Isabela-Vasiliu-Scraba-Secu-Culi-Eliade

Isabela-Vasiliu-Scraba-Secu-Culi-Eliade/ 101625 car./ 14590 cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade?

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/

Motto: Ce „republică a literelor” ? Totul a fost infectat de teroarea calomniei și denunțului…Insinuările sunt neîntemeiate și neîntemeiabile, însă au caracterul murdar al denunțului (Horia Stamatu către Eliade, 1963). „A gândi altfel decât se gândește în general a avut întotdeauna un fel de semnificație de…nepotrivită ilegimitate…chiar de blasfemitoriu, atrăgând posibile pericole sociale pentru cel care înnoată astfel în susul apei…” (Vintilă Horia în Revista Scriitorilor Români, Muenchen, nr. 14/ 1977).

 

In volumul Mircea Eliade în arhiva Securităţii (București, Ed. Mica Valahie, 2008) găsim o notă la  pp. 233-234 care pare să fi fost scrisă de Ioan Petru Culianu. In 1984 asistentului de română de la Groningen îi apar două cărți la Paris cu sprijinul marelui Mircea Eliade. Una a fost chiar teza de ciclul trei din 1980 la care marele savant fusese președintele comisiei, președinte care avusese grijă să fie o comisie favorabilă protejatului său. Transmițându-i salutări de la profesorul Michel Meslin, Culianu îi mulțumește așa zisului său „maestru” pe 21 iulie 1977 pentru toate facilitățile legate de înscrierea la Sorbona la teza de gradul trei. Cât de falsă era recunoștința sa se va vedea mai târziu, si nu numai din ignorarea sfatului din 1 nov. 1978 dat de renumitul savant (vezi vol. : Imanination and Meaning : The Scholarly and Literary Works of Mircea Eliade, New York, 1982, volum cu lucrările Colocviului „Mircea Eliade” de la Univ. Notre Dame, Indiana, SUA) să nu-l „distrugă” pe poetul Horia Stamatu, prin acel articol scris în 1978 si apărut în 1984. Tot în 1984 (în mai) ajunsese în România donația academicianului Eliade către Biblioteca Centrală Universitată pe care autoritățile comuniste au refuzat să o constituie într-un „fond Mircea Eliade”, nesemnalând mai bine de un an primirea cadoului făcut prin ambasadorul Mircea Malița.

Autorul notei informative scrisă la sfârșitul lui iulie 1984 (lună în care Culianu îl vizita cu asiduitate pe Eliade la Paris ca să-l determine să scrie prefața tezei de gradul trei, prefață predată editorului Payot abia în 20 august 1984, vezi M. Eliade, Jurnal, 1970-1985) pomenește de îngrijorarea academicianului Mircea Eliade care nu știe nimic de soarta celor „1000 de cărți (sinteze, enciclopedii, tratate” preluate de reprezentantul comercial al Ambasadei României la Washington pe 15 mai 1984 (ibid.).

Din publicarea pe alese a unor foi din dosarele de urmărire securistă a savantului de renume mondial remarcăm și auto-deconspirarea turnătorului Ion Manea Manoliu care într-o notă către poliția politică din Republica Socialistă România menționa în 1974 volumul soției sale, Gramatica comparată (vezi vol. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, 2008, p.117). În nota scrisă probabil de asistentul de română de la Groningen se amintește și de Adriana Berger (aflată în vara lui 1984 la Paris), după moartea marelui savant autoare a unui articol anti-Eliade în revista „Minimum” din Israel, urmat de alte articole calomnioase. Tânăra îi scrisese în românește pe 13 octombrie 1984 asistentului de română Culianu „că nu are slujbă”. Faimosul filozof al religiilor  consemnase în jurnalul său că angajarea Adrianei Berger a fost, „cea mai gravă eroare din ultimii 25 de ani…Si eu, și Christinel așteptăm plecarea ei ca o ultimă șansă…” (cf. Mircea Eliade, Jurnal, 31 martie 1984).

Nu este deloc exclus ca asistentul de la Groningen să fi scris (după tipicul impus de Securitate) că „sursa” (adică autorul notei informative) a cunoscut-o la Eliade pe Adriana Berger cu care a schimbat numere de telefon si că   Eliade a „vorbit în cuvinte neutre” de ea. Adriana Berger ar fi „căutat sursa cu insistență incredibilă, s-a oferit să-i bată la mașină, adică să-i redactilografieze conferința ce urma s-o susțină. Întâlnindu-se apoi în trei rânduri pentru dactilografierea textului și a-l corija, Adriana Berger s-a arătat extrem de curioasă, punând o sumedenie de întrebări despre sursă, despre relațiile cu Eliade” (vezi vol. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, 2008, p.234)”. Insinuată în preajma renumitului academician ca autoare a unei teze de doctorat la Sorbona, Culianu îi citește probabil teza despre opera eliadescă si scrie în nota către Securitate că Adriana Berger ar fi o „tipă de o rară mediocritate și o atât de mare subcultură ” încât el nu-si explică alegerea unei astfel de secretare folosită la aranjarea corespondenței și arhivei (p.234).

Din memoriul activităților de domeniul istoriei religiilor pe care fostul profesor de română de la Groningen (l976-1987) l-a alcătuit în noiembrie 1990 în vederea angajării sale ca profesor asociat de istoria religiilor la Divinity School aflăm că pe 23 noiembrie 1984 Culianu ar fi conferențiat la Sorbona pe tema volumului de la Flammarion ”prezentat pe  7 noiembrie” (vezi scrisoarea către acad. Mircea Eliade din 18 sept.1984). Ca să publice teza din 1980 („Extase, ascension et recit visionnaire, de l- Hellenisme au Moyen-Age”) a unui necunoscut, editorul Payot îi ceruse câteva rânduri de recomandare savantului Eliade care a răspuns solicitării predând în august 1984 o foarte scurtă prefață, „condiția sine qua non” pentru publicarea doctorandului la Payot.

Una dintre epistolele trimise academicianului de la Chicago face puțină lumină în povestea acestei prefețe în măsura în care din ea reiese că  autorul de 34 de ani se grăbise încă din primăvara lui 1984 să-și scrie singur recomandarea „de către o autoritate” cerută de editorul parizian: „Îmi pare rău că a mai trebuit să vă obosiți cu prefața pentru volumul de la Payot. Eu speram că versiunea trimisă era conformă celor spuse de Dvs. Oricum, vă mai exprim încă o dată recunoștința pentru a 1001-a dovadă de bunătate pe care mi-o dați” (asistentul I.P. Culianu către acad. Mircea Eliade, 4 aprilie 1984).

A doua carte, (Eros et Magie à la Renaissance -1484), ca și cea de la Payot, n-a suscitat vreun interes deosebit nici în Franța și nici în Olanda (apud. I. P. Culianu). Dar ea a prilejuit probabil acea unică conferință de la Sorbona intitulată „Știința în Renaștere” dactilografiată de Adriana Berger în franceză. Un specialist în Renaștere, „unul dintre marii istorici ai secolului al XVII-lea” (vezi articolul : D. Jalobeanu, Magie, operații fantasmatice..., postat pe 9 august 2019, citit on-line pe 9 oct. 2019) ar fi  scris șase ani mai târziu o recenzie devastatoare, reproșându-i lui Culianu „lipsa unei delimitări specializate și strict istorice a perioadei tratate, amestecul de perspective al explicației care trece de la istoria religiilor la istoria ideilor si la istoria Renașterii, narativul non-linear care sare de la magia ficiană la manipularea maselor în scrierile lui Giordano Bruno, de la psihologia maselor la puritanism și înapoi, la magia abatelui Trithmius, la tezele lui Pico etc” (Charles Webster citat -fără linkul care s-ar fi cuvenit- de Dana Jalobeanu în Magie, operații fantasmatice și tot ceea ce am pierdut când am câștigat modernitatea...).

In afară de „Știința în Renaștere” (conferința din 23 noiembrie 1984 probabil redactilografiată de Adriana Berger în franceză), altă conferință la Sorbona nu mai figurează în bio-bibliografia lui Ioan Petru Culianu completată de Tereza Petrescu Culianu uneori neinspirat. Ne gândim la semnalarea prezenței fratelui ei la Rimini în vara anului 1989. Bio-bibliografia publicată de ea în Suplimentul literar al Cotidianului („Litere, Arte & Idei”, 18 mai 1992, p.7) indică la „Conferințe” că Ioan Culianu ar fi ținut conferința „Detective novels” pe 21 aug. 1989 la Rimini. Acolo însă era organizată cea de-a zecea „Întrunire pentru prietenia între popoare”, ceea ce face lucrul greu de crezut, nu numai din pricina limbii englezești a conferinței despre  „Detective novels”, chiar dacă pe atunci I. P. Culianu preda italiana în America. Fiindcă organițatorii nu puteau accepta, pe lângă discursuri pledând pentru amiciție în sensul creștin de „agape”, subiectul legat de ucideri urmate (cvasi automat) de prinderea criminalului (tema generală a romanelor polițienești) pe care pasă-mi-te ar fi tratat-o la Rimini fratele Terezei Petrescu.

Așadar prin generozitatea și cu ajutorul savantului de renume mondial, asistentul de română de la Groningen si-a văzut în anul 1984 editate la două mari edituri două volume, an în care e posibil să fi fost solicitat să transmită  Securității acea notă despre Mircea Eliade. Informatorul poliției politice din „statul concentrațional” (apud. Eliade, Jurnal, 21 iulie 1971) mai scria în nota sa că i-a citit Adrianei Berger teza de doctorat din 1982 pe tema operei lui Mircea Eliade si că a trebuit să-i răspundă Adrianei Berger la o mulțime de întrebări privitoare la „relația sa cu Mircea Eliade” (1).

Pe la 22 de ani, comunistul Ioan Petru Culianu (n.1950) primise după licența în italiană postul dorit (de redactor la revista „Secolul XX”) pe care un securist îl asigurase că-l va avea, dacă va colabora cu temuta instituție (vezi interviul din 2 decembrie 1990 înregistrat de Gabriena Adameșteanu și publicat în Revista “22” cinci luni mai târziu, republicat în aceiași revistă în 2011, numărul din 22-23 mai, p. 13 ; cuprins apoi să umple 32 de pagini în culegerea de nefericite articolașe din „Lumea liberă românească”, intitulată pompos și nepotrivit : Păcatul împotriva spiritului, Iași, Polirom, 2005, editia a II-a, p.59). Cum bine se știe, în vara anului 1972 poliția politică a statului dictatorial comunist i-a permis licențiatului să treacă dincolo de granițele închise ale Republicii Socialiste România spre a se perfecţiona în italiană la Perugia cu o bursa de două luni.

În decembrie 1990 italienistul Culianu i-a povestit Gabrielei Adameşteanu că la vremea studenţiei sale bucureştene venise la el un securist spre a-l racola. Acel securist, după ce a aflat dorinţa italienistului de a lucra în redacţia revistei „Secolul XX”, l-a asigurat că Securitatea îi poate îndeplini visul. După asasinatul de la Chicago, Paul Drogeanu şi-a amintit că Ioan Petru Culianu primise înainte de a rămâne în Italia postul la revista „Secolul XX” (vezi Paul Drogeanu în Suplimentul „Litere Arte Idei” al Cotidianului din 18 mai 1992, p.7). Decizia de a rămâne în Italia a atras după sine abandonarea visului de a lucra la cea mai prestigioasă revistă culturală scoasă în țară, dar nu şi abandonarea colaborării sale cu  Securitatea, cu atât mai greu de realizat cu cât poliția politică i-a trimis un colaborator al ei în Lagărul de refugiaţi de la Latina din apropierea Romei (cf. Andrei Oişteanu, Asasinarea lui Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, din august, anul X, Nr.116/ 2011, p.7065).

Nota informativă despre Mircea Eliade are data exactă si semnătura turnătorului anonimizate, în conformitate cu Legea 187 si Ordonanța 16 care permite să se „publice doar numele informatorilor care prin acțiunea lor au încălcat  drepturile și libertățile omului” (vezi în Revista „22”, nr 862 din 18 sept. 2006, interviul cu Claudiu Secașiu, președintele C.N.S.A.S.). De ca si cum în mod „legal” oamenii ar fi fost lipsiți de dreptul la o viață privată. Inregistrările din perioada dictaturii comuniste prin pereții „microfonizați” ai camerei fostului deținut politic Constantin Noica (2), sau pe calea turnătoriilor obținute de Securitate de la mulți dintre vizitatorii filozofului marginalizat,  n-ar fi fost, vezi-Doamne, încălcări ale acestui drept fundamental.

