RomanismEliade

IsabelaVS-RomanismEliade/28-01-2017/44150car./6006cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/

Motto: „Acum istoria terorizează pur și simplu, pentru că tragediile provocate de ea nu-și mai găsesc justificarea și absolvirea” (M. Eliade, 14 martie 1944 în Jurnalul portughez). “Dacă regimul de la Bucureşti poartă un stigmat, este acela de a fi fost instaurat de armata sovietică de ocupaţie, fără legitimitate şi fără vreun acord, oricât de minim, al poporului român. Toată lumea ştie cum au fost falsificate alegerile de după război” (v. Virgil Ierunca, 1973 în vol.: Dimpotrivă, Bucuresti, 1994, p.183).

 

Dintr-o serie de texte deja publicate, Mircea Eliade intenționa în 1936 să alcătuiască un volum (1) care să preia titlul articolului România în eternitate. În acest text, asistentul Profesorului Nae Ionescu înfățișase, cu un strop de ironie, cele două planuri ale timpului istoric, planul eternității valorilor culturale și palierul temporal pe care se exercită teroarea istoriei, evidențiind discrepanța lor prin două aspecte: Pe de-o parte nemurirea unei națiuni printr-un creator de geniu (Eliade oferă exemplul nemuririi danezilor prin Kierkegaard), pe de alta, politica de „eternizare” a României prin cea mai nedreaptă judecată asupra românilor împrăștiată de neprietenii noștri în interbelic și după 1990, cu un spor de mijloace de difuzare (2). Pe la începutul articolului său din 1935, Mircea Eliade a menționat părerea profesorului Nae Ionescu după care „singura datorie a unui stat este de a îngădui și ajuta pe orice om să creeze”. Desigur, creatorul Școlii Trăiriste se referea la un stat liber. Nu la România de după Yalta (vezi N. Baciu, Yalta și crucificarea României) cu regimul care „a pus în funcțiune întregul arsenal de constrângere fizică și spirituală pentru a înăbuși aspirația elementară a omului de a-și afirma personalitatea, de a fi el însuși, în marea competiție a competențelor și valorilor în societate” (vezi Șerban Papacostea, Crima regimului comunist, citat în art.: Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx ).

După 23 de ani de totală cenzurare, „torționarii minții și ai sufletelor” aveau grijă ca în mediul universitar comunist scrierile „celui mai mare istoric al religiilor” să fie îndepărtate chiar și din enumărarea reperelor bibliografice. Asta ca să nu vorbim și de cenzurarea apariției prin librării a cărților lui Eliade, tipărite și nedifuzate sau mereu scoase din planurile editoriale. Spre exemplu, comisia ideologică a PCR blocase volumul Aspecte ale mitului din 1970 și până în 1978. Înainte de 1990, în timp ce scriitorii ruși erau „tipăriți în serii de OPERE COMPLETE, în condiții ireproșabile”, scriitorii români „care scăpaseră de interdicția totală nu s-au bucurat decât de OPERE ALESE, cenzurate și trunchiate, în ediții sărăcăcioase, pe hârtie de ziar” (cf.Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.86).

Biblioteca Academiei R.S.R. nu acceptase arhiva din tinerețe a lui Eliade ajunsă după niște ani în posesia lui Handoca. În toamna anului 1978 Sorin Alexandrescu încă mai spera că va putea realiza „Biblioteca Mircea Eliade” din biblioteca rămasă la București, cca 4000-5000 de titluri (vezi vol. Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, pp.152-153). Intr-o scrisoare din anul când fusese ales doctor honoris cauza la Sorbona, Eliade îi comunica lui Noica dorința de a dona Academiei arhiva sa din țară, donație refuzată de „torționarii minții”, adică de ideologii comuniști din structurile de vârf care aveau să refuze și donația academicianului Eliade din 1984 ajunsă cu chiu cu vai la Biblioteca Centrală Universitară si probabil arsă in decembrie 1989. Nici arhiva sa de la Paris, din Place Dulin, n-a avut în cripto-comunismul de după 1990 o soartă prea bună. Cu arhiva din București, s-a putut însă folosi una din strategiile securiste de recuperare a exilaților publicându-li-se pagini de tinerețe. Exact la vremea când oficialitățile comuniste tot amânau apariția traducerii volumului II de Histoire des croyances… ajuns în librării după moartea autorului.

