IsabelaVS-VulcanescuDictionar

IsabelaVS-VulcanescuDictionar/11ian. 2017/ 44019car./5982cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/

Motto : „Cine nu l-a înțeles pe Kant să se lase de filozofie” (V. Băncilă, 27ian. 1971). “Sustrasă vremii, binecuvântată/ E pomenirea omului curat./ Ea nu se veștejește niciodată./ Ba, dimpotivă, crește ne-ncetat” (Pilde, 10,7 trad. E. Dorcescu)”.

 

REZUMAT DE IDEI : Scopul inavuabil al unui dicționar ieșit din reevaluările unui fost instructor al sovrom-culturii. – Ceasul publicării filozofilor de Școală trăiristă și vremea neînțelegerii gândirii românești. – Magia operelor lui Kant citite de Mircea Vulcănescu. – Sergiu Al-George și pericolul latent al bibliotecii lăsate în țară de Mircea Eliade. -Simularea efervescenței culturale retraducând traduceri bune. – Calapodul istoricității la culturnicii dresați „ce să vorbească, ce să nu citească și mai ales ce să nu scrie” (I.D. Sârbu). – Complexul Cortinei de fier. – Supremația virtualului în zdrăngănit de frazeologie goală. – Confuzia dintre vedete și valori ale culturii românești.

 

Dintre multele tinichele prinse de cenzura comunistă scrierilor filozofice publicate în acea epocă de ocară, unele din ele mai zdrăngăne și azi. E suficient să răsfoim Dicționarul operelor filozofice românești coordonat de fostul șef al cenzurii în momentul de maximă incisivitate a acesteia. După “sublimul” coperții pe care sunt menționate “111 lucrări fundamentale românești”, oricine ar putea crede că este vorba de o carte în care se promovează valorile filozofiei românești interzise până în 1990. Ei bine, datorită vigilentului cenzor cu “veche prestație științifică” – scopul publicării volumului nu este cel mai simplu lucru de aflat (1). Printre altele întrucât deformînd conținutul operelor prezentate -fatalitate de care nu scapă nici o lucrare de popularizare tendențioasă a unor scrieri filozofice – cartea scoasă în 1997 la Humanitas mai are neșansa de a se distinge (cu foarte puține excepții) prin colaboratori inculți și incompetenți.

Din Dicționar nu ne-au mai reținut atenția inepțiile autoarei de poeme nerușinate (2) interesată de filozofia religiilor predată de faimosul profesor Nae Ionescu la care n-a avut nicicând acces. De ele ne-am ocupat în volumul nostru Metafizica lui Nae Ionescu (Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p.174-198) la capitolul intitulat „Editarea cursurilor lui Nae Ionescu” (publicat inițial în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul VIII, nr. 134, aprilie 2000). Acum am citit cele înseilate de ea despre filozoful Mircea Vulcănescu. De bună seamă, a trebuit să trecem peste tonul strepezit exersat de fosta profesoară de socialism în prostiile pe care le-a tot înșirat despre cugetarea lui Nae Ionescu, „singurul filozof român care a făcut școală” (3) și să ne împăcăm cu gândul că numai îngustimea părerilor Martei Petreu putea stîrni prețuirea lui Ianoși, modestul coordonator general al volumului, cu liceul său pe puncte “călit la focul slovei sovietice”. Nu vom reda cele înșirate de poeta clujană înscăunată ca profesoară universitară (după un doctorat cu plagiatorul Ion Ianoși, plagiator dovedit în 1995 prin publicarea în „România liberă” condusă de Petre Băcanu a textului despre Kant semnat de Ianoși în paralel cu pasaje din lucrarea Rodicăi Croitoru din care s-a „inspirat”), întrucât când nu parafrazează, Marta Petreu folosește șabloane din perioada comunistă.   Spre a vedea felul cum acționează gândirea după șabloane de acest tip, preferăm să amintim cam ce se vehicula „oficial” în comunism în legătură cu filozofia lui Mircea Vulcănescu readusă timid în circuitul cultural la trei decenii după uciderea filozofului în închisoarea din Aiud (4).

Până în 1983, când s-a republicat în întregime Dimensiunea românească a existenței, Vulcănescu fusese cu totul exclus din filozofia românească, ca și Nae Ionescu de care Alexandru Paleologu (5) spusese că a fost unul din cei mai inteligenți oameni din Europa. Cum s-a putut ușor observa, ambii gânditori de Scoală trăiristă (Nae Ionescu șI Mircea Vulcănescu) au fost publicațI în volum doar după aparenta ieșire din uz a terorismului ideologic comunist, cenzura continuând totușI a-și face simțită prezența prin idiosincraziile cenzorului Ion IanoșI, fostul instructor al sovrom-culturii. Desigur, adevărata secetă impusă de ideologi cu de-a sila (6) în domeniul filozofiei putea fi cel mai bine sesizată de cei care apucaseră să trăiască într-un climat cu adevărat cultural. “Tinerețea nu este totdeauna un avantaj -spunea în 1994 Alexandru Paleologu. Pentru un român faptul de a se fi născut imediat după primul război mondial /…/ înseamnă a fi trăit ca adult într-o Românie europeană, într-o Românie liberală, într-o Românie capabilă să-și asigure, politic și economic, locul în rîndul țărilor civilizate”(Interlocuțiuni, 1997).

