RomanismEliade

IsabelaVS-RomanismEliade2/15-mai-2017/57117car./7859cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/

Motto: „Acum istoria terorizează pur și simplu, pentru că tragediile provocate de ea nu-și mai găsesc justificarea și absolvirea” (M. Eliade, 14 martie 1944 în Jurnalul portughez). “Dacă regimul de la Bucureşti poartă un stigmat, este acela de a fi fost instaurat de armata sovietică de ocupaţie, fără legitimitate şi fără vreun acord, oricât de minim, al poporului român. Toată lumea ştie cum au fost falsificate alegerile de după război” (v. Virgil Ierunca, în vol.: Dimpotrivă, 1973, ed.II-a, 1994, p.183).

 

Rezumat: Palierul istoricității și planul eternității valorilor culturale ale unei națiuni. Torționarii minții și ai sufletului cenzurându-l pe Eliade înainte și după 1990. „Delicvență politică” prin retro-activitatea legiilor la vremea ocupației sovietice a României. „Cei ce zac în închisori/ Sunt bandiți și trădători / Moarte lor! Moarte lor ! (scandat pe străzi în anii cincizeci la demonstrațiile silite si repus azi în circulație cu alți termeni). Cenzurarea memorialistului Eliade în 2010 la Editura Humanitas pentru ocultarea victimelor comunismului sovietic din Basarabia și Bucovina ocupate de Stalin în 1940-1941. Eliade și Scholem omagiindu-l pe Eliade la 60 de ani într-un volum american netradus si nepublicat de jumătate de secol. Ambiguitatea „înverzirii” lui Eliade. O antologie inițiată de „internaționalistul” Culianu și scoasă de „naționalistul” Radu Mareș. Mediatizarea publicisticii eliadești de tinerețe chiar prin aceleși texte folosite de cripto-comuniștii „internaționaliști” într-un volum cu intenții „ucigașe” . Ideea comunistă, ideea „asasinilor roșii” care ucid „la scară mare, de la milioane în sus” (M. Eliade, Jurnalul portughez).

 

Dintr-o serie de texte deja publicate, tânărul Mircea Eliade intenționa pe la treizeci de ani să alcătuiască un volum (1) care să preia titlul articolului România în eternitate. În acest text el înfățișase, cu un strop de ironie, cele două planuri ale timpului istoric: planul eternității valorilor culturale și palierul temporal pe care se exercită teroarea istoriei prin mediatizarea de informații false. Încă din toamna anului 1934, asistentul Profesorului Nae Ionescu observase că o națiune, „mare sau mică, înfrântă sau biruitoare” ajunge la nemurire prin „ce se gândește, se descoperă și se crează între hotarele ei” (M.E., în „Vremea”, 1-XI-1934). Prin interviurile înregistrate după 1990 si Petre Țuțea spunea că o țară oricât de mare sau mică, dăinuiește prin reprezențanți, adică prin oamenii de geniu ale căror creații au intrat în patrimoniul cultural al omenirii.

În 1935 Mircea Eliade evidențiase discrepanța dintre planul eternității și istoria de zi cu zi prin două aspecte: Pe de-o parte nemurirea unei națiuni printr-un scriitor de geniu (Eliade oferă exemplul nemuririi danezilor prin Kierkegaard), pe de alta, propaganda negativă urmărind „eternizarea” României prin cea mai nedreaptă judecată asupra românilor împrăștiată de neprietenii noștri în interbelic și încă mult mai eficient după 1990, prin ziare, prin cărți și chiar printr-o reclamă (difuzată obsesiv la radio) pentru serviciile unei firme de pază (2).

Pe la începutul articolului România în eternitate, asistentul Mircea Eliade a menționat opinia profesorului său după care „singura datorie a unui stat este de a îngădui și ajuta pe orice om să creeze” (Nae Ionescu). Desigur, inițiatorul Școlii trăiriste – unica școală de filozofie românească atestată nu prin vorbe goale (3) ci prin ce-au gândit și au creat reprezentanții ei -,   se referea la un stat liber. Nu la România de după Yalta (4) în care comunismul „instaurat de armata sovietică de ocupație fără acordul poporului român” (Virgil Ierunca) a pus în funcțiune „întregul arsenal de constrângere fizică și spirituală pentru a înăbuși aspirația elementară a omului de a-și afirma personalitatea, de a fi el însuși” (5). De fapt nu numai despre filozoful Nae Ionescu ci și despre istoricul Vasile Pârvan s-a observat cu justețe că „au creat școli de lungă durată, școli de gândire, sensibilitate și metodă de lucru” (Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, vol. II, 1957-1958, București, Ed. Vremea, 2012, p. 205). Virgil Ierunca scria despre „ocupația străină” reprezentată de „regimul comunist al Anei Pauker”, în care România a devenit „o gubernie penitenciară” (vezi V. Ierunca, „Schimbarea la față a lui Tudor Vianu”, în vol.: Românește, București, 1991, p. 119). La câțiva ani după căderea comunismului o scriitoare exilată nota că „literatură [românească] va reînvia numai recuperând ce a fost tăcut și interzis în ultima jumătate de veac” (Monica Lovinescu, Jurnal. 1994-1995, București, 2004).

Or, „tăcut și interzis” a fost prin excelență faimosul Mircea Eliade, pe care ideologii comuniști n-au știut cum să-l curteze boicotând în același timp apariția cărților eliadești prin librăriile din țară și deformând prin neadevăruri crase imaginea aprecierii lui Eliade pe mapamond (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul autentic: Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ). În   vara anului 1982, după istoria celor câteva ședințe de „meditație transcedentală”, cenzura comunistă s-a grăbit să scoată din circuitul bibliotecilor publice Mircea Eliade, Patanjali et le yoga (Paris, 1962) împreună cu volumul eliadesc din 1975, Techniques du Yoga (vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România. 1945-1989, București, 2000, p. 617), punând de-o parte chiar și teza sa de doctorat publicată în interbelic Essai sur les origines de la mistique indienne (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un doctorat mai puțin obișnuit, conferință la Ambasada Indiei, 15 martie 2000, inclusă în volumul: În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Emil Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, pp. 214-244).