Odată cu înlăturarea comunismului s-au făcut bani buni prin publicarea lui Mircea Eliade, „fost condamnat pentru infracțiuni politice”, cum scria Securitatea despre Constantin Noica (vezi Cartea albă a Securității, București, 1996, p. 494-495), „vinovat” că a vrut să publice în 1957 un volum despre Hegel (vezi, Isabela Vasiliu-Scraba, Cât de subversiv putea fi Noica, în rev. „Meandre”, Alexandria, nr.1-2 (22-23)/ 2009, pp. 80-81; http://www.romanianstudies.org/content/2010/02/isabela-vasiliu-scraba-cat-de-subversiv-putea-fi-noica/ ) la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (singura editură de atunci) dând manuscrisul redactorului Z. Orenstein/ Ornea (vezi Luciana Pop, Constantin Noica şi criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum și I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007). Chiar și „vinovăția” lui Eliade care a consemnat în Jurnalul portughez pe 2 iulie 1941 date privitoare la masacre, deportări, violuri totalizând pe durata unui singur an 400000 (patrusutede mii) de victime printre românii din Basarabia si Bucovina de Nord (provincii invadate în 1940 de Stalin în bună înțelegere cu Hitler) a fost „pedepsită” de fosta Editură Politică a Partidului Comunist Român care a făcut dispărute în a doua ediție informațiile istorice aruncând o lumină neconvenabilă asupra regimului comunist ( vezi vol. I al Jurnalului portughez, Ed. Humanitas, 2006): „Am regăsit (în 1941) Basarabia românească ruinată, pustiită și îndoliată, cu populația decimată prin executări și deportări…am găsit ruine încă fumegânde, pretutindeni morminte, 300000 (treisutedemii) de case goale ale celor deportați, văduve, orfani, lacrimi, durere” (pr.Vasile Țepordei, Amintiri din Gulag, apud. N. Dima).

La reeditarea din 2010, Editura Humanitas a cenzurat Jurnalul portughez, de la 30 iulie 1941 trecându-se (în zbor) la 20 iulie 1941. Prin Legea nr. 217/2015 zisă „Al. Florian” (3), au căpătat obligativitate fostele formulări ale poliției politice din epoca dictaturii comuniste. Stampilarea ca „autor controversat ideologic” a devenit brusc eficientă în direcția cenzurării, fiind pusă la lucru de Institutul Cultural Român din Spania cu prijejul centenarului nașterii lui Vintilă Horia (Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ). In România n-au lipsit nici „protocroniștii”, gen Sorin Lavric care încă din 2012 exporta la Chișinău „păsăreasca” Securității comuniste în conferința sa despre Nae Ionescu, pe care l-a numit „delincvent ideologic”. La data de 23 iunie 2015 (când s-a votat legea 217/ 2015) în categoria „delicvenților politici” au intrat automat toți interbelicii (Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Horia Stamatu, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, etc.), scriitori universali a căror „infracțiuni” au rezultat (la vremea ocupației României de către armatele sovietice) printr-un hocus-pocus facilitat de impunerea retroactivității legilor.

Durerea cripto-comuniștilor (cu orizontul lor intelectual mutilat de invățământul ideologic obligatoriu până în decembrie 1989) a fost că Eliade, Cioran, Noica și ceilalți mai înanite menționați s-au născut (cum spunea Ion Negoițescu despre Eliade la Radio Europa Liberă) „sub auspicii favorabile, formându-se și confirmându-și mai întâi vocația într-o Românie liberă, prosperă și contemporană intelectual cu Europa căreia, prin civilizație și istorie îi aparțineau atunci pe deplin” (I.Negoițescu). După 23 august 1944, conform principiului de bază al injustiţiei comuniste, legea penală a pedepsit retroactiv fapte care, la data săvârşirii lor, nu erau considerate ca infractiuni. În 10 ianuarie 1945 directorul ziarelor “Adevărul” şi “Dimineaţa” scria că “principiul neretroactivităţii” nu trebuie luat în seamă, fiind o “ficţiune juridică” (vezi E. Socor în “Curierul”, apud. Gh. Vlăduţescu, Neconvenţional, despre filozofia românească, Bucureşti, 2002, p.175).

Cenzurat și confiscat de „nomenclatura parazitară” aservită intereselor sovietice ( vezi Șerban Papacostea, Crima regimului comunist, Revista „22”, Anul XVIII, Nr.8 (885), din 20-27 februarie 2007, p.15), scrierile lui Eliade, scriitor și savant de renume mondial, au pătruns masiv prin librăriile românești abia după căderea comunismului. Din nefericire, inerția lipsei de bunăvoință față de Mircea Eliade – manifestată de ideologii cu putere de decizie din tabăra „internaționaliștilor” (4) grupați după 1990 în G.D.S.-ul inființat de Brucan -, a putut fi percepută chiar dincolo de avantajele bănești pe care le-a adus academicianul Eliade în post-comunism editorilor săi (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ). Fiindcă nici după un sfert de secol în cultura românească post-decembristă nu s-a ajuns la tipărirea operelor complete ale lui Mircea Eliade (https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs ).

Chiar și ineditele i-au fost publicate întâi în occident. Cel mai important volum eliadesc apărut post-mortem a fost Jurnalul portughez tipărit în 2001 în traducere spaniolă la Barcelona, apoi în America în traducere englezească. Deși oferit lui Handoca de traducătorul spaniol încă din 2001, originalul românesc a apărut abia în 2006 cu mulțime de greșeli, necesitând o ediție oarecum îmbunătățită în 2010, dar la fel de incompletă față de ediția spaniolă. Numai că, așa cum am menționat anterior, în 2010 Editura Humanitas, odată cu reeditarea a cenzurat însemnarea din 2 iulie 1941 unde Eliade enumărase ororile și crimele regimului comunist sovietic din timpul ocupației de un an a Basarabiei și Bucovinei de Nord (5).

