IsabelaVS-Cioran-Vulcanescu-cenzurat

IsabelaVS-Cioran-Vulcanescu-cenzurat

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-cioran-vulcanescu-cenzurat/

Isabela Vasiliu-Scraba, Emil Cioran despre Mircea Vulcanescu  într-un text cenzurat în post-comunism

Motto : «Pe Emil Cioran, cu Pe culmile disperării, Mircea Vulcănescu a fost cel dintâi care să-l îmbrăţişeze, intuind extraordinara promisiune a tânărului ardelean de 21 de ani, care-şi târa existenţa prin cămine studeţeşti şi încerca să zgâlţâie   din temelii lumea bunului Dumnezeu» (C-tin Noica, 1979)

Părerea publică a tânărului Emil Cioran despre setea de cunoaştere a acelui Faust pe care l-a întrupat de foarte timpuriu Mircea Eliade s-a întâmplat să nu fie foarte măgulitoare pentru orientalistul întors din India şi devenit suplinitor al   profesorului de logică si metafizică Nae Ionescu. Nici nu îşi propusese să fie. Din contră. În acea perioadă edenică din punct de vedere cultural, Cioran, care după terminarea facultătii îl însoţea bucuros la cursuri pe Nae Ionescu (desi nu-i era asistent), putea scrie (impotriva renumitului Eliade), fără a fi cenzurat pentru presupuse atacuri la persoană, că orice om care este sincer cu sine însuşi trebuie să recunoască esenţa tragică a existenţei.

 

Înţeleasă ca trăire autentică, lucida asumare a unui astfel de tragism de extracţie livrească era ridicată de Emil Cioran la rangul de valoare supremă. La polul opus el arunca de-a valma literatura lui Mircea Eliade, eseistica acestuia precum si gustul lui Eliade pentru istoria celor mai diverse religii. Răfuiala s-a petrecut prin intermediul unui articol scris spre a alina durerea unei tinere părăsite de faimosul romancier care era pe atunci Mircea Eliade.

 

După cum singur recunoaşte la vremea când refuza premii literare de mii de dolari, neispitit nici măcar de premiul «Paul Morand» al Academiei franceze (de cca 50000 de dolari), Emil Cioran ar fi gândit in tinerete atacul împotriva lui Mircea Eliade folosind «modul clasic de a fi nedrept şi neloial cu cineva», prin evidenţierea aspectului negativ al fiecăreia dintre calităţile prietenului său (v. E. Cioran, Exercices d’admiration. Essais et portraits, Paris, 1985, trad. românească de Modest Morariu). Pentru aceasta a trebuit să pună în paranteză toată admiraţia pe care o nutrea pentru autorul Scrisorilor către un provincial citite cu înfrigurare pe când era în liceu la Sibiu în «Cuvântul», ziarul scos de Nae Ionescu la Bucuresti. Dar si să creadă că răzbună o nedreptate strigătoare la cer.

 

Emil Cioran a scris articolul Omul fără destin in toamna anului 1933 (in «Vremea», an VI, nr. 308 din 8 oct. 1933), bazat pe frenezia lucidităţii ancorate în neantul imaginar al unei trăiri aşa-zis autentice. El a combătut «inerţia spirituală» de care s-ar fi făcut vinovat Mircea Eliade, la 26 de ani autor al câtorva mii de articole de filozofie, istoria religiilor, istorie literară, istoria ideilor, etc. In postura bătăioasă de cavaler sărind in ajutorul iubitei părăsite de asistentul lui Nae Ionescu, Cioran n-a mai putut fi capabil să realizeze ridicolul situatiei de a atribui o atare inerţie unei   personalităţi în permanentă efervescenţă spirituală.

 

În ultima scrisoare pe care i-a trimis-o de la Paris filosofului Mircea Vulcănescu spre a-i mulţumi pentru «acea superbă Dimensiune…» care-i fusese dedicată, Emil Cioran notase (în glumă) plăcerea pe care i-ar provoca-o exhibarea răului, accentuarea nenorocului românesc, pentru ca pe această cale să contrabalanseze binele şi frumosul evidenţiate în moştenirea culturală românească de Mircea Vulcănescu: «Dacă răul din mine va fi odată atât de lucid pe cât a fost binele în tine, mă voi sforţa să întunec puţin icoana Mioriţei, să vorbesc de gălbeaza ei» scria pe 3 mai 1944 Emil Cioran.

