RomanismEliade

IsabelaVS-RomanismEliade/55986car./7714cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/

Motto: „Acum istoria terorizează pur și simplu, pentru că tragediile provocate de ea nu-și mai găsesc justificarea și absolvirea” (M. Eliade, 14 martie 1944 în Jurnalul portughez). “Dacă regimul de la Bucureşti poartă un stigmat, este acela de a fi fost instaurat de armata sovietică de ocupaţie, fără legitimitate şi fără vreun acord, oricât de minim, al poporului român. Toată lumea ştie cum au fost falsificate alegerile de după război” (cf. Virgil Ierunca, 1973 în vol.: Dimpotrivă, Bucuresti, 1994, p.183).

 

Dintr-o serie de texte deja publicate, tânărul Mircea Eliade (pe atunci suplinitorul profesorului Nae Ionescu la catedra de metafizică) intenționa să alcătuiască un volum (1) care să preia titlul articolului din 1935 România în eternitate. În acest text el înfățișase, cu un strop de ironie, cele două planuri ale timpului istoric: planul eternității valorilor culturale și  palierul temporal pe care se exercită teroarea istoriei. Încă din toamna anului 1934, asistentul Profesorului Nae Ionescu observase că o națiune, „mare sau mică, înfrântă sau biruitoare” ajunge la nemurire prin „ce se gândește, se descoperă și se crează între hotarele ei” (M.E., în „Vremea”, 1-XI-1934). În 1935 evidențiase discrepanța dintre planul eternității și istoria de zi cu zi prin două aspecte: Pe de-o parte nemurirea unei națiuni printr-un creator de geniu (Eliade oferă exemplul nemuririi danezilor prin Kierkegaard), pe de alta, politica de „eternizare” a României prin cea mai nedreaptă judecată asupra românilor împrăștiată de neprietenii noștri în interbelic și încă mult mai eficient după 1990, datorită progresului științei manipulării creierelor (2).

Pe la începutul articolului România în eternitate, Mircea Eliade a menționat opinia profesorului de metafizică după care „singura datorie a unui stat este de a îngădui și ajuta pe orice om să creeze” (Nae Ionescu). Desigur, creatorul Școlii trăiriste – unica școală de filozofie românească atestată nu prin vorbe goale, precum trâmbițata Școală de la Păltiniș negată de Noica (3), ci prin ce-au gândit și au creat reprezentanții ei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: P. Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcănescu și V. Băncilă, Slobozia, 2000) -,  se referea la un stat liber. Nu la România de după Yalta (4) în care comunismul „instaurat de armata sovietică de ocupație fără acordul poporului român” (Virgil Ierunca) a pus în funcțiune „întregul arsenal de constrângere fizică și spirituală pentru a înăbuși aspirația elementară a omului de a-și afirma personalitatea, de a fi el însuși” (vezi Șerban Papacostea, Crima regimului comunist, citat în art.: Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx ). Virgil Ierunca scria limpede despre „ocupația străină” reprezentată de „regimul comunist al Anei Pauker”,  în care România a devenit „o gubernie penitenciară” (vezi V. Ierunca, „Schimbarea la față a lui Tudor Vianu”, în vol.: Românește, București, 1991, p. 119).

După căderea comunismului Monica Lovinescu spera că „literatură [românească] va reînvia numai recuperând ce a fost tăcut și interzis în ultima jumătate de veac” (Jurnal. 1994-1995, București, 2004). Ceea ce din păcate nu avea să se întâmple, fiind perpetuată duplicitatea dinainte de 1990. Aceasta s-a manifestat după 1990 pe de-o parte prin falsul interes pentru scrisul lui Eliade, pe de altă parte prin perseverența ștampilării ca „fascist” în mai toate prefețele, postfețele si studiile din mediu academic românesc. În comunism, după 23 de ani de totală cenzurare a profesorului „american” care făcea faima Facultății de Teologie din Chicago, „torționarii minții și ai sufletelor” aveau grijă ca scrierile lui Eliade „cel mai mare istoric al religiilor sin secolul XX” să fie îndepărtate din enumărarea reperelor bibliografice.

Mircea Eliade consemnează pățania unei tinere care ar fi vrut să studieze opera sa propunând-o ca temă de doctorat: „profesorul Alex. Dima s-a repezit la ușa biroului, a ferecat-o, a aruncat paltonul peste telefon și, sufocat, abia a putut să îngaime: Dumneata vrei să mă omori pe mine. Vrei să ne dea afară pe amândoi” (Jurnal, 1970-1985, București, 2004, p.308). Asta ca să nu amintim și de cenzurarea apariției prin librării a cărților lui Eliade, tipărite și nedifuzate sau mereu scoase din planurile editoriale. Înainte de 1990, în timp ce scriitorii ruși erau „tipăriți în serii de OPERE COMPLETE, în condiții ireproșabile”, scriitorii români „care scăpaseră de interdicția totală nu s-au bucurat decât de OPERE ALESE, cenzurate și trunchiate, în ediții sărăcăcioase, pe hârtie de ziar” (cf.Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.86), hârtie folosită si pentru publicarea capodoperei eliadești: Noaptea de Sânziene (București, Ed. Minerva, 1991).

Nici Biblioteca Academiei Republicii Socialiste Române nu acceptase arhiva din tinerețe a lui Eliade ajunsă în final în posesia lui M. Handoca. În toamna anului 1978 Sorin Alexandrescu încă mai spera că va putea realiza „Biblioteca Mircea Eliade” din biblioteca rămasă la București, cca 4000-5000 de titluri (vezi vol. Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, pp.152-153). Intr-o scrisoare din anul când fusese ales doctor honoris cauza la Sorbona, Mircea Eliade îi comunica lui Noica dorința de a dona Academiei arhiva sa din țară, donație refuzată de  „torționarii minții”, adică de ideologii comuniști din structurile de vârf care aveau să refuze în 1984 și donația făcută prin Mircea Malița, plasată de silă de milă în  Biblioteca Centrală Universitară (probabil acolo arsă în timpul „evenimentelor” din decembrie 1989). În toamna ultimului an în care renumitul savant a ajuns la Paris, „curierul” Handoca îi înmâna discret scrisoarea neoficială si mult întârziată compusă de directorul Bibliotecii Centrale Universitare în 1985.

