Interviu5bAlexDragAcolada

IsabelaVS-Interviu5bAlexDragAcoladaXII2013.rft/28nov. 2014/ 23922car. / 3495cuv.

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

 Interviu ALEXANDRU DRAGOMIR partea a V-a

ALEXANDRU DRAGOMIR DESPRE OAMENII MARI CARE NU SÎNT NOTORII DE POMANĂ

(Interviu din iunie 2000, refăcut de Isabela Vasiliu-Scraba după cenzurarea lui în «Observatorul Cultural», 2005, și însoțit pe alocuri de comentarii)

Fabian Anton: Ce rol a jucat în viata d-voastră plictiseala?

[ In discuția cu un om trecut de optzeci de ani care afirmase că este filozof de la 16 ani, acestă „plictiseală” poate să fi fost invocată cu gândul la cunoscuta părere a lui Aristotel după care nu omul activ, individul care nu-și vede capul de treburi este înclinat spre filozofie, ci doar acelea care dispune de suficient răgaz de meditație. În lagărul comunist, angajarea supraviețuitorilor temnițelor politice era o problemă atât de spinoasă încât filozoful C-tin Noica a fost angajat la Centrul de logică după mai mult de un an de la ieșirea din închisoare. (Singurul loc de muncă – oferit poetului Traian Chelaru (1906-1966), vinovat de a fi fost universitar cernăuțean, bursier al Școlii Române din Paris (1930-1933), al Școlii Române din Roma (1933-1934), și doctor în filozofie (1937) la Universitatea din Cernăuți cu o teză despre David Hume -, a fost la deratizarea Capitalei, post care a dus la moartea prematură a poetului iconar invitat în 1935 de Iorga să țină prelegeri la Vălenii de Munte. Într-o carte a filozofului Anton Dumitriu, scriere care a avut nevoie de 13 referate ca să fie publicată în comunism, invocarea acelui otium liberale a fost o mare îndrăzneală, chiar cu trimitere la „materialistul” Aristotel. Fiindcă paznicii ideologiei statului polițienesc nu erau de acord cu ideea că „doar șezând și odihnindu-se omul devine înțelept”. La ei, odihna prielnică meditației era soră bună cu „parazitismul” pedepsit prin lege, în condițiile în care victimele „luptei de clasă” erau lăsate să moară de foame prin refuzarea angajării lor în „câmpul muncii”. Referirea la Aristotel poate fi însă hazardată. În schimb, dacă avem în vedere interesul cultivat cu asiduitate după 1990 pentru Emil Cioran (vezi Radu Portocală, Emil Cioran – sfârșitul furat, în „Jurnalul literar”, București, nov. 2001, p. 1 și 21 , inclus în vol.: Emil Cioran în conștiința contemporanilor săi din exil. Crestomație de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion Publishing, Bucuresti, 2007, pp. 257-262; http://www.scribd.com/doc/187763386/Radu-Portocala-Cioran-Sfarsitul-furat si Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu. Despre inocularea rușinii de a fi român, în rev. „Acolada”, Satu Mare, 1/2011, p.17, sau http://www.scribd.com/doc/167071165/Isabela-Vasiliu-Scraba-Cioran-prin-l%C4%83ut%C4%83rismul-lui-Ple%C5%9Fu-Despre-inocularea-ru%C5%9Finii-de-a-fi-roman , text cenzurat de segmentul românesc al internetului prin site-ul ro.scribd unde a fost ascuns pe 25 dec. 2012 de posibilii săi cititori, precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prophete de la vraie saintete (a propos de Mircea Vulcănescu) , comunicare susținută la Colocviul internațional Cioran ( a se vedea înregistrarea http://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg ) organizat în mai 2011 de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și publicată în rev. „Origini. Romanian Roots”, July-Dec. 2011, pp.22-25, document de asemenea „ascuns” de paznicii de la ro.scribd ca să nu fie parcurs la http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela-Vasiliu-Scraba-Emil-Cioran-prophete-de-la-vraie-saintete ), mai plauzibil ar fi că tânărul de douăzecisicinci de ani a reținut povestea cu „plictiseala” dintr-un manuscris al lui Mircea Vulcănescu publicat după jumătate de secol de la scrierea lui.