 

Procedeul, pe care-l vom numi al   «complementarităţii», pare a-i fi fost caracteristic scepticului Cioran incă din anii tinereţii, cand rotunjirea unei afirmatii prin negarea ei lăsa loc pentru o oarecare doză de umor. Asocierea de termeni polari apare si în caietele sale (Cahiers. 1957-1972) drept pretext de fină ironie la adresa propriei persoane, la care religiozitatea (preocuparea cu lumea de dincolo) ar proveni doar din neadaptarea la lumea de aici: «je sais que je ne suis bon à rien ici-bas. C’est par là, et par là uniquement, que j’ai acquis une sorte de dimension religieuse» (v. Isabela Vasiliu-Scraba, «Ideile -un decor variabil în opera lui Emil Cioran», în vol. : In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi, Ed. Star Tipp, 2000, pp.36-56 sau http://isabelavs.blogspot.com).

 

Lăsând de-o parte proverbiala lui bună dispoziţie, care l-a făcut pe Horia Stamatu să-l considere «pesimistul cu cel mai mult umor pe care l-a cunoscut vreodată», Cioran folosea tactica complementaritătii si pentru a se debarasa (fără glumă!) de unele critici.   Intr-o scrisoare din 10 mai 1957 către poetul şi istoricul literar Ion Caraion, Cioran – numit de Petre Tutea «scepticul de serviciu al unei lumi in declin», se plasează pe sine in categoria oamenilor plini de defecte, in contrast cu cei plini de calităti, pe care insă, in loc sa-i admire, ii compătimeste: «Dacă ţineţi cu orice preţ să trec drept un monstru de egoism, accept; vă las dumneavoastră celorlalţi posibilitatea de a fi puri şi de a vă crede ca atare. Când o conştiinţă e atât de netedă şi de uşoară, rechizitoriile pot fi făcute, desigur, cu toată liniştea. In ce mă priveşte, accept să fiu odios, nu fără a vă compătimi întrucâtva pentru onorabilitatea şi fericirea dvs.» (v. Suplimentul L.A&I., nr. 14 (243) din 8 aprilie 1996)

 

La forme mai puţin virulente ale aceluiaşi procedeu avea să apeleze Emil Cioran când nota că narcisismul lui Paul Valéry nu era ataşament faţă de propria persoană ca «aberaţie unică». Dar   nu este nici narcisism de jurnal intim, pentru că, în acest caz particular, «îndrăgostitul de sine însuşi avea stofă de extravertit». In eseul Valéry în faţa idolilor săi, după ce consemneaza că «Valéry şi-a creat singur legenda de poet-matematician», Cioran îi elogiază in felul său particular «scriitura». Adică nu uită să precizeze că la P. Valéry cultul rigorii nu ajunge la planul ideii, fiindcă rigoarea s-ar vedea doar în preocuparea lui Valéry pentru «proprietatea termenilor», fara a atinge conţinutul ideatic al frazei.

 

Intr-un singur «exercitiu de admiratie» Emil Cioran a abandonat cu totul procedeul complementarităţii. A fost o excepţie care ne priveşte doar pe noi, românii, ea nefiind inclusă în volumul Exercices d’admiration. Essais et portraits, publicat de Gallimard în 1985. Ne referim la cele scrise despre Mircea Vulcănescu in 20 ianuarie 1966 si trimise uneia dintre fiicele filozofului.

 

Deşi este vorba de o scrisoare, textul se rotunjeşte perfect într-un eseu, început cu creionarea unei pilde iniţiatice despre posibilitatea de existenţă a unor suflete neîntinate de păcatul strămoşesc şi continuat cu aceeaşi idee, prin exemplul oferit de o amintire din 1939 despre subtila gândire a filozofului Mircea Vulcănescu in legatura cu alcatuirea Paradisului, expusă in cursul unei plimbări prin Parcul de la Versailles.

Pentru că la un moment dat Emil Cioran îl asemuise pe Vulcănescu unui sfânt evadat dintr-o icoană, textul şi-l încheie evocând puterea făcătoare de minuni pe care o are însăşi amintirea prietenului său. El scrie cu veneratie că numai imaginea lui Mircea Vulcănescu păstrată de memoria sa cu «răscolitoare limpezime» ar mai avea forţa să-l împace cu nebunia lumii în care trăieşte.

 

În volumul publicat de Editura Humanitas unde scrisoarea din 20 ianuarie 1966 a fost pentru prima oară cuprinsă intre copertile unei cărti (v. Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, 1992, p.165-167 în traducerea Margaretei Ioana Vulcănescu, editie ingrijită de Marin Diaconu) acest text apare din păcate cenzurat. Mania editorilor de a tăia pasaje din textele urmând a fi publicate, fiind cu asiduitate încurajată în comunism, se pare că n-a dispărut după înlăturarea dirijismului cultural atât de caracteristic regimurilor totalitare.