Dar seceta culturală din vremea comunismului putea fi trecută cu vederea de un filozof precum Constantin Noica preocupat să-și scrie propria operă. “E un ceas fericit pentru cultură” constata Noica după succesul cărților sale și după succesul câtorva „restituiri” de interbelici precum Lucian Blaga, Mircea Eliade, Vasile Pârvan, Petru Comarnescu, Traian Herseni, C. Antoniade, P.P. Negulescu, Mircea Florian, etc. Filozoful și logicianul Anton Dumitriu intuise cu justețe cum singur s-a impus Noica pe treapta cea mai înaltă a culturii noastre „prin propria-i personalitate… In nobila-i împătimire de a realiza dezideratul înălțării culturii românești la nivel mondial Noica a apărut unora de multe ori ca un Don Quijote care pierde simțul realului” (Anton Dumitriu, în rev. „Luceafărul”, București, sept.-dec. 1987)

„Ceasul fericit” fusese și perioada când Noica, în domiciliul obligatoriu, scria de zor “Anti-Goethe”, manuscris nici azi tiparit integral după confiscarea de către Securitate odată cu arestarea filozofului după ce a lăsat spre publicare manuscrisul Povestirilor după Hegel. Pe lângă redactarea propriilor opere (Comentariu la Lysis, Anti-Goethe, Povestiri după Hegel și Devenirea întru ființă) la Câmpulung (jud. Arges) Noica îl îndruma spre filozofie pe tânărul Alexandru Paleologu, înainte de a fi ambii întemnițați fără vină. Scăpat cu viață din închisorile politice de exterminare, si văzând că i se publică eseistica filozofică și chiar volumul (periat) pentru care a fost bătut la sânge și a stat închis șase ani, Constantin Noica este înregistrat de Securitate spunând în 1976 că “marxismul îngăduie azi foarte, foarte multă cultură”. De aici și febrilitatea, pe cât de înduioșătoare, pe atît de deplasată, care-l apucase la un moment dat pe filozoful de la Păltiniș de a căuta cu lumânarea în cuprinsul țării o duzină-două de tineri cărora, sprijinit de oficialitățile comuniste, să le poată preda ștafeta culturală. Căci privind în jurul său nu prea văzuse cui să o cedeze. În 1981 un fals discipol care se tot legitimează ca filozof învocând deplasările sale la Păltiniș, a înregistrat prezicerea lui Noica adeverită după 1990 : “În altă lume, Andrei (Pleșu) ar fi sfîrșit poate în seducția vieții publice” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 206). Constantin Noica era atît de obsedat de gîndul că nu are cui preda ștafeta culturală, încât ajunsese să-și imagineze că ștafeta ar putea fi socotită ca predată chiar și atunci când Liiceanu ar ține în mână Kantul din biblioteca lui Mircea Vulcănescu : dacă nu vei citi “această ediție, Kant nu va intra în capul tău …Îți cer să faci un sacrificiu cu valoare simbolică. Aici e vorba de un transfer între generații, de un act aproape inițiatic… să înțelegi asta și să nu mă dezamăgești” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p. 227). În spatele raționamentului noician se ascunde un soi de animism : Fluidul magic de care au fost impregnate cărțile odinioară studiate cu mintea sa strălucită de filozoful Vulcănescu ar trece de la mînă la capul fericitului ce l-ar citi astfel pe Immanuel Kant, înlesnindu-i înțelegerea. Lăsînd gluma de-o parte, ar fi de semnalat sîmburele de adevăr pe care-l cuprinde situația, desigur cam ruptă de realitate, imaginată de Noica în legătură cu șansa înțelegerii gîndirii lui Kant ratată de „discipolul lui Henry Wald” cum se pare că îl considera Noica în forul său intim pe Liiceanu după zece ani de când făcuseră cunoștință în casa dogmaticului Wald cu funcții înalte la Institutul de filozofie condus de politrucul Gulian, șef al Secției de filozofie a Academiei R.S.R.

Într-adevăr, una din premizele (și nu cea mai puțin importantă) pentru deplina reușită în plan cultural a indianistului Sergiu Al-George, faimosul discipol al lui Mircea Eliade, a fost aceea că, prin Noica, la doctorul Sergiu Al-George (7) a ajuns biblioteca de indianistică a lui Eliade, „cel mai mare filozof al religiilor din secolul XX”. Teroriștii ideologici ai statului polițienesc supraveghiat de Moscova au știut bine ce pericol latent se află ascuns în biblioteci. De unde și arderea cărților, sau distrugerea lor sistematică prin aruncarea claie peste grămadă în subsoluri umede, corelată cu difuzarea masivă a noilor scrieri de care sunt umplute și azi, până la refuz, toate Bibliotecile publice cu volume tipărite sau on-line. Insăși trecerea peste granița închisă a țării locuite de „națiunea română captivă” a cărților dinainte de ocuparea României de către armata sovietică era strict interzisă.