Memorabilă rămâne și topirea în anul de grație 1991 a volumului Meșterul Manole, antologie de texte eliadești pe teme etnologice realizată de profesorul emerit Petru Ursache (6). Din inițiativa soților Ursache a apărut în 1993 volumul eliadesc Arta de a muri (Ed. Junimea, Iași, 1993) împlinind –ca să spunem așa – dorința exprimată de filozoful religiilor de a tipări într-un volum articolele scrise pe tema mitologiei morții.

In ce privește proiectul României în eternitate, acesta a avut un destin ceva mai sinuos, fiind instrumentalizat diferit de comuniștii ziși „naționaliști” și de comuniștii numiți „internaționaliști”. După dezinteresul pentru literatura (de comandă) patriotică, găsim în Cartea albă a Securității (București, 1996) ceva indicații asupra componenței „partidei internaționaliste”. În cultura comunistă „internaționaliștii” ar fi deținut pozițiile cheie încă din timpul primei secții de critică din cadrul nou înființatei Uniuni a Scriitorilor (în 25 martie 1949), secție „formată din Ion Vitner, Paul Georgescu, Vicu Mândra, Nestor Ignat, Geo Dumitrescu, Mihail Cosma, Silvian Iosifescu și Crohmălniceanu (vezi Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.67). Un fost deținut politic (rabinul dr. David Șafran) notase că în România comunistă „evreii dădeau lecții politice poporului român comentând și răstălmăcind epoca 1920-1948” (vezi „Istorie trucată în loc de filozofie, sau, Prejudecăți în loc de judecăți”, în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002, pp.117-128).

Primul care (influențat de răstălmăcirea istoriei României) a încercat să evidențieze legionarismul lui Eliade din articole de tinerețe în vederea publicării unui volum pe această temă a fost I.P. Culianu, autorul textului Broasca țestoasă cu un singur ochi (din vol. Die Mitte der Welt, 1984) folosit de Mac Ricketts în decembrie 1987 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați). Probabil pentru a compensa totalul eșec al încercării sale de interviuri (7) prin care Culianu a vrut să-l facă pe înțeleptul Mircea Eliade (care se bucura pe mapamond de o binemeritată notorietate) să dea apă la moară detractorilor. Insistând să-l determine pe Eliade să intre în vorbă cu calomniatorii care l-au tot atacat fără să-i poată diminua faima de care se bucura în America, în Japonia sau în Europa occidentală, Culianu s-a făcut mereu că nu pricepe rândurile primite de la Mircea Eliade: “Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mişcării legionare (…). Documentele la îndemână sînt insuficiente. In plus, o atitudine obiectivă poate fi fatală autorului. Astăzi nu sînt acceptate decât (…) execuţiile pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani” (Mircea Eliade către Culianu pe 17 ian. 1978, în Dialoguri întrerupte, Iași, 2004). Devenit regalist (8) la vremea isteriei anti-monarhice din presa românească oficială, jurnalistul Culianu n-a apucat să ducă la bun sfârșit proiectul, fiind în 1991 suprimat conform tipicului KGB-ist (cf. Ted Anton). Ca urmare, au mai trebuit să treacă zece ani până la realizarea proiectului de „înverzire” a lui Mircea Eliade pornit din tabăra „internaționaliștilor” căreia îi aparținuse și Culianu (9).

Alcătuirea unei antologii de texte „legionare” și despre „românism” devenise cu atât mai stringentă cu cât Eliade îi precizase lui Scholem (10) – care îl elogiase în 1969 în volumul de 460 de pagini, Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade -, că el n-a scris texte legionare. Desigur, a-l eticheta pe Eliade ca fascist cu totdinadinsul nu era un lucru inedit în cultura comunistă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau, Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ ). Și nici în prelungirile acesteia de după 1990 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ostracizat, sau, Meandrele receptării primului scriitor ne-francez laureat al Premiului Goncourt: https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/ ). Dar anii de după 1990 au adus o noutate neașteptată: „Inverzirea” lui Eliade a devenit brusc ambiguă:

Ambiguitatea transpare limpede din entuziasmul editurii nemțești de dreapta, bucuroasă a publica traducerea biografiei alcătuită de Florin Țurcanu, Mircea Eliade. Der Philosoph des Heiligen oder im Gefaengnis der Geschichte. Eine Biographie. Edition Antaios, Schnellroda, 2006 (11). Odată cu publicarea traducerii germane, cum vedem, titlul a fost sporit, adăugându-se „Eliade ca filozof al tărâmului de dincolo/ al sacralității”. Prin noua sa înfățișare, „prizonieratul în istorie”, – instrumentalizat politic în viziune cripto-comunistă de F. Țurcanu (12), – în cartea sa din 2003 publicată în 2005 de fosta Editură Politică a Partidului Comunist -, apare ușor cârmit către o accepțiune ținând de mistica platonică din mitul peșterii unde se vorbește de „prizonieratul” părții divine a sufletului în trup (13). Cu asemenea adaos (care i-ar fi scandalizat aici pe cenzorii cripto-comuniști în permanentă alertă față de pericolul „misticist”), titlul german al cărții nu-l înfățișează pe Eliade ca simplu „prizonier” al istoriei, victimă a teroarei acesteia.