Lipsa de bunăvointă față de opera lui Eliade a lui Pavel Apostol (/ sursa „Serban”, implicată în arestarea lui Noica pe 11 dec. 1958) a fost oficializată în volumul Iluzia evadării din 1958 în care turnătorul P. Apostol (/Paul Erdoes) „denunță în câteva zeci de pagini iraționalismul și misticismul lui Mircea Eliade, numit în derâdere apologet al huliganismului” (M. Handoca, Noi glose despre Mircea Eliade, Ed. Roza Vânturilor, 2006, p.120). Chiar după timida acceptare din 1967 a scrierilor academicianului Mircea Eliade, poziția conducerii Securității s-a făcut simțită prin interceptarea și confiscarea volumelor trimise prin poștă de Mircea Eliade din SUA și neajunse la destinația lor din Republica Socialistă România (vezi scrisoarea lui Eliade către Șt. Fay din 23 noiembrie 1883 în rev. „Origini. Romanian Roots”, vol.XIII, No. 6-7-8/ 132-133-134, 2008, p. 16). Multe din cărțile confiscate prin intermediul oficiilor poștale figurează la fondurile secrete. Vreo 25 de titluri ale volumelor eliadești sunt trecute în Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România. 1945-1989 (București, 2000, pp.175-176) coordonată de fostul deținut politic Paul Caravia (1927-2002), arestat între 1956 și 1962.

Duplicitatea oficialilor dinainte și de după 1990 pe de-o parte s-a manifestat prin falsul interes pentru scrisul lui Mircea Eliade, pe de alta prin perseverenta etichetare ca „fascist”. După 23 de ani de totală cenzurare, „torționarii minții și ai sufletelor” aveau grijă ca în mediul universitar comunist scrierile „celui mai mare istoric al religiilor” să fie cu totul îndepărtate din enumărarea reperelor bibliografice. Însuși renumitul Eliade consemnează pățania unei tinere românce care ar fi vrut să studieze opera sa propunând-o ca temă de doctorat în țara comunistă: „profesorul Alex. Dima s-a repezit la ușa biroului, a ferecat-o, a aruncat paltonul peste telefon și, sufocat, abia a putut să îngaime: Dumneata vrei să mă omori pe mine. Vrei să ne dea afară pe amândoi” (Jurnal, 1970-1985, București, 2004, p.308). Mereu scoase din planurile editoriale, cenzurarea cărților lui Mircea Eliade avansa uneori până la stadiul opririi difuzării prin librării. Înainte de 1990, în timp ce scriitorii ruși erau „tipăriți în serii de OPERE COMPLETE, în condiții ireproșabile”, scriitorii români „care scăpaseră de interdicția totală nu s-au bucurat decât de OPERE ALESE, cenzurate și trunchiate, în ediții sărăcăcioase, pe hârtie de ziar” (cf.Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.86).

In Biblioteca Academiei R.S.R. condusă de G. Ștrempel n-a fost posibil să ajungă arhiva din tinerețe a lui Eliade, plasată în final unui profesor de liceu devenit editorul scrisorilor primite de Eliade (cu cenzurarea scrisorii de 27 de pagini trimisă de Horia Stamatu în 1978). În toamna anului 1978 Sorin Alexandrescu încă mai spera că va putea realiza „Biblioteca Mircea Eliade” din biblioteca rămasă la București, cca 4000-5000 de titluri (vezi vol. Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, pp.152-153). Intr-o scrisoare din anul când fusese ales doctor honoris cauza la Sorbona, Mircea Eliade îi comunica lui Noica dorința de a dona Academiei arhiva sa din țară, donație refuzată de ideologii comuniști din structurile de vârf care aveau să refuze și donația făcută de Eliade prin Mircea Malița în 1984 și plasată cu chiu cu vai la Biblioteca Centrală Universitară (probabil acolo arsă în timpul Revoltei anti-comuniste din decembrie 1989). Nici arhiva lui Mircea Eliade din Place Dullin n-a avut o soartă prea bună. În schimb, cu arhiva din București, s-a putut folosi înainte de 1990 una din strategiile de recuperare a exilaților prin scrierile de tinerețe. Exact la vremea când oficialitățile comuniste tot amânau apariția traducerii celui de-al doilea volum de Histoire des croyances… ajuns în librării după moartea autorului.

Cenzurat de „nomenclatura parazitară” aservită intereselor sovietice ( vezi Șerban Papacostea, Crima regimului comunist, Revista „22”, Anul XVIII, Nr.8 (885), din 20-27 februarie 2007, p.15), scrierile savantului (premiate de cele mai înalte foruri culturale din occident) au pătruns masiv prin librăriile românești abia după căderea comunismului. După 1990 s-a publicat fără opreliști din opera lui Mircea Eliade, fără a se ajunge însă la o ediție completă, ceea ce s-a întâmplat și cu scrierile lui Constantin Noica, „fost condamnat pentru infracțiuni politice” (vezi Cartea albă a Securității, București, 1996, p. 494-495), cum scria Securitatea despre filozoful „vinovat” că a vrut să publice la ESPLA în 1957 un volum (6) despre Hegel dând manuscrisul redactorului Z. Orenstein/ Ornea (vezi I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007).

După Legea nr. 217/2015 zisă „Al. Florian” (7) – prin care s-a reactualizat cu alți termeni sloganul anilor cincizeci pe care tinerii scoși la mitinguri cu de-a sila erau obligați să-l zbiere pe străzi: „Cei ce zac în închisori/ Sunt bandiți și trădători / Moarte lor! Moarte lor ! ” (8) formulările securiste din dosarele de urmărire a scriitorilor „controversați” au început să decoreze prezentările autorilor români de faimă universală (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia citită printre rânduri, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Târgu Mureș, 2/2014, pp. 46-50; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm ). In toamna anului 2015 stampilarea ca „autor controversat ideologic” a fost pusă la lucru și de Institutul Cultural Român din Spania cu prijejul centenarului nașterii lui Vintilă Horia, primul scriitor nefrancez care a fost premiat cu cea mai înaltă distincție a literelor franceze (Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ).

Fiind vorba de constante ale discursului proletcultist îndreptat împotriva interbelicilor, discurs neschimbat în lumea academică post-comunistă dominată de foștii ideologi comuniști, „protocronistul” Sorin Lavric exporta la Chișinău încă din 2012 „păsăreasca” Securității în conferința sa despre „Nae Ionescu, delincvent ideologic”, filozof și jurnalist a cărui așa-zisă „delicvență” a rezultat (la vremea ocupației României de către armatele sovietice) printr-un hocus-pocus facilitat de impunerea retroactivității legilor. După 23 august 1944, conform principiului de bază al injustiţiei comuniste, legea penală a pedepsit retroactiv fapte care, la data săvârşirii lor, nu erau considerate ca infractiuni. În 10 ianuarie 1945 directorul ziarelor “Adevărul” şi “Dimineaţa” scria că “principiul neretroactivităţii” nu trebuie luat în seamă, fiind o “ficţiune juridică” (vezi E. Socor în “Curierul”, apud. Gh. Vlăduţescu, Neconvenţional, despre filozofia românească, Bucureşti, 2002, p.175).