Fără să ia în seamă că însuși “materialismul” ilustrează o gîndire vulgar-dogmatică și prin aceasta ruptă de realitate, deci, idealistă, teroarea ideologică împiedica să apară scrieri filozofice sub pretextul că ar fi fost “idealiste”. Dacă totuși cu chiu cu vai mai apărea ceva, era fie o “selecție” bine cenzurată, numită “antologie”, fie o traducere meșteșugită după ideologia vremurilor, sau o literaturizare a unor idei filozofice atât de bine camuflate încât să treacă de hopul cenzurii, cum s-antâmplat în cazul lui Noica (8). Cât privește traducerile meșteșugite, prin larma ce s-a făcut în jurul noilor traduceri, cazul cel mai notoriu a devenit cel al retraducerii dialogurilor platonice (ades din perspectivă materialistă, cum observase însuși Noica înregistrat pe ascuns de Securitate, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate, 2000 , în rev. „Clipa”, SUA, dec. 2014 ; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx ) dialoguri deja excepțional de bine traduse și comentate în interbelic (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p. 88-92 ; https://philpapers.org/archive/VASILR.pdf , precum și scrierile noastre despre Platon, de ex. : vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Slobozia, 1999, precedat de I. Vasiliu-Scraba, Configurații noetice la Platon…, Slobozia, 1998, de vol. I. Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos, 1997, de vol. I. Vasiliu-Scraba, Filozofie acroamatică la Platon, Slobozia, 1997 si de vol. I. Vasiliu-Scraba, Despre existență, ființă și esență, 1996 ). Tactica simulării efervescenței culturale „de grup” prin retraducerea cu surle și tobe a fostelor traduceri a fost reluată în post-comunism după apariția Septuagintei mitropolitului Anania, devenită în 2001 „ediție jubiliară a Sfântului Sinod”. Faptul că și în cazul lui Platon și în cazul Bibliei s-a exagerat „efervescența culturală” e dovedit de lipsa continuării pe cont propriu a lucrului la Platon inițiat de Noica și de reprofilarea ca textier de muzică ușoară a unuia dintre cei care au retradus Sfânta Scriptură.

În comunism, chiar atunci când îl publicau pe Noica, scoțându-se la lumină câte ceva din gândirea Școlii trăiriste inițiate de Nae Ionescu, profesorii de socialism științific, posesori de diplome de filozofi, aveau grijă să-și lămurească studenții cum trebuie să fie înțeles „confuzul” (cf.R.F.) filozof de la Păltiniș, vinovat de „platonism”, „idealism” și „spiritualism” (vezi Radu Florian, O controversă filozofică, rev. „Era socialistă”, 1979), iar după 1983, cum să fie înțeleasă filozofia lui Mircea Vulcănescu, un alt discipol al metafizicianului Nae Ionescu. Să nu-i scape cumva cititorului, din nici o scriere autentic filozofică, și, bine-înțeles, nici din Dimensiunea românească a existenței, “substratul intereselor de clasă” (cf. Dumitru Ghișe, O deschidere de drum, în rev. “Caiete Critice”, nr. 1-2/1983, p. 188-189, text publicat odată cu lucrarea lui Vulcănescu tipărită inițial de Noica în anuarul Izvoare de Filozofie din 1944.), să distingă “ideile, de la cele materialiste până la cele idealiste, de la cele istorice până la cele ale unei metafizici supra-istorice, de la cele cumpănite, raționaliste, până la cele de factură ortodoxistă, mistic-iraționalistă”(D. Ghișe, op. cit.). Să se bucure când sesizează “unghiul științific” și să se întristeze observîndu-l pe cel “antiștiințific” (ibidem). Să nu sară peste “liniile mari de mișcare ale reflexiei lui Mircea Vulcănescu” linii care n-ar depăși „limitele proprii gîndirii speculative, de tip idealist, tincturată pe alocuri cu accente mistice, iraționaliste” (ibid.).

Preocupat de ceea ce el numește “limitele teoretice” ale metodei vulcănesciene, culturnicul folosește drept calapod de gândire “viziunea istoricității”. Metoda s-ar dovedi “limitată” pentru că n-ar putea explica ceea ce nu și-a propus, respectiv “evoluția /… / într-o strînsă conexiune cu determinațiile socio-istorice” (D. Ghișe). Preluând modelul “strînsei conexiuni”, Marta Petreu se oprește la “caracterul arhaic al mentalității românești”, evidențiat de Mircea Vulcănescu din “limbajul popular, arhaic”, ca să inventeze o așa-zisă “mentalitate thanatică normală în Europa până la sfîrșitul secolului al XVII-lea”. Supralicitînd virtuțile explicative ale șablonului “perspectivei istorice” și al “condiționării omului de situația istorică”, Marta Petreu își mai dă cu părerea că “arhaica viziune mioritică despre moarte e mai degrabă un anacronism, decât o trăsătură a spiritualității naționale”( Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței în Dicționarul operelor filozofice românești, Humanitas, 1997, p. 42).