Nici tipărirea textelor în ghilimele „legionare” la Editura Dacia (Cluj-Napoca) într-o colecție coordonată de romancierul Radu Mareș (trecut și ca redactor al cărții), și nici anunțarea apariției ca „eveniment editorial senzațional” de către Sorin Alexandrescu („Ziua”, 24 aprilie 2000) nu sunt lipsite de ambiguitate. E suficient să ne gândim că Radu Mareș (în calitate de director al Editurii Dacia) nu s-ar fi compromis cu prostiile înșirate de Alexandra Laignel-Lavastine despre Noica sau despre Eliade și ceilalți. În schimb, pentru Humanitas, fosta Editură „Politică” a P.C.R., traducerea instrumentalizărilor politice ale comunistei franceze (acceptată cu greu de „bunicul” Laignel-Lavastine, prieten cu Eliade) dovedesc fără discuție o continuare a politicii de îndoctrinare comunistă.

Cu o ambiguitate înadins accentuată, Ion Papuc a scris despre Eliade care, în opinia sa, „a fost și nu a fost legionar”.

La București, deja din 1990 apăruse o antologie (Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. I-II) de exaltare a „românismului” apăsând pedala patriotismului eliadesc, s-ajungă a consona oarecum cu naționalismul dinainte de 1989(14). Ivite din tabăra opusă comuniștilor internaționaliști, cele două volume puneau pe piață atât articole anti-comuniste cât și selecții din publicistica interbelică. Al doilea volum are chiar subtitlul România în eternitate (Ed. Roza Vânturilor, București, 1990), după articolul reprodus la pp.127-129.

Acest text se poate citi și în volumul: Mircea Eliade, Texte „legionare” și despre „românism” (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 138-140) unde se regăsesc vreo șase articole eliadești selectate mai înainte de ideologii comuniști Alexandru si Radu Florian pentru volumul lor (colectiv) din 1994, Ideea care ucide, unde nu este vorba de ideea comunistă. Fiindcă susținătorii totalitarismului comunist preferă să nu amintească de milioanele de victime ale ideii comuniste. Ei se fac a nu știi de cele aprox. 300 de temnițe politice cu care ocupantul sovietic a împânzit teritoriul României, fără sediile de anchetă ale Ministerului de Interne condus de Teohari Geogescu și apoi de Alexandri Drăghici care după 1990 a fugit la Budapesta.

Stoljenițin, născut în 1918, avansase un număr de victime ale comunismului sovietic de 65 de milioane de oameni. Gorbaciov le-a micșorat la 40, în timp ce St. Courtois, coordonatorul Cărții negre, mărturisea următoarele: „vous n’imaginez pas le travail acharné qui m’a couté, meme les 20 millions, pour les faire accepter par mes collaborateurs, tous, comme moi, anciens admirateurs de l’URSS”.

Mircea Eliade consemna la vremea când era atașat cultural la Legația României din Portugalia (15) că faţă de ceilalţi asasini politici, comuniştii, “asasinii roşii” operează la scară mare: “de la milioane în sus” (v. M. Eliade, Jurnalul portughez, 28 ianuarie 1943, București, 2010, p.141): “Când îmi închipui cum vor pieri elitele româneşti, cum se vor suprima personalităţile, cum se vor desţăra sute de mii, poate milioane de români, ca să piară ghimpele român din marea comunitate slavă, mă apucă un fel de disperare”, nota Mircea Eliade pe 9 martie 1944 (Jurnalul portughez, 2010, p.204).

Deși interesate în felul lor propriu de „românismul” lui Eliade, nici una din cele două foste orientări comuniste (una internaționalistă și alta naționalistă, oarecum perpetuate după 1990 prin aceleași condee) se pare că n-a apreciat articolul scris de Mircea Eliade în 1984: Teroarea istoriei și destinul românesc („Cuvântul Românesc”, an IX, nr.99, iulie 1984). Pentru că foștii comuniști din ambele tabere nu percepuseră „teroarea istoriei” de care scria Eliade. Altminteri n-am fi auzit niciodată de ei. Această idee a lui Mircea Eliade a fost înțeleasă cu justețe doar de fostul deținut politic Ion Varlam.

Acesta, observând câtă trecere are (la politicienii din structurile de vârf ) sintagma „asumării trecutului”, preciza pe 21 decembrie 2015 că „trecutul României care s-a încheiat odată cu prăbușirea comunismului…nu le aparține românilor”. Ei au fost prizonierii „sistemului politic care a fost expresia crimei organizate”. Românii „nu pot prin urmare în nici un chip să-și asume (16) acest trecut” (Ion Varlam). Mircea Vulcănescu, atunci când a scris că „nu crede în politică” pentru că nu dorește „fericirea lumii cu de-a sila” a adăugat : „nu vreau omul abstract, „umanitatea”, ci omenia”. La fel gândea si Eliade când scria despre umanismul marxist că justifică păcatele omului decăzut și îi validează resentimentele (Jurnal. 1970-1985, București, 2004, pp.224-233).