Despre Securitatea comunistă care s-a ocupat cu „teroarea permanentă ca mijloc de prevenire și conservare a hegemoniei unui grup”, Ion Varlam observa cu justețe că această instituție specifică totalitarismului comunist nu a fost un organ al puterii politice interesat de siguranța cetățenilor ci „mijlocul terorist prin care partidul unic a instituit teroarea morală, teroarea fizică și arbitrariul absolut al clicii care a uzurpat puterea de stat” (Comisia Tismăneanu, o insultă la adresa democrației și un scandal moral, în rev. Asymetria, 13 apr. 2006, accesat în 2008). Politologul și istoricul Ion Varlam a mai evidențiat faptul că Revoluția franceză a fost cea care a inventat teroarea ideologică: „orice persoană suspectă a nu gândi conform dogmelor iacobine era trimisă la ghilotină” (vezi I. Varlam, Originea și evoluția totalitarismului).

Într-o deplină „continuitate a ordinii oficial abolite în 1990” (cf. Ion Varlam), însăși „vinovăția” lui Eliade care a consemnat în Jurnalul portughez pe 2 iulie 1941 date privitoare la masacre, deportări, violuri totalizând pe durata unui singur an 400000 (patrusutede mii) de victime printre românii din Basarabia si Bucovina de Nord (provincii invadate în vara anului 1940 de Stalin în bună înțelegere cu Hitler) a fost (ca să zicem așa) „pedepsită” de fosta Editură Politică a Partidului Comunist: In a doua ediție a jurnalului ținut de Eliade între 1941 și 1945, Editura rebotezată „Humanitas” a făcut dispărute informațiile istorice aruncând o lumină neconvenabilă asupra regimului comunist sovietic, informații similare cu cele ale unui fost deținut politic: „Am regăsit (în 1941) Basarabia românească ruinată, pustiită și îndoliată, cu populația decimată prin executări și deportări…am găsit ruine încă fumegânde, pretutindeni morminte, 300000 (treisutedemii) de case goale ale celor deportați, văduve, orfani, lacrimi, durere” (pr.Vasile Țepordei, Amintiri din Gulag, citat de N. Dima). Cu ocazia reeditării la Humanitas, Eliade a fost cenzurat în anul de grație 2010 de directorul editurii care-l are (/l-a avut) printre angajați pe Sorin Lavric.

Durerea cripto-comuniștilor (cu orizontul lor intelectual mutilat de invățământul ideologic obligatoriu până în decembrie 1989) a fost că Eliade, Vintilă Horia, Noica etc., s-au născut (cum spunea Ion Negoițescu despre Mircea Eliade la Radio Europa Liberă) „sub auspicii favorabile, formându-se și confirmându-și mai întâi vocația într-o Românie liberă, prosperă și contemporană intelectual cu Europa căreia, prin civilizație și istorie îi aparțineau atunci pe deplin” (I.Negoițescu).

Din nefericire, inerția lipsei de bunăvoință față de Mircea Eliade – manifestată de ideologii cu putere de decizie din tabăra „internaționaliștilor” (9) unii grupați după 1990 în G.D.S.-ul inființat de Brucan -, a   putut fi percepută chiar dincolo de avantajele bănești pe care le-a adus academicianul Eliade în post-comunism editorilor săi (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ). Fiindcă ineditele i-au fost publicate lui Eliade întâi în occident. Cel mai important volum eliadesc apărut post-mortem a fost Jurnalul portughez tipărit în 2001 în traducere spaniolă la Barcelona, apoi în America în traducere englezească. Deși oferit lui Handoca de traducătorul spaniol încă din 2001, originalul românesc a apărut la Humanitas abia în 2006 cu mulțime de greșeli, necesitând o a doua ediție, la fel de incompletă față de ediția spaniolă. Numai că, așa cum am menționat anterior, Editura Humanitas, odată cu reeditarea din 2010 a cenzurat însemnarea din 2 iulie 1941 unde Eliade enumărase ororile și crimele regimului comunist sovietic din timpul ocupației de un an a Basarabiei și Bucovinei de Nord (10).

Memorabilă rămâne și topirea în anul de grație 1991 a volumului Meșterul Manole, antologie de texte eliadești pe teme etnologice realizată de profesorul emerit Petru Ursache (11). Din inițiativa soților Ursache a apărut în 1993 volumul eliadesc Arta de a muri (Ed. Junimea, Iași, 1993) împlinind –ca să spunem așa – dorința exprimată de filozoful religiilor de a tipări într-un volum articolele scrise pe tema mitologiei morții. În articolul „Moștenirea lui Eliade” cuprins în numărul „Mircea Eliade” al revistei „Origini. Romanian Roots”, Norcross, SUA (vol. XIII, Nr. 132-133-134/ 2008, p.73), Petru Ursache scria că la Ascona, Scholem (cu zece ani mai în vârstă decât Eliade) îi mărturisise în 1950 acestuia că i-a citit „toate lucrările de mitologie și de istoria religiilor, chiar și Yoga din 1936”. Contribuția lui Mircea Eliade la volumul omagial scos în 1967 când G. Scholem împlinirea 70 de ani poartă același titlu (cf. Cahier de L’Herne. Mircea Eliade, Paris, 1978, p.404) cu ultimul volum care i-a apărut lui Mircea Eliade în 1986 la Paris: Briser le Toit de la Maison.

Probabil de aceea volumul Briser le Toit …nu i-a fost tradus lui Eliade și nici editat în România, unde, nici după aproape jumătate de secol, nu s-a publicat traducerea volumului omagial Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade (University of Chicago Press, 1969, 460 p.) cuprinzând si un studiu semnat de Gershom Scholem. În volumul Myth and Symbol la omagierea sexagenarului Eliade au contribuit savanți de renume și remarcabile personalităţi ale timpului (G. Tucci, P.Ricoeur, G.Dumezil, W. Mueller, E.Benz, U. Bianchi, E.Junger, G. Spaltmann, universitarii spanioli de origine română: Vintilă Horia, George Uscătescu şi scriitorii Emil Cioran şi Vigil Ierunca, etc.).

In ce privește proiectul României în eternitate, acesta a avut un destin ceva mai sinuos, fiind instrumentalizat diferit de comuniștii ziși „naționaliști” și de comuniștii numiți „internaționaliști”. In Cartea albă a Securității (București, 1996) găsim ceva indicații asupra componenței „partidei internaționaliste” a ideologilor comuniști care ar fi deținut pozițiile cheie încă din timpul primei secții de critică din cadrul nou înființatei Uniuni a Scriitorilor (în 25 martie 1949), secție „formată din Ion Vitner, Paul Georgescu, Vicu Mândra, Nestor Ignat, Geo Dumitrescu, Mihail Cosma, Silvian Iosifescu și Crohmălniceanu (vezi Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.67).