Chiar și arhiva lui Eliade din Place Dulin n-a avut în cripto-comunismul de după 1990 o soartă prea bună. În schimb, cu arhiva din București, s-a putut folosi una din strategiile securiste de recuperare a exilaților prin… scrierile de tinerețe. Ceea ce se întâmpla exact la vremea când oficialitățile comuniste tot așteptau să moară Eliade ca să tipărească traducerea volumului al doilea din Histoire des croyances…

După „rotirea cadrelor” din decembrie 1989, cititorii lui Mircea Eliade au aflat că și el ar fi fost „condamnat pentru infracțiuni politice”, cum apărea scris în 1996 în Cartea albă a Securității (București, 1996, p. 494-495) despre Noica (5), prietenul lui Eliade, filozoful fiind închis șase ani pentru că a vrut să publice în 1957 un volum despre Hegel (a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, Cât de subversiv putea fi Noica, în rev. „Meandre”, Alexandria, nr.1-2 (22-23)/ 2009, pp. 80-81; http://www.romanianstudies.org/content/2010/02/isabela-vasiliu-scraba-cat-de-subversiv-putea-fi-noica/ ) la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, singura editură de atunci, dând manuscrisul redactorului Z. Orenstein/ Ornea (vezi I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007).

Prin Legea nr. 217/2015 (zisă  „Al. Florian”), au căpătat obligativitate fostele formulări ale Securității comuniste (6), stampilările ca „autor controversat ideologic” devenind brusc foarte la modă. Chiar în 2015, asemenea ștampilare a fost pusă la lucru de Institutul Cultural Român din Spania cu prijejul centenarului nașterii lui Vintilă Horia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ). Moda și-a avut însă „protocroniștii” ei. De pildă, cu trei ani înainte de promulgarea acestei legi, universitarul Sorin Lavric „exporta” la Chișinău vocabularul Securității într-o conferință despre filozoful Nae Ionescu (1890 – 1940) pe care l-a numit „delincvent ideologic”.

Scriind despre Originea și evoluția totalitarismului, Ion Varlam evidenția faptul că Revoluția franceză ar fi fost cea care a inventat teroarea ideologică: „orice persoană suspectă a nu gândi conform dogmelor iacobine era trimisă la ghilotină”. Într-o deplină „continuitate a ordinii oficial abolite în 1990” (Ion Varlam), însăși „vinovăția” lui Eliade care a consemnat în Jurnalul portughez pe 2 iulie 1941 date privitoare la masacre, deportări, violuri totalizând pe durata unui singur an 400000 (patrusutede mii) de victime printre românii din Basarabia si Bucovina de Nord (provincii cotropite în 1940 de Stalin în bună înțelegere cu Hitler; vezi http://www.certitudinea.ro/articole/presa/view/noul-tratat-ribbentrop-molotov-intelegerea-germano-sovietica-din-anul-1990?fbclid=IwAR05T6v-Pdz2WTkerRYF_ArBV2FQhvjxK-oMVyHZOJCMv7sOXeR0MQMvkug ) a fost „pedepsită” de Humanitas, fosta Editură Politică a Partidului Comunist.

In a doua ediție (din 2010) a jurnalului ținut în Portugalia de Eliade între 1941 și 1945, Editura Humanitas a făcut dispărute informațiile istorice notate de Mircea Eliade pe 2 iulie 1941, acele informații despre masacre aruncând o lumină neconvenabilă asupra regimului polițienesc comunist. Cutremurătoarele date cenzurate de rebotezata editură se mai regăsesc printre amintiri ale basarabenilor foști deținuți politic în Republica Populară Română: „Am regăsit (în 1941) Basarabia românească ruinată, pustiită și îndoliată, cu populația decimată prin executări și deportări…am găsit ruine încă fumegânde, pretutindeni morminte, 300000 (treisutedemii) de case goale ale celor deportați, văduve, orfani, lacrimi, durere” (pr.Vasile Țepordei, Amintiri din Gulag, apud. N. Dima). La reeditarea Jurnalului portughez , Mircea Eliade a fost cenzurat de Editura Humanitas ca pe vremea comunismului, de la 30 iunie 1941 (p.44) trecându-se (în zbor de cenzori rutinați) la 20 iulie 1941 (M. Eliade, Jurnalul portughez, Bucuresti, Ed. Humanitas, 2010, p.45).

Pe 23 iunie 2015 (când s-a votat legea 217/ 2015) în categoria „delicvenților politici” au intrat automat toți interbelicii (Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Horia Stamatu, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, etc.), acești scriitori universali a căror „infracțiuni” au rezultat (la vremea ocupației României de către armatele sovietice) printr-un hocus-pocus facilitat de impunerea retroactivității legilor, luată în derâdere de însuși Mircea Eliade (vezi Noaptea de Sânziene , Paris, 1971, București, 1991, vol.I, p.184).

Durerea cripto-comuniștilor (cu orizontul lor intelectual mutilat de invățământul ideologic obligatoriu până în decembrie 1989) a fost că Eliade, Cioran, Noica și ceilalți mai înanite menționați s-au născut (cum spunea fostul deținut politic Ion Negoițescu despre Eliade la Radio Europa Liberă) „sub auspicii favorabile, formându-se și confirmându-și mai întâi vocația într-o Românie liberă, prosperă și contemporană intelectual cu Europa căreia, prin civilizație și istorie îi aparțineau atunci pe deplin”.

După 23 august 1944, conform principiului de bază al injustiţiei comuniste, legea penală a pedepsit retroactiv fapte care, la data săvârşirii lor, nu erau considerate ca infractiuni. În 10 ianuarie 1945 directorul ziarelor “Adevărul” şi “Dimineaţa” scria că “principiul neretroactivităţii” nu trebuie luat în seamă, fiind o “ficţiune juridică” (vezi E. Socor în “Curierul”, apud. Gh. Vlăduţescu, Neconvenţional, despre filozofia românească, Bucureşti, 2002, p.175).

Cenzurate înainte de 1989 de „nomenclatura parazitară” aservită intereselor sovietice ( vezi Șerban Papacostea, Crima regimului comunist, Revista „22”, Anul XVIII, Nr.8 /885, din 20-27 februarie 2007, p.15), scrierile savantului Eliade au pătruns în librăriile românești abia după căderea comunismului. Când Securitatea dădea tonul maculaturii proletcultiste, turnătorul Pavel Apostol (/Paul Erdoes/ sursa „Serban”, implicată în arestarea lui Noica pe 11 dec. 1958), în volumul Iluzia evadării din 1958, a „denunțat în câteva zeci de pagini iraționalismul și misticismul lui Mircea Eliade, numit în derâdere apologet al huliganismului” (cf. M. Handoca, Noi glose despre Mircea Eliade, București, Ed. Roza Vânturilor, 2006, p.120).