Amintindu-și de a doua vizită făcută în 1940 la Băneasa profesorului Nae Ionescu (1890-15 martie 1940) ieșit bolnav din lagărul unde fusese închis fără verdictul niciunui proces din 8 aprilie 1938 până în decemnbrie 1939 -, Vulcănescu scrisese că Nae Ionescu a ținut o dată o lecție pe tema plictiselii care l-ar fi entuziasmat atât de mult pe Emil Cioran, încât acesta n-a putut-o uita. Referitor la plictis, într-un aforism din Sylogisme de l’amertume, creatura este imaginată de Emil Cioran „dorind să-și cunoască Creatorul” (vezi Stan M. Popescu, El Hambre De Dios. De Pascal a Saint-Exupery, 1955, p.6), chiar cunoscându-L. Viața creaturii s-ar desfășura între doi poli, cel mai de sus al ajungerii la plinătatea existenței pe care o aduce cu sine extazul religios, și cel de jos al golului de existență pe care-l reprezintă plictisul: „Entre l’Ennui et l’Extase se deroule toute notre experience du temps”. De la nivelul experimentării – de patru ori – a preaplinului de existență prin care extazul religios se diferențiază de orice alt eveniment trăit (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, referat pentru Colocviul internațional Cioran, Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 8-11mai 2014, publicat pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Târgu-Mureș, Anul VI, nr.4/ 64, aprilie 2014, pp. 14-15 și în nr. 5/ 65, iunie 2014, pp. 16-18, on-line la http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranMistic15.htm ), Cioran a meditat în scrierile sale la universul omului modern căzut întâi în istorie (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Două traduceri trădătoare în cărțile lui Cioran, pe hârtie în rev. „Curtea de la Argeș”; Anul V, Nr. 10/ 47, oct. 2014, p.6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranTraducere4.htm ), într-un timp desprins de eternitatea (bună) care dădea timpului în momente excepționale o strălucire și o consistență de netăgăduit, interesat fiind si de „plictisul” monastic, amenințând trăirea duhovnicească (Convorbiri, București, 1993, p. 89). După Cioran, omul post-modern a eșuat dincolo de istorie. El nu mai este „căzut în timp”, e căzut „din” timp, dincolo de timpul istoric, într-un timp decolorat și atât de obosit încât nu-și mai poate supraviețui și încetează a mai curge. Invadat de un plictis irevocabil, omul nu-și poate depăși condiția post-modernă nici măcar spre a-și recâștiga locul avut în istorie. Spațiului dereglat prin invazia golului de sens, îi corespunde acel timp care a încetat să fie timp, devenind eternitatea proastă a stagnării în gol. Creatura la început plictisită de singurătatea proprie percepută cu luciditate se depărtează din ce în ce mai mult de omul modern de care vorbise Nae Ionescu la cursul său, apropiindu-se de singuraticii lumii golite de sens din teatrul beckettian. Personajele lui Samuel Beckett, cu care Cioran a fost bun prieten, duc o existență fără rost în capcana timpului mort, sau într-un timp gri, doar cu un vag regret al vremurilor ceva mai colorate cândva datorită evenimentelor, și ele din ce în ce mai estompate prin memoria umană funcționând la rândul ei într-un spațiu receptacol al nimicului.