Știindu-se permanent hărțuit, intimidat și urmărit de statul polițienesc, filozoful retras la Păltiniș mai visa câteodată că le va  „trânti ușa în nas” comuniștilor care l-au băgat în închisoare în loc să-i publice manuscrisul despre Hegel, încălcându-i apoi dreptul la o viață privată, lipsită de urmăritori și „ciripitori” (3). Constantin Noica visa că va rămâne la familia lui din Anglia, „ca să nu mai aibe nimeni prilej să se ocupe de el” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Bapoca, nr.282/2014, pp.23-25 ;https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ).

In studiul său, Totalitarismul ca mod de acaparare a puterii de stat (postat pe internet la  www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/varlam , pagină greu accesibilă cu uzualele motoare de căutare) istoricul Ion Varlam (fost deținut politic) observase cu justețe că, oricare ar fi ideologia sa, totalitarismul are neapărat un caracter ideologic prin “voinţa de a-şi justifica natura teroristă”. Aceasta ar fi “o primă deosebire faţă de dictatura banală”.  Numai că ideologia pe care o practică totalitarismul de dreapta sau de stânga este “nelegitimă până si în ochii propriei doctrine” (cf. Ion Varlam, ibid.). Pentru că plasează într-un viitor utopic binele ca scop final, actualitatea  fărădelegii faţă de persoanele indezirabile fiind cotidiană.

După schimbarea de regim din decembrie 1989, foștii comuniști  și tinerii pe care  ei îi instruiesc pentru cercetările „Centrului internațional de studii asupra comunismului” din cadrul „Memorialului de la Sighet” au căpătat în deceniile post-comuniste o curioasă abilitate: cu toții par extrem de vigilenți ca studiile lor să nu cumva să fie „impurificate” prin citarea de mărturii din volumele de memorii publicate de  foști deținuți politici după căderea comunismului. Sarcina cercetătorilor de dosare dă impresia a se limita la papagaliceala discursului securiștilor torționari, indosariat si oferit de Securitate spre amănunțită cercetare.

Primind de la Ioana Diaconescu (cercetătoare acreditată de C.N.S.A.S) linkul „Memorialului de la Sighet” pe 17 decembrie 2017  și uitându-mă pe cele 20 de titluri ale „Biblibliotecii Memorialului”  am constatat că nu apar titluri ale cărților unor foști deținuți politic povestind ororile prin care au trecut. In biblioteca atent triată nu figurează decât roadele copierii dosarelor securiste. Nici vorbă să se găsească lucrările de sinteză ale doctorului Florin Mătrescu  (Holocaustul roşu, ed.I-a 1994, ed.II-a 1998) sau ale preotului Fabian Seiche (Martiri și mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România, 2010 ; ed.II-a adăugită, Făgăraș, 2014).

Oare „Memorialul de la Sighet” ocolește intenționat volumele de memorii ale victimelor inchisorilor politice comuniste?  Ne punem această întrebare întrucât „cercetătorii acreditați ai C.N.S.A.S.” mereu  „uită” să prezinte și punctul de vedere al victimelor, difuzând negreșit  „limbajul standardizat” (cf, Carmen Ciornea, lector univ.la Facultatea de Teologie din Constanța) al torționarilor folosiți la anchetare de poliția politică.

Un exemplu de limbaj standardizat găsim la anchetarea prin schingiuire a deținutului Petru Manoliu din lotul Noica-Pillat. Acestuia i-a fost indosariată așa-zisa mărturie de anchetă după care „Noica, sub pretextul lui Hegel, reafirmă vechile convingeri legionare, pe cât de mistice, pe atât de reacționare” (P. Manoliu, arestat politic). Același limbaj securisto-comunist a folosit si sursa „Șerban” (Pavel Apostol) căruia turnătorul Zigu Ornea/ Orenstein (vezi vol. prof. univ. Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018) îi dăduse pe ascuns manuscrisul lui Noica despre Hegel, întâi fragmentar, apoi în totalitate : „Cunoscutul filozof legionar” în lucrarea sa, „una din cele mai periculoase materiale ideologice din țară”, ar face apologia religiei. Lucrarea despre Hegel ar conține „afirmații cu caracter fățiș anti-comunist și mistic”(4). Intr-o scrisoare către savantul Eliade, un poet (poate „cel mai mare poet român din exil”, apud. Eugen Ionescu) observase cu justețe că „obscurantismul pervers” al comuniștilor ar fi ajuns „la cel mai total sistem de minciuni…mint știind că mint din cea mai dezmățată patimă a puterii. O putere sadică, fără urmă de milă” (Horia Stamatu, 3 martie 1974).

Unui deținut politic securistul anchetator i-a spus următoarele : „Vă vom obliga, prin metodele noastre, să declarați numai ce vrem noi. Aceste declarații smulse cu cleștele înroșit în foc le vom păstra ca MĂRTURII, ca acte pentru arhivă, după care se scrie istoria. Vom păstra dosarele până ce voi veți pieri. Vom muri și noi, dar istoria se va scrie pentru generațiile viitoare după aceste documente” (cf. Octavian Voinea, Masacrarea studențimii române, 1995). Universitara Carmen Ciornea, autoare a volumului Chipul Rugului Aprins (Ed. Eikon, 2016) spunea la TV-Trinitas că abia după câteva luni de studiu la C.N.S.A.S. a unor dosare de Securitate a realizat că procesele verbale de anchetă erau stereotipe în scopul de a azvârli în închisoare victima îndelung torturată și că pentru aflarea adevărului trebuie neapărat să ia legătura cu supraviețuitorii. Ea a vorbit cu Emanoil Mihăilescu, Nicolae Rădulescu și cu preotul Nicolae Bordașiu din așa numita organizație „mistico-fascistă” a Rugului Aprins, lot din care au fost omorâți în temnița politică trei oameni complet nevinovați: doi poeți mistici, dr. Vasile Voiculescu și Sandu Tudor și un preot: arhim. Haralamb Vasilache.

Pentru că adevăraţii autori ai crimelor care au dus din 1945 până în 1989 la uciderea a 890 000 (optsutenouăzecidemii) de români  fără a socoti victimele comunismului din Basarabia, Bucovina şi Ținutul Herţii (vezi dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, ed.I-a 1994, ed.II-a 1998), şi la circa două milioane de întemniţaţi politici pe diferite termene între 23 august 1944 si 1964 (vezi Monumentul victimelor comunismului de la Chene Bourg, Geneva, Elveţia) n-au fost nicicând pedepsiţi, ei şi urmaşii lor au rămas să controleze falsificarea istoriei pentru a-şi ascunde vinovăţia. In „Wikipedia”, confiscată de un grup anti-românesc, s-a inventat chiar și un imaginar „Nuerenberg românesc” care (vezi Doamne) ar fi validat verdictele farselor de procese politice din timpul „ocupației sovietice” (cf. Testis Dacicus/ George Manu, România sub ocupație rusească în spatele Cortinei de fier, Ed. Mica Valahie, București, 2011).

Din perspectiva beneficiarilor comunismului și ai post-comunismului, apare semnificativă reacţia unui asiduu vizitator al filozofului Noica la propunerea lui Sorin Ilieşiu de a fi comemorată într-o zi anume memoria victimelor comunismului. Propunerea lui S. Ilieşiu a stârnit opoziţia lui Andrei Pleşu, îngrijorat nevoie mare ca nu cumva să  fie “statutate” nişte “noi chermeze” (vezi scrisoarea lui S. Ilieşiu către Radu Filipescu, 1 febr. 2012).

Teama de istoria „recentă”, povestită așa cum a fost ea, și nu după șabloanele foștilor ideologi ai „regimului criminal comunist” (apud. Traian Băsescu), au avut-o mereu „marxiștii pavlovieni” (apud. Titus Bărbulescu) și clientela acestora. Savantul Micea Eliade notase în jurnalul său ce-i spusese fostul deținut politic C.C. Giurescu pe 6 mai 1972, atunci când s-au revăzut după treizeci de ani: Securitatea a scos biblioteca istoricului martir George Brătianu arestat în 1950 și i-a dat foc, distrugând nu numai cărțile din bibliotecă ci și manuscrisele. La citirea cărticelei despre istoria României publicată în 1984 de G. Castelan,  profesorul universitar Titus Bărbulescu remarcase lipsa citării lucrărilor marelui istoric academicin ucis în temnița comunistă de la Sighetul Marmației, si omiterea din „ignoranță sau dispreț” cărților nonconformiste publicate în Occident de Nicolae Baciu, N. Penescu si alții (vezi Titus Bărbulescu, Ființa neamului românesc, București, Ed. Vestala, 2005, p. 237 ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ ; pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr.12/ 133, dec. 2018, p. 16 si p.18).

In aprilie 1984, când a primit de la Duerr (n.1943) al treilea volum omagial din Aufsaetze zu Mircea Eliade , faimosul istoric al religiilor face mai multe observații: Intâi remarcă că primul („mai modest ca proporții”) a apărut în 1983 la „Qumran”, o editură de care nu auzise. Apoi că cel de-al doilea volum („de aproape șasesute de pagini”) a impresionat pe cei care l-au citit prin alegerea de „articole critice, negative” („Sehnsucht nach dem Ursprung” 1983). In final observă că în România comunistă o informație despre omagierea sa nu va pătrunde nici „prin revistele din țară”, nici prin postul de radio Europa liberă care „se aude din ce în ce mai greu” (M. E, Jurnal).

Înainte de a vedea aceste volume, Mircea Eliade i-a scris asistentului de română de la Groningen pe 24 febr. 1984  că nu-l deranjează dacă ele cuprind (5) și articole critice, gândindu-se probabil la diversitatea firească de opinii si nu la etichetarea sa ca „fascist”, sau la minimalizarea faimei de care s-a bucurat gândirea sa înnoitoare pe tărâm științific, cum se poate constata din textul lui Culianu intitulat „Țestoasa chioară” și din articolul muzeografului Andrei Pleșu (vizitator constant al familiei lui Leonte Răutu, nu numai al marginalizatului Noica), muzeograf beneficiar al unor „burse de lux” (cf. Noica ; problema falsei dizidențe a muzeografului de la Tescani a fost abordată de sculptorul Bata Marinov, fost coleg de facultate cu Pleșu, într-o scrisoare din 8 febr. 2012 către S. Ilieșiu; http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-scrisoarea-lui-bata-marianov-catre-sorin-iliesiu/).

Un fost elev al lui Mircea Eliade își amintea la un interviu cum „cei care l-au audiat erau perfect conștienți că Profesorul Eliade era cel mai bun…Pe Eliade îl critică numai cei mediocrii care nu au nimic de spus în domeniul istoriei religiei. Ei sunt aceea care dezinformează... În cultura contemporană, istoricizanții consideră istoria ca un „dat” ce poate fi controlat ideologic. De aceea chiar „timpul” în acceptiunea religioasă pe care i-a dat-o Mircea Eliade le pare o amenințare la adresa controlului politic al istoriei ” (cf. Charles Long).

În ce privește controlul politic în regimurile totalitare, Raymond Aron si Carl Friederich (pe care Ion Varlam îi citează în studiul său despre definirea totalitarismului), au subliniat erijarea doctrinei politice a partidului unic în religie de stat. După monopolizarea tuturor puterilor (politică, economică, socială si spirituală), caracterul totalitar al regimului ar implica de la sine crearea unei poliţii politice  “responsabile cu exercitarea terorii si conservarea puterii” (Ion Varlam). Criminalitatea motivată ideologic e trăsătura comună a ambelor totalitarisme ( „the Nazi and communist regimes carried out mass murder, genocide and deportations”, http://www.europarl.europa.eu/doceo/document/RC-9-2019-0097_EN.html?fbclid=IwAR1uEuTOuQILrPU0BH9D56MV3hY3lybClJa-Ya59IzhjR73Nd7uxY7xOFPw ). Interesant este că față de rezoluția Parlamentului European din august  2019, Mircea  Eliade sesizase încă din 23 ianuarie 1943 diferența dintre totalitarismul de dreapta și cel de stânga.