Primul care a încercat să grupeze niște articole de tinerețe ale lui Eliade în vederea publicării unui volum tema „românismului” (desemnat ca „legionarism”) a fost I.P. Culianu. Subiectul îl tratase și în articolul Broasca țestoasă cu un singur ochi (publicat în volumnul colectiv Die Mitte der Welt, 1984), text pe care i l-a ascuns în 1984 lui Eliade, venit la Groningen special pentru acest articol. La mijloc trebuie să fi fost o comandă securistă, dată informatorului Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ), pentru a compensa eșecurile încercărilor sale de interviuri (12). Insistând să-l determine pe Eliade să intre în vorbă cu calomniatorii care l-au atacat mereu fără să-i poată diminua faima de care se bucura în America, în Japonia sau în Europa occidentală, asistentul de română de la Universitatea din Groningen s-a făcut mereu că nu pricepe rândurile primite în 1978 de la Mircea Eliade: “Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mişcării legionare (…). Documentele la îndemână sînt insuficiente. In plus, o atitudine obiectivă poate fi fatală autorului. Astăzi nu sînt acceptate decât (…) execuţiile pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani” (Mircea Eliade către Culianu pe 17 ian. 1978, în Dialoguri întrerupte, Iași, 2004). Devenit regalist (13) la vremea isteriei anti-monarhice oficială, I.P. Culianu n-a apucat să ducă la bun sfârșit proiectatul volum de articole eliadești, fiind asasinat de Securitate după tipicul omorârii unui trădător (cf. Andrei Oişteanu, Asasinarea lui Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, august 2011, anul X, nr.116, p.7065). Ca urmare, au mai trebuit să treacă niște ani până la realizarea proiectului de „înverzire” a lui Mircea Eliade pornit din tabăra comuniștilor „internaționaliști” căreia îi aparținuse și fostul comunist I.P. Culianu (14).

Alcătuirea unei antologii de texte „legionare” și despre „românism” devenise pentru internaționaliști cu atât mai stringentă cu cât Eliade îi precizase lui Scholem (15) că el n-a scris texte legionare. Desigur, a-l eticheta pe Eliade ca fascist cu totdinadinsul nu era un lucru inedit în cultura comunistă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau, Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ ). Și nici în prelungirile acesteia de după 1990 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ostracizat, sau, Meandrele receptării primului scriitor ne-francez laureat al Premiului Goncourt: https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/ ).

Dar anii de după 1990 au adus o noutate neașteptată: „Inverzirea” lui Eliade a devenit brusc ambiguă:

Ambiguitatea transpare din entuziasmul editurii nemțești de dreapta, bucuroasă a publica traducerea biografiei alcătuită de Florin Țurcanu, Mircea Eliade. Der Philosoph des Heiligen oder im Gefaengnis der Geschichte. Eine Biographie. Edition Antaios, Schnellroda, 2006. Odată cu publicarea traducerii germane (16), cum vedem, titlul a fost sporit, adăugându-se „Eliade ca filozof al tărâmului de dincolo/ al sacralității”. Prin noua sa înfățișare, „prizonieratul în istorie” nu mai apare în exclusivitate instrumentalizat politic de F. Țurcanu (17), după rețeta comuniștilor internaționaliști. „Prizonieratul” apare ușor cârmit către o accepțiune ținând de mistica platonică din mitul peșterii unde se vorbește de „prizonieratul” părții divine a sufletului în trup (18). Cu asemenea adaos (care i-ar fi scandalizat aici pe cenzorii cripto-comuniști în permanentă alertă față de pericolul „misticist”), titlul german al cărții nu-l arată pe renumitul hermeneut al religiilor ca simplu „prizonier” al istoriei, doar victimă a teroarei acesteia.

Desigur nici tipărirea textelor în ghilimele „legionare” la Editura Dacia (Cluj-Napoca) într-o colecție coordonată de romancierul Radu Mareș (trecut și ca redactor al cărții), și nici anunțarea apariției ca „eveniment editorial senzațional” de către Sorin Alexandrescu („Ziua”, 24 aprilie 2000) nu au fost lipsite de ambiguitate. Cu o ambiguitate înadins accentuată, Ion Papuc a scris despre Eliade că ar fi fost și (în același timp) nu ar fi fost legionar. Radu Mareș (în calitate de director al Editurii Dacia) nu s-ar fi compromis niciodată cu publicarea rândurilor confuze și răuvoitoare înșirate de comunista Alexandra Laignel-Lavastine despre Noicaa cărui gândire filozofică îi este imposibil de urmărit (19)-, sau despre Eliade și ceilalți. În schimb, pentru Humanitas, fosta Editură „Politică” a P.C.R., traducerea instrumentalizărilor politice ale comunistei franceze (acceptată cu greu de „bunicul” Laignel-Lavastine, prieten cu Eliade) dovedesc fără discuție o continuare în promovarea discursului comunist în varianta sa internaționalistă.

La București, deja din 1990 apăruse o antologie (Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. I-II) de exaltare a „românismului” apăsând pedala patriotismului eliadesc, s-ajungă a consona oarecum cu ceea ce s-a numit „naționalismul comunist” (20). Ivite din tabăra opusă comuniștilor internaționaliști, cele două volume scoase de Editura Roza Vânturilor puneau pe piață atât articole anti-comuniste cât și selecții din publicistica interbelică. Al doilea volum îngrijit de Nae Georgescu are chiar subtitlul România în eternitate (Ed. Roza Vânturilor, București, 1990), după articolul reprodus la pp.127-129.

Textul România în eternitate a fost publicat de Radu Mareș în volumul: Mircea Eliade, Texte „legionare” și despre „românism” (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 138-140). In cartea de la Cluj îngrijită de Mircea Handoca se regăsesc vreo șase articole eliadești selectate în 1994 de ideologii comuniști (internaționaliști) Alexandru si Radu Florian pentru volumul lor (colectiv) intitulat „Ideea care ucide”, unde nu este vorba de ideea comunistă. Fiindcă promotorii ideologiei comuniste preferă să facă uitate cu desăvârșire milioanele de victime ale comunismului. Ei se fac a nu știi de cele aprox. 300 de temnițe politice cu care Securitatea înființată de Ana Pauker a împânzit teritoriul României, fără sediile de anchetă ale Ministerului de Interne condus de Teohari Geogescu și apoi de Alexandri Drăghici care după 1990 a fugit la Budapesta. Stoljenițin, născut în 1918, avansase un număr de victime ale comunismului sovietic de 65 de milioane de oameni. Gorbaciov le-a micșorat la 40, în timp ce St. Courtois, coordonatorul Cărții negre, mărturisea următoarele: „vous n’imaginez pas le travail acharné qui m’a couté, meme les 20 millions, pour les faire accepter par mes collaborateurs, tous, comme moi, anciens admirateurs de l’URSS”.