Gabriel Liiceanu utilizează șablonul “perspectivei istorice” în mod oarecum diferit. Subjugat de un acut interes pentru temporal, pe de-o parte găsește că preocuparea cu filozofia autentică și acel universalism al culturii profesat de Constantin Noica ar camufla o vinovată “fugă de istorie”. (In linii mari, cele scrise de Liiceanu în marginea operei Filozofului de la Păltiniș consonează cu unele observațiile publicate câțiva ani mai înainte în „Era socialistă” de Radu Florian, chiar în legătură cu „anistorismul” lui Noica). Pe de altă parte, înclinația filozofului de la Păltiniș către regăsirea tradiției, sau către ancorarea în imediatul limbii române îi par în 1983 lui Liiceanu de-a dreptul “ridicole”. Mai mult încă, lui i se pare într-un mod cu totul original că descoperă aici “un handicap” transformat de Noica în argument de superioritate (Jurnalul de la Păltiniș, C.R.,1983, p. 231). De ce handicap? Nu se știe! Pentru că și ridicolul sesizat unde nu era cazul si „handicapul” (numit mai limpede în 1987 de C. Karnouh „criză a identității culturale”) sunt lipsite de fireasca argumentare.

În comentariile publicate în 1983 (cu prilejul reeditării în revista “Caiete Critice” a Dimensiunii românești a existenței) se mai găsesc unele șabloane de gândire comunistă ce reapar în rândurile scrise în post-comunism de Dan C. Mihăilescu, îndemnat de filozoful de la Păltiniș să citească în paralel „Scânteia” și „Neuer Weg”, pentru a-și înbunătăți germana (si a nu rămâne doar la nivelul „cultural” al „Scânteii”!). La D. C. Mihăilescu stilul abordării temei specificului național („prelungire a reacționarismului autohtonist”, apud. Radu Florian, 1979), fiind tras pe calapod, seamănă impresionant de bine cu tot ce au scris culturnicii suferind de complexul “Cortinei de fier” pe care românii nu aveau cum să-l dobîndească în perioada interbelică. Iar cei care apucaseră acele vremi nu aveau cum să-l mai capete. “A fi european, constata pe bună dreptate Alexandru Paleologu, înseamnă a nu avea complexe provinciale” (op.cit). Interbelicilor nu li se părea că ar “coborî până într-atît în regional” (G.L., Jurnalul de la Păltiniș,1983), încât să citească sau să scrie despre specificul național american (Petru Comarnescu), francez, românesc sau german.

La începutul Dimensiunii românești a existenței Mircea Vulcănescu notează că cercetarea sa “se așează pe terenul preocupărilor de tipologie a culturii, alături de alte studii, mai mult sau mai puțin reușite, de același fel: de pildă acel strălucit: Nationale im Denken Frankreich a lui Scheler”. De aici reiese limpede că Vulcănescu nu a scris despre felul particular în care românii își pun problema existenței dintr-un impuls de a “exalta specificul național și a elimina – ca străine și impure- influențele culturale de tip vestic”, cum s-a exprimat falsul discipol (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica ) în legătură cu lucrările scrise de Constantin Noica după însușirea “lecției” lui Vulcănescu (Jurnalul de la Păltiniș, Ed. Cartea Românească, 1983, p. 231). Odată cu editarea filozofului Mircea Vulcănescu în post-comunism, un culturnic cu diplomă de filozof observând că mult mai mulți scriitori români -nu numai cei enumărați de Mircea Vulcănescu în Dimensiunea românească a existenței – “au forat în jurul sau în centrul” temei specificului național -, se ostenise a completa lista cu nume precum Hașdeu, Maiorescu, Eminescu, Iorga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Petru Comarnescu, Mihai Ralea și Camil Petrescu („Vulcănescu despre omul românesc”, în rev. “România Literară”, 13-20 mai 1992).

Scriind despre “supremația virtualului” proclamată de Mircea Vulcănescu (si de Nae Ionescu, am adăuga noi), vizitatorul filozofului de la Păltiniș îndemnat de Noica să citească „Scânteia” în paralel cu „Neuer Weg” (9) a dovedit că le-a studiat pe amândouă, chiar a rămas la nivelul lor, fiindcă la capitolul filozofie înșiră verzi uscate. Anume că virtualitatea ar fi, vezi Doamne, “vecină” cu “seninătatea cinic-optimistă a lui Noica” (Dan C. Mihăilescu, Supremația virtualului, în „L.A.& I.”, 13 ian. 1992). Să se arate cititor de filozofie, după apariția volumului Dimensiunea românească a existenței în decembrie 1991, criticul D. C. Mihăilescu a criticat atât “supremația virtualului” cât și “căderea în timp”, fără a-nțelege ce-i cu ele. Confuz în esență, dar limpede în intenție, folosind o frazeologie goală, fostul comunist gândind după șablonul istoricității asociază ideile naeionesciene și vulcănesciene pe care nu le-a înțeles cu “retragerea în arheologie a lui Pârvan”, cu “Mureșanu-l eminescian”, ori cu “funest-feericul și de-o fi să mor al Mioriței” (Dan C. Mihăilescu în “Cotidianul”, Suplimentul “Litere, Arte, Idei”, 13 ianuarie 1992 ).