 

Note și considerații marginale

  1. M. Eliade face această precizare dintr-o notă a articolului Profesorul Nae Ionescu. Textul a stat la baza postfeței la volumul de publicistică Nae Ionescu, Roza Vânturilor (1937, ediție anastasică la editura cu același nume în 1990). A se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și Nae Ionescu; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-eliade-eng/ , cuprins în volumul bilingv român-englez: În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: P. Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcănescu și V. Băncilă (Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, pp. 93-109).
  2. Prin anii când Eliade observase difuzarea în Europa a unor judecăți nedrepte asupra românilor, spălarea creierelor în vederea manipulării gândirii nu atinsese nici pe departe eficiența ei de azi. Tema manipulării psiho-sociale cu ajutorul aparatului informațional am tratat-o în art.: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl Ion Papuc (pe hârtie în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, Nr. 90, iunie 2009, pp.4641-4642; http://isabelavs.go.ro/Articole/Ion_Papuc_isabelavs2.htm), unde am exemplificat spălarea creierelor prin folosirea automatismului repetat cu cele mai mărunte prilejuri: “ca la noi la nimeni”. Rapida si neargumentata generalizare de tipul “noi, românii” se fixează negreșit în mentalul agresat ani de-a rândul cu așa ceva. Parcurgând un interesant interviu luat lui Cristian Bădiliță am avut neplăcuta surpriză de a constata cât de ferm s-a fixat și la el automatismul cu “noi, românii” (Steindhardt și Mircea Eliade pierduți în magazia Humanitas, în „Ziua”, 10 febr. 2007, p.3).
  3. După înlăturarea Cortinei de fier, în Franța a fost promulgată pe 13 iulie 1990 legea zisă „Fabius-Gayssot” în temeiul căreia a fost condamnat fostul marxist Roger Garaudy pentru vol.: Les mythes fondateurs de la politique israélienne (1995). In România a apărut Ordonanța 31/ 2003 căreia îi urmează Legea 217/ 2015. In 2004 Aristide Ionescu publica textul revelator prin însuși titlul ales: Se încearcă reabilitarea agenţilor care au acţionat pe teritoriul României (A. Ionescu, în rev. “Origini/Romanian roots”, vol.VIII, No. 4-5 (82-83), April-May 2004, p.90). In același sens, Virgil Ierunca scria despre „ocupația străină” reprezentată de „regimul comunist al Anei Pauker”, în care România a devenit „o gubernie penitenciară” (vezi V. Ierunca, „Schimbarea la față a lui Tudor Vianu”, în vol.: Românește, București, 1991, p. 119). În art. Diplomația ca formă de eșec, Radu Portocală observase că „diplomația română nu mai există de șaizeci de ani, de când Ana Pauker a preluat portofoliul Afacerilor Externe” („Ziua”, 6 iul. 2007). Și în opinia politologului Ion Varlam, România comunistă a fost o „falsă Românie a celor care înfăptuiau la fața locului proiectul politic al unui alt stat” (Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004).
  4. Lipsa de bunăvointă față de opera lui Eliade a comunistului „internaționalist” Pavel Apostol (/Paul Erdoes) apare în volumul Iluzia evadării din 1958 în care autorul (sursa „Serban”, implicată în arestarea lui Noica pe 11 dec. 1958) „denunță în câteva zeci de pagini iraționalismul și misticismul lui Mircea Eliade, numit în derâdere apologet al huliganismului” (M. Handoca, Noi glose despre Mircea Eliade, Ed. Roza Vânturilor, 2006, p.120). Filozoful Constantin Noica îi spunea tânărului C-tin Barbu că atât a fost de bătut în temniță încât se umpluseră pereții cu sângele lui. “De necrezut, când te gândeşti că pentru cartea [despre Hegel]… sînt oameni care au fost bătuţi şi au făcut închisoare” (Noica, citat de G. Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş, Bucureşti, 1983, p.123 ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica ; pe hârtie în rev.   http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Noica%20marginalizat%20de%20IVS.htm ). In comunism, chiar după timida acceptare a scrierilor lui Mircea Eliade, lipsa de bunăvointă a conducerii Securității s-a făcut simțită prin interceptarea și confiscarea volumelor trimise prin poștă de Mircea Eliade din SUA și neajunse la destinația lor din Republica Socialistă România (vezi scrisoarea lui Eliade către Șt. Fay din 23 noiembrie 1883 în rev. „Origini. Romanian Roots”, vol.XIII, No. 6-7-8/ 132-133-134, 2008, p. 16). Multe din titlurile cărților trimise de Eliade și confiscate de Securitatea comunistă prin intermediul oficiilor poștale apar în volumul Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România. 1945-1989 (București, 2000, pp.175-176) coordonat de fostul deținut politic Paul Caravia (1927-2002), arestat între 1956 și 1962. Divizarea scriitorimii comuniste între „internaționaliști” și „naționaliști” o aflăm de la Marian Popa. Istoricul literar stabilit în Germania după lectoratul de la Koeln (1983-1987) scrie că „tabăra internaționalistă se bazează pe evrei, pe foști proletcultiști și tineri cultivați de ei”, această grupare având posibilitatea de a-și „amplifica punctul de vedere și interesele cele mai concrete și mai mărunte prin mediile ziaristice și electronice occidentale” (Marian Popa, vol. II, Istoria literaturii de azi pe mâine, 26 aprilie 1964 –22 decembrie 1989, București, 2001, pp. 238-239). Intoleranțele foștilor proletcultiști ar fi răbufnit în 1971 cu ocazia centenalului nașterii lui Nicolae Iorga, needitat integral nici în timpul totalitarismului comunist, nici în post-comunismul care a păstrat (prin intermediul acelorași persoane) hegemonia ideologică, schimbând macazul de la „ura de clasă”, către „ura de rasă” (apud. Ion Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului). In 1981, centenarul lui Octavian Goga ar fi folosit „internaționaliștilor” doar ca „pretext pentru