Mircea Eliade consemna la vremea când era atașat cultural la Legația României din Portugalia (21) că faţă de ceilalţi asasini politici, comuniştii, “asasinii roşii” operează la scară mare: “de la milioane în sus” (v. M. Eliade, Jurnalul portughez, 28 ianuarie 1943, București, 2010, p.141): “Când îmi închipui cum vor pieri elitele româneşti, cum se vor suprima personalităţile, cum se vor desţăra sute de mii, poate milioane de români, ca să piară ghimpele român din marea comunitate slavă, mă apucă un fel de disperare”, nota Mircea Eliade pe 9 martie 1944 (Jurnalul portughez, 2010, p.204).

Deși interesate în felul lor propriu de „românismul” lui Eliade, nici una din cele două foste orientări comuniste (una internaționalistă și alta naționalistă, oarecum perpetuate după 1990 prin aceleași condee) se pare că n-a apreciat articolul scris de Mircea Eliade în 1984: Teroarea istoriei și destinul românesc („Cuvântul Românesc”, an IX, nr.99, iulie 1984). Pentru că foștii comuniști din ambele tabere nu percepuseră „teroarea istoriei” de care scria Eliade. Altminteri n-am fi auzit niciodată de ei. Această idee a lui Mircea Eliade a fost perfect înțeleasă doar de politologul Ion Varlam:

Observând câtă trecere are (la politicienii din structurile de vârf ) sintagma „asumării trecutului”, fostul deținut politic Ion Varlam preciza pe 21 decembrie 2015 că „trecutul României care s-a încheiat odată cu prăbușirea comunismului…nu le aparține românilor”. Ei au fost prizonierii „sistemului politic care a fost expresia crimei organizate”. Românii „nu pot prin urmare în nici un chip să-și asume (22) acest trecut” (Ion Varlam). Mircea Vulcănescu, atunci când a scris că „nu crede în politică” pentru că nu dorește „fericirea lumii cu de-a sila” a adăugat : „nu vreau omul abstract, „umanitatea”, ci omenia”. La fel gândea si Eliade în marginea ateismului propagat de umanismul marxist care justifică păcatele omului decăzut și îi validează resentimentele (Jurnal. 1970-1985, București, 2004, pp.224-233).

 