Oricine își poate închipui surprinderea lui Emil Cioran, căruia Mircea Vulcănescu îi dedicase în 1944 Dimensiunea românească a existenței, primind prin anii șaptezeci de la Constantin Noica Sentimentul românesc al ființei, în care cenzura comunistă nu-i permisese autorului să treacă nicăieri numele lui Mircea Vulcănescu, deși chiar titlul evoca lucrarea vulcănesciană dinainte de ocuparea țării. Ca efect al unei asemenea surprize, și nu din “oboseala” pe care i-ar fi pricinuit-o “naționalismele veacului” (Jurnalul de la Păltiniș, p. 232), i-a scris Emil Cioran lui Noica să-i mulțumească pentru… Sentimentul paraguaian al ființei, atrăgând astfel atenția că “existența” e una, iar “ființa” e alta, și că față de ființă (în sens de Ființă Supremă) sentimentul oricărui om de pe mapamond este același.

Aproape fără excepție, cei care au scris în comunism (și după dec. 1989) despre Dimensiunea românească…au reprodus cu sârg lista de personalități din cultura română care s-au preocupat de profilul spiritual al poporului român, listă oferită de Mircea Vulcănescu. Mai puțin lăudabil este însă faptul că mai toți au “uitat” să evoce pasajul în care Mircea Vulcănescu lămurea cititorul că preocuparea pentru tipologia culturilor este o preocupare “vestică”, materializată prin diverse scrieri, din care, cum am văzut deja, el a citat lucrarea: “Nationale im Denken Frankreich” a unui autor destul de cunoscut în cultura europeană. Și, o ultimă remarcă: filozofia lui Mircea Vulcănescu nu avea cum să corespundă șabloanelor de gândire pe care profesorii de așa-zisă filozofie se străduiau în comunism să le impună. Pentru cititorul de azi, ne-au părut demne de semnalat însăși șabloanele, fiindcă ele sunt cele care mai zdrăngănesc ca niște tinichele pe unde au umblat foști culturnici.

Ca orice scriere șablonardă, Dicționarul filozofic cu “111 lucrări fundamentale românești” , între care apare „filozofica” Neo-iobăgie publicată în1910 de Dobrogeanu Gherea, pare a urmări uniformizarea gândirii. La fel cu papagaliceala Raportului Tismăneanu (9) la examenele de Bacalaureat. „Sărmanii necunoscuti ieșiți din mantaua” lui Ianoși odată cu apariția Dictionarului operelor filozofice…au căpătat între timp notorietate. Nu prin cine știe ce lucrări care să îmbogățească gândirea filozofică românească. Doar prin artificiala notorietate produsă de mass-media, si, mai ales, prin „confuzia dintre vedete si valori” (cf. Ion Varlam).

 

 

NOTE SI CONSIDERTII MARGINALE

 