critica naționalismului” (Marian Popa, ibid.). Dan Brudașcu semnala în 2010 necesitatea „reeditării întregii opere literare și jurnalistice a lui Goga” (Castelul de la Ciucea într-o mai exactă prezentare; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Castelul%20de%20la%20Ciucea%20intr-o%20mai%20exacta%20prezentare%20de%20Dan%20Brudascu.htm ), gândindu-se probabil și la volumul „Mustul care fierbe”, volum mereu interzis (nemenționat nici în Wikipedia românească, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; https://www.scribd.com/doc/171896306/IsabelaVasiliuScrabaWikipediaRo ) deși prezentarea lui Octavian Goga făcută de George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) imprumută mult din stilul acestei culegeri de articole. Reeditarea ei ar avea darul de a lumina oarecum culisele istoriei călinesciene (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu; https://www.scribd.com/document/192378090/IsabelaVasiliuScrabaGandirea ) .
  5. Pe 2 iulie 1941 Mircea Eliade (consilier cultural la Legaţia Română din Portugalia) nota în jurnalul său că “teroarea comunistă” ce a durat un singur an în Bucovina de Nord si în Basarabia s-a concretizat prin cca 400000 (patrusutedemii) de victime în rândul românilor. Dintre aceştia 75000 (şaptezecisicincidemii) au fost asasinaţi, 30000 (treizecidemii) de femei si fete (uneori chiar fetiţe de 10 ani) violate, 300000 (treisutedemii) de români deportaţi, 180000 case arse, 1250 de mânăstiri si biserici dinamitate (vezi M.Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol.I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006). Uimitor este faptul că M. Handoca, atunci când citează „bilanțul stăpânirii rusești” (vara 1940-vara 1941) – în textul (inedit) Anticomunismul lui Mircea Eliade din volumul său Noi glose despre Mircea Eliade (Ed. Roza Vânturilor, 2006, p.117) -, ciupește la cântar (ca să spunem așa), fiindcă el trece în zbor peste precizarea lui Eliade referitoare la cifra de „400000 (patrusete de mii) de victime în rândul românilor”. În articolul inedit Handoca se preocupă de revista „Bluze albastre”, ca și Mihail Neamțu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ), unul din îngrijitorul celor două volume de omagiere a directorului său Andrei Pleșu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleşu- despre unul autentic: Mircea Eliade; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ).
  6. vezi „Notă la a doua vârstă a ediției”, în vol.: M. Eliade, Meșterul Manole, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008, selecție de texte și note de Magda Ursache și Petru Ursache: prefață P. Ursache, p.68. A se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, M. Eliade în lectura profesorului P. Ursache, în volumul omagial: Petru Ursache. Omul bun al culturii românești, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2015, pp.516-519.
  7. Întrebat în anul 2000 de Fabian Anton dacă formațiunea politică a lui Codreanu a fost o mișcare nocivă, filozoful Alexandru Dragomir (1916-2002) i-a spus că înainte de a se pronunța ar trebui să fixeze „ce e rău și ce este bine” lucru pe care nu-l poate face din lipsă de timp. La întrebarea despre legăturile pe care le-a avut cu legionarii, Alexandru Dragomir a   răspuns că mulți dintre colegii lui „au îmbrăcat cămașa verde” pentru că așa era moda. Apoi a adăugat: „ei nu racolau membri. Nu veneau să te ispitească, să stea de vorbă cu tine, să caute să te atragă Nu, nu! Dacă vroiai, bine. Dacă nu, te lăsau în plata Domnului. Asta a fost. Legăturile mele cu ei au fost deci nule” (A.Dragomir, interviu adnotat: https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ).
  8. Scos urgent din țară de către regimul lui Ion Iliescu (prim ministru: Petre Roman, ministru al culturii: Andrei Pleșu, iar Virgil Măgureanu, șeful SRI) regim care l-a „deturnat” de pe șoseaua București-Ploiești, ex-Regele Mihai a fost la Chicago în primăvara anului 1991. După relatările Terezei Culianu-Petrescu, fratele ei ar fi fost amenințat cu moartea „dacă mai lucrează cu Regele” („Observatorul Cultural”, nr.87/ 23 oct. 2001). Pe 10 iulie 1999 Cristian Livescu semnala „știrea adusă dintr-o vizită peste ocean a încruntatului ministru de interne Dejeu, conform căreia FBI consideră că mult căutatul killer de la Chicago se află în România si că el trebuie doar prins, anchetat si dat pe mâna justiției. Declarația a rămas, cel puțin până la scrierea acestor rânduri (10 iulie 1999) si la o lună si mai bine de la emisia ei, vorbă în vânt” (vezi Cristian Livescu, Din nou despre Culianu, renascentistul, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul VIII, Nr. 126, august 1999, p.6; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui I.P.Culianu şi o nouă ipoteză (a lui Ezio Albrile) privitoare la asasinatul politic de la Chicago, în rev. „Cetatea Culturală”, Cluj-Napoca, sept. 2013; https://www.scribd.com/doc/172864407/IsabelaVScrabaCulianuIpotezAsasin ).