În 1992 apăruse la București volumul lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu, citit de discipolul Noica în manuscris (vezi volumul bilingv, englez-român Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângeriolor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, on-line http://www.isabelavs.go.ro/Discip/discip.html care se găsește în mari biblioteci occidentale, http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439&referer=brief_results nu numai la Biblioteca Națională din al cărei catalog on-line a fost îndepărtat numele scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba), poate chiar înainte ca paginile despre mareșalul Ion Antonescu (locuitor al fostei vile a lui Nae Ionescu de la Băneasa) să fi fost smulse din manuscris. Cartea (cenzurată) despre Nae Ionescu, „tulburătoare la culme” (C-tin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu în „Almanahul literar 1984” ), a fost tipărită pe hârtie de calitate inferioară de fosta Editură „Politică” sub titlul Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut (București, 1992). În ea Mircea Vulcănescu consemnase că plictiseala a fost înfățișată de Nae Ionescu (la acel curs care-i plăcuse atât de mult discipolului Cioran) ca o stare a creaturii rămasă singură, față în față cu sine însăși (Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, Bucuresti, 1992, p.142).

La doisprezece ani de la ultima vizită pe care discipolul Vulcănescu a făcut-o la Băneasa profesorului Nae Ionescu si la șase ani după încarcerarea sa fără nici o vină, filozoful Mircea Vulcănescu era ucis în „universitățile lui Teohari Georgescu” (apud. Petre Pandrea; vezi și înregistrarea mea de la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 25 nov. 2012 http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, în rev. „Viața Românească”, nr. 7-8/2000, pp.176-181, sau http://www.scribd.com/doc/191641168/isabela-vasiliu-scraba-nae-si-vulcanescu , text pe care paza segmentului românesc al internetului l-a ascuns luni de zile, acesta fiind unul din cele 21 texte ale Isabelei Vasiliu-Scraba „dosite” de controlorii români de la ro.scribd). După uciderea prin schinghiuire, filozoful Mircea Vulcănescu a fost aruncat la grămadă în Râpa Robilor de la Aiud, unde se află azi în construcție un centru de studiere „globală” a „victimelor predilecte ale hitlerismului” (apud. I.D. Sârbu) împreună cu martirii închisorilor comuniste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Aiud: hidra cripto-comunistă contra vetrei monahale de la Râpa Robilor, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, nr. 11-12/ 2009, p.24; http://www.scribd.com/doc/189886227/Isabela-Vasiliu-Scraba-Aiud-Hidra-cripto-comunista-contra-vetrei-monahale-de-la-Rapa-Robilor ). În anul omorârii în temnița comunistă a Aiudului (v. Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, prefață la vol. Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum I.O., 1999, pp. 5-17) a prietenului său care-i dedicase în 1944 Dimensiunea românească a existenței , prieten care nu și-a strâns în volum eseurile publicate prin reviste, nelăsând în urma lui nici o carte tipărită, asemenea faimosului profesor Nae Ionescu, Emil Cioran publica în Occident Sylogisme de l’amertume (Paris, 1952) unde, imaginându-se ironic pe sine ca un excroc al abisurilor metafizice (l’escroc du Gouffre) nota că „la ‘vie’ est une occupation d’insecte” (referindu-se desigur la viața celor mulți, asemenea furnicilor trăitoare în societatea pe care instinctiv o formează, model „social” ispititor pentru cei deranjați de existența oamenilor de escepție). Poate cu gândul chiar la Mircea Vulcănescu, Emil Cioran mai consemnase printre alte aforisme că au existat vremuri (ce le răscumpără pe ale noastre) în care, alături de filozofi care scriau, existau și filozofi care gândeau fără să-și noteze gândirea și fără a fi mai puțin prețuiți decât ceilalți.

Lucrurile s-ar fi schimbat „depuis que l’on se prosterne devant l’efficace” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”, on-line http://www.omniscop.ro/author/isabela-vasiliu-scraba/ ). În vremurile noastre „l’oeuvre est devennue l’absolu du vulgaire; ceux qui n’en produisent pas sont considérés comme ‘ratés’. Mais ces ‘ratés’ eussent été les sages d’un autre temps; ils rachêteront le nôtre pour n’y avoir pas laissé de trace” (Cioran, Sylogisme de l’amertume, 1952). Între subtilitatea și consistența ideatică a unor astfel de gânduri cioraniene și primitivismul gândirii după șablon a unui beneficiar al regimului comunist si post-comunist e o distanță de la cer la pământ, dacă avem în vedere părerea despre Mircea Vulcănescu și despre Nae Ionescu a acelui fost ministru ridicat în slăvi de la primele sale conspecte tipărite în albumul de artă Corot (1971): „Ca și Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu a putut fi contestat pentru lipsa operei masive” (vezi Andrei Pleșu, în rev. „Manuscriptum”, nr. 1-2/ 1996, p. 109, interviu inclus și în volumul omagial scos în 2004 la Centenarul nașterii lui M. Vulcănescu de Editura Radio). Cu așa o gândire de două parale a unui lider de opinie mediatizat decenii la rând (înainte și după 1990), lipsa operei filozofului Alexandru Dragomir a putut prilejui (si după citirea volumului Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004; http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEUTIC%C4%82-LA-ETERNITATE-Alexandru-Dragomir-in-singur%C4%83tatea-gandului , îndepărtat împreună cu alte 43 de texte ale Isabelei Vasiliu-Scraba – pe 25 dec. 2013 de supraveghetorii de la ro.scribd, care după câteva zile a redus cenzura la 19 documente) neinspirate comentarii pe linia așa-zisei „ratări” a lui Alexandru Dragomir (vezi Florian Roatiș, Pledoarie pentru filosofia românească, Ed. Aius, Craiova, 2006, p.117).

Or, după Cioran, un gânditor autentic nu se poate rata. Fie că publică o duzină de volume, fie că nu publică nici măcar o carte, el este ceea ce este, cu atât mai dificilă devenindu-i „ratarea” într-o lume de impostori si de plagiatori, cum a fost (cu excepția lui Noica, a lui Anton Dumitriu, si a câtorva nume mai puțin răsunătoare) lumea filozofiei românești înainte și după 1990. La câțiva ani după căderea comunismului, în „România liberă” se demonstra fără putință de tăgadă plagiatul politrucului Ion Ianoși dintr-o lucrare despre Kant a Rădicăi Croitoriu. Mai târziu Mircea Mihăeș a evidențiat plagiatul din volumul despre Dostoievski semnat de același plagiator. Pentru perioada dinainte de 1990 fără egal a rămas plagiatul lui Liiceanu din Noica în teza de doctorat condusă de Ion Ianoși, fost activist cu înalte funcții în ierarhia PCR, ceea ce a contribuit la menținerea titlului de doctor si după dovedirea plagiatului.

Justețea cuprinsă în aforismul lui Cioran a fost indirect probată de însăși „recuperarea” filozofului Alexandru Dragomir la doi ani după trecerea sa în lumea celor drepți. Deși la mijloc a fost o penibilă încercare de a-i distorsiona gândirea în volumul de prelegeri Crase banalități metafizice, „recuperarea” începută în 2004 a adeverit oarecum și observația lui Mircea Eliade că „geniul se răzbună întotdeauna. Mai devreme sau mai trârziu, orice mare personalitate începe să fie înțeleasă și prețuită cum se cuvine”. Această subtilă remarcă am pus-o drept motto al volumului meu bilingv despre discipolii lui Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor..., Slobozia, 2000, on-line https://fr.scribd.com/doc/153762785/IsabelaVasiliuScrabaNaeDiscipoli ).

Alexandru Dragomir : Nu i-am atribuit [plictiselii] nici un rol. Țineam prea mult la viată.

Fabian Anton: Iubiți viața  ?

D. : Cât sunt viu, da! Apoi… o să mai văd! Dar, în orice caz, iubesc lumea.

A.: Iubiți lumea, dar sînteți, cum se știe, un retras. Un om care nu frecventează foarte mult societatea.

D. : Păi, lumea nu se reduce la o societate de câțiva indivizi pe care-i cunoști. Lumea înseamnă și pădure, și mare, și animale, animalicule, gândăcei, fluturi. Toate astea sînt lumea. E un obicei, – cred că nu-i numai al nostru (eu sunt cam contra judecăților gen „noi, românii“, care încep cu „noi, românii“) -, care spune că, dacă n-ai acest orizont de a te raporta minim de la oameni la animale, de la animale la insecte, de la insecte la plante, dacă toate astea nu formează un împreună și necontenit prezent, atunci n-ai făcut mare lucru în viață. N-ai făcut mare lucru în viață, dacă n-ai învățat acest abecedar din vestibulul gândirii Ca filozof, firește! [v. Isabela Vasiliu-Scraba, „În fond eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu” (Al. Dragomir), în rev. „Argeș”, Pitești, nov. 2005, p.21; http://www.scribd.com/doc/189934721/Isabela-Vasiliu-Scraba-%E2%80%9EIn-fond-eu-fac-o-teza-de-doctorat-la-Dumnezeu%E2%80%9D , text cuprins si în volumul Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, 2004].

 A.  : Ce rol au avut prietenii în viața dumneavoastră?

D. : Dar în viața dumitale?

A. : Au!

D. : Vezi? Și în viata mea au avut un rol. Cred că întotdeauna am avut prieteni, buni, foarte buni. Astăzi nu mai am prea multi, fiindcă cine mai stă de vorba, cine mai este prieten cu un octogenar? Am vreo doi prieteni buni, octogenari de-ai mei, cu care mă întâlnesc. Cu care conversez, cu care stau de vorbă, jumătate din discuții fiind: «Da, acela, domnule, cum îl cheamă… Am uitat…  ». Iar din partea lor primind exact aceleași replici sau replici de genul: «Era unul așa, blond, palid, care venea pe la noi prin 1935-1936…  » «Nu știu  ! Nu mai țin minte  !» Sau: «Da, da, da… îl știu  ! Dar nu știu cum îl cheamă. Nu mai știu  !».

A. În afară de filosofie v-au mai interesat și alte științe  ?

D. Nu  ! În comparație cu interesul pentru filosofie, nu. Ma întrebați despre prieteni [v. Isabela Vasiliu-Scraba, Doi filozofi prieteni: Octavian Vuia și Alexandru Dragomir, în rev. „Jurnalul literar”, București, dec.2004, p. 13; http://www.scribd.com/doc/188004276/Isabela-Vasiliu-Scraba-Doi-filosofi-prieteni-Alexandru-Dragomir-si-Octavian-Vuia ], mă rog… Prietenii ca prietenii…, dar erau câteva personalități pe care le-am întâlnit și care au avut un rol foarte important în viața mea. Am învățat și eu, uitându-mă la ei, frecventându-i și, uneori, bucurându-mă chiar de oarecare simpatie din partea lor, am învățat ce înseamnă mecanismul oamenilor mai mari din, să spunem, filosofie. Cum a fost Dinu Noica, cum a fost Mircea Vulcănescu și, înainte de toate, firește, pentru experiența mea, marele Heidegger. Și cred că acesta este un lucru nu numai important, dar care poate fi ridicat la un anumit rang  : Sînt unii care au cunoscut oameni mari și alții care n-au cunoscut oameni mari. „Oameni mari“ între ghilimele, căci nici tu și nici eu nu știm ce este aia „oameni mari“. Dar oameni care nu sînt notorii de pomană, degeaba.

A. : Vorbim de Dinu Noica. El este acum cât de cât cunoscut. Însă îl pomeniți pe Vulcănescu, iar el nu este prea cunoscut de tineri.

[Din 1945 – de când Ion Călugărul scrisese în „Scânteia” că Dimensiunea românească a existenței ar ilustra o idee politică, aceea a „imperialismului românesc”, cu o pauză de vreo patru decenii până să-i devină lui Vulcănescu din nou numele publicabil, întâi prin retipărirea în 1983 a Dimensiunii… în revista „Caiete Critice” coordonată de Eugen Simion, apoi prin introducerea într-un almanah literar a câtorva amintiri ale lui Noica legate de Mircea Vulcănescu -, si până în 1991 când a apărut în condiții extrem de modeste volumașul Logos și eros (Ed. Paideia, București, 1991), discursul comentatorilor acestui subtil filozof n-a părăsit cadrul politic: în 1983 Dumitru Ghișe evidenția „substratul intereselