felul următor: “Mi-ar trebui multe pagini să descriu senzaţia pe care o provocase acest miracol [plutirea sicriului], miile de oameni care urmăreau pe străzile Parisului sicriul plutind deasupra caselor: maşinile, camioanele cu instalaţii cinematografice şi radiofonice, elicopterele care l-au întovărăşit când s-a depărtat de oraş. Ediţiile ziarelor de după amiază anunţau localităţile pe unde trecea şi publicau noi fotografii” (Mircea Eliade, Jurnal, 1941-1969, vol.I, Bucureşti, 1993, p.273).

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care înlătură din titlurile cărților scriitoarei și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în occident ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf  ).

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/premonitia-eliade/

 

 

Advertisement