Note și considerații marginale

  1. M. Eliade face această precizare dintr-o notă a articolului Profesorul Nae Ionescu. Textul a stat la baza postfeței la volumul de publicistică Nae Ionescu, Roza Vânturilor (1937, ediție anastasică la editura cu același nume în 1990). A se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și Nae Ionescu; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-eliade-eng/ , cuprins în volumul bilingv român-englez: În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: P. Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcănescu și V. Băncilă (Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, pp. 93-109).
  2. Prin anii când Eliade observase difuzarea în Europa a unor judecăți nedrepte asupra românilor, spălarea creierelor în vederea manipulării gândirii nu atinsese nici pe departe eficiența ei de azi. Tema manipulării psiho-sociale cu ajutorul aparatului informațional am tratat-o în art.: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl Ion Papuc (pe hârtie în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, Nr. 90, iunie 2009, pp.4641-4642; http://isabelavs.go.ro/Articole/Ion_Papuc_isabelavs2.htm), unde am exemplificat dresajul mediatic prin folosirea automatismului repetat cu cele mai mărunte prilejuri: “ca la noi la nimeni”. Rapida si neargumentata generalizare de tipul “noi, românii” se fixează negreșit în mentalul agresat ani de-a rândul cu așa ceva. O generalizare de acest gen poate fi decelată, de ex., la citirea interviului: Steindhardt și Mircea Eliade pierduți în magazia Humanitas (în „Ziua”, 10 febr. 2007, p.3). Parcurgând într-o revistă canadiană („Alternativa” on-line) multe din interesantele si documentatele articole scrise de Corneliu Florea (/dr. Dumitru Pădeanu) am avut surpriza de a constata și la el generalizări de tipul „voi, bucureștenii”, “dâmbovițenii” etc.
  3. Trâmbițata școală de filozofie care ar fi fost inițiată de Noica (1909-1987) nu a dat prin vizitatorii filozofului absolut nimic în planul eternității valorilor filozofice. În jurnalul intitulat „Ușa interzisă”, G. Liiceanu se auto-înfățișa ca un „impostor de anvergură” (p. 85). Ipotetica Școală de la Păltiniș a fost categoric negată de fostul deținut politic Constantin Noica. Știind bine cât sunt de străini de filozofie, Noica spunea despre vizitatorul G. Liiceanu că este „discipol al lui Henry Wald” nu al său. Pe muzeograful A. Pleșu, Noica îl considera (în 1986) „cronicar plastic” și nu filozof , cum este azi prezentat prin mass-media, fără să fi îmbogățit filozofia românească prin nici o lucrare (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, pe hârtie în rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22 ; online http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm ; precum si I. Vasiliu-Scraba, Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, în rev. „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 ; online http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/ ).
  4. vezi Nicolae Baciu, Yalta și crucificarea României urmată de Agonia României. 1944-1948. Dosarele secrete acuză (Ed. Saeculum, București, 1997). Prima – tradusă în franceză (1984), engleză (1984) și germană(1986) -, a fost o carte care-l „interesase mult” (5 iunie 1984 ) pe Valéry Giscard D-Estains. În articolul Diplomația ca formă de eșec, Radu Portocală observase că „diplomația română nu mai există de șaizeci de ani, de când Ana Pauker a preluat portofoliul Afacerilor Externe” („Ziua”, 6 iul. 2007). Și în opinia politologului Ion Varlam, România comunistă a fost o „falsă Românie a celor care înfăptuiau la fața locului proiectul politic al unui alt stat” (Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004).
  5. vezi Șerban Papacostea, Crima regimului comunist, citat în art.: Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx .
  6. Analizând Raportul   Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, care „cuprinde afirmații fără nici o acoperire”, Ion Varlam evidenția tehnica auto-victimizării prin care s-a monopolizat dreptul de a acuza. Istoricul literar Maria Popa observase că o „obiecție formulată față de textul unui evreu poate constitui o dovadă de antisemitism” (Istoria literaturii de azi pe mâine… 2001, vol.II, p.196). După 1990 în România s-a propagat masiv istoria anilor treizeci imaginată de turnătorul Z. Orenstein/ Ornea care „îl denunță Securității pe Noica și-l aruncă în pușcărie” (vezi Ioan Țicalo, Dimensiunea creștină a operei lui Noica, în „Bucovina literară”, nr. 5-6 (303-304); a se vedea și Luciana Pop, Constantin Noica şi criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum și Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005). Cartea despre anii treizeci în subiectiva prezentare a lui Z. Ornea a fost tradusă în englezește pentru exportul de carte românească în SUA. În țară, cartea a avut patru ediții până în 2015, ultima fiind prefațată de o fostă profesoară de socialism, autoare de poeme nerușinate. Wikipedia.ro, confiscată de o mafie cu interese ascunse (http://www.alternativaonline.ca/index1405.html ), înlătură, fără nicio argumentare, informația după care dosarele Securității ajunse la CNSAS „documentează faptul că Z. Ornea l-a denunțat Securității pe Noica…Gestul a avut ca urmare arestarea și întemnițarea unui lot de 25 de persoane (vezi Prigoana. Documente în Procesul „Noica”.., Ed. Vremea, București, 1996). Petre Pandrea notează prin 1957 că încercarea de a republica volumul său despre Brâncuși ar fi fost torpilată de Z. Ornea de la ESPLA (vezi Memoriile mandarinului valah, vol. II, 1957-1958, Ed. Vremea, p. 160). In 2004 Aristide Ionescu publica textul revelator prin însuși titlul ales: Se încearcă reabilitarea agenţilor care au acţionat pe teritoriul României (A. Ionescu, în rev. “Origini/Romanian roots”, vol.VIII, No. 4-5 (82-83), April-May 2004, p.90).
  7. După înlăturarea Cortinei de fier, în Franța a fost promulgată pe 13 iulie 1990 legea zisă „Fabius-Gayssot” în temeiul căreia a fost condamnat fostul marxist Roger Garaudy pentru vol.: Les mythes fondateurs de la politique israélienne (1995).
  8. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2, pp. 137-138.
  9. Divizarea scriitorimii comuniste între „internaționaliști” și „naționaliști” o aflăm de la Marian Popa. Istoricul literar stabilit în Germania după lectoratul de la Koeln (1983-1987) scrie că „tabăra internaționalistă se bazează pe evrei, pe foști proletcultiști și tineri cultivați de ei”, această grupare având posibilitatea de a-și „amplifica punctul de vedere și interesele cele mai concrete și mai mărunte prin mediile ziaristice și electronice occidentale” (Marian Popa, vol. II, Istoria literaturii de azi pe mâine, 26 aprilie 1964 –22 decembrie 1989, București, 2001, pp. 238-239). Intoleranțele foștilor proletcultiști ar fi răbufnit în 1971 cu ocazia centenalului nașterii lui Nicolae Iorga, needitat integral nici în timpul totalitarismului comunist, nici în post-comunismul care a păstrat (prin intermediul acelorași persoane) hegemonia ideologică, schimbând macazul de la „ura de clasă”, către „ura de rasă” (apud. Ion Varlam, Necesitatea definirii în drept a totalitarismului). In 1981, centenarul lui Octavian Goga ar fi folosit „internaționaliștilor” doar ca „pretext pentru critica naționalismului” (Marian Popa, ibid.). Dan Brudașcu semnala în 2010 întârzierea „reeditării întregii opere literare și jurnalistice a lui Goga” (Castelul de la Ciucea într-o mai exactă prezentare; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Castelul%20de%20la%20Ciucea%20intr-o%20mai%20exacta%20prezentare%20de%20Dan%20Brudascu.htm ), gândindu-se probabil și la volumul „Mustul care fierbe”, volum mereu interzis (nemenționat nici în Wikipedia românească, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; https://www.scribd.com/doc/171896306/IsabelaVasiliuScrabaWikipediaRo ) deși prezentarea lui Octavian Goga făcută de George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) imprumută mult din stilul acestei culegeri de articole. Reeditarea ei ar avea darul de a lumina oarecum culisele istoriei călinesciene (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu; https://www.scribd.com/document/192378090/IsabelaVasiliuScrabaGandirea ) .
  10. Pe 2 iulie 1941 Mircea Eliade (consilier cultural la Legaţia Română din Portugalia) nota în jurnalul său că “teroarea comunistă” ce a durat un singur an în Bucovina de Nord si în Basarabia s-a concretizat prin cca 400000 (patrusutedemii) de victime în rândul românilor. Dintre aceştia 75000 (şaptezecisicincidemii) au fost asasinaţi, 30000 (treizecidemii) de femei si fete (uneori chiar fetiţe de 10 ani) violate, 300000 (treisutedemii) de români deportaţi, 180000 case arse, 1250 de mânăstiri si biserici dinamitate (vezi M.Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol.I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006). Uimitor este faptul că Mircea Handoca, atunci când citează „bilanțul stăpânirii rusești” (vara 1940-vara 1941) – în textul (inedit) Anticomunismul lui Mircea Eliade din volumul său Noi glose despre Mircea Eliade (Ed. Roza Vânturilor, București, 2006, p.117) -, ciupește la cântar (ca să spunem așa), fiindcă el trece în zbor peste precizarea lui Eliade referitoare la cifra de „400000 (patrusete de mii) de victime în rândul românilor”. În articolul său „inedit”, fostul profesor de liceu se preocupă de revista „Bluze albastre”, întocmai precum Mihail Neamțu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ), fost bursier al Ancăi (/Răutu) Oroveanu și Andrei Pleșu. Salariatul Mihail Neamțu a fost și unul din cei doi îngrijitori ai celor două volume de omagiere a directorului Andrei Pleșu la câteva luni după înființarea Institutului de Istoria Religiilor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleşu- despre unul autentic: Mircea Eliade; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ).
  11. vezi „Notă la a doua vârstă a ediției”, în vol.: M. Eliade, Meșterul Manole, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008, selecție de texte și note de Magda Ursache și Petru Ursache: prefață P. Ursache, p.68. A se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, M. Eliade în lectura profesorului P. Ursache, în volumul omagial: Petru Ursache. Omul bun al culturii românești, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2015, pp.516-519.