In comunism, chiar după timida acceptare a scrierilor literare ale lui Mircea Eliade (puse pe piață pe hârtie de cea mai proastă calitate și însoțite de indicația unei anume grile de lectură detaliată în prefețe și postfețe), lipsa de bunăvoință a cenzorilor cu putere de decizie s-a făcut simțită prin interceptarea și confiscarea volumelor trimise prin poștă de Mircea Eliade din SUA și neajunse la destinația lor din Republica Socialistă România (vezi scrisoarea lui Eliade către Șt. Fay din 23 noiembrie 1883 în rev. „Origini. Romanian Roots”, vol.XIII, No. 6-7-8/ 132-133-134, 2008, p. 16). Multe din titlurile cărților trimise de Eliade și confiscate de Securitate prin intermediul oficiilor poștale apar în volumul Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România. 1945-1989 (București, 2000, pp.175-176) coordonat de fostul deținut politic Paul Caravia (1927-2002), arestat între 1956 și 1962.

Din nefericire, inerția lipsei de bunăvoință față de Mircea Eliade – manifestată de puternicii zilei din tabăra „internaționaliștilor” (7) grupați după 1990 în G.D.S.-ul inființat de stalinistul Brucan -, a  putut fi percepută chiar dincolo de avantajele bănești pe care le-a adus publicarea academicianului Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ). Fiindcă nici după trei decenii în cultura românească post-comunistă nu s-a ajuns la tipărirea operelor complete ale lui Mircea Eliade (https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs ).  Chiar și ineditele (cum a fost manuscrisul Jurnalului portughez) i-au fost publicate cu mare întârziere față de publicarea acestora în occident. Cel mai important volum apărut post-mortem a fost Jurnalul portughez tipărit în 2001 în traducere spaniolă la Barcelona (Diario portugues, ISBN 978-84-7245-504-7), apoi în America în traducere englezească. Deși oferit lui Handoca de traducătorul spaniol încă din 2001, originalul românesc a apărut cu chiu cu vai în 2006 cu mulțime de greșeli si cu cenzurarea însemnării („anotacion inedita”) din 18 septembrie 1945: „La legion ha destruido a toda la generacion y a llevado al fracaso a todo los que tuvieron contacto con ella, siquiera fuera esporadicamente” (N.del T., p. 242). Din ediția a doua apărută la Humanitas in 2010, încă și mai incompletă față de ediția spaniolă din 2001 și față de prima ediție românească din 2006, a fost în plus cenzurată pagina de jurnal scrisă în 2 iulie 1941 unde Eliade enumărase ororile și crimele regimului comunist sovietic din timpul ocupației de un an a Basarabiei și Bucovinei de Nord (8).

Memorabilă rămâne și topirea în anul de grație 1991 a volumului Meșterul Manole, antologie de texte eliadești pe teme etnologice realizată de profesorul emerit Petru Ursache (9). Din inițiativa soților Ursache a apărut în 1993 volumul eliadesc Arta de a muri (Ed. Junimea, Iași, 1993) împlinind –ca să spunem așa – dorința exprimată de filozoful religiilor de a tipări într-un volum articolele scrise pe tema mitologiei morții.

In ce privește proiectul României în eternitate, acesta a avut un destin ceva mai sinuos, fiind instrumentalizat diferit de comuniștii ziși „naționaliști” și de comuniștii numiți „internaționaliști”. După dezinteresul pentru literatura (de comandă) patriotică, găsim în Cartea albă a Securității (București, 1996) ceva indicații asupra componenței „partidei internaționaliste”. În cultura comunistă „internaționaliștii” ar fi deținut pozițiile cheie încă din timpul primei secții de critică din cadrul nou înființatei Uniuni a Scriitorilor (în 25 martie 1949), secție „formată din Ion Vitner, Paul Georgescu, Vicu Mândra, Nestor Ignat, Geo Dumitrescu, Mihail Cosma, Silvian Iosifescu și Crohmălniceanu (vezi Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.67). Un fost deținut politic (rabinul dr. David Șafran) notase că în România comunistă „evreii dădeau lecții politice poporului român comentând și răstălmăcind epoca 1920-1948”  (vezi „Istorie trucată în loc de filozofie, sau, Prejudecăți în loc de judecăți”, în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002, pp.117-128).

Primul care (influențat de răstălmăcirea istoriei României) a încercat să-l scoată legionar (10) pe Mircea Eliade citind în grilă prefabricată niște articole din interbelic în vederea publicării unui volum pe această temă a fost asistentul de română de la Groningen, autor al textului Broasca țestoasă cu un singur ochi (din vol. Die Mitte der Welt, 1984). Zadarnic a încercat academicianul Mircea Eliade să citească acest articol pentru care s-a obosit să meargă până la Groningen, acasă la Ioan Petru Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade?; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ). Urmarea neprevăzută a fost că în decembrie 1987, după moartea lui Eliade, Mac Ricketts a folosit găselnițele  „turnătorului” Culianu ajutat de Eliade în nenumărate ocazii. Criticând noua conjunctură politică din România post-comunistă în care la putere au rămas bine cunoscuții comuniști, Culianu, fostul „trimis al Stăpânirii” (cf. Virgil Ierunca) a fost lichidat ca trădător prin împușcare în ceafă (11).

Culegerea celor câteva articole interbelice fi vrut probabil să compenseze eșecul repetatelor încercări de interviuri (12) prin care I.P. Culianu spera să-l facă pe înțeleptul Mircea Eliade (care se bucura pe mapamond de o binemeritată notorietate) să dea apă la moară detractorilor din țara comunistă. Insistând să-l determine pe Eliade să intre în vorbă cu calomniatorii care l-au tot atacat fără să-i poată diminua faima de care se bucura în America, în Japonia sau în Europa occidentală, asistentul de română de la Groningen s-a făcut mereu că nu pricepe rândurile primite de la Mircea Eliade: “Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mişcării legionare (…). Documentele la îndemână sînt insuficiente. In plus, o atitudine obiectivă poate fi fatală autorului. Astăzi nu sînt acceptate decât (…) execuţiile pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani” (Mircea Eliade către Culianu pe 17 ian. 1978, în vol. Dialoguri întrerupte, Iași, 2004). Devenit peste noapte regalist  la vremea  isteriei anti-monarhice din presa românească oficială, Culianu n-a apucat să ducă la bun sfârșit culegerea de articole, fiind în 1991 împușcat la Chicago după tipicul KGB-ist (cf. Ted Anton).