  9. Vezi Serban C. Andronescu, A fost Culianu „discipolul” lui Eliade? on-line: http://www.scribd.com/doc/179318724/%C5%9Eerban-Andronescu-A-Fost-Ioan-Petru-Culianu-%E2%80%9EDiscipolul-lui-Mircea-Eliade%E2%80%9C ). In volumul care preia file din dosarul de Securitate a lui Eliade s-a strecurat si o notă foarte probabil scrisă de I. P. Culianu după plasarea Adrianei Berger în preajma profesorului Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. Acolada, Satu Mare, nr.1 (110) ianuarie 2017) notă redactată înainte de incendierea arhivei lui Mircea Eliade din 17 dec. 1985 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ). Se pare că sarcina de a scrie note informative despre Eliade nu a putut fi ocolită de comunistul I.P. Culianu, mediatizat în R.S.R. la vremea când numele scriitorilor români exilați după 1966 erau eliminate de peste tot, iar cărțile acestora plasate la fondurile secrete ale bibliotecilor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ ). Mediatizarea asistentului de română de la Universitatea din Groningen s-a realizat și printr-un interviu luat prin 1984 în Olanda de comunistul „internaționalist” Andrei Oișteanu, nepot de frate al „groparului culturii românești”, cum a fost supranumit Leonte Răutu, înlăturat în anii optzeci din postul de rector al Academiei Ștefan Gheorghiu si intrat după 1990 în atenția jurnaliștilor străini cu simpatii de stânga. Ion Varlam (unicul exilat român neinvitat de cripto-comuniști la sărbătorirea oficială a lui Paul Goma din toamna anului 2015), observase „pseudo-identitatea” nomenclaturiștilor din echipa Anei Pauker precum Leonte Răutu (/Oișteanu/ Oigenstein) sau Silviu Brucan în cartea sa Pseudo-România. Conspirarea deconspirării (Ed. Vog, București, 2004, p. 66). Ultimul (care în „Scânteia” ceruse la vremea tinereții sale condamnarea la moarte a acad. Gh. Brătianu, ucis apoi în temnița de la Sighet) a fost relansat după 1990 ca democrat nevoie mare și fondator al Grupului de Dialog Social.
  10. In 1950 Mircea Eliade vorbise la Ascona cu acest profesor din Ierusalim. La Ascona Eliade s-a întâlnit cam nouă ani cu C.G. Jung căruia obișnuia să-i povestească visurile (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea în țară și visul premonitoriu al lui Mircea Eliade, în rev. „Argeș”, Pitești, An VIII (XLIII), Nr. 12, decembrie, 2008, p.24; http://isabelavs.go.ro/Articole/Premonitia_lui_Eliade.htm ). În articolul „Moștenirea lui Eliade” cuprins în numărul „Mircea Eliade” al revistei „Origini. Romanian Roots”, Norcross, SUA (vol. XIII, Nr. 132-133-134/ 2008, p.73), Petru Ursache scria că la Ascona, Scholem (cu zece ani mai în vârstă decât Eliade) îi mărturisise în 1950 acestuia că i-a citit „toate lucrările de mitologie și de istoria religiilor, chiar și Yoga din 1936”. Contribuția profesorului Mircea Eliade la volumul omagial scos în 1967 când G. Scholem împlinirea 70 de ani poartă același titlu cu ultimul volum care i-a apărut în 1986 la Paris: Briser le Toit de la Maison (Cahier de L-Herne. Mircea Eliade, Paris, 1978, p.404). Probabil de aceea volumul Briser le Toit …nu i-a fost tradus lui Eliade și nici publicat în România, unde, în plus, nici după aproape jumătate de secol, nu s-a publicat traducerea volumului omagial Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade (University of Chicago Press, 1969, 460 p.) cuprinzând si un studiu semnat de Gershom Scholem. În volumul Myth and Symbol la omagierea lui Eliade au contribuit în 1969 savanți de renume și remarcabile personalităţi din ale timpului (G. Tucci, P.Ricoeur, G.Dumezil, W. Mueller, E.Benz, U. Bianchi, E.Junger, G. Spaltmann, universitarii spanioli de origine română: Vintilă Horia, George Uscătescu şi scriitorii Emil Cioran şi Vigil Ierunca, etc.).
  11. În Wikipedia nemțească fișa „M. Eliade” (consultată pe 21 oct. 2016) este ciudat de lacunară. Din ea lispesc onorurile academice. In plus, puținele scrierile eliadești enumărate nu sînt menționate în ordinea cronologică a publicării, așa cum am constatat și în Wikipedia.ro (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia citită printre rânduri, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Târgu Mureș, 2/2014,   pp. 46-50; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm ).
  12. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de imaginație: În strictă perspectivă istorică despre „prizonieratul” lui Eliade în istorie, în rev. „Argeș”, Pitești, An IV (39), Nr. 10 (280), octombrie, 2005, p.9; https://www.scribd.com/doc/188004488/IsabelaVScrabaEliadeTurcanu ). Textul acestui articol a fost inclus în volumul apărut în 2005: Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004, pp. 91-99.
  13. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, The «Opening of the skies» in a platonic myth and in the «Mioritza» ballad; http://tribuna-magazine.com/the-opening-of-the-skies-in-a-platonic-myth-and-in-the-mioritza-ballad/ .
  14. La 4 iulie 1990, odată cu publicarea academicianului Nichifor Crainic în două volume de Poezii alese (Ed. Roza Vânturilor, București, 1990), editorul scria că apariția acestora „arată că s-au prăbușit zidurile nevăzutei temnițe și stăpâniri care apăsa geniul românesc, punându-i sub obroc și opreliște nume și opere”. După legea 217 din 2015 au reapărut mai limpede ca niciodată zidurile nevăzutei temnițe despre care unii s-au grăbit să creadă că s-ar fi prăbușit împreună cu Cortina de fier. Doar fostul deținut politic Ion Varlam a văzut (și a argumentat foarte convingător) supraviețuirea Pseudo-României dinainte de 1990. In “Românul liber” politologul I. Varlam a publicat în 1993 un text despre fenomenul politic al totalitarismului, noutate (adusă de secolul XX) care a dus la distrugeri de vieţi omeneşti în proporţii nemaiîntâlnite.
  15. Un apropiat al familiei Eliade, dl. ing. Stelian Pleșoiu (ajuns în SUA în 1979), îmi scria prin e-mail că „placa expusă pe locuința lui Eliade din Cascais/Lisabona disparuse acum doi ani. Nimeni nu știa nimic. După multe presiuni facute de mine (S.P.) împreună cu alții, pe cale legală, placa a reapărut din senin nu cu multă vreme în urmă” (5.XI.2016).
  16. „Asumarea trecutului” este calul de bătaie al moralistului dilematic urmat îndeaproape de Patapievici (vezi „De ce n-a făcut Andrei Pleșu filozofie”, în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002, ISBN 973-8134-24-2, pp.33-48; http://www.scribd.com/doc/130732402/Isabela-Vasiliu-Scraba-CONTEXTUALIZARI-Elemente-pentru-o-topologie-a-prezentului ; și „Patapie-viciul” (român?) în același volum, pp. 51-54; on-line http://www.omniscop.ro/patapie-viciul-roman/ ).