  12. Întrebat în anul 2000 de Fabian Anton dacă formațiunea politică a lui Codreanu a fost o mișcare nocivă, filozoful Alexandru Dragomir (1916-2002) i-a spus că înainte de a se pronunța ar trebui să fixeze „ce e rău și ce este bine” lucru pe care nu-l poate face din lipsă de timp. La întrebarea despre legăturile pe care le-a avut cu legionarii, Alexandru Dragomir   a răspuns că mulți dintre colegii lui „au îmbrăcat cămașa verde” pentru că așa era moda. Apoi a adăugat: „ei nu racolau membri. Nu veneau să te ispitească, să stea de vorbă cu tine, să caute să te atragă Nu, nu! Dacă vroiai, bine. Dacă nu, te lăsau în plata Domnului. Asta a fost. Legăturile mele cu ei au fost deci nule” (A.Dragomir, interviu adnotat: https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ). Singurul lucru pe care unii nu vor în ruptul capului să-l vadă este că moda se trece. Vintilă Horia observase cu mare justețe că „există idei care nu vor să moară și oameni care le apără pentru că de ele depind averea și puterea lor” (vezi, Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est: https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ). Si Eliade sesizase ambalarea unora în lupta cu fantoma unui dușman dispărut de mult, Monica Lovinescu fiind de-a dreptul scandalizată de revenirea după căderea comunismului a discursului anti-legionar „de parcă n-am fi ieșit din comunism”, ci din legionarism.
  13. Scos urgent din țară de către regimul lui Ion Iliescu (prim ministru: Petre Roman, ministru al culturii: Andrei Pleșu, iar Virgil Măgureanu, șeful SRI, cei trei aflați la Tescani pe 23 august 1989, apud. Tudor Octavian, martor ocular, graficianul Eugen Mihăescu, fost consilier al lui Ion Iliescu și Radu Portocală) regim care l-a „deturnat” de pe șoseaua București-Ploiești, ex-Regele Mihai a fost la Chicago în primăvara anului 1991. După relatările Terezei Culianu-Petrescu, fratele ei ar fi fost amenințat cu moartea „dacă mai lucrează cu Regele” („Observatorul Cultural”, nr.87/ 23 oct. 2001). Pe 10 iulie 1999 Cristian Livescu semnala „știrea adusă dintr-o vizită peste ocean a încruntatului ministru de interne Dejeu, conform căreia FBI consideră că mult căutatul killer de la Chicago se află în România si că el trebuie doar prins, anchetat si dat pe mâna justiției. Declarația a rămas, cel puțin până la scrierea acestor rânduri (10 iulie 1999) si la o lună si mai bine de la emisia ei, vorbă în vânt” (vezi Cristian Livescu, Din nou despre Culianu, renascentistul, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul VIII, Nr. 126, august 1999, p.6; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui I.P.Culianu şi o nouă ipoteză (a lui Ezio Albrile) privitoare la asasinatul politic de la Chicago, în rev. „Cetatea Culturală”, Cluj-Napoca, sept. 2013; https://www.scribd.com/doc/172864407/IsabelaVScrabaCulianuIpotezAsasin ).
  14. Vezi Serban C. Andronescu, A fost Culianu „discipolul” lui Eliade? on-line: http://www.scribd.com/doc/179318724/%C5%9Eerban-Andronescu-A-Fost-Ioan-Petru-Culianu-%E2%80%9EDiscipolul-lui-Mircea-Eliade%E2%80%9C ). In volumul care preia file din dosarul de Securitate a lui Eliade s-a strecurat si o notă foarte probabil scrisă de I. P. Culianu după plasarea Adrianei Berger în preajma profesorului Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. Acolada, Satu Mare, nr.1 (110) ianuarie 2017; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ) notă redactată înainte de incendierea arhivei lui Mircea Eliade din 17 dec. 1985 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ). Se pare că sarcina de a scrie note informative despre Eliade nu a putut fi ocolită de I.P. Culianu, mediatizat în R.S.R. la vremea când numele scriitorilor români exilați după 1966 erau eliminate de peste tot, iar cărțile acestora plasate la fondurile secrete ale bibliotecilor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ ). Mediatizarea asistentului de română de la Universitatea din Groningen s-a realizat și printr-un interviu luat prin 1984 în Olanda de comunistul (internaționalist) Andrei Oișteanu, nepot de frate al „groparului culturii românești”, cum a fost supranumit Leonte Răutu, intrat după 1990 în atenția jurnaliștilor străini cu simpatii de stânga. Ion Varlam (unicul exilat român neinvitat de cripto-comuniști la sărbătorirea oficială a lui Paul Goma din toamna anului 2015), observase „pseudo-identitatea” nomenclaturiștilor din echipa Anei Pauker precum Leonte Răutu (/Oișteanu/ Oigenstein) sau Silviu Brucan în cartea sa Pseudo-România. Conspirarea deconspirării (Ed. Vog, București, 2004, p. 66). Ultimul ceruse la vremea tinereții sale în „Scânteia”condamnarea la moarte a acad. Gh. Brătianu, ucis apoi în temnița comunistă de la Sighetul Marmației.
  15. In 1950 Mircea Eliade vorbise la Ascona cu acest profesor din Ierusalim. La Ascona Eliade s-a întâlnit cam nouă ani cu C.G. Jung căruia obișnuia să-i povestească visurile (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea în țară și visul premonitoriu al lui Mircea Eliade, în rev. „Argeș”, Pitești, An VIII (XLIII), Nr. 12, decembrie, 2008, p.24; http://isabelavs.go.ro/Articole/Premonitia_lui_Eliade.htm ).
  16. În Wikipedia nemțească fișa „M. Eliade” (consultată pe 21 oct. 2016) este ciudat de lacunară. Din ea lispesc onorurile academice, ca și în varianta românească. In plus, puținele scrierile eliadești enumărate nu sînt menționate în ordinea cronologică a publicării, așa cum am constatat și în Wikipedia.ro (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia citită printre rânduri, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Târgu Mureș, 2/2014, pp. 46-50; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm ).
  17. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de imaginație: În strictă perspectivă istorică despre „prizonieratul” lui Eliade în istorie, în rev. „Argeș”, Pitești, An IV (39), Nr. 10 (280), octombrie, 2005, p.9; https://www.scribd.com/doc/188004488/IsabelaVScrabaEliadeTurcanu ). Textul acestui articol a fost inclus în volumul apărut în 2005: Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004, pp. 91-99.
  18. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cât de subversiv putea fi Noica, în rev. „Meandre”, Alexandria, nr.1-2 (22-23)/ 2009, pp. 80-81; http://www.romanianstudies.org/content/2010/02/isabela-vasiliu-scraba-cat-de-subversiv-putea-fi-noica/. A se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, The «Opening of the skies» in a platonic myth and in the «Mioritza» ballad; http://tribuna-magazine.com/the-opening-of-the-skies-in-a-platonic-myth-and-in-the-mioritza-ballad/ .
  19. Specializată în discursuri jurnalistice inspirate din „anii treizeci” tricotați de Z. Ornea (absolvent al Facultății de marxism-leninism) Alexandra Laignel-Lavastine se pare că ar avea mari dificultăți în urmărirea ideilor filozofice. In primul volum dedicat gândirii lui Noica apărut în cultura română, eu îl criticasem cu râvnă tinerească pe filozoful de la Păltinis după apariția celor Trei introduceri… (1984). Articolele mele, pe măsură ce erau cenzurate (adică nepublicate șapte ani de zile de Cezar Baltag) se inmulțeau, astfel că în octombrie 1990 le-am strâns într-un volum, publicând o parte din ele în „Contemporanul” lui Nicolae Breban. Alexandra Laignel-Lavastine ori n-a înțeles nimic, ori n-a citit volumul (Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate). Nepoata lui P. Laignel-Lavastine a scris despre vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate (Slobozia, 1992) ca ar fi „textul unei admiratoare”. În fapt, pe parcursul a 142 de pagini, criticasem cu atâta avânt ideile lui Noica încât până la moartea sa (în primăvara anului 1997) Cezar Baltag refuzase categoric să-mi publice eseurile pe tema „Noica”, texte aflate din 1984 în fondul redacțional al revistei „Viața Românească”. Primul care s-a încumetat să difuzeze fragmente din monografia mea despre Noica a fost „occidentalul” Nicolae Breban, devenit director la „Contemporanul. Ideea-Europeană”. Romancierul întors de la Paris a început să-mi publice textele critice despre filozofia lui Noica după ce m-a cunoscut la o masă rotundă (Radio, martie 1991) pe tema romanului Luntrea lui Caron de Lucian Blaga. La „Viața Românească”, doar bucovineanul Vasile Andru și-a luat inima-n dinți să mă publice, chiar cu două articole, dintre care unul despre Mircea Eliade („Viața Românească”. Anul XCII, Nr. 5-6/ 1997) si altul (indirect) despre inventata limbă moldovenească, deosebită, chipurile, de limba românească, texte ulterior incluse într-un volum de eseuri (Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos, Slobozia, Ed. Star Tipp, 1997, pp.112-119 și 27-34; https://www.scribd.com/doc/177406639/IsabelaVScrabaAtenaKefalos ). Abia șaisprezece ani mai târziu, în 5 decembrie 2013 Curtea Constituțională din Republica Moldova a decis că limba românească și limba moldovenească sunt identice. După această decizie din dec. 2013, limba româneacă a purces a fi limbă de stat și în Republica Moldovenească. Parcurgând „Contemporanul. Ideea-Europeană” la care colabora, și probabil citind în diagonală volumul Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, bucovineanul Marin Tarangul (fost deținut politic, scriitor exilat apoi în Franța) a crezut în 1992 că aș urmări să-mi fac un nume povestinu-l pe Noica (vezi scrisoarea mea de respuns, din oct. 1992: https://isabelavs2.files.wordpress.com/2015/12/tarangul.pdf ).
  20. La 4 iulie 1990, odată cu publicarea academicianului Nichifor Crainic (supraviețuitor vreme de 15 ani regimului de exterminare din temnițele politice comuniste), editorul scria că apariția acestora „arată că s-au prăbușit zidurile nevăzutei temnițe și stăpâniri care apăsa geniul românesc, punându-i sub obroc și opreliște nume și opere” (N. Crainic, Poezii alese , vol. I-II, Ed. Roza Vânturilor, București, 1990). După legea 217 din 2015 (cerută de Alexandru Florian de la Institutul „Wiesel”) au reapărut mai limpede ca niciodată zidurile nevăzutei temnițe despre care unii s-au grăbit să creadă că s-ar fi prăbușit împreună cu Cortina de fier, în condițiile în care după uciderea Ceaușeștilor la putere au rămas puternicii regimului comunist. Doar fostul deținut politic Ion Varlam a văzut (și a argumentat foarte convingător) supraviețuirea Pseudo-României dinainte de 1990. In “Românul liber” politologul I. Varlam a publicat în 1993 un text despre fenomenul politic al totalitarismului, noutate (adusă de secolul XX) care a dus la distrugeri de vieţi omeneşti în proporţii nemaiîntâlnite.
  21. Un apropiat al familiei Eliade, dl. ing. Stelian Pleșoiu (ajuns în SUA în 1979), îmi scria prin e-mail că „placa expusă pe locuința lui Eliade din Cascais/Lisabona disparuse acum doi ani. Nimeni nu știa nimic. După multe presiuni facute de mine (S.P.) împreună cu alții, pe cale legală, placa a reapărut din senin nu cu multă vreme în urmă” (5.XI.2016).
  22. „Asumarea trecutului” este calul de bătaie al moralistului dilematic Andrei Pleșu (vezi „De ce n-a făcut Andrei Pleșu filozofie”, în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002, ISBN 973-8134-24-2, pp.33-48; http://www.scribd.com/doc/130732402/Isabela-Vasiliu-Scraba-CONTEXTUALIZARI-Elemente-pentru-o-topologie-a-prezentului ; și „Patapie-viciul” (român?) în același volum, pp. 51-54; on-line http://www.omniscop.ro/patapie-viciul-roman/ ).