Ca urmare a asasinării lui Culianu,  au mai trebuit să treacă zece ani până la realizarea proiectului de „înverzire” a lui Mircea Eliade pornit din tabăra „internaționaliștilor” mult admirați de Culianu. Alcătuirea unei antologii de texte „legionare” și despre „românism” devenise cu atât mai stringentă cu cât Mircea Eliade îi precizase lui Scholem (13) că el „n-a scris texte legionare”. Acest universitar mai în vârstă decât Eliade îl elogiase în 1967 în volumul de 460 de pagini apărut la Londra, Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade  (volum citat în 1979 în vol.: Romulus Vulcănescu, Dicționar de etnologie, p.329). Odată cu venirea „brucanienilor” – de la Grupul de Dialog Social înființat de Silviu Brucan-, la cârma culturii post-comuniste volumul din 1967 în care Scholem îl elogiază pe Eliade a fost complet „uitat”.

Desigur, a-l eticheta pe Eliade ca fascist cu totdinadinsul nu era un lucru inedit în cultura comunistă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau, Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ ). Și nici în prelungirile acesteia de după 1990 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ostracizat, sau, Meandrele receptării primului scriitor ne-francez laureat al Premiului Goncourt: https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/ ). Dar anii de după 1990 au adus o noutate neașteptată: „Inverzirea” lui Eliade a devenit brusc ambiguă:

Ambiguitatea transpare limpede din entuziasmul editurii nemțești (14) de dreapta, bucuroasă a publica traducerea biografiei alcătuită de Florin Țurcanu, Mircea Eliade. Der Philosoph des Heiligen oder im Gefaengnis der Geschichte. Eine Biographie. Edition Antaios, Schnellroda, 2006 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de imaginație: În strictă perspectivă istorică despre „prizonieratul” lui Eliade în istorie,  în rev. „Argeș”, Pitești, An IV (39), Nr. 10 (280), octombrie, 2005, p.9; https://www.scribd.com/doc/188004488/IsabelaVScrabaEliadeTurcanu; textul a fost inclus în volumul apărut în 2005: Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004, pp. 91-99).

Odată cu publicarea traducerii germane, cum vedem, titlul a fost sporit, adăugându-se  „Eliade ca filozof al tărâmului de dincolo/ al sacralității”. Prin noua sa înfățișare, „prizonieratul în istorie”,  – instrumentalizat politic în viziune cripto-comunistă de F. Țurcanu – în cartea sa din 2003 publicată în 2005 de fosta Editură Politică a Partidului Comunist -,  apare ușor cârmit către o accepțiune ținând de mistica platonică din mitul peșterii unde se vorbește de „prizonieratul” părții divine a sufletului în trup (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, The «Opening of the skies» in a platonic myth and  in the «Mioritza» ballad; http://tribuna-magazine.com/the-opening-of-the-skies-in-a-platonic-myth-and-in-the-mioritza-ballad/). Cu asemenea adaos (care i-ar fi scandalizat aici pe cenzorii cripto-comuniști în permanentă alertă față de pericolul „misticist”), titlul german al cărții nu-l înfățișează pe Eliade ca simplu „prizonier” al istoriei, victimă a teroarei acesteia.

Nici tipărirea textelor în ghilimele „legionare” la Editura Dacia (Cluj-Napoca) într-o colecție coordonată de romancierul Radu Mareș (trecut și ca redactor al cărții), și nici anunțarea apariției ca „eveniment editorial senzațional” de către Sorin Alexandrescu („Ziua”, 24 aprilie 2000) nu sunt lipsite de ambiguitate. E suficient să ne gândim că Radu Mareș (în calitate de director al Editurii Dacia) nu s-ar fi compromis cu rândurile confuze și răuvoitoare înșirate de Alexandra Laignel-Lavastine  (15) despre Noica a cărui gândire filozofică îi este imposibil de urmărit; dovadă că despre monografia mea din 1992 a scris că este „textul unei admiratoare” când îl criticam pe filozoful de la Păltinis; probabil nici ea nu a citit volumul ca și Marin Tarangul care credea că urmăresc să-mi fac un nume povestinu-l pe Noica, vezi scrisoarea mea de respuns, din 1993) sau despre Eliade și ceilalți.

În schimb, pentru Humanitas, fosta Editură „Politică” a P.C.R., traducerea instrumentalizărilor politice ale comunistei franceze  (acceptată cu greu de „bunicul” Laignel-Lavastine, prieten cu Eliade) dovedesc fără discuție o continuare a politicii de îndoctrinare comunistă. Cu o ambiguitate înadins accentuată, Ion Papuc a scris despre Eliade care, în opinia sa, „a fost și nu a fost legionar”.

La București, deja din 1990 apăruse o antologie (Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. I-II) de exaltare a „românismului” apăsând pedala patriotismului eliadesc (16), s-ajungă a consona oarecum cu naționalismul ceaușist dinainte de 1989. Ivite din tabăra opusă comuniștilor internaționaliști, cele două volume puneau pe piață atât articole anti-comuniste cât și selecții din publicistica interbelică. Al doilea volum are chiar subtitlul România în eternitate (Ed. Roza Vânturilor, București, 1990), după articolul reprodus la pp.127-129.

Acest text s-a putut apoi citi și în volumul: Mircea Eliade, Texte „legionare” și despre „românism” (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 138-140) unde se regăsesc vreo șase articole eliadești selectate în 1994 de „internaționaliștii”  comuniști pentru volumul lor (colectiv) din 1994: Radu Florian (si colectiv) Ideea care ucide, unde nu este vorba de uciderile „comuniste” atingând nivele astronomice, de 20 milioane (cf. Curtois, sau, 40 milioane, cf. Gorbaciov, sau 65 milioane, cf. Soljenițin, la alegere). Fiindcă foștii ideologi ai totalitarismului comunist se feresc ca de foc să amintească de milioanele de victime ale ideii comuniste. Ei se fac a nu fi aflat de cele aprox. 300 de temnițe politice cu care ocupantul sovietic a împânzit teritoriul României, fără sediile de anchetă ale Ministerului de Interne condus de Teohari Geogescu și apoi de Alexandri Drăghici care după 1990 a fugit la Budapesta.

Stoljenițin, născut în 1918, avansase un număr de victime ale comunismului sovietic de 65 de milioane de oameni. Gorbaciov le-a micșorat la 40, în timp ce St. Courtois, coordonatorul Cărții negre, mărturisea următoarele: „vous n’imaginez pas le travail acharné qui m’a couté, meme les 20 millions, pour les faire accepter par mes collaborateurs, tous, comme moi, anciens admirateurs de l’URSS”.

