IsabelaVS-Blaga-Vulcanescu

IsabelaVS-Blaga-Vulcanescu

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-blaga-vulcanescu/

Isabela Vasiliu-Scraba, O piesă din dramaturgia unui filosof și discursul vulcănescian asupra spiritualității

Motto: “Nu știm dacă Tulburarea apelor are mult teatru, dar viață are. Și frumuseți, pe fiecare pagină. Uneori pietrele care au fost țesute acolo luminează adânci ascunzișuri … Câte aripi, în aceleași preocupări și în aceeași întrebare sufletului tăcut, așteptând mereu pe cea următoare, pe cea potrivită, care de obicei nu vine niciodată!” Nae Ionescu, 1923

 

Publicată de Lucian Blaga în 1930 și extrem de elogiată în presă după repetata ei punere în scenă la mari teatre din București, Cluj și Timișoara, Cruciada copiilor se înscria pe atunci în spiritul vremii în care Nae Ionescu vorbea studenților săi de la Universitatea din București de filosofia protestantismului și a catolicismului, sau de fenomenologia actului religios, iar asistentul său întors din India le ținea prelegeri despre problema răului și a mântuirii în religiile orientale (v. Mircea Eliade, Încercarea labirintului, trad. Doina Cornea, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1990, p. 68).

Tot prin acei ani, în cea mai deplină contemporaneitate cu principalele curente de gândire din Franța unor Paul Claudel, Etienne Gilson și Jacques Maritain (cunoscută indeaproape în timpul cât își făcuse studiile post-universitare la Paris) Mircea Vulcănescu încerca să descifreze semnele trăirii în duh creștin în spiritualitatea generației sale (formată din elitele creatoare ale neamului românesc), pentru ca mai apoi să fie atras de împletirea dintre spiritual și temporal în limba și cultura românească.

La Mircea Eliade înțelesul duhovnicesc al spiritualității îl identificase în Itinerariul spiritual, iar în creația celor pe care-i numește “adepți ai neoclasicismului umanist” (Dan Botta, Camil Petrescu, Constantin Noica, Petru Comarnescu, Ion Cantacuzino, etc.), văzuse semnele trăirii în duh creștin ca fiind admise numai drept “forme” antropologice. În 1934 mai observa că Stelian Mateescu și chiar Lucian Blaga, pornind de la înțelesul cultural al spiritualității, au căutat să întregească în plan divin viziunea umanistă, păstrându-se în domeniul filosofiei și situându-se dincolo de doctrine religioase oficial determinate.

         Cruciada copiilor a fost una dintre piesele de teatru foarte dificil de repus în circulație în condițiile în care controlul culturii românești era făcut prin slugile Moscovei. La început interdicția a fost legată de însuși numele autorului. După moartea acestuia, de subiectul dramei cândva extrem de apreciată de publicul rasat al anilor treizeci și patruzeci din secolul trecut.

În contrast cu armonia de factură instituționalizată (dar în și mai mare contrast cu rigiditatea ideologiei materialiste care după 23 august 1944 trebuia vârâtă în capul oricărui cască gură însetat de cultură), această capodoperă de intensă trăire religioasă fusese (ca și Zamolxe și Tulburarea apelor) ivită din “revolta fondului nostru nelatin”, prin vitalitatea simbolică a unei religiozități necumpătate, urmată de fatala ei reprimare. Mai mult decât o dramă de idei, – din care unii, impresionați de confruntarea dintre credință și dragostea de mamă, au reținut “conflictul carnal-spiritual” (Ion I. Cantacuzino), iar alții au desprins ca semnificativă “expresia purității sufletești a copilăriei” (Oct. Șuluțiu) -, avem aici exprimarea unei religiozități adânci pe fundalul unei atmosfere de miracol. De aceea, în ciuda înfățișării ei de poveste desprinsă din file de uitate cronici, piesa poate fi mai adevărată decât realitatea. Pentru că ea pune în scenă o trăire autentică petrecută în timpul mitic românesc și nu o searbădă speculație de idei.

Advertisements