Cuvinte cheie: cultură, istorie literară, exil, „Mircea Eliade” ; „Nae Ionescu” ; „Isabela Vasiliu-Scraba” ; „teroarea istoriei” ; „Pseudo-România” ; „Ion Varlam” ; „Wikipedia” .

 

REPERE BIBLIOGAFICE

 

1- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moarte, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26, online la http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George , sau   URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm.

2-Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21, sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa .

3-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10, sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011, http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 .

4-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, pe hârtie fagmente au apărut în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12, URL https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .

5-Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX (XLIV), Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm .

6- Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf.

7-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78, sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, si în rev. „Agero”, Stuttgard, octombrie 2013; http://www.scribd.com/doc/164688906/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Eliade-intr-o-colaborare-cu-bucluc.

8-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie, sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .

9-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm

10-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15 sau https://fr.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori , URL, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeDetractori4.htm.

11-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Eliade10-Camilian.htm sau online în Revista „Agero” din Stuttgart, https://fr.scribd.com/doc/168929559/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCamilianDemetrescu .

12-Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma Arsenie Boca/ Părăian după modelul Noica/ Liicean’ și Eliade/ Culian’, on-line în revista canadiană http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html .

13- Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul autentic: Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/.

14- Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: în rev. „Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, Publicație semestrială, An XXIV, nr. 1 (46), iunie 2016, pp.92-96; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/.

15-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol XIII, Număr „Mircea Eliade”, No.6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, p.113-118; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CulianuEliade2008.htm .

16-Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în “Oglinda literară”, Anul VII, nr.88, aprilie 2009, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/BiobibliografiaCulianu6.htm.

17-Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm.

18-Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de imaginație: În strictă perspectivă istorică despre „prizonieratul” lui Eliade în istorie, în rev. „Argeș”, Pitești, An IV (XL), Nr. 10 (280), octombrie, 2005, p.9; https://www.scribd.com/doc/188004488/IsabelaVScrabaEliadeTurcanu

19-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50, http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm.

  1. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est: pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (101), aprilie 2016 (anul X), p14; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fișa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizare de către administratorul MyComp; http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba ).

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/