La vremea când era atașat cultural la Legația României din Portugalia (17) Mircea Eliade consemna că faţă de ceilalţi asasini politici, comuniştii, “asasinii roşii” operează la scară mare: “de la milioane în sus” (M. Eliade, Jurnalul portughez, 28 ianuarie 1943, București, 2010, p.141): “Când îmi închipui cum vor pieri elitele româneşti, cum se vor suprima personalităţile, cum se vor desţăra sute de mii, poate milioane de români, ca să piară ghimpele român din marea comunitate slavă, mă apucă un fel de disperare”, nota Mircea Eliade pe 9 martie 1944 (Jurnalul portughez, 2010, p.204).

Deși interesate în felul lor propriu de „românismul” lui Eliade, nici una din cele două foste orientări comuniste (una internaționalistă și alta naționalistă, oarecum perpetuate după 1990 prin aceleași condee) se pare că n-a apreciat articolul scris de Mircea Eliade în 1984: Teroarea istoriei și destinul românesc („Cuvântul Românesc”, an IX, nr.99, iulie 1984). Pentru că foștii comuniști din ambele tabere nu percepuseră „teroarea istoriei” de care scria Eliade. Altminteri n-am fi auzit niciodată de ei. Această idee a lui Mircea Eliade a fost înțeleasă cu justețe doar de fostul deținut politic Ion Varlam. Acesta, observând câtă trecere are (la politicienii din structurile de vârf ) sintagma „asumării trecutului”, preciza pe 21 decembrie 2015 că „trecutul României care s-a încheiat odată cu prăbușirea comunismului…nu le aparține românilor”. Ei au fost prizonierii  „sistemului politic care a fost expresia crimei organizate”. Românii „nu pot prin urmare în nici un chip să-și asume (18) acest trecut” (Ion Varlam).

Filozoful Mircea Vulcănescu (devenit martir al temnițelor comuniste, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Două personaje ale romanului „Noaptea de Sânziene” : Călugărul Anisie /Arsenie Boca și filozoful Petre Biriș /Mircea Vulcănescu : https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ), atunci când a scris că „nu crede în politică” pentru că nu dorește „fericirea lumii cu de-a sila” a adăugat : „nu vreau omul abstract, „umanitatea”, ci omenia”. La fel gândea si prietenul său Mircea Eliade când scria că umanismul marxist  justifică păcatele omului decăzut și îi validează resentimentele (Jurnal. 1970-1985, București, 2004, pp.224-233).

 

Note și considerații marginale

  1. Eliade face această precizare dintr-o notă a articolului Profesorul Nae Ionescu. Textul a stat la baza postfeței volumului de publicistică naeionesciană pe care l-a îngrijit Eliade (vezi Nae Ionescu, Roza Vânturilor , București, 1937, ediție anastasică la editura cu același nume în 1990). A se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și Nae Ionescu; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-eliade-eng/ , eseu cuprins în volumul bilingv român-englez: În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: P. Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcănescu și V. Băncilă (Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, pp. 93-109; https://www.academia.edu/25694750/Isabela_Vasiliu-Scraba_In_labrintul_rasfrangerilor ).
  2. Prin anii când Eliade observase difuzarea în Europa a unor judecăți nedrepte asupra românilor, spălarea creierelor nu atinsese nici pe departe eficiența ei de azi. Tema manipulării psiho-sociale cu ajutorul aparatului informațional am tratat-o tangențial în art.: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl Ion Papuc (pe hârtie în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, Nr. 90, iunie 2009, pp.4641-4642; https://marianhociung.wordpress.com/2012/10/29/isabela-vasiliu-scraba-indicii-de-manipulare-in-eseistica-unui-fost-discipol-al-lui-noica1909-1987-dl-ion-papuc/#comments ; sau o variantă mai elaborată: https://isabelavs2.wordpress.com/ion_papuc/ ; ). În acest eseu am exemplificat spălarea creierelor prin folosirea automatismului repetat cu cele mai mărunte prilejuri: “ca la noi la nimeni”. Rapida si neargumentata generalizare de tipul “noi, românii având numai defecte” se fixează negreșit în mentalul agresat ani de-a rândul cu așa ceva. Parcurgând un interesant interviu în „Ziua”  am avut neplăcuta surpriză de a constata cât de ferm i s-a fixat și lui Cristian Bădiliță automatismul cu  “noi, românii” (vezi C. Bădiliță, Steindhardt și Mircea Eliade pierduți în magazia Humanitas, în „Ziua”, 10 febr. 2007, p.3).
  3. vezi Nicolae Baciu, Yalta și crucificarea României urmată de Agonia României. 1944-1948. Dosarele secrete acuză (Ed. Saeculum, București, 1997). Prima carte – tradusă în franceză (1984), engleză (1984) și germană(1986) -, l-a „interesat mult” pe Valéry Giscard D-Estains (afirmație a sa din 5 iunie 1984 ).
  4. Trâmbițata școală de filozofie care ar fi fost inițiată de Noica (1909-1987), filozoful negând categoric acest lucru, nu a dat prin excursioniștii de la Păltiniș, vizitatori ai filozofului, nimic în planul eternității valorilor filozofice. În jurnalul pe care l-a publicat la propria sa editură, G. Liiceanu se vedea pe sine ca un „impostor de anvergură” („Ușa interzisă”, p. 85). Cu un an înaintea suspectului său deces, filozoful de la Păltiniș îl considera pe vizitatorul A. Pleșu „cronicar plastic”. Despre G. Liiceanu spusese că acesta este „discipol al lui Henry Wald”, nu al său (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22 ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/   ; precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/ ). Filozoful Constantin Noica îi mărturisise tânărului C-tin Barbu că atât a fost de bătut în temnița politică (unde intrase după ce Zigu Ornea a dat Securității manuscrisul noician despre Fenomenologia Spiritului la Hegel) încât se umpluseră pereții cu sângele lui. “De necrezut, când te gândeşti că pentru cartea [despre Hegel]… sunt oameni care au fost bătuţi şi au făcut închisoare” (cf. Noica, citat de G. Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş, Bucureşti, 1983, p.123 ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica ; pe hârtie în rev.   http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ).
  5. După 1990 în România s-a propagat masiv istoria anilor treizeci tricotată de turnătorul Z. Orenstein/ Ornea (vezi I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007 și  Luciana Pop, Constantin Noica şi criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum și  Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005). Volumul lui Zigu Ornea care „îl denunță Securității pe Noica și-l aruncă în pușcărie” (vezi Ioan Țicalo, Dimensiunea creștină a operei lui Noica, în „Bucovina literară”, nr. 5-6 (303-304), mai, iunie 2016, p. 59), a fost tradus în englezește pentru exportul de carte românească în SUA. Anii treizecii  în subiectiva prezentare a lui Z. Ornea au cunoscut în țară patru ediții până în 2015. Istoricul literar Maria Popa observase că o „obiecție formulată față de textul unui evreu poate constitui o dovadă de antisemitism” (Istoria literaturii de azi pe mâine… 2001, vol.II, p.196). Wikipedia.ro, confiscată de o mafie cu interese ascunse (http://www.alternativaonline.ca/index1405.html ), înlătură, fără argumentare logică, informația după care dosarele  Securității ajunse la CNSAS „documentează faptul că Z. Ornea l-a denunțat Securității pe Noica…Gestul a avut ca urmare arestarea și întemnițarea lotului Noica în care au intrat N. Steihardt, Alexandru Paleologu”, Sergiu Al-George și multi alții (vezi Documente în Procesul „Noica”.., Ed. Vremea, 1996). Mutarea redactorului Orenstein de la ESPLA la Centrala Cărții (cf. Pavel Apostol, 1959) nu apare trecută în Wikipedia.ro, unde victimizarea „din motive de dosar ideologic” i se aplică și lui Z. Ornea care ar fi fost plătit în 1959 de „Gazeta literară” ca simplu corector (accesare pe 30 ian. 2017). In 2004 Aristide Ionescu publica textul revelator prin însuși titlul ales: Se încearcă reabilitarea agenţilor care au acţionat pe teritoriul României (A. Ionescu, în rev. “Origini/Romanian roots”, vol.VIII, No. 4-5 (82-83), April-May 2004, p.90). În art. Diplomația ca formă de eșec, Radu Portocală observase că „diplomația română nu mai există de șaizeci de ani, de când Ana Pauker a preluat portofoliul Afacerilor Externe” („Ziua”, 6 iul. 2007). Și în opinia politologului Ion Varlam, România comunistă a fost o „falsă Românie a celor care înfăptuiau la fața locului proiectul politic al unui alt stat” (Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004).
  6. După înlăturarea Cortinei de fier, în Franța a fost promulgată pe 13 iulie 1990 legea zisă „Fabius-Gayssot” în temeiul căreia a fost condamnat fostul marxist Roger Garaudy pentru vol.: Les mythes fondateurs de la politique israélienne (1995). În România a apărut Ordonanța 31/ 2003, apoi Legea 217/ 2015.
  7. Divizarea scriitorimii comuniste între „internaționaliști” și „naționaliști” o aflăm de la Marian Popa. Istoricul literar stabilit în Germania după lectoratul de la Koeln (1983-1987) scrie că „tabăra internaționalistă se bazează pe evrei, pe foști proletcultiști și tineri cultivați de ei”, această grupare având posibilitatea de a-și „amplifica punctul de vedere și interesele cele mai concrete și mai mărunte prin mediile ziaristice și electronice occidentale” (Marian Popa, vol. II, Istoria literaturii de azi pe mâine, 26 aprilie 1964 –22 decembrie 1989, București, 2001, pp. 238-239).  Intoleranțele foștilor proletcultiști (vezi Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995) ar fi răbufnit în 1971 cu ocazia centenalului nașterii lui Nicolae Iorga, needitat integral nici în timpul dictaturii comuniste, nici în post-comunismul care a păstrat (prin intermediul acelorași persoane) hegemonia ideologică, schimbând macazul de la „ura de clasă”, către „ura de rasă” (apud. Ion Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului, în rev. Asymetria). In 1981, centenarul lui Octavian Goga ar fi folosit „internaționaliștilor” doar ca „pretext pentru critica naționalismului” (Marian Popa, ibid.). Dan Brudașcu semnala în 2010 necesitatea „reeditării întregii opere literare și jurnalistice a lui Goga” (D. B., Castelul de la Ciucea într-o mai exactă prezentare), gândindu-se probabil și la volumul „Mustul care fierbe” (1927, ed. II-a, 2014), volum mereu interzis, nemenționat nici în Wikipedia românească, (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ), deși prezentarea lui Octavian Goga făcută de George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941; vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul”  George Călinescu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/ ) împrumută mult din stilul acestei culegeri de articole. In acest sens, reeditarea din 2014 are darul de a lumina oarecum culisele istoriei călinesciene .
  8. Pe 2 iulie 1941 Mircea Eliade (consilier cultural la Legaţia Română din Portugalia) nota în jurnalul său că “teroarea comunistă” ce a durat un singur an în Bucovina de Nord si în Basarabia s-a concretizat prin cca 400000 (patrusutedemii) de victime în rândul românilor. Dintre aceştia 75000 (şaptezecisicincidemii) au fost asasinaţi, 30000 (treizecidemii) de femei si fete (uneori chiar fetiţe de 10 ani) violate, 300000 (treisutedemii) de români deportaţi, 180000 case arse, 1250 de mânăstiri si biserici dinamitate (vezi M.Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol.I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006). Uimitor este faptul că M. Handoca, atunci când citează „bilanțul stăpânirii rusești” (vara 1940-vara 1941) – în textul (inedit) Anticomunismul lui Mircea Eliade din volumul său Noi glose despre Mircea Eliade (Ed. Roza Vânturilor, 2006, p.117) -, ciupește la cântar (ca să spunem așa), fiindcă el trece în zbor peste precizarea lui Eliade referitoare la cifra de „400000 (patrusete de mii) de victime în rândul românilor”. În articolul său „inedit” M. Handoca se preocupă de revista „Bluze albastre”, ca și Mihail Neamțu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ), unul din îngrijitorul celor două volume de omagiere a directorului său Andrei Pleșu la câteva luni după înființarea Institutului de Istoria Religiilor  (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleşu-  despre unul autentic: Mircea Eliade; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ).
  9. vezi „Notă la a doua vârstă a ediției”, în vol.: M. Eliade, Meșterul Manole, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008, selecție de texte și note de Magda Ursache și Petru Ursache: prefață P. Ursache, p.68. A se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade în lectura profesorului P. Ursache, în volumul omagial: Petru Ursache. Omul bun al culturii românești, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2015, pp.516-519.