Pe când era atașat cultural la Legația României din Lisabona, el consemnase că faţă de ceilalţi asasini politici, comuniştii, “asasinii roşii” operează la scară mare: “de la milioane în sus” (vezi M. Eliade, Jurnalul portughez, 28 ianuarie 1943, București, Ed. Humanitas, 2010, p.141 ;  de notat la a doua ediție scoasă de Humanitas, cea din 2010, ar fi cenzurarea pasajelor în care Eliade arată amploarea crimelor regimului sovietic comunist din Basarabia și Bucovina de nord pe durata unui singur an : în Jurnalul portughez, pe 2 iulie 1941 Mircea Eliade trecuse date privitoare la masacre, deportări, violuri totalizând pe durata unui singur an 400000 (patrusutedemii) de victime printre românii din Basarabia si Bucovina de Nord, provinciile românești cotropite în 1940 de criminalul Stalin în bună înțelegere cu criminalul Hitler, cu care a încheiat așa-numitul ”Pact Ribbentrop-Molotov”).

Surprins de conținutul textului de „desființare” a poetului Horia Stamatu (5), text la care fostul comunist Ioan Petru Culianu n-a vrut cu nici un preț să renunțe, Virgil Ierunca i-a împărtășit fără menajamente impresia sa după care Culianu ar fi fost un „trimis de stăpânire” care a păstrat relații de colaborare cu Securitatea (vezi Virgil Ierunca, scrisoarea către Culianu din 6 octombrie 1978, în rev. „România literară”, 7 febr. 1996).

În anul când Noica a fost eliberat din temnița politică (împreună cu toate cadavrele vii care supraviețuiseră constrângerilor prin tortură, foame și frig ale regimului de exterminare de după gratii), Virgil Ierunca se întreba retoric dacă „spectrul crimei” împotriva istoricului Gheorghe Brătianu și a filozofului Mircea Vulcănescu nu însoțește, oare, pe niciunul dintre „trimișii de stăpânire?” (Virgil Ierunca, Românește, 1964, ed.II-a 1991, p.58 ; vezi și dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, vol.I-III, Ed. Irecson, București, 2008, 1430p.). Subiectul temnițelor politice a fost în comunism o temă absolut interzisă, sub amenințarea cu temnița politică pentru divulgarea secretelor de stat (vezi formularele „Declarației” si al „Angajamentului”, ambele completate și semnate cu un alt scris de mână decât cel al deținutului Boca Zian Arsenie, pe 7 aprilie 1956 la eliberarea din temnița politică unde Părintele Arsenie Boca a fost închis și schingiuit fară judecată, doar prin repetata prelungire cu douî luni a „prevenției”).

După căderea comunismului, cu mare greutate au mai apărut din memoriile unor supraviețuitori ai detențiilor  politice si s-a aflat câte ceva de cele două milioane de români (vezi Românii în știința și cultura occidentală, SUA, 1992, p.207) martirizați în temniţele cu care ocupantul sovietic împânzise ţara, precum și de grozăviile suferite de  bucovinenii şi basarabenii deportaţi cu sutele de mii în Siberia. Ceaușescu le vorbea rușilor de cca 1,5 milioane de victime românești din provinciile întâi eliberate de români, apoi iar ocupate de Stalin. În schimb, în Occident românii exilați au „privilegiat memoriile închisorii politice : Cicerone Ionițoiu, Gh. Mazilu, Aurel State, Vasile Florea, Vasile Gurău, Eugen Popescu (vezi Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, Fundația Luceafărul, vol. II, p. 216). Asistentul de română de la Groningen (dacă n-ar fi avut creierul bine spălat) putea citi asemenea mărturii vânate (și confiscate) în țara comunistă de securiști în periodicele lor percheziții făcute la domiciliul celor care supraviețuiseră închisorilor.

Dresat de tânăr să explice religia ca „joc al minții” și să „încondeieze” exponenții culturii interbelice,  Culianu a boicotat cât a putut colaborarea propusă de Mircea Eliade în 1982 la volumul Dialoguri intrerupte, care ar fi fost să fie despre literatura eliadescă şi nu despre “anii treizeci” (apud. Zigu Ornea) cum o tot cârmea tânărul asistent în foile trimise la Chicago

Pe 19 octombrie 1978 asistentul de la Groningen se văita savantului Eliade că poetul Horia Stamatu „a trimis la toată lumea” o traducere a articolului său „însoțită de un comentariu de 27p.”. Cenzurată de Mircea Handoca (profesorul de liceu căruia oficialitățile comuniste i-au dat să-i înmâneze lui Eliade scrisoarea de mulțumire –neoficială- pentru donația de carte din mai 1984, devenit ingrijitor al tipăririi corespondenței lui Eliade) si de alții vreme de peste patru decenii, lunga scrisoare de 27 de pagini ajunsă la Mircea Eliade, la Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, Leonid M. Arcade, Paul Miron, Alexandru Lungu, probabil și la Vintilă Horia încă n-a fost făcută publică  (7). Să nu „umbrească” statuia de mucava ridicată de foști comuniști lui Culianu după ce Securitatea l-a asasinat ca „destabilizator” (cum l-a numit președintele Iliescu).

In 1990 Ion Petru Culianu încă se mai războia cu marele poet decedat în anul sărbătoririi lui Eminescu la Paris. El scrisese că poetul Horia Stamatu „eliberat din lagărul nazist de la Buchenwald…a murit crezând că crede în Dumnezeu și trimițând în dreapta și-n stânga epistole de 72 de pagini” (cf. I.P. Culianu, Păcatul împotriva spiritului. Scrieri politice, Iași, Polirom, 2005, ediția a doua, p.147).

Un anchetator securist i-a spus teologului Teodor M. Popescu : „Ești legionar pentru că ești teolog. Și fiind teolog, ești anti-comunist. Iar a fi anti-comunist înseamnă a fi legionar”. Supraviețuitor al temniței politice, teologul profesor a fost bătut de securiști la 80 de ani si a murit la scurt timp după aceea. Martirizat prin torturare de către Securitate la 79 de ani a fost și Părintele Arsenie Boca, decedat pe 28 noiembrie 1989 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Mânăstirea Brâncoveanu; URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/21 ).

In opinia indo-europenistului Cicerone Poghirc, Dumnezeu i-ar fi trimis lui Horia Stamatu „cel mai mare dar pe care îl poate avea omul în clipa din urmă : trecerea fără durere, în somn” (vezi vol. : O viață în exil : Horia Stamatu, ediție prezentată și îngrijită de Matei Albastru, București, 1998, p.73). Doar scriitorului L.Arcade, soția poetului i-a povestit cum l-a văzut ultima oară ascultându-l pe Bach, „mâncând pâine și bând un pahar de vin, ceea ce nu făcuse de ani de zile (vinul fiindu-i interzis)…Cum a scris așa a trăit Horia Stamatu si așa a murit” (ibidem, p. 79).

Un securist îi spusese lui Petre Țuțea  că ei sunt pricepuți la ridicări de statui post-mortem. Dar întâi bătrânul filozof Petre Țuțea să le „facă plăcerea să moară”  notează fostul deținut politic Gabriel Gheorghe (vezi Petre Țuțea între legendă și adevăr, București, 2001, p. 99).

În ce-l privește pe „cel mai mare scriitor și învățat român” (apud. Sanda Stolojan, 21 martie 1972) care l-a tot susținut și încurajat mai bine de zece ani pe tânărul asistent de română de la Groningen, credem că generosul și binevoitorul Mircea Eliade nu s-a așteptat din partea lui Culianu la etichetarea drept „fascist”, etichetă pe care la patruzeci de ani Culianu ținea morțiș să o aplice si după moartea poetului Horia Stamatu, exepțional traducător al Sfântului Juan de la Cruz.

Ștampilarea așa-zisului său „maestru” Eliade a fost argumentată în articolul cu țestoasa chioră  printr-un raționament similar cu cel folosit de anchetatori în camerele de tortură ale închisorilor comuniste, apoi îndosariate de Securitate, spre a fi vehiculate după 1990 de toți semi-docții cu felurite patalamale în locul unui minim discernământ (http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx  ).

Am văzut argumentele formulate de un „specialist”, i.e. acel anchetator securist „conversând” cu teologul Teodor M. Popescu schingiuit (ca si Părintele Arsenie Boca) pe la 80 de ani. Lăsând de-o parte anti-comunismul marelui istoric al religiilor, argumentarea „turnătorului” fost comunist Culianu (după care religia ar fi un  produs al minții omenești) apare azi destul de asemănătoare cu cea uzată de anchetatorii deținuților ștampilați ca legionari.

Savantul Mircea Eliade ar fi fost legionar pentru că „în 1927 își mărturisește intenția de a deveni ortodox” (I.P.Culianu). Atunci a primit  (de la Profesorul Nae Ionescu) asigurarea că „un român se naște întotdeauna ortodox. Ortodoxia este o viziune asupra lumii moștenită din naștere. O putem avea ori nu, însă e foarte dificil s-o dobândim ” (M. Eliade, Memorii, vol.I).

După asocierea ortodoxie-legionarism, Ioan Petru Culianu invocă „prietenia lui Eliade cu Ernst Juenger, fondarea revistei Antaios, faptul că a fost tradus în italiană de Julius Evola și apartenența la direcția revistei La Droite”. Concluzia o trage dintr-o vagă inșirare de genul:  (1) Etica ortodoxă ar fi o „fosilă vie care seamănă în aparență cu unele dintre idealurile dreptei occidentale a cărei esență o contrazice totuși prin alte aspecte” (I.P.Culianu, Mircea Eliade și broasca țestoasă cu un singur ochi);  (2) „Cred că Eliade se consideră el însuși ca aparținând dreptei în aceeași măsură în care Nae Ionescu se credea pe sine ortodox” (I.P.Culianu, ibid.)

Articolul Mircea Eliade și broasca țestoasă cu un singur ochi, cu desfășuratele fantezii istorice pedagogic etalate în 1947 de Roller și după trei decenii de Culianu (care se pare că înghițea pe nemestecate orice) i-a servit din păcate în 1987 și americanului Mac Ricketts să se informeze despre România interbelică a cărei istorie îi era complet necunoscută.

Savantul Mircea Eliade, care trăise în Bucureştiul ocupat de nemţi în primul război mondial, trebuie să se fi crucit citind în 1979 opinia asistentului de română care era convins că realizarea unităţii noastre naţionale (vezi Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, București, Ed. Saeculum I.O, 1999, „cea mai clară, mai bine documentată și mai sistematic organizată monografie asupra acestui subiect”, cf. Mircea Eliade), nu s-a făcut cu jertfele armatei române ci  ne-ar fi venit pe tavă, «dictată» dinafară, «după ce se încheiase de fapt pacea de la Buftea» (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu odată cu traducerea volumului: Mircea Eliade, Dictionnaire des Religions (Paris, 1990) ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ ).

Se știe că după ocuparea  României de către armata lui Stalin, istoria ne-a fost contrafăcută la comanda ocupanților sovietici, întâi de cel făcut academician după întemnițarea politică a adevăraților academicieni, apoi de către Zigu Ornea care „îl denunță Securității pe Noica și-l aruncă în pușcărie” (vezi Ioan Țicalo, Dimensiunea creștină a operei lui Noica, în „Bucovina literară”, nr. 5-6 (303-304), mai, iunie 2016, p. 59). Un fost deținut politic (rabinul dr. David Șafran) observase că în România comunistă „evreii dădeau lecții politice poporului român comentând și răstălmăcind epoca 1920-1948”  (vezi „Istorie trucată în loc de filozofie, sau, Prejudecăți în loc de judecăți”, în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002, pp.117-128 ; vezi și   https://www.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade).

Printr-un mecanism greu de explicat, fostul comunist Ioan Petru Culianu escamotează moartea prin torturare după gratii a personajului Petre Biris din romanul eliadesc Noaptea de Sânziene la care face referire în textul său din 1978 cuprins de C-tin Tâcu în caietul (nr.33) de omagiere a celui distins cu „Legiunea de onoare” si premiat de Academia Franceză (L’Erne: Mircea Eliade, Paris, 1978, p. 208; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul totalității la două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu): https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ). Destul de ciudat în acest articol mai este și pasajul referitor la dispersarea lui Eliade între două lumi, ca exilat român „livré au chantage le plus infâme, celui de la mort civile” (p. 208).

Ideea vulnerabilității lui Eliade care n-a renunțat la cetățenia sa română se regăsește oarecum și în dosarul de urmărire securistă a marelui savant. După ce începuse „curtarea” renumitului savant Eliade însoțită de o insistentă invitare în țara comunistă, într-o notă din 1969 se poate citi că Mircea Eliade „evită să vină în țară… în primul rând fiindcă nu are certitudinea securității sale personale, el nefiind cetățean al altei țări” (Mircea Eliade în Arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, p.83).