  1. 1. La sfîrșitul Dicționarului operelor filozofice românești se află trecută lista cu autorii cuprinși în dicționar și cu operele prezentate (p.270-272), urmată de o listă umplută cu lucrări mediocre și sub-mediocre ale unor autori precum: C. Dobrogeanu-Gherea (despre „academicianul” Dobrogeanu-Gherea vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul Mircea Eliade și neo-iobăgia ideologică post-comunistă, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3 (100)/2016, p.14 ; on line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ), Dumitru Ghișe, Ludwig Grünberg, Pavel Apostol, Dumitru Matei, Miron Constantinescu etc, în condițiile în care nu apar de loc menționați: Ernest Bernea, Sorin Pavel, Horia Stamatu, Walter Biemel, Dumitru Cristian Amzăr, Ion Ionică,Vintilă Horia, Elena Irion (Moisuc), Constantin Amăriuței, Nicolae Herescu, ș.a. În ce-l privește pe Ion Barbu, este menționată -ca operă filozofică-, Opera matematică (1967-1970), fiind omise scrierile sale de critică literară vădind o solidă cultură filozofică (v. Ion Barbu, Opere complete. Ediție îngrijită de Mircea Coloșenco, București, Academia Română și Ed. Univers Enciclopedic, 2000). In mod surprinzător, lucrările criticilor lipsiți complet de spirit filozofic (precum George Călinescu și Marcel Breazu) sunt cu grijă citate (ca opere filozofice!) spre a ocupa cât mai mult spațiu între coperțile Dicționarului operelor filozofice românești (despre G. Călinescu vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu ; on-line https://blogideologic.wordpress.com/2015/05/21/isabela-vasiliu-scraba-radu-gyr-despre-falsificarea-istoriei-literare-la-g-calinescu/ ; sau http://www.scribd.com/doc/192378090/IsabelaVasiliuScrabaGandirea ). Făcând cu totul abstracție de valoarea fișelor ce alcătuiesc Dicționarul…, unii cititori ar putea fi intrigați de selecția operelor cuprinse în volum. De ce nu apar scrieri de Vasile Băncilă, B.P. Hașdeu, Traian Herseni, Stelian Mateescu (supranumit „micul Kant”), Constantin Micu-Stavilă, Bazil Munteanu, Grigore Popa (Kierkegaard), Nicolae Roșu, Mihail Rădulescu, Ion Rădulescu-Pogoneanu, C-tin Săndulescu-Godeni și apare selecția de articole Filozofi și sisteme (1933) a lui Brucăr? Să fi fost considerată, în mod exagerat, drept “operă fundamentală” întrucât modestul Brucăr se găsise să-l atace pe sclipitorul metafizician Nae Ionescu într-o recenzie   “nedreaptă a prefeței lui Nae Ionescu la traducerea Criticii rațiunii practice a lui Kant făcută de elevii lui: Amzăr și Vișan” ? (cf. Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, București, 1992, p. 132). Cine știe?
  2. 2. Marta Petreu, Poeme nerușinate, București, Ed. Albatros, 1993. Criticul literar Marian Popa face o prezentare pertinentă autoarei de poeme nerușinate care „își foloseste inteligența cu disperarea parcă instigatoare a unei femei dizgrațioase care face eforturi să disimuleze sau să completeze ceva disperant glandular prin franchețe exchibiționistă” (cf. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, Fundația Luceafărul, 2001, vol. II, p.629). Despre gândirea lui Nae Ionescu, (întâiul și până azi) unicul creator de școală românească de filozofie (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă inaugurată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 258/2013, pp.4-5 ; on-line http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Ceva%20despre%20scoala%20trairista%20de%20IVS.htm ), nu am recomanda cărțile poetei Marta Petreu, fostă profesoară de socialism vehiculând șabloanele ideologiei comuniste când vine vorba de Nae Ionescu sau de Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Imaginea oficială asupra filozofiei românești, în vol. : I. Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004, pp.112-129 ; https://www.scribd.com/doc/130854967/IsabelaVasiliuScrabaAlexDragomirPropedeutica ). Cei interesați de filozofia românească ar putea citi cu mai mult folos intelectual : Isabela Vasiliu-Scraba, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu ( în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 273/2014, pp.15-17 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/ ), eventual cele două volume pe care le-am publicat despre Metafizica lui Nae Ionescu (Slobozia, 2000) și despre discipolii inițiatorului Școlii trăiriste (vezi I. Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor.Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000), volume aflătoare și la Washington, în Biblioteca Congresului american, nu numai la Universitatea din Standford si prin biblioteci din Europa de vest. Despre nereușita sa încercare post-decembristă de a pregăti un doctorat pe tema filozofiei naeionesciene, poetul și editorul Gabriel Stănescu (1950-2010) scria următoarele : „Am încercat să mă înscriu la doctorat în 1990. Naiv am crezut că mă va primi profesorul I. Ianoși. Când a auzit însă că vreau să scriu o teză despre Nae Ionescu a amuțit” (vezi revista agero-stuttgart.de ).
  3. apud. Petre Țuțea, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie” sau Nae Ionescu și Petre Țuțea, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015 ; on-line în rev. „Clipa”, California, SUA, dec. 2014 http://www.clipa.com/a12740-ORICE-MARE-INTELIGENTA-BASCULEAZA-206-NTRE-RELIGIE-SI-FILOZOFIE-Petre-Tutea.aspx ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ ) și în vol. I. Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000 ; https://philpapers.org/archive/VASILR.pdf .
  4. După o informație primită prin e-mail de la A.I. Brumaru, despre Vulcănescu a scris si el în 1983 un text pe care apoi l-a cuprins în vol. : A. I. Brumaru, Despre ființa românească: aspecte, întrebări, Ed. Viitorul Românesc, București, 2001. În opinia Mariucăi Vulcănescu (fata cea mică a filozofului) suplimentul de anchetă pentru care Mircea Vulcănescu a fost adus la Jilava în 1951 s-ar fi datorat unei confuzii de nume. Tatăl ei ar fi fost adus de la Aiud în locul unui alt Vulcănescu. Iar această confuzie ar fi stat la baza unei serii întregi de întâmplări din care, în 28 octombrie 1952 i s-a tras lui Mircea Vulcănescu moartea în închisoarea din Aiud (vezi înregistrarea mea de la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 2012 http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ ). Un preot ortodox închis la Aiud consemnase că gardienii îl diferențiau pe filozof de celălalt Vulcănescu specificând că este vorba de „criminalul” Vulcănescu, desemnare obligatorie reinstituită în 2015 prin Legea 217 (vezi Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, 1997 citat de Fabian Seiche în vol.: Martiri și mărturisitori români ai secolului XX. Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraș, 2010; a se vedea și Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3 ; Sorin Lavric apare în lista de colaboratori ai revistei scoasă de Fundația „George Manu” din București, vezi „Permanențe”, Anul XVI, nr. 1-2/ 2013, p.7 ; la p. 4 al aceluiași număr din ianuarie 2013 îi este publicat textul Privilegiul suferinței închinat de Lavric lui Mircea Nicolau). Mircea Vulcănescu, filozoful și economistul de geniu care a sporit tezaurul în aur al Băncii Naționale astfel încât „România a terminat războiul având cea mai mare rezervă de aur din cursul istoriei ei : peste 230 tone”(apud A. Apahideanu, rudă cu Mircea Cancicov, ministru ucis în 1959 în temnița comunistă de la Râmnicul Sărat) a fost desemnat „criminal” ce a contribuit la „dezastrul țării” de sovieticii care și-a însușit rezerva de aur a BNR. Inainte de Legea 217/ 2015, „criminal” apărea Vulcănescu și pe cărțile scoase de Liiceanu la fosta Editură „Politică” (De la Nae Ionescu la Criterion, Ed. Humanitas, 2003 și Bunul Dumnezeu cotidian, Ed. Humanitas, 2004 ), unde se putea citi că Mircea Vulcănescu „a fost judecat si condamnat la opt ani de temniță grea”, fără a se spune nicăieri că ocupanții sovietici au regizat din umbră farse de procese, având verdictul dat dinainte (https://www.youtube.com/watch?v=xsi5wHC44AA ). Ioan Ioanolide își amintește cum la închisoarea comunistă din Aiud îl vedea pe Mircea Vulcănescu „adesea în biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în WC”. Tot Ioanolide scrie că n-a murit atunci, la Jilava, că revenit în închisoarea din Aiud a continuat să întrețină o „febrilă activitate intelectuală în rândul deținuților”. De aceea gardienii „au continuat să-l pedepsească până ce l-au ucis”(Ioan Ioanolide, Întoarcerea la Hristos, București, 2012, p.307). Virgil Maxim relatează una dintre pedepse în care filozoful împreună cu alți doi deținuți fuseseră trimiși dezbrăcați timp de trei zile fără mâncare la „neagra” într-un frig înlemnitor și o beznă absolută, după care au „fost bătuți cu saci de nisip (confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte) care distrug mai ales organele interne, în special rinichii”. Apoi vreo săptămână „apoape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și a durerilor acute” (V. Maxim, Imn pentru crucea purtată, București, 2002, vol. II, p.246). La punctul 41 al unei directive NKVD (precursorul KGB) din 1949 se preciza, după cinci ani de farse juridice cu verdictul dinainte stabilit, că „trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnați în procese politice. Iar dacă devine inevitabilă, reabilitarea se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o eroare judecătorească ; nu va avea loc reluarea procesului, pentru ca cei care au pricinuit eroarea să nu fie deranjați” (în rev. „Meridianul românesc”, SUA, 3 martie 2001, p.3 ).
  5. 5. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un căutător de înțelepciune discret : Alexandru Paleologu (în rev. „Contemporanul”, ian. 2006, http://www.scribd.com/doc/190133814/IsabelaVScrabaAlexPaleologuIntelept ).
  6. 6. vezi Ion Varlam, Necesitatea definirii în drept a totalitarismului. Istoricul Varlam, fostul deținut politic, considera totalitarismul comunist („expresia politică a crimei organizate”) ca deosebit de celelalte dictaturi prin două trăsături mai importante : (a)„instituționalizarea discriminării” care decretează anti-fascismul drept „singura formă permisă de anti-totalitarism” si (b) „teroarea preventivă” ca metodă „de conservare a hegemoniei unui grup” și ca mijloc de distrugere…a indezirabililor”. Eminentul istoric și politolog scria în 2006 despre „Comisia Tismăneanu” care este „o insultă la adresa democrației și un scandal moral”. El observase incompetența și veleitarismul vedetelor intelectuale din „elita de substituție” (asigurată de oamenii „establishmentului” comunist) care fac greșala de a „confunda vedete și valori”, nesesizând artificialitatea „notorietății produsă de publicitate”. Ion Varlam, nepotul generalului Radu Rosetti (istoric militar ucis în detentia comunistă, pe 2 iunie 1949, condamnat „la porunca personală a Anei Pauker”, cf. Ion Varlam, Pseudo-România, București, 2004, p. 13), mai sesizase că „după o jumătate de secol de barbarie în care poporul român a fost supus la cazne și batjocorit” clasa dominantă a rămas să fie, ca și înainte de 1990, „oligarhia colonială sovietică” (op.cit.). Pozițiile „establishmentului” comunist ar fi periclitate dacă n-ar exista de facto o deplină continuitate a ordinii totalitarismului marxist oficial abolit, „establishmentul” fiind doar atent să nu se vorbească prin mass-media de cele 2 milioane de români închiși (Românii în știința si cultura occidentală, Davis, SUA, 1992, p.207) la vremea „terorii staliniste”. Refractar la „calculele” făcute de G. Liiceanu sau Pleșu în materie de „onorabilitate a persoanelor”, Theodor Cazaban observase că închisorile politice împânzind țara în primele două decenii ale „regimului comunist al Anei Pauker”(apud. Virgil Ierunca) nu puteau fi puse alături de suferința românilor „de sub pârlitul de Ceaușescu” (Theodor Cazaban, iunie 1993, p. 335).
  7. 7. vezi, Nestor Ignat, Constantin Noica și biblioteca lui Mircea Eliade, în rev. „Diplomat club”, nr. 3/1997, p. 13. Una din cele două recomandări necesare intrării în Uniunea Scriitorilor i-a fost oferită doctorului Sergiu Al-George de Alexandru Paleologu (rev. „Biblioteca Indica”, nr. 3/1998, număr special “Sergiu Al-George”).
  8. 8. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica – între fantasmă si luciditate, Slobozia, 1992 (https://www.academia.edu/25694763/Filosofia_lui_Noica ). Acesta a fost primul volum critic despre gândirea lui Noica, monografie nemenționată de Sorin Lavric în coada niciuneia din cele șase prezentări prin parafrazare a șase volume noiciene unde lui Lavric (n. 1967, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cultura colectivistă aşa cum a fost ea percepută de Sorin Lavric, http://isabelavs.go.ro/Articole/NoicaPerchezitie7.htm ) îi aparține doar eroarea de a confunda publicarea amănată de cenzura ideologică decenii la rând cu decizia lui Constantin Noica de a oferi o succesiune anume ideilor sale (S. Lavric în Dicționarul operelor filozofice românești, Humanitas, 1997; despre imprumutarea unor idei noiciene – fără citarea sursei- se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est