  10. Întrebat în anul 2000 de Fabian Anton dacă formațiunea politică a lui Codreanu a fost o mișcare nocivă, filozoful Alexandru Dragomir (1916-2002) i-a spus că înainte de a se pronunța ar trebui să fixeze „ce e rău și ce este bine” lucru pe care nu-l poate face din lipsă de timp. La întrebarea despre legăturile pe care le-a avut cu legionarii, Alexandru Dragomir a  răspuns că mulți dintre colegii lui „au îmbrăcat cămașa verde” pentru că așa era moda. Apoi a adăugat: „ei nu racolau membri. Nu veneau să te ispitească, să stea de vorbă cu tine, să caute să te atragă Nu, nu! Dacă vroiai, bine. Dacă nu, te lăsau în plata Domnului. Asta a fost. Legăturile mele cu ei au fost deci nule” (A.Dragomir, interviu adnotat: https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ). Singurul lucru pe care unii nu vor în ruptul capului să-l vadă este că moda se trece. Vintilă Horia observase cu mare justețe că „există idei care nu vor să moară și oameni care le apără pentru că de ele depind averea și puterea lor” (vezi, Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est: https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ). Si Eliade sesizase ambalarea unora în lupta cu fantoma unui dușman dispărut de mult.
  11. Scos urgent din țară de către regimul lui Ion Iliescu (prim ministru: Petre Roman, ministru al culturii: Andrei Pleșu, iar Virgil Măgureanu, șeful SRI, cei trei aflați la Tescani pe 23 august 1989, apud. Tudor Octavian, martor ocular, graficianul Eugen Mihăescu, fost consilier al lui Ion Iliescu și Radu Portocală) regim care l-a „deturnat” de pe șoseaua București-Ploiești, ex-Regele Mihai a fost la Chicago în primăvara anului 1991. După relatările Terezei Culianu-Petrescu, fratele ei ar fi fost amenințat cu moartea „dacă mai lucrează cu Regele” („Observatorul Cultural”, nr.87/ 23 oct. 2001). Pe 10 iulie 1999 Cristian Livescu semnala „știrea adusă dintr-o vizită peste ocean a încruntatului ministru de interne Dejeu, conform căreia FBI consideră că mult căutatul killer de la Chicago se află în România si că el trebuie doar prins, anchetat si dat pe mâna justiției. Declarația ministrului de interne a rămas… la o lună si mai bine de la emisia ei, vorbă în vânt” (vezi Cristian Livescu, Din nou despre Culianu, renascentistul, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul VIII, Nr. 126, august 1999, p.6; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui I.P.Culianu şi o nouă ipoteză (a lui Ezio Albrile) privitoare la asasinatul politic de la Chicago, în rev. „Cetatea Culturală”, Cluj-Napoca, sept. 2013; https://www.scribd.com/doc/172864407/IsabelaVScrabaCulianuIpotezAsasin ).
  12. Mediatizarea asistentului de română de la Universitatea din Groningen s-a realizat și printr-un interviu luat prin 1984 în Olanda de comunistul Andrei Oișteanu, nepot de frate al „groparului culturii românești”, cum a fost supranumit Leonte Răutu, înlăturat în anii optzeci din postul de rector al Academiei Ștefan Gheorghiu si intrat după 1990 în atenția jurnaliștilor străini cu simpatii de stânga. Ion Varlam (unicul exilat român neinvitat de cripto-comuniști la sărbătorirea oficială a lui Paul Goma din toamna anului 2015), observase „pseudo-identitatea” nomenclaturiștilor din echipa Anei Pauker precum Leonte Răutu (/Oișteanu/ Oigenstein) sau Silviu Brucan în cartea sa Pseudo-România. Conspirarea deconspirării (Ed. Vog, București, 2004, p. 66). Ultimul (care în „Scânteia” ceruse la vremea tinereții sale condamnarea la moarte a acad. Gh. Brătianu, ucis apoi în temnița de la Sighet) a fost relansat după 1990 ca democrat nevoie mare  și fondator al Grupului de Dialog Social. A se citi textul lui Serban C. Andronescu, doctor la Sorbona si în America: A fost Culianu „discipolul” lui Eliade? on-line: http://www.scribd.com/doc/179318724/%C5%9Eerban-Andronescu-A-Fost-Ioan-Petru-Culianu-%E2%80%9EDiscipolul-lui-Mircea-Eliade%E2%80%9C ). In volumul care preia file din dosarul de Securitate a lui Eliade s-a strecurat si o notă foarte probabil scrisă de I. P. Culianu după plasarea Adrianei Berger în preajma profesorului Eliade (https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ) notă redactată înainte de incendierea arhivei lui Mircea Eliade din 17 dec. 1985 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ).  Se pare că sarcina de a scrie note informative despre Eliade nu a putut fi ocolită de comunistul I.P. Culianu, mediatizat în R.S.R. la vremea când numele scriitorilor români exilați după 1966 erau eliminate de peste tot, iar cărțile acestora plasate la fondurile secrete ale bibliotecilor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ ).
  13. In 1950 Mircea Eliade vorbise la Ascona cu acest profesor din Ierusalim. La Ascona Eliade s-a întâlnit cam nouă ani cu C.G. Jung căruia obișnuia să-i povestească visurile (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea în țară și visul premonitoriu al lui Mircea Eliade, în rev. „Argeș”, Pitești, An VIII (XLIII), Nr. 12, decembrie, 2008, p.24; http://isabelavs.go.ro/Articole/Premonitia_lui_Eliade.htm ). În articolul „Moștenirea lui Eliade” cuprins în numărul „Mircea Eliade” al revistei „Origini. Romanian Roots”, Norcross, SUA (vol. XIII, Nr. 132-133-134/ 2008, p.73), Petru Ursache scria că la Ascona, Scholem (cu zece ani mai în vârstă decât Eliade) îi mărturisise în 1950 acestuia că i-a citit „toate lucrările de mitologie și de istoria religiilor, chiar și Yoga din 1936”. Contribuția profesorului Mircea Eliade la volumul omagial scos în 1967 când G. Scholem împlinirea 70 de ani poartă același titlu cu ultimul volum care i-a apărut în 1986 la Paris: Briser le Toit de la Maison (Cahier de L-Herne. Mircea Eliade, Paris, 1978, p.404). Probabil de aceea volumul Briser le Toit …nu i-a fost tradus lui Eliade și nici publicat în România, unde, în plus, nici după aproape jumătate de secol, nu s-a publicat traducerea volumului omagial Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade (University of Chicago Press, 1969, 460 p.) cuprinzând si un studiu semnat de Gershom Scholem. În volumul Myth and Symbol la omagierea lui Eliade au contribuit în 1969 savanți de renume și remarcabile personalităţi din ale timpului (G. Tucci, P.Ricoeur, G.Dumezil, W. Mueller, E.Benz, U. Bianchi, E.Junger, G. Spaltmann, universitarii spanioli de origine română: Vintilă Horia, George Uscătescu şi scriitorii Emil Cioran şi Vigil Ierunca, etc.).
  14. În Wikipedia nemțească fișa „M. Eliade” (consultată pe 21 oct. 2016) este ciudat de lacunară. Din ea lispesc onorurile academice. In plus, puținele scrierile eliadești enumărate nu sînt menționate în ordinea cronologică a publicării, așa cum am constatat și în Wikipedia.ro (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia citită printre rânduri, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Târgu Mureș, 2/2014,  46-50).
  15. Specializată în discursuri jurnalistice inspirate din „anii treizeci” tricotați de turnătorul Zigu Ornea  (absolvent al Facultății de marxism-leninism) si de Marta Petreu (fostă profesoară de socialism la un liceu clujan)  Alexandra Laignel-Lavastine se pare că are mari dificultăți în urmărirea ideilor din lucrări filozofice. Acest lucru a făcut-o să scrie despre vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate (Slobozia, 1992) ca ar fi „textul unei admiratoare”. În fapt, pe parcursul a 142 de pagini, criticasem cu atâta avânt tineresc ideile filozofice din cărțile lui Noica încât până la moartea sa (în primăvara anului 1997) Cezar Baltag refuzase categoric să-mi publice eseurile pe tema „Noica”, texte aflate din 1984 în fondul redacțional al revistei „Viața Românească”. Primul care s-a încumetat să difuzeze fragmente din monografia mea despre Noica (întâiul volum dedicat gândirii filozofului de la Păltiniș) a fost romancierul Nicolae Breban, director la „Contemporanul. Ideea-Europeană”, unde a început să-mi publice criticarea lui Noica după o masă rotundă despre Blaga, din primăvarea anului 1991. După decesul lui C. Baltag, Vasile Andru a început să mă publice la „Viața Românească”, chiar cu două articole, dintre care unul despre Mircea Eliade („Viața Românească”. Anul XCII, Nr. 5-6/ 1997). Citind „Contemporanul. Ideea-Europeană” la care colabora, și probabil parcurgând în diagonală și volumul Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, si eseistul Marin Tarangul a crezut în 1993 că urmăresc să-mi fac un nume povestinu-l pe Noica (vezi scrisoarea mea de respuns, din 1993: https://isabelavs2.files.wordpress.com/2015/12/tarangul.pdf ).
  16. La 4 iulie 1990, odată cu publicarea academicianului Nichifor Crainic în două volume de Poezii alese (Ed. Roza Vânturilor, București, 1990), editorul scria că apariția acestora „arată că s-au prăbușit zidurile nevăzutei temnițe și stăpâniri care apăsa geniul românesc, punându-i sub obroc și opreliște nume și opere”. După legea 217 din 2015 au reapărut mai limpede ca niciodată zidurile nevăzutei temnițe despre care unii s-au grăbit să creadă că s-ar fi prăbușit împreună cu Cortina de fier. Doar fostul deținut politic Ion Varlam a văzut (și a argumentat foarte convingător) supraviețuirea Pseudo-României dinainte de 1990. In “Românul liber” politologul I. Varlam a publicat în 1993 un text despre fenomenul politic al totalitarismului, noutate (adusă de secolul XX) care a dus la distrugeri de vieţi omeneşti în proporţii nemaiîntâlnite.
  17. Un apropiat al familiei Eliade, dl. ing. Stelian Pleșoiu (ajuns în SUA în 1979), îmi scria prin e-mail că „placa expusă pe locuința lui Eliade din Cascais/Lisabona disparuse acum doi ani. Nimeni nu știa nimic. După multe presiuni facute de mine (S.P.) împreună cu alții, pe cale legală, placa a reapărut din senin nu cu multă vreme în urmă” (e-mail din 5.XI.2016).
  18. „Asumarea trecutului” este calul de bătaie al „brucanienilor” (i.e. cei din jurul lui Silviu Brucan, proletcultist de frunte prin anii cincizeci si după dec. 1989 inițiator al Grupului de Dialog Social), de pildă al moralistului dilematic (vezi „De ce n-a făcut Andrei Pleșu filozofie”, în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002, ISBN 973-8134-24-2, pp.33-48; http://www.scribd.com/doc/130732402/Isabela-Vasiliu-Scraba-CONTEXTUALIZARI-Elemente-pentru-o-topologie-a-prezentului ) urmat îndeaproape de H. R. Patapievici (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Patapie-viciul” (român?) , în același volum, pp. 51-54; on-line http://www.omniscop.ro/patapie-viciul-roman/ ).