Fiindcă i-a fost în mod intenționat ascuns articolul cu țestoasa chioară, Mircea Eliade nu și-a putut probabil imagina ținta atacurilor lui Culianu invocând „fosila vie a eticii ortodoxe” și „fatalitatea amprentei trecutului, nu numai amprenta ortodoxiei” (vezi Mircea Eliade und die blinde Schildkroete, pp.216-243 din volumul apărut în 1984 : Die Mitte der Welt). Marele savant nu-și putea închipui nici minimalizarea succesului său în lumea academică occidentală (8) din textul „trimisului de stăpânire” Andrei Pleșu (ani de zile bursier Humboldt în Germania capitalistă), articol difuzat și în Italia prin volumul îngrijit de Marin Mincu după moartea lui Eliade, unde Culianu figurează cu… Mircea Eliade e la longa lotta contro il razzismo.

Ambii tineri (Culianu și Pleșu) îl periaseră pe Mircea Eliade cu vorbe lingușitoare prin scrisori : „Incerc a nu-l trăda niciodată pe adevăratul M.Eliade care rămâne pentru mine exemplul cel mai frumos al acestor vremuri tulburi…vă mai exprim încă o dată recunoștința pentru a 1001-a dovadă de bunătate pe care mi-o dați” îi scria asistentul de la Goningen pe 4 aprilie 1984. Epistolele expediate de muzeograful de la Tescani savantului de renume mondial (menționate în 1983 în Jurnalul de la Păltiniș) n-au fost publicate, probabil din pricina unui ton la fel de lingușitor (vezi „Mircea Eliade Papers” de la Chicago : https://www.lib.uchicago.edu/e/scrc/findingaids/view.php?eadid=ICU.SPCL.ELIADEM ).

În aprilie 1984 ieșise deja volumul Aufsaetze zu Mircea Eliade. Die Mitte der Welt (Frankfurt am Main, Syndicat, 1984) cuprinzând contribuțiile celor doi foști traducători de Rudolf Steiner la Sinaia, în vila homosexualului George Bălan (vezi amintirile lui A. Pleșu despre I.P. Culianu publicate în volum de un informator de Securitate: Sorin Antohi). Antologia îngrijită de H. P. Duerr (ieșită la „Syndicat”) este semnalată pe ocolite de asistentul profesorului Noomen care credea că păcălește pe cineva când desemna atacurile sale ca „apărări”:

 

„De la Paris îmi sosesc zvonuri, legate de Die Mitte der Welt, că iarăși am făcut o stângăcie și nepotrivită încercare să vă …apăr” (I.P. Culianu către academicianul Mircea Eliade, 4 aprilie 1984).

 

Dresat cu aceleași minciuni istorice care-l făcuseră pe comunistul George Ivașcu să mintă fără jenă că l-ar fi văzut pe Eliade cu pistolul la brâu îmbrăcat în cămasă verde (Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, p. 204), jurnalistul Ioan Petru Culianu a inventat și el că la Buchenwald poetul mistic Horia Stamatu (1912-1989) ar fi „asistat la dispariția progresivă a colegilor de detenție evrei, țigani și homosexuali, pe care din principiu îi ura și disprețuia” (art. „O șansă unică”, în Lumea liberă românească, New York, nr. 106, 6 oct. 1990).

Dacă ar fi citit „recenzia” securistă a manuscrisului confiscat scriitorului Nicolae Steinhardt, lui Culianu poate i s-ar mai fi clătinat ideile fixe, prejudecățile bine inoculate. Iată ce scriau în 1984 securiștii după citirea  „Jurnalului fericirii” : „In mod cu totul surprinzător, mai ales ținând seama de originea evreiască a autorului, cei mai umani și cumsecade oameni întâlniți în închisori sunt legionarii, colegi de celulă care l-au ajutat în grele ocazii (vezi revista „Rost” din 2003).

În România cripto-comunistă de după 1990 atât numele lui Culianu cât si al lui Pleșu apăreau mediatizate cu insistență de Revista „22” a Grupului de Dialog Social format în jurul fostului stalinist Silviu Brucan care în tinerețe ceruse prin „Scânteia” moartea istoricului George Brătianu (Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ ). Dar diferența dintre cei doi devenise între timp uriașă. Fiindcă Ioan Petru Culianu abia ajunsese pe punctul de a-și indeplini visul de o viață de a preda la universitatea unde Eliade predase istoria religiilor trei decenii, în timp ce muzeograful de la Tescani deja primise de la președintele Ion Iliescu portofoliul ministerial care-i fusese pregătit încă din 1987, cum apare pe o caseta de la „Radio Europa liberă” (cf. Ion Varlam, Pseudo-România, București, 2004, p.85). O altă deosebire, de loc neglijabilă, a constat în tonul lingușitor de pe stenogramele înregistrînd vorbele ministrului Pleșu către președintele Ion Iliescu și tonul extrem de ireverențios față de președintele Ion Iliescu adoptat în Lumea liberă românească de jurnalistul politic I.P.  Culianu (1950-mai1991), președinte care ar fi  spus (apud. Tereza Culianu) după asasinatul de la Chicago că victima a fost „un destabilizator” (9).

Pe 4 iunie 1987 Mac Ricketts îi ceruse profesorului de română I.P. Culianu (aflat în an sabatic, adică în anul in care își lua salariul fără a fi  necesară prezența sa la Catedra de Limbi romanice a lui Noomen) o copie xerox a articolului Mircea Eliade und die blinde Schildkroete (traducere din engleză în germană de Udo Rennert, în vol. Die Mitte der Welt). Cu ajutorul textului scris de Culianu (pe care probabil că nu-l imaginase „dresat” de spiritul vremii trăite în comunism), Ricketts (căruia marele savant îi povestise intreaga sa viață) intenționa în 1987 să pregătească un referat pe tema Eliade și Legiunea pentru întâlnirea anuală a American Academy of Religion din luna decembrie (cf. S. Antohi).

Incercând derularea inversă a evenimentelor ce au precedat cu vreo doi ani moartea savantului Mircea Eliade, memorabilă ne-a părut deplasarea lui la Groningen în toamna anului 1984 (când lui Culianu îi apăruseră cele două volume la Paris).

Ca să poată citi perfidul atac cuprins în articolul Broasca țestoasă cu un singur ochi (din volumul Die Mitte der Welt, articol inexistent în arhiva de la Chicago inventariată de Ricketts după decesul lui Mircea Eliade in 1986) academicianul Eliade s-a hotărât să-l viziteze acasă pe asistentul de română de la Groningen, deși deplasările îi erau dificile din cauza vârstei si mai ales a reumatismului său de stadiu foarte înaintat.

Relatarea vizitei la Groningen – cu un ton de-a dreptul insolent – o aflăm în scrisoarea lui Culianu expediată la Chicago pe 18 septembrie 1984 din care reiese că scopul vizitei bătrânului savant Eliade nu a putut fi atins:

 

„…unele lucruri n-au fost perfecte. De exemplu, când Doamna dorea țigări, ar fi trebuit să alerg și să le procur ; iar când Dl. Profesor a dorit volumul Die Mitte der Welt, la Amsterdam, aș fi avut (cred) timp să mă duc să-l caut” (I.P. Culianu, 18  sept. 1984).

 

Din puținele cărți ale sale tipărite pe hârtie proastă în România comunistă, savantul Eliade sesizase de multă vreme strategia de insinuare a unor „grile de citire” în prefețe ori postfețe de cărți pe care figura drept autor. Spălarea creierelor din vremea comunismului apare perfect diagnosticată într-una din poeziile exilatului Horia Stamatu („cel mai mare poet al exilului românesc”): „O țară cu suflete spălate/  și puse în ordine pe gard/ e paradisul neîncetat făgăduit/  dar niciodată ajuns și pătat mereu cu sânge” (H. Stamatu, Jurnal 77, în „Revista Scriitorilor Români”, Muenchen, nr.15/1978, p.29). Fragmentul citat nu se referă neapărat la „sufletele spălate” ale manipulatorilor (manipulați), adică la „trimișii stăpânirii” și la beneficiarii comunismului și post-comunismului (apud. Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004, pp. 59-89 ; vezi și fotografiile de după 1990 ale oficialului A.Pleșu difuzate pe 11 martie 2014 la o emisiune de televiziune : https://www.youtube.com/watch?v=amGi8YBZ5nE).

Adăugând o postfață la modesta lucrare despre Eliade publicată de I. P. Culianu la 28 de ani la o editură oarecare din Italia (lucrare nereușită pe care asistentul de română o voise prefațată de Eliade, chiar prin subterfugiul publicării unui fragment de scrisoare), Sorin Antohi (unul dintre editorii foilor răzlețe rămase după asasinarea lui I.P. Culianu) a colportat în 1998 falsuri istorice puse în circulație de revista israeliană „Toladot” (nr.1/1972) spre blocarea Premiului Nobel la care Mircea Eliade a fost nominalizat. Dezinteresat de sutele de mii de români care după 23 august 1944 au fost asasinați după gratiile temnițelor politice, altfel spus, având un suflet la fel de bine „spălat” ca cel al fostului comunist Culianu, turnătorul Sorin Antohi (vezi „Am turnat la Securitate”, în „Cotidianul” din 5 sept. 2006) folosește postfața întru difuzarea unei imagini false și răuvoitoare despre Mircea Eliade care a fost considerat pe bună dreptate „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”.

Turnătorul Antohi scrie că după moartea lui Mircea Eliade „chiar persoane străine de opera literară și academică a lui Eliade încep să-l cunoască ca anti-semit, pronazist, membru zelos al Gărzii de Fier, admirator al lui Codreanu și, deci, figură sinistră a reacțiunii”.  Mai încolo plasează oarece concluzii. După ce-l citează pe asistentul de română de la Groningen care notase prin foile sale răzlețe că Eliade ar fi fost „mai aproape de Garda de Fier decât i-ar fi plăcut lui să creadă”, Sorin Antohi adăugă din burtă cu un ton sentențiuos: „Culianu nu mai neagă evidențele” (apud. S. Antohi, postfață la vol. : I.P. Culianu, Mircea Eliade, București, 1998, p. 305). Care evidențe?

In aceiași postfață, Sorin Antohi, care abia în 2007 a recunoscut că nu are titlul de doctor asa cum a pretins, nu ratează ocazia de a face oarecare reclamă himericei Școli de la Păltinis negată de Noica (10)  scriind că relația dintre Culianu și Eliade ar fi fost asemănătoare cu relația dintre auto-desemnații discipoli ai lui Noica și „maestrul” de la Păltiniș căruia comunistul G. Liiceanu (făcându-se a nu fi aflat de mulțimea de martiri ai închisorilor politice comuniste) îi spunea că n-o să creadă „niciodată într-o idee care e promovată prin violență” (Obs. Cult., nr. 302-303/ 2006 ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Eliade, ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/ ).

Georg Scherg  (1917-2002, Germania),  – traducător al volumului noician Modelul cultural european , publicat de fosta Editură Politică abia în 1993, în germană apărut după moartea lui Noica în 1988 sub titlul De dignitate Europae; vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica, pe hârtie în rev. „Plumb”, Bacău, Anul V, nr.34,ianuarie 2010, p.4;   https://blogideologic.wordpress.com/2013/06/01/isabela-vasiliu-scraba-sfarsitul-lui-constantin-noica/ ) -, povestea că el, în calitate de vizitator și traducător al lui Noica, este chemat la Securitate să dea informații despre filozoful de la Păltiniș și că probabil mai toți vizitatorii lui Noica sunt chemați la Securitate să-și  relateze vizitele. Asemenea relatări au fost cuprinse probabil în cele două dosare care nu au fost micro-filmate, fiind distruse după 1990 când la conducerea S.R.I. a fost un absolvent al Facultății de Filozofie, aflat în bune relații cu cei doi vizitatori mai mediatizați în comunism și post-comunism. (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica ; http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/ ).

Presupusa asemănare a relațiilor dintre Noica și comuniștii mediatizați care-l vizitau la Păltiniș cu relația dintre asistentul de română de la Groningen si savantul Mircea Eliade, devine oarecum plauzibilă doar dacă ne gândim la asemănarea dintre episodul „țestoasei chioare” și atacarea lui Noica prin cărți tipărite de Editura Humanitas.