Cuvinte cheie: cultură, istorie literară, cenzură comunistă, „Mircea Eliade” ; „Nae Ionescu” ; „Isabela Vasiliu-Scraba” ; „teroarea istoriei” ; „Ion Varlam” ; „Wikipedia” .

 

REPERE BIBLIOGAFICE

 

1- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moarte, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26, online la http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George , sau   URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm.

2-Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21, sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa .

3-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10, sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011, http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 .

4-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, pe hârtie fagmente au apărut în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12, URL https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .

5-Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX (XLIV), Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm .

6- Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf.

7-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78, sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, si în rev. „Agero”, Stuttgard, octombrie 2013; http://www.scribd.com/doc/164688906/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Eliade-intr-o-colaborare-cu-bucluc.

8-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie, sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .

9-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm

10-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15 sau https://fr.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori , URL, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeDetractori4.htm.

11-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Eliade10-Camilian.htm sau online în Revista „Agero” din Stuttgart, https://fr.scribd.com/doc/168929559/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCamilianDemetrescu .

12-Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma Arsenie Boca/ Părăian după modelul Noica/ Liicean’ și Eliade/ Culian’, on-line în revista canadiană http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html .

13- Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul autentic: Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/.

14- Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: în rev. „Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, Publicație semestrială, An XXIV, nr. 1 (46), iunie 2016, pp.92-96; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/.

15-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol XIII, Număr „Mircea Eliade”, No.6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, p.113-118; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CulianuEliade2008.htm .

16-Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în “Oglinda literară”, Anul VII, nr.88, aprilie 2009, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/BiobibliografiaCulianu6.htm.

17-Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm.

18-Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de imaginație: În strictă perspectivă istorică despre „prizonieratul” lui Eliade în istorie, în rev. „Argeș”, Pitești, An IV (XL), Nr. 10 (280), octombrie, 2005, p.9; https://www.scribd.com/doc/188004488/IsabelaVScrabaEliadeTurcanu

19-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50, http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm.

  1. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est: pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (101), aprilie 2016 (anul X), p14; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .

 

 

 

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fișa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care, printre altele, a îndepărtat informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile volumelor ei publicate; http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba ).

 

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/