 

Cuvinte cheie: cultură românească, istorie literară, exil, „Mircea Eliade” ; „Nae Ionescu” ; „Isabela Vasiliu-Scraba” ; „proletcultiști” ; „brucanieni” ; „Ion Varlam” ; „Wikipedia românească” .

 

REPERE  BIBLIOGAFICE

 

1- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moarte, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26, online la  http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George , sau   URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm.

2-Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21, sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa .

3-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie  în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10, sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011,  http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 .

4-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste,  pe hârtie fagmente au apărut în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12, URL https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .

5-Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX (XLIV), Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22, sau  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm .

6- Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade,  pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf.

7-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în  rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78, sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, si în rev. „Agero”, Stuttgard, octombrie 2013; http://www.scribd.com/doc/164688906/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Eliade-intr-o-colaborare-cu-bucluc.

8-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie, sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .

9-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm

10-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15 sau https://fr.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori , URL, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeDetractori4.htm.

11-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Eliade10-Camilian.htm sau online în Revista „Agero” din Stuttgart, https://fr.scribd.com/doc/168929559/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCamilianDemetrescu  .

12-Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma Arsenie Boca/ Părăian după modelul Noica/ Liicean’ și Eliade/ Culian’, on-line în revista canadiană http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html .

13- Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu-  despre unul autentic: Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/.

14- Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: în rev. „Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, Publicație semestrială, An XXIV, nr. 1 (46), iunie 2016, pp.92-96; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/.

15-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol XIII, Număr „Mircea Eliade”, No.6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, p.113-118; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CulianuEliade2008.htm .

16-Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în “Oglinda literară”, Anul VII, nr.88, aprilie 2009, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/BiobibliografiaCulianu6.htm.

17-Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm.

18-Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de imaginație: În strictă perspectivă istorică despre „prizonieratul” lui Eliade în istorie,  în rev. „Argeș”, Pitești, An IV (XL), Nr. 10 (280), octombrie, 2005, p.9; https://www.scribd.com/doc/188004488/IsabelaVScrabaEliadeTurcanu

19-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50,  http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm.

  1. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est: pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (101), aprilie 2016 (anul X), p14; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .
  2. Isabela Vasiliu-Scraba, Două personaje ale romanului „Noaptea de Sânziene” : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) : https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ .

 

 

 

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fișa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizare de către administratorul MyComp; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ).

 

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/

 

Advertisement