Falsul doctor S. Antohi notează că articolul cu țestoasa ar data din 1981, ceea ce este infirmat de consemnarea din 19 ianuarie 1983 în care Culianu scrie că Hans Peter Duerr i-a dat „chef și prilej” să polemizeze cu „autorii de zvonuri ciudate privind existența lui Eliade” (I.P. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, București, 1998, p. 157).

Marginalizatul Noica îi trimite lui Duerr la începutul  anului 1984 ce scrisese despre Mircea Eliade pentru volumul de omagiere (cf. Noica în arhiva Securității, vol. II, Ed. Muzeul Literaturii, 2010, p.118). La 15 febr. 1984 filozoful de la Păltiniș este pe ascuns înregistrat de Securitate spunând că a avut probleme la Timișoara cu „autoritățile de acolo” (p.119). Putem presupune că tot prin 1983 trebuie să-i fi trimis marxistului H. P. Duerr  și muzeograful Andrei Pleșu eseul său minimalizator construit în jurul unei așa-zise „componente sud-est europeană” , eseu mediatizat între coperțile a trei  volume (unul din 1984, altul din 1987 si ultimul din 1994 scos de fosta Editură Politică:  în  1984 în vol. : Die Mitte der Welt apărut la editura „Syndicat”  și trei ani mai târziu în volumul îngrijit de „trimisul de stăpânire” Marin Mincu (M. Eliade e l’Italia , 1987). Articolul muzeografului de la Tescani „exportat” în Germania și Italia a  mai fost inclus alături de alte articole scrise înainte de 1990 în culegerea Limba păsărilor (11), scoasă de prietenul său la Editura Humanitas, editură care va umple piața cu atacurile Alexandrei Laignel-Lavastine împotriva lui Noica și Eliade, o autoare cu nume diferite, perfect nepăsătoare (ca toți comuniștii și cripto-comuniștii) față de milioanele de victime ale regimurilor comuniste deținând de departe întâiul loc in ce priveste criminalitatea regimurilor totalitare.

Fostul comunist Ioan Petru Culianu s-a prefăcut și el că n-are habar de lagărele și închisorile politice prin care ocupantul sovietic a impus și menținut la putere comunismul din România. Tematica terorii dictaturii comuniste și a crimei politice a fost discret tratată de Eliade în capodopera sa literară Pe strada Mântuleasa (https://www.scribd.com/doc/221193220/IsabelaVasiliuScrabaEliadeStrMantuleasa ). Aici Mircea Eliade povestește de „Ana Vogel” ca desemnare vag mascată a puterii represive reprezentată în România comunistă de „patrioții” , Alexandru Nicolski, colonelul sovietic Ana Pauker, ministrul Teohari Georgescu sau Alexandru Drăghici fugit la Budapesta odată cu asasinasea Ceaușeștilor.

In Italia comunistă (vezi Camilian Demetrescu, Exil, vol.I, București, Ed. Albatros, 1997, vol.II, București, Editura MNLR, 2009) unde a studiat Culianu, savantul de la Chicago a tot încercat să-i trimită studentului romanul său  Noaptea de Sânziene ( Paris, 1971), care nu ajungea la destinație așa cum ajungeau ajutoarele bănești (vezi scrisorile profesorului Eliade în vol. Dialoguri întrerupte, Iași, 2004). Culianu (care n-a sesizat trăsăturile personajului Bursuc din romanul terminat în 1954) consemna că Eliade (doar) prin anii 70 „n-ar fi încetat să scrie nuvele în care figurează un personaj de-ajuns de curios : ofițerul de Securitate. Curios, pentru că Eliade nu-i neagă anumite  însușiri (raționalitatea, tenacitatea și patriotismul) ci îi reproșează doar limitele” (I.P. Culianu,  „Eliade koan”, în „Lumea liberă românească”, New York, 8 sept. 1990). Lăsând de-o parte gogomănia cu reproșarea limitelor, Ioan Petru Culianu pare să nu fi citit  romanul La Forêt interdite (Paris, 1955 ; vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca ; a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene : Călugărul Anisie /Arsenie Boca și filozoful Petre Biriș /Mircea Vulcănescu ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ) în care chiar depășirea „limitei” dintre tărâmul acesta și celălalt tărâm are loc ca urmare a torturilor din temnița comunistă. Aceiași „trecere” se lasă intrevăzută și prin „fărâmițarea” deținutului politic Fărâmă anchetat de Ana Vogel.

Să ne întoarcem însă la anul când doctorandul Culianu (care avea să-și treacă doctoratul de stat după moartea lui Eliade) a fost publicat la Paris cu ajutorul lui Mircea Eliade. În 1984, deplasării inutile până la Groningen i-a urmat ruinarea colaborării la cartea proiectată să apară la Hachette într-o colecție îngrijită de dizidentul Paul Goma, fost deținut politic.

Colaborarea îi fusese propusă lui Culianu de Mircea Eliade ca să realizeze împreună un volum eventual  intitulat Dialogues interrompus . Titlu nefolosit din cauza nefinisării cărții pe tema literaturii eliadești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc ;în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.-martie, 2010, p.1 și p.5 ; https://www.scribd.com/doc/164683887/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCulianuRatat ) a fost „recuperat” de ieșeni și utilizat pentru publicarea scrisorilor primite de la Eliade de asistentul de română de la Groningen.

Deși tânărul „olandez” (Culianu luase cetățenia olandeză) avusese prilejul să constate cât de eficient fusese ajutorul pe care i l-a dat profesorul Eliade nu doar la trecerea examenului la Sorbona cu o lucrare șchiopătând la capitolul bibliografic, dar și la publicarea ei în Franța unde scrierile lui Mircea Eliade erau „adevărate evenimente în gândirea Occidentului” (Jean Marie Le Clézio), cartea proiectată a fi despre literatura lui Eliade l-ar fi obligat pe asistentul de română de la Groningen să citească atent niște scrieri literare pe care le citise cam pe sărite. Adevărată osteneală de prisos pentru fostul „marxist pavlovian”(Titus Bărbulescu) care căzuse în „mrejele Securității” (Șerban Papacostea) făcându-se  că nu vede în literatura eliadescă aspectele definitorii ale „statului concentrațional” (M. Eliade) în care se transformase România odată cu ocupația stalinistă de după 23 august 1944. Osteneala cu un al treilea volum încă nescris era de neînchipuit, preocupat cum era el să-și traducă si să-și publice si în Italia cele două cărți apărute în Franța datorită ajutorului dat de savan.

Referitor la nivelul destul de incipient al tezei de istoria religiilor scrisă de asistentul de română, Mircea Eliade îi atrăsese lui Culianu atenția că profesorul Betz de la Chicago a considerat „insuficient documentat” volumul Psychanodia, traducerea în engleză a cărții Experiences de l’extase (apărută cu sprijinul lui Eliade la Payot în 1984). Chiar și după trei ani de la susținerea tezei de 3eme, la sfârşitul Psyhanodiei (Leiden, 1983), asistentul lui Noomen nu a putut trece decât cinci repere în dreptul numelui său: micul grupaj de articole şi studii intitulat Iter in silvis publicat la o editură oarecare din Messina (1981) și trei articole. Într-o notă a volumului de corespondență pus de Polirom în colecțIa „Biblioteca I.P. Culianu” (p. 13), Tereza Petrescu Culianu dezinformează cititorii scriind că Psyhanodia ar fi o carte diferită de cartea de la Payot din 1984. Remaniat la repezeală, volumul Experiences de l’extase a mai primit titlul Out of this World  (1991) si a fost tradus in italiană : I viaggi dell-anima (1991). Probabil fără a citi Experiences de l’extase, G. Cassadio a scris că I viaggi dell-anima,  ultima carte a lui Culianu, i-a părut  “una delusione, di molto inferiore alla produzione scientifica antecedente” (cf. G. Cassadio citat de Ezio Albrile in studiul Diafane sovversione din Rivista di Studi Indo-Mediteranei, Anno I/2011, e-journal ). În  lista de lucrări alcătuită în noiembrie 1990 (si completată de Tereza Culianu Petrescu) cele patru titluri ale aceleiași teze de gradul trei apar ca lucrări diferite, cum lucrări de sine stătătoare sunt trecute și fragmente din teza de 3eme cycle în traducere italiană sub titlul “Iatroi kai manteis” (din rev. Studi Storico-Religiosi, Roma, IV/1980 pp. 287-303) precum şi fragmente din aceiași lucrare cu titlul „L’ascension de l’ame dans les mysteres et hors des mysteres” publicate în volumul colectiv La soteriologia dei culti orientali nell’ Impero Romano (Leiden, 1982, pp.276-307), cuprinzând lucrările Congresului de istoria religiilor de la Roma din 24-28 sept. 1979. Mircea Eliade îi scria lui Culianu pe 14 nov. 1980: “Mă tot întreb de ce Vermaseren ţine morţiş să traduci cartea [Experiences de l’extase] în englezeşte [Psyhanodia]. Cei care o înţeleg, o pot citi şi în franţuzeşte” (Dialoguri întrerupte, corespondență, Polirom, 2004, p.223). În Wikipedia confiscată de o mafie cu interese ascunse, la fișa lui I. P. Culianu este trecută minciuna: „he long served as professor of the hystory of religions at the University of Chicago”. In realitate abia primise green card-ul, urmând a fi angajat după obținerea (în vara lui 1991, scrie Tereza Culianu-Petrescu) cetățeniei americane. Culianu a fost asasinat inainte de a fi fost angajat ca profesor asociat de istoria religiilor la Chicago. In SUA el a predat italiana în 1987-1988 la Cambridge MA (cf scrisorii lui Culianu către Lorenzo Renzi de la Padova din 11 aprilie 1988). In  România cripto-comunistă de după 1990, în timp ce piaţa de carte este saturată cu reeditările celor două-trei cărți reprezentând lucrările de istoria religiilor pentru examenele date de Culianu la Milano si în Franța, la care turnătorul Sorin Antohi a mai adăugat în diferite coperți articolele lui Culianu din revistele românești și manuscrise informe cărora le-a pus titluri sforăitoare, o ediţie completă a operei lui Eliade încă nu există (12).

Cu generozitatea sa caracteristică, savantul Mircea Eliade (1907-1986) l-a anunțat pe  Culianu în 14 febr. 1985 că i-a dat lui David Brent exemplarul cu dedicatie al tezei Experience de l’extase  pe care o „moșise” la Sorbona în 17 iunie 1980.  Nefiind acceptată de University of Chicago Press, cartea de la Payot a apărut în 1991 sub alt titlu  (Out of this World)  cu niște completări din lecturi nedigerate (vezi interviul lui Culianu din febr.1990 din Italia) la „Shambala” din Boston, editură profilată pe ocultisme (13).

Cealaltă carte din 1984 (Eros si magie), la insistențele lui Eliade, a fost publicată după moartea marelui savant care i-o dăduse editorului David Brent de la University of Chicago Press. Apariția în 1987 a traducerii engleze a prijejuit recenzia „devastatoare” (D. J.) din 1990 semnată de istoricului Charles Webster (14). Anul 1987 a fost  tocmai anul în care Culianu a trecut în Franța (la zece ani de la înscriere) examenul pentru doctoratul de stat în istoria religiilor.

Deși ajutat cu mărinimie să-și publice lucrările de examen la mari edituri, Culianu a ţinut morţiş să-i facă așa-zisului său maestru dezagreabilă ideea volumului cu interviuri pe tema literaturii eliadești, volumul pe care savantul l-a intitulat Dialogues interrompus și pentru care Mircea Eliade ar fi trebuit să încheie contractul cu editorul (/l-a încheiat ?) până la 28 iunie 1984 (vezi scrisoarea din 8 mai 1984). Discuția urma să fie axată pe beletristica lui Eliade, însă din schița de introducere compusă de Culianu în 1983 a reieșit clar întenția de a aplica viziunea turnătorului Zigu Ornea (vezi volumul prof. univ. Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018) despre anii treizeci la viața scriitorului Eliade.