Sîn rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4/101, anul X, aprilie 2016, p.14; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/   ).

  1. Raportul Tismăneanu (scos la Editura Humanitas si trecut printre subiectele de bacalaureat) a fost catalogat de politologul Ion Varlam ca „nul și neavenit”. În schimb Raportul…a fost apreciat de Sorin Lavric. In 2012 universitarul S. Lavric îl plasase pe singurul filozof român care a întemeiat o școală, Școala trăiristă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre Țuțea, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ ) în rândul „delincvenților ideologici”, reactualizând „optica proletcultistă deformatoare” intrată în vigoare odată cu Legea 658 din 24 august 1946 (vezi Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.61). „Ieșit de sub mantaua” plagiatorului Ion Ianoși (entuziast recenzent al Neoiobăgiei, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul Mircea Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă, în rev. „Acolada”, Satu-Mare, nr. 3 (100)/ 2016 ; https://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ) Sorin Lavric pare opac la opiniile lui Ion Varlam privitoare la necesitatea definirii în drept a totalitarismului . Dacă ar fi mai receptiv, poate Lavric n-ar uita atât de sistematic cele peste 100 de milioane de victime ale totalitarismului comunist (cf. dr. Florin Mătrescu Holocaustul roșu, Ed. Irecson, București, 2008, vol. I-III, 1430p.). Scriitorul Marin Nițescu (1925-1989) observa cu justețe că „acolo unde scriitorul se autocenzurează reflex, înainte de a fi cenzurat de instituțiile oficiale” nu poate să existe „valoare autentică”.
  2. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru „humanist”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 (42), aprilie 2011, p.16, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/ ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica, pe hârtie în rev. „Plumb”, Bacău, An V, nr. 34, ianuarie 2010, p.4 ; http://isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm .

 

REPERE BIBLIOGRAFICE

 

1-Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3 (100)/2016, p.14 ; on line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ; sau.

http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade.

 

2- Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000; https://philpapers.org/rec/VASMLN ; a se vedea șI http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439.

3- Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie” sau Nae Ionescu și Petre Țuțea, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015 ; on-line în rev. „Clipa”, California, SUA, dec. 2014 http://www.clipa.com/a12740-ORICE-MARE-INTELIGENTA-BASCULEAZA-206-NTRE-RELIGIE-SI-FILOZOFIE-Petre-Tutea.aspx ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ )

 

4- Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă inaugurată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 258/2013, pp.4-5 ; on-line http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Ceva%20despre%20scoala%20trairista%20de%20IVS.htm.

 

5- Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36; https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade ; si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17; http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .

 

6- Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor.Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000; https://philpapers.org/archive/VASILR.pdf .

 

7-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .

 

8-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade,   pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm .

 

9-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ ; eseu având 1878 accesări.

 

10- Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15; sau https://fr.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori ; o variantă mai elaborată din site-ul personal, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeDetractori4.htm .

 

11- Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica – între fantasmă si luciditate, Slobozia, 1992; https://philpapers.org/rec/VASFLC .

 

12-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50;   http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm ; , sau varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri; http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/ .

 

13-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru „humanist”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 (42), aprilie 2011, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/ .

 

14- Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica ; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm.

 

15- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26; online la http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George ; sau   http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm .

 

16- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brașul lung al inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .

 

17- Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10, sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011; http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46   .

 

18- Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search .

 

19- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est,

în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4/101, anul X, aprilie 2016, p.14; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/

 

20- Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica, pe hârtie în rev. „Plumb”, Bacău, Anul V, nr.34,ianuarie 2010, p.4; http://isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm .

 

21- Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate, București, 2000, în rev. „Clipa”, SUA, dec. 2014 ; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx .

 

22- Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș; on-line https://blogideologic.wordpress.com/2013/04/08/isabela-vasiliu-scraba-himera-discipolatului-de-la-paltinis/ .

 

23- Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și modelul Păltiniș, în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXV, iunie 2015; http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx .

 

24- Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 6 (103), iunie 2016, p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/ .

25- Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai Profesorului Nae Ionescu: Mircea Vulcănescu șI Mircea Eliade, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 11 (108), noiembrie 2016, p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/ .

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa din Wikipedia.Ro înainte de vandalizarea ei de către birocratul MyComp: http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/