 

În cartea scoasă de dl. G. Liiceanu la editura sa proprie, intâi a fost cenzurată povestea hasidică despre Adam şi pomul cunoaşterii. În ea se zice că atunci când primul om cuprinzând în el sufletele tuturor oamenilor s-a apropiat de pomul cunoaşterii binelui şi răului, sufletul lui Ball-Shew-Tov s-ar fi desprins şi aşa s-a întâmplat că numai acest suflet nu a luat parte la păcatul primordial.

 

Odată cu indepartarea micii povestiri hasidice a dispărut şi baza pe care Emil Cioran a înălţat structura ideatică a eseului său, pornit de la premiza că nu toţi oamenii sînt urmaşii lui Adam de după căderea în păcat şi că, într-un mod cu totul excepţional, este posibil -cum spune povestea hasidică -să fi rămas în rai un suflet neprihănit. Din compararea scrisorii mutilată în 1992 cu originalul francez inclus la sfârşitul unui volum de Mircea Vulcanescu scos in anul 2000 de Editura Crater a d-lui Ion Papuc (v. Ultimul Cuvant, editie ingrijită de Mariuca Vulcănescu) se mai observă cenzurarea pasajului în care Emil Cioran îl înfăţişează pe Mircea Vulcănescu în Parcul Versailles.

 

Prin 1939, cu ocazia unei plimbări in oaza de verdeaţă a acestui parc, Mircea Vulcănescu ar fi făcut o inedită teorie a Paradisului. Lui Cioran expunerea prietenului său i-a părut memorabilă. Astfel că la un sfert de veac si-a amintit de ideea vulcănesciană a faliei metafizice pe care o implică Raiul, falie care-l face să semene unei monade cu o singură fereastră. Or, fereastra Raiului de care vorbise atunci Mircea Vulcănescu n-ar fi putut fi stiută decât de cei aleşi.

 

Tot in 1939, inainte de plecarea la Paris cu o bursă a Institutului francez din Bucureşti, Emil Cioran publicase în «Vremea» un articol despre natură şi despre renuntarea la transcendenţă a omului care s-a smuls pe sine dintre creaturile lui Dumnezeu. In eseul scris la 28 de ani el aplicase procedeul complimentaritătii pentru a afirma că «dragostea de natură nu e în fond decât regretul ei». Meditând la viitorul ce-l aşteaptă, Cioran presupunea că in Occident ratarea (in preocuparile sale religioase) i se va trage din prea marele său ataşament pentru natură, căci doar «printre arbori şi flori te poţi război cu Dumnezeu». Ideea se regăseste la filozoful Lucian Blaga, in discursul tinut la primirea in Academie. Desi argumentat cu spirit mai putin războinic, punctul de plecare al unui asemenea gand in ambele cazuri a fost acelasi, anume, satul copilariei.

 

La Mircea Vulcănescu, teoria despre falia metafizică pe care o cuprinde Raiul, expusă cu desăvârsită spontaneitate în cursul plimbării prin Parcul de la Versailles, ar fi fost – ca să spunem aşa -, dovada de netăgăduit că Vulcănescu ştia despre Paradis lucruri pe care altii n-aveau cum să le ştie. Si nu pentru că ar fi citit mai multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi decât Noica sau Cioran, care au asistat   atunci la ivirea neasteptată a unei viziuni asupra Raiului dintr-o scanteie de gând aprinsă de contemplarea imaginii de ansamblu a Parcului de la Versailles. Pur şi simplu pentru că, după mărturia prietenilor care au ajuns să-l cunoască -precum Eliade, Cioran, Noica, Arsavir Acterian, etc. -, Mircea Vulcănescu era din născare altfel decât toţi ceilalţi oameni. In opinia lui Emil Cioran, explicaţia ar fi putut fi şi aceea că sufletul acestui gânditor religios nu se împărtăşise din păcatul adamic. Pentru moralistul român ce-şi distila angoasele şi lucidităţile dizolvante într-o franţuzească admirată de elita scriitorimii franceze, omul Mircea Vulcănescu, fără nici o vină martirizat la Jilava si in temnita Aiudului, ar fi reprezentat chiar excepţia pe care intenţiona să o pună în lumină povestirea hasidică cenzurată de Editura Humanitas.

Advertisements