În epistola trimisă de la Groningen pe 18 septembrie 1984 ca să-i mulțumească pentru „prefața atât de frumoasă la Experience de l’extase ” încă broda pe seama viitoarei cărți de interviuri despre „Mircea Eliade (scriitorul)” știind bine că marelui savant perspectiva securistă despre interbelic „nu îi este tocmai agreabilă” (Culianu, 18/ 09/1984). Ca să nu-si strice relația șubrezită de articolul cu țestoasa chioară (ascuns de Eliade), in cele trei zile cât a fost vizitat de savant la Groningen s-a abținut de la orice interviu. In jurnalul său Mircea Eliade consemnează că la Groningen n-a înregistrat pe magnetofon nici o conversație pentru „volumul interviu…de la Albin Michel”. Culianu îi mai scria si de „situarea în context istoric a romanelor realiste”. Desigur așa cum le situaseră „crohmălnicenii” (Vasile Băncilă) din învățământut românesc de după 1948. Cu subterfugiul separării „literaturii fantastice” de literatura „realistă” a lui Mircea Eliade, Culianu, ca orice „marxist pavlovian”, închide ochii să nu vadă în beletristica lui Eliade realitatea temnițelor politice ale „statului concentrațional” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie  în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ ). Ca să-l publice pe Mircea Eliade, cezura comunistă se descotorosise de opinia lui Eliade după care ideologia marxistă, dacă n-ar fi fost susținută de poliția politică, n-ar fi avut o viață atât de lungă.

Cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, între 1982 şi 1985, Culianu l-a decepționat desigur pe marele savant cu nepotrivite abordări „securisto-comuniste” ale unor scrieri literare de sorginte filozofică axate în principal pe comunicarea dintre lumea de aici și lumea de dincolo, constrângere politică-libertate spirituală, trup-spirit, profan-sacru (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Dialoguri cu Eliade întrerupte printr-o colaborare ratată de Culianu, pe hârtie în rev. „Poesis”, Satu Mare, ianuarie-martie 2010, pp.74-78 ; https://www.scribd.com/document/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica ). In marginea părerii lui A. Gide după care „omenirea nu va fi salvată, dacă poate fi salvată, decât de NESUPUSI. Fără ei, s-a zis cu civilizația noastră, cu cultura noastră”, marele savant nota pe 24 noiembrie 1984 următoarele : „Cât era de fericit Gide, crezând încă, acum vreo treizeci de ani că LES INSOUMIS ar putea rezista poliției statelor concentraționale...Si cu toate acestea, avea dreptate, nu există altă soluție” (p.499).

Filozoful religiilor încadra într-un „univers paralel” misiunea poetului adevărat de a-și difuza cu orice risc poezia, chiar coborând „printre lupi și mistreți”. Căci Mircea Eliade știa – de când făcea publicistică anti-comunistă în revistele românilor exilați – că în „statul concentrațional” în care fusese transformată România ciuntită de Basarabia, de Bucovina de Nord și de Ținutul Herții cultura (i.e. cultura oficială) este falsificată în întregime, nu numai „istoria, filologia, istoria literară” pe care i le-a enumerat într-o scrisoare tânărului cripto-comunist, extrem de probabil și informator al Securității.  Chiar despre Eliade pe care l-a curtat ani în șir.

Impușcarea profesorului Culianu la Chicago – în ceafă, în WC-ul universității pe 21 mai 1991 de către trimișii Securității din țară, după cum concluzionase poliția americană (15) –, a fost interpretată de nepotul lui Leonte Răutu (/ Oigenstein) ca o „execuţie cvasi-rituală” a  unui trădător cu mesajul : “cine face ca el, ca el va păţi” (cf. Andrei Oişteanu/ Oigenstein, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, august 2011, p.7065).

 

NOTE SI CONSIDERAȚII MARGINALE

 

1. vezi vol. : Mircea Eliade în arhiva Securităţii, București, Ed. Mica Valahie, 2008, p. 233 ; a se vedea si un text postat pe 10 mai 2010 cu un titlu sugestiv : „Căpușarea ca tehnică a Securității”, https://www.scribd.com/doc/214011582/Capusarea-mintilor; trimis oficial în Franța în 1968, fizicianul Basarab Niclescu, n.1942, marturisea că după două săptămâni l-a vizitat la Paris pe filozoful Stephan Lupasco ; în 1986 fiziceanul se trecea co-autor împreună cu filozoful St. Lupască de 86 de ani pe volumul „L-homme et ses trois éthiques”, apărut la o editură de marcă; acest volum de interviuri a reprezentat prima publicare a lui Basarab Nicolescu la o editură de prestigiu, volumul scris de el, „Nous, la particule et le monde”, apărând la Edition le Mail în 1985, cu o a doua ediție după trecerea a 17 ani, interval exagerat de mare pentru reeditarea unei cărți despre care autorul pretinde că ar fi fost premiată de Academia Franceză cu o „Medalie de Argint” ; să fi fost Academia Franceză în 1986 impresionată de recenziile publicate în toamna aceluiași an de poetul Horia Stamatu și de Vintilă Horia în Canada, în „Cuvântul Românesc”, revistă a românilor exilați, cum citim din vol. : „Românii în știința și cultura occidentală”, Davis, 1992, p.267 ?) .
2. Nicolae Balotă scria că „Noica este primul om cu gândire filozofică vie, stringentă, aproape continuă”. Textul articolului meu despre așa-zisa „Vilă Noica” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj în Păltinișul lui Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ ) a fost publicat pe hârtie în rev. „Oglinda literara” (Focșani, Nr. 106/ 2010, p. 6153), apoi postat pe scribd în 13 dec. 2013 si de acolo imediat cenzurat, alături de alte nouăsprezece texte ale mele (http://asymetria-anticariat.blogspot.ro/2014/01/isabela-vasiliu-scraba-douazeci-de.html ).
3. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.282/2014, pp.23-25 ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ .
4. Turnătorul Zigu Ornea/ Orenstein (vezi vol. prof. univ. Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018) a informat Securitatea că a primit spre publicare un manuscris noician. Solicitat de poliția politică, informatorul Zigu Orenstein a dat pe ascuns manuscrisul volumului Fenomenologia spiritului de G.W.F. Hegel istorisitã de Constantin Noica, manuscris pentru care Noica a fost arestat la 11 dec. 1958. În urma bătăilor bestiale la care a fost supus filozoful, Securitatea a confecționat „lotul Noica-Pillat” din 25 de persoane (două omorâte după gratii), arestând pe cei cărora Noica le citise manuscrisul: Al. Paleologu, N. Steinhardt, Sergiu Al-George, Vladimir Străinu, Arșavir Acterian, etc. Despre ceea ce Securitatea a botezat „lotul Noica-Pillat”, fosta deținută politic Simina Mezincescu spunea că „între cele două grupuri nu era legătură, dar au fost conectate fiindcă în jurul lui Dinu Pillat erau și câțiva foști legionari și au vrut să dea aparența unui complot legionar. Era [pe de-o parte] grupul moșierilor cu domiciliul obligatoriu la Câmpulung și [mai era] grupul lui Pillat care erau exilați din Moldova, la Piatra Neamț. Eu [Simina Caracaș-Mezincescu] încercasem printr-o relație să fac să ajungă în Franța manuscrisul Povestiri despre Hegel al lui Dinu Noica. M-am trezit într-un lot imens din care nu cunoșteam multă lume… [25 de persoane: Nicolae Răileanu, Beatrice Strelisker, Remus Niculescu, Dinu Ranetti, Vlad Aurelian, Theodor Enescu, Florian Gheorghe, Emanoil Vidrașcu, Nicolae Radian, Sandu Lăzărescu, Ion Mitucă, Iacob Noica, Constantin Noica, Anca Ionescu, Mihai Rădulescu, decedat în anchetă, N. Steinhardt, Barbu Slătineanu, prof. univ. decedat în ancheta dinainte de procesul ce a durat 3 zile, din 20 febr. 1960, Simina Mezincescu, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marietta Sadova, Sergiu Al-George, Arșavir Acterian, Vladimir Streinu și Păstorel Teodoreanu]. Ca să mă oblige să semnez ceva grav, anchetatorul [Marin Anghel „care pe hârtiile de anchetă semna altfel”, apud. Simina Mezincescu ) m-a dat cu capul de pereți până a căzut tencuiala de s-a văzut cărămida”( http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/romani-care-mai-au-de-spus-ceva/simina-mezincescu-supravietuitoare-a-ultimului-mare-proces-comunist-noica-pillat-570642.html , în „Jurnalul național” din 2011, accesat pe 19 mai 2017). „Marin Anghel”, care semna altfel pe declarațiile de anchetă,  ar putea fi securistul Alexandru Nicolschi/Nicolau care a folosit aceeași tortură cu o altă deținută politic. Adriana Georgescu-Cosmovici povestește cum a fost dată cu capul de perete până a fost umplută de sânge de anchetatorul Alexandru Nicolschi (vezi In the Beginning Was the End, 1951, Translated from Romanian by Dr. Dan Golopenția; în românește  a apărut după jumătate de secol : A. Georgescu, La început a fost sfârșitul, cu o prefață  de Monica Lovinescu, București, 2003). In încercarea de a ascunde (/falsifica) adevărata istorie „recentă”, numele agentului sovietic Boris Grumberg, alias Nicolschi/Nicolau,  aflat doisprezece ani în structurile de vârf ale Securității înființate de Ana Pauker în 1948, nu a fost inclus în Dicționarul de istorie a României, coordonat de Stan Stoica (Ed. Meronia, București, 2007). Manuscrisul cărții despre Hegel, predat de filozoful Noica în 1957 unicei edituri de atunci (E.S.P.L.A.), a fost semnalat de turnătorul Zigu Ornea altei „surse” a Securității, numită „Serban”, care l-a ștampilat drept «unul din cele mai periculoase materiale ideologice din țarã» (la Procesul din 20 februarie 1960, unul dintre capetele de acuzare a fost „răspândirea de manuscrise cu caracter dușmănos”, apud. Simina Mezincescu : a se vedea și C. Noica în vizorul Securității, documente din Arhiva C.N.S.A.S. publicate de rev. „Obsevatorul Cultural” nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica și criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007). La câteva luni de la arestarea lui Constantin Noica  sursa «Serban» (Pavel Apostol), întocmeşte o notă în care scrie cum a aflat de la Zigu Ornea (Orenstein) de existenţa manuscrisului dat de Noica spre publicare, carte de “conţinut duşmănos” în care filozoful ar “ataca regimul de democraţie populară” (vol. 2 al Dosarului nr. 207 de la C.N.S.A.S., publicată de «Observatorul Cultural» nr. 20 /277).  După ce l-a „încondeiat” pe Lucian Blaga, fără a reuşi să-l bage în puşcărie pe profesorul clujan căruia îi fusese plasat ca asistent, Pavel Apostol (/Paul Erdoes, cf. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine) l-a încondeiat și pe Noica. Din nota sursei “Şerban”(Pavel Apostol) către Securitatea din Piteşti aflăm că Orenstein, cel care i-a dat la început doar o parte din manuscrisul noician, era «pe atunci redactor la E.S.P.L.A.» (apud. “Serban”), primind sarcina securistă ca „până la data de 31 ianuarie 1958 să facă rost de întregul volum”. Când deținutul politic Constantin Noica era bătut cu sălbăticie, comunistul Pavel Apostol informa la patruzeci de ani Securitatea scriind că «existența lucrãrii i-a fost semnalată în 1957 de Orenstein care, la cererea sursei [Serban], «i-a predat o copie a lucrãrii». Din  „Nota luată [în 14 mai 1959] la domiciliul agentului” Șerban (Pavel Apostol) mai aflăm că turnătorul Z. Orenstein/Ornea a fost răsplătit cu funcția de «îndrumător» la Centrala librăriilor (vezi C. Noica în vizorul Securității, documente din Arhiva C.N.S.A.S. publicate de rev. „Obsevatorul Cultural” nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005). La arestarea lui Noica din decembrie 1958 (pe motiv că ar fi “atacat regimul de democraţie populară” în manuscrisul despre Hegel) a fost atunci implicat si șeful cenzurii  (Ion Ianoși) care a primit în 1980 următoarea dedicație pe volumul Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel : “Profesorului Ion Ianoşi [/Seinberger până în anul întemniţării lui Noica], această carte despre om, care i-a vorbit mai de mult si care bate din nou la porţile d’sale, ca la una din instanţele ultime ale culturii noastre de astăzi” (Estetică şi Moralitate. Omagiu profesorului I. Ianoşi la 70 de ani, Ed. Crater, Bucureşti, 1998, p.594). Cum vedem, Noica scrie că “revine” cu aceeaşi carte “care i-a vorbit” lui Ion Ianoși/ Steinberger  şi care “bate din nou” la poarta  “instanţei supreme” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ ). Volumul  apărut la Cartea românească în 1980 reprezintă partea din manuscris care i-a fost restituită lui Noica prin anii șaptezeci de Securitate, parte cenzurată de toate referirile la om ca «ființă căutătoare de Dumnezeu» (p.106 din mss.) sau la religie ca «împlinire a spiritului» (ibid.), așadar o carte ciuntită de tot ce semnalase Pavel Apostol (sursa „Serban”) că ar fi fost «anticomunist și mistic» în manuscrisul  obținut de la Zigu Orenstein/Ornea. In Wikipedia confiscată de o mafie cu interese anti-românești (https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ), Zigu Ornea, „criticul lui Noica din Securitate” (apud. I. Spânu), este prezentat excesiv de laudativ, îndepărtându-se, fără nici o argumentare, toate informațiile apărute în presă despre rolul lui Ornea în arestarea lui Noica și despre precizarea sursei „Serban” din 14mai 1959 că Ornea/ Orenstein nu mai era simplu redactor la ESPLA ci devenise la 28 de ani „instructor la Centrala Cărții”. In comunism, publicarea unei cărţi nu însemna şi punerea ei pe piaţă. Cartea putea fi oprită refuzându-i-se “avizul de difuzare” (M. Handoca în „Jurnalul Naţional”, 8 aprilie 2009, p.4 ; blocarea difuzării am putut-o constata și în cazul unei cărți apărute în secolul XXI : Testis Dacicus/ George Manu, România sub ocupație rusească în spatele Cortinei de fier, Ed. Mica Valahie, București, 2011.). Șeful cenzurii (politrucul Ion Ianoși) avea și el titulatura de „instructor”, preschimbată în post-comunism în „membru de onoare al Academiei”.  Dar acest politruc cu liceul pe puncte aparținea structurilor de vârf . Era „instanță supremă” nu doar în 1980 când scria Noica dedicația pe volumul „Povestiri despre om”  pentru care a fost în 1958 arestat, ci și în 1986, după cum am aflat de la unchiul meu, anglistul Dan Duțescu. Anii treizeci, prezentați de turnătorul Zigu Ornea precum Mihail Roller, au fost reeditati de Polirom în 2015 cu prefața scrisă de o fostă profesoară de socialism (Marta Petreu/ prof. univ. Rodica Marta Vartic, cu doctoratul la Ion Ianoși), autoare (în 1993, Ed. Albatros) de poeme nerușinate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas ; pe hârtie în „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.322/ 2016, pp.25-27; http://www.logossiagape.ro/2018/01/30/isabela-vasiliu-scraba-mircea-vulcanescu-in-zdranganit-de-tinichele/ ).
5. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul autentic: Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://www.scribd.com/document/191358853/IsabelaVScrabaEliadePlesu ;  sau, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ .   Unii (printre care și muzeograful de la Tescani) au vrut să-și facă un nume invocând excursiile lor în stațiunea sibiană unde Noica le tot recomanda cărți („ neinteresante”, de Mircea Eliade, Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, de Kant, Tomas din Aquino, etc., vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica; pe hârtie în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22; sau on-line https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ ). A se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica; fragmentar pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67),  2013, pp.16- 17; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/ .
6. Virgil Ierunca scrisese că poezia lui Horia Stamatu „va sfinți locul si vremea” fie în afara României, fie „în țara regăsită de mâine…împlinind sorocul spiritualității românești hărăzită să dăinuie prin jertfe ciclice” (V. Ierunca). Modestul articol despre Horia Stamatu compus la vreo 27 de ani de asistentul de română de la Groningen a fost repus în circulație de Editura Polirom în secolul XXI fără a respecta DREPTUL LA REPLICĂ, adică fără a trece în anexă și „replica” poetului criticat, i.e. comentarea articolului scris de Culianu, comentariu de 27 de pagini din acea lungă scrisoare a lui Horia Stamatu trimisă fără îndoială autorului, dar si lui Sorin Alexandrescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, sept. 2012, p. 19 ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/  ; vezi și : http://www.clipa.com/a4650-Peste-Cortina-de-fier-un-dialog-238-ntre-Horia-Stamatu-si-C-tin-Noica.aspx ). Atacarea marelui poet Horia Stamatu l-a făcut pe Virgil Ierunca să-i scrie lui Ioan Petru Culianu că îl consideră om al Securității, ceea ce nu era foarte departe de adevăr (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu și o nouă ipoteză –a lui Ezio Albrile- privitoare la asasinatul politic de la Chicago, în rev. „Cetatea Culturală”, Cluj-Napoca, sept. 2013; on-line http://www.scribd.com/doc/172864407/Isabela-Vasiliu-Scraba-ERA-MINCIUNILOR-LEGATE-DE-CARIERA-LUI-I-P-CULIANU-%C5%9EI-O-NOU%C4%82-IPOTEZ%C4%82-A-LUI-EZIO-ALBRILE-PRIVITOARE-LA-ASASINATUL-POLITIC-DE-L ; ). Presupunerea lui Virgil Ierunca pare să fi fost confirmată în 2008 odată cu publicarea notei informative despre profesorul Mircea Eliade scrisă foarte probabil de Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul XI, nr.1 (110) ianuarie 2017, p.17 ; https://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2017/02/isabela-vasiliu-scraba-eliade-si-unul.html ). In epistola sa din 6 oct. 1978, Ierunca i-a scris lui Culianu că publicând articolul defăimător despre poezia lui Horia Stamatu îsi deconspiră legăturile cu Securitatea. Ioan Petru  Culianu a publicat articolul în „International Journal of Romanian Studies”, vol II 1977-1980 apărut efectiv în 1984. După căderea comunismului, foștii „marxiști pavlovieni” i-au refuzat dreptul la replică poetului atacat de Culianu (adică au refuzat să publice acel text de 27 de pagini scris de Horia Stamatu ). După citirea on-line a articolului meu „Eliade și unul dintre turnătorii lui”, tipărit într-o primă formă pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul XI, ianuarie 2017, p.17, prin e-mail, Cristian Bădiliță îmi comunica pe 6 febr. 2017 următoarele : „Îmi confirmați ce-mi povestea și dl Poghirc, la Paris…Cornel Mihai Ionescu, fost profesor al lui Culianu, mergea în același sens”.). Epistola de 27 de pagini a lui Horia Stamatu se află în corespondența rămasă de la medicul poet Alexandru Lungu (publicată în „România literară” cu cenzurarea respectivei scrisori). Replica lui Stamatu la recenzia lui Culianu se găsește foarte probabil și între scrisorile primite de Eliade (corespondență publicată în multiple ocazii cu omiterea expresă a scrisorii lui Horia Stamatu despre articolul lui Culianu apărut în 1984). Fără nici un dubiu, lunga scrisoare se află și în corespondența rămasă de la Paul Miron care a fost publicată de Nicolae Florescu la editura sa cu cenzurarea respectivei scrisori. Scrisoarea de 27 de pagini ar trebui să fie și în arhiva lui Virgil Ierunca adusă în țară, ca si arhivele lui Leonid Arcade si Vintilă Horia, de unde ar fi putut fi făcută publică. Nepublicarea ei este o dovadă în plus a „cripto-comunismului de după 1990” de care vorbea istoricul academician Șerban Papacostea (1918-2018).
7. Directorul Mihai Neagu Basarab (Biblioteca Românescă din Freiburg) îmi scrisese pe 6 iulie 2016 că a publicat în 2015 și 2016 din corespondența poetului Horia Stamatu cu Sanda Stolojan 175 de scrisori în „Buletinul Bibliotecii Române” („Buletin-2015” și „Buletin-2016”, de 700 de pagini). Si în acestea, si în ulterioarele Buletine de care îmi mai scria în prima jumătate a anului 2019 el a „omis” să includă scrisoarea de 27 de pagini din octombrie 1978. După o informație răspândită de Cristian Bădiliță pe Facebook, oficialitățile române au trimis din țară pe 11mai 2017 un bibliotecar din Craiova (probabil dându-i bani, intrucât din salariul de director de bibliotecă județeană e puțin probabil să-și poată permite să călătorească pe speze proprii) în Spania pentru documente din arhiva lui Vintilă Horia si la Paris pentru arhiva rămasă de la Leonid Arcade (vezi pagina „Centenar Vintilă Horia” de unde s-au „șters” niște referiri la scrierile Isabelei Vasiliu-Scraba). Pe scrisoarea lui Horia Stamatu (de 27p, despre Culianu, din oct. 1978) ajunsă la Leonid Mămăligă (/Arcade) si la Vintilă Horia, oficialii nu puseseră încă mâna, spre a o face „dispărută”,  cum s-a procedat cu celelalte copii ale acestei lungi scrisori din arhivele celelalte (Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Paul Miron, Sanda Stolojan si Alexandru Lungu).
8. „Specialiștii au arătat în peste 200 de volume omagiale, monografii și teze de doctorat ceea ce-i datorează lui Mircea Eliade istoria religiilor și orientalistica” (Noi glose despre Mircea Eliade, București, 2006, p. 175). In Brazilia, la Facultatea Iezuită, profesorul dr. Mac Dowell a ținut un curs despre gândirea lui Mircea Eliade, https://www.youtube.com/watch?v=00IfV1F45XQ&t=73s.
9. Culianu s-a ocupat cu jurnalistica politică (în special din 23iunie 1990 până in 22dec. 1990, cf. Tereza Culianu Petrescu) în „Lumea liberă românească” din New York, unde colabora si Vladimir Tismăneanu, fiul stalinistului care incercase reabilitarea Anei Pauker. Aici fostul profesor de română de la Groningen a publicat „articole virulente la adresa regimului neo-comunist [cu Ion Iliescu, președinte, Virgil Măgureanu, șef al Securității și cu Andrei Pleșu ministru al culturii] proaspăt instaurat în România la începutul anului 1990” (cf. Andrei Oișteanu, Rev. „22”, Nr. 21, 17-23 mai 2011, p.8). Cei trei (Ion Iliescu, Virgil Măgureanu și Andrei Pleșu) se pare că se întruniseră pe 23 august 1989 la Tescani, unde Pleșu era muzeograf (vezi Radu Portocală, Autopsie du coup d’Etat roumain : Au pays du mensonge triomphant, 1994 și Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, București, 2004; la emisiunea „Realitatea zilei”, difuzată de postul „Realitatea TV” pe 23 august 2007, Tudor Octavian a povestit evenimentul întâmplat la Tescani pe 23 august 1989 la care a fost martor). Culianu ar fi început să primească scrisori (în românește!) de amenințare după ce în august 1990 Ambasada Română a cerut colecția revistei „Lumea liberă românească”. Inainte de a fi asasinat (prin împușcare în ceafă, după tipicul KGB-ului) pe ecranul calculatorului la care lucra cu unul din studenții săi, lui Culianu i-ar fi aparut cu litere mari : „Culianu- kill him!”, după cum a povestit studentul (vezi St. C. Andronescu, A fost Culianu discipolul lui Eliade? https://www.scribd.com/doc/179318724/%C5%9EerbanAndronescuCulianuFalsDiscip?ad_group=&campaign=Skimbit%2C+Ltd.&content=10079&irgwc=1&keyword=ft500noi&medium=affiliate&source=impactradius ). O amenințare cu moartea („dacă mai lucrează cu Regele”, apud. Tereza Petrescu Culianu) ar fi primit Culianu și telefonic în aprilie 1991. Aflat in vizită în America, ex- Regele Mihai fusese în țară după căderea comunismului si din România a fost gonit (/ expulzat) de regimul lui Ion Iliescu.
10. Nicolae Florescu îmi spunea că l-a întâlnit în 1983 pe Constantin Noica pe stradă în dreptul magazinului „Eva” după ce apăruse Jurnalul de la Păltiniş. Filozoful i-a părut complet răvăsit, văzându-şi terfelită intimitatea, impresionat mai ales de redarea cuvânt cu cuvânt a ceea ce vorbise la Păltinis (despre amploarea acestor citate din pledoariile ținute de Noica la Păltiniș am scris în articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate (2000), postat pe 27 dec. 2014 de o revista americană on-line http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx ).
11. Culegerile de articole care formează opera lui Andrei Pleșu, traduse „la București și editate în Franța /…/ nici nu se vând, nici nu sînt considerate cărți. Ele sînt trecute ca broșuri în fișierul general ținut de editorii francezi, deci nu intră în cataloagele generale ale editurilor” (Radu Portocală, fost director al I.C.R, Paris)
12. Din volumul alcătuit prin consultatea selecției de documente de Securitate privitoare la Eliade (Ed. Mica Valahie, 2008, pp.133-135) aflăm de lista cu XXVI de volume care să cuprindă OPERA OMNIA alcătuită de Mircea Eliade pe 17 mai 1976. Nici una dintre stipendiatele edituri (care se ocupă cu dezinformarea cititorilor în legătură cu falsa carieră științifică a lui Culianu în calitate de istoric al religiilor) nu a luat în considerație planul editorial alcătuit de Mircea Eliade.
13. Referitor la noul titlu al lucrării de 3eme cycle in varianta englezească din 1991 apărută la „Shambala”, Gabriela Adameşteanu a subliniat stranietatea noului titlu din perspectiva trecerii lui Culianu în lumea de dincolo. Ea fusese în America unde îi luase un interviu în decembrie 1990 în care el spusese la un moment dat că “prostia Securităţii române este epocală şi de o profunzime nemaivăzută” (I.P.Culianu în Revista „22”, 5 aprilie 1991). După lectura numărului din 5 aprilie al revistei “22”, Culianu îi trimite Gabrielei Adameşteanu corectura cărţii Out of this World pe care i-a scris în ziua asasinării de către Securitatea română: “Cu drag şi mulţumiri pentru frumosul interviu din 22, Ioan, Chicago, 21 mai 1991.”
14. Despre Culianu, o părere similară cu cea a lui Charles Webster, dar exprimată diferit, a avut scriitorul medic Andrei Pandrea exilat la Paris după moartea tatălui său (Petre Pandrea, fost deținut politic, fără hotărâre judecătorească). Istoricul literar Marian Popa a decupat următorul pasaj din articolul „Teribilisme” publicat de dr.A. Pandrea în „Cuvântul românesc” din Canada în noiembrie 1986 în care Culianu e prezentat drept ”june întârziat, soi de snob infatuat în științe cam disparate, cu temenea adâncă, practicând teribilisme imberbe, fără teamă de ridicolul în care recidivează” (M. Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, vol. II, p.1173).
15. Pe 10 iulie 1999 criticul Cristian Livescu din Piatra Neamț semnala „știrea adusă dintr-o vizită peste ocean a încruntatului ministru de interne Dejeu, conform căreia FBI consideră că mult căutatul killer de la Chicago se află în România si că el trebuie doar prins, anchetat si dat pe mâna justiției. Declarația a rămas, cel puțin până la scrierea acestor rânduri (10 iulie 1999) si la o lună si mai bine de la emisia ei, vorbă în vânt” (vezi Cristian Livescu, Din nou despre Culianu…, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul VIII, Nr. 126, august 1999, p.6). După 1991 unul dintre numele cele mai ades trâmbițate (în afară de numele televizatului Andrei Pleșu) a fost cel al lui I.P. Culianu, despre care Pleșu decretase la TVR că ar fi fost „mai bun decât Eliade” ( http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.html ). Lui Culianu i-au ridicat după asasinare o statuie folosindu-se preponderent minciuni privitoare la cariera sa universitară ca istoric al religiilor. Doctorul F. Dworschak, licențiat în Medicină la Viena și autor al remarcabilului volum intitulat „În apărarea lui Mircea Eliade” (Criterion Publishing, 2003, ISBN 1-887304-64-9) îmi scria pe 19 mai 2009 următorul mail: „vă citesc cu mare interes și admirație. Cum nu eram absolut convins de statutul lui Culianu la Chicago m-am adresat direct doamnei Wendy Doniger și dânsa mi-a răspund (după 15 min.) precum urmează: „Ioan Culianu was indeed an associate professor on this faculty”. Îmi dau seama că este o diferență între professor și associate professor și Sorin Antohi cam mistifică lucrurile” (Francisc I. Dworschak, e-mail din 19 mai 2009). Dar minciuna despre profesoratul „plin” a fost atât de repetată, fie în noianul de doctorate din țară pe tema „Culianu”, fie chiar în volume de Studii de filozofie românească scoase de Institutul de Filozofie al Academiei Române, încât pentru nătăfleți minciuna a luat înfățișarea unui adevăr de nezdruncinat. Alt neadevăr cras prin care a fost propulsat Culianu (a fost și) este că din 1986 doctorandul Culianu i-ar fi urmat pofesorului Mircea Eliade la catedră ( https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ ) . Această minciună gogonată răspândită de Editura Humanitas (odată cu traducerea din franceză a micului dicționar al religiilor apărut la Paris sub numele lui Mircea Eliade din opera căruia s-au rezumat fișele dicționarului) a fost redifuzată în 2015 în albumul confecționat de Dan Mironescu și Emanuel Bădescu, MARI ROMÂNI DE PRETUTINDENI; Ed. Alexis, 2015, cuvânt înainte de R. Boroianu, director I.C.R, unde s-a retipărit ca prefață și un text al fizicianului Basarab Nicolescu. Autorii plasează (strategic) numele asasinatului profesor asociat înaintea unui martir al închisorilor comuniste: mons. Vladimir Ghica, beatificat în 2013. Volumul scos de Institutul Cultural Român a mai uzat de o tehnică manipulatorie prin care Eliade a fost după 1990 permanent micșorat: în prezentarea marelui istoric al religiilor alcătuitorii albumului n-au trecut distincțiile și onorurile academice din care reiese limpede prețuirea lui Mircea Eliade în lumea academică occidentală. Probabil ca să nu devină prea lesne sezizabilă discrepanța între reala apreciere a faimosului savant Mircea Eliade și contribuția modestă la știința religiilor a profesorului de română din Olanda și de italiană în SUA (asasinat chiar la începutul carierei sale de istoric al religiilor la universitatea unde Eliade a predat trei decenii) profesor asociat ale cărui lucrări de licență (in Italia) și de doctorat în istoria religiilor (in Franța) n-au fost lăudate de lumea academică occidentală, si nici distinse cu vreun premiu, la premii literare Culianu neajungând nici măcar cele două scrieri din domeniul beletristicii (https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/  ). Istoricul literar Marian Popa încheia prezentarea romancierului Culianu (vezi Hesperus, București, 1992) scriind că acesta poate a fost „numai un neisprăvit arogant exterminat ritualic” (p.1175). Oricum, față de masiva propagandă prin care în țară „Culianu este cocoțat deasupra lui Eliade” (ca să folosesc o expresie a profesorului emerit Petru Ursache), dincolo de granițele României, Ioan Petru Culianu „nu e un subiect special în mediile occidentale pe unde se întâmplă să respir” (Cristian Bădiliță, e-mail din 6 febr. 2017). Tunând si fulgerând împotruva lățirii gnosticismului în lumea de azi, Etienne Couvert se referă la un moment dat la „marele scriitor Mircea Eliade” (vezi conferința „Gnoza, tumoarea din sânul Bisericii” postată în 2015; https://www.youtube.com/watch?v=oC1ScI0R9vg&feature=share ). Numai românilor – posesori (sau nu) ai titlurilor de „doctor” in Culianu-, li s-a indus reflexul pavlovian ca la auzul cuvântului „gnosticism” să-l menționeze automat pe Ioan Petru Culianu.

 

Repere bibliografice

• Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie  în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ ; sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011,  http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat A. Pleșu, un fals filosof al religiilor, pe Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://www.scribd.com/document/191358853/IsabelaVScrabaEliadePlesu sau https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX (XLIV), Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22.
• Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade,  pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010;  https://fr.scribd.com/doc/226206379/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCuliBeletristica.
• Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; on-line în revista canadiană: http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.html ; sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/8noica-tabor/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, fragmentar pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15; on-line în revista americană: http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx ; sau, o variantă mai elaborată din site-ul personal: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, sau https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-memorialistica2tribuna258/ ; sau: https://www.academia.edu/34577080/Isabela_Vasiliu-Scraba_Ceva_despre_%C8%98coala_tr%C4%83irist%C4%83_inaugurat%C4%83_de_Nae_Ionescu .
• Isabela Vasiliu-Scraba, ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ;  sau varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri, http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/.
• Isabela Vasiliu-Scraba, Răbdarea îngerească a lui Mircea Eliade cu Ioan Petru Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, nr. 84, dec. 2008, p.3956.
• Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26, online la  http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George.
• Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21, sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa .
• Isabela Vasiliu-Scraba, M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3 (100)/2016, p.14 ; on line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/; sau http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29; https://fr.scribd.com/doc/168929559/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCamilianDemetrescu  .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul XI, nr.1 (110) ianuarie 2017, p.17, fragmente de articol ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica; pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67),  2013, pp.16- 17; https://www.cadranpolitic.ro/scoala-paltinis-ii/ ; fragmentar: https://blogideologic.wordpress.com/2013/04/08/isabela-vasiliu-scraba-himera-discipolatului-de-la-paltinis/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica; pe hârtie în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22;  sau on-line https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-06-4; https://philpapers.org/rec/VASMLN ; a se vedea șI http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439 .
• Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie” sau Nae Ionescu și Petre Țuțea, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015 ; on-line în rev. „Clipa”, California, SUA, dec. 2014 http://www.clipa.com/a12740-ORICE-MARE-INTELIGENTA-BASCULEAZA-206-NTRE-RELIGIE-SI-FILOZOFIE-Petre-Tutea.aspx ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/  .
• Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor.Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-05-6; https://philpapers.org/archive/VASILR.pdf .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VI, nr. 2 (52), febr. 2012, p.19;  http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica – între fantasmă si luciditate, Slobozia, 1992; https://philpapers.org/rec/VASFLC .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru „humanist”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 (42), aprilie 2011, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în diverse wikipedii, pe hârtie în rev.„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, nr.269/ 2013, p.12 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.333/ 2016, pp.19-20 și nr.334/ 2016, p. 25; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica, pe hârtie în rev. „Plumb”, Bacău, Anul V, nr.34,ianuarie 2010, p.4.
• Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate, București, 2000, pe hârtie în rev.„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.295/ 2014, pp.19-20; în rev. „Clipa”, SUA, dec. 2014 ; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx
• Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.282/2014, pp.23-25 ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/.
• Isabela Vasiliu-Scraba, Dialoguri cu Eliade întrerupte printr-o colaborare ratată de Culianu, în „Poesis”, Satu Mare, Anul XXI, Nr. 228-229-230, ianuarie-martie, 2010, pp.74-78; https://www.scribd.com/document/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și modelul Păltiniș, în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXV, iunie 2015; http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 6 (103), iunie 2016, p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai Profesorului Nae Ionescu: Mircea Vulcănescu șI Mircea Eliade, pe hârtie în „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.342/ 2016, p.10 și p.31; https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 10 (107), octombrie 2016, p.13; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Mircea Eliade și cu Nae Ionescu, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul XI, nr 6 (115), iunie 2017 ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Suspendat în neantul unei noi „forme de remarcare” (Radu Boroianu, 2015); pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 5 (126), mai 2018; https://www.academia.edu/36777972/Isabela_Vasiliu-Scraba_Suspendat_%C3%AEn_neantul_unei_noi_forme_de_remarcare_Radu_Boroianu_2015_ .
• Isabela Vasiliu-Scraba, Două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ .

 

Cuvinte cheie: filozofie #cultură #Isabela Vasiliu-Scraba #istorie literară #Mircea Eliade #„state concentraționale” #detenție politică #„marxism pavlovian” #Culianu #informator de Securitate #Wikipedia.ro confiscată.

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din wikipedia informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile cărților pe care scriitoarea le-a publicat în post-comunism: https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/

 

Impresii de lectură :

„Excepțional studiu! Păcat că va ajunge sub prea puțini ochi.” (Alexandru Dobrescu, fost director al Institutului Cultural Român din Paris, 3 febr. 2017).

„Îmi confirmați ce-mi povestea și dl Poghirc, la Paris…Cornel Mihai Ionescu, fost profesor al lui Culianu, mergea în același sens” (Prof. Univ. Dr. Cristian Bădiliță, 6 febr. 2017).

„Eu i-am simțit mereu impuritatea, dar nu știam de ce fel este ea” (prof. Livia Cotorcea, Univ. „Al.I. Cuza”, Iași, 10 febr. 2017).

„V-am citit cu interes studiile despre marii noștri intelectuali, despre încercările care s-au făcut și se mai fac de a-i incrimina din principala vină că au fost și mari patrioți nu numai oameni de știință. Vă felicit pentru curajul și dăruirea cu care luptați pentru adevăr” (prof. Cornel Nistea).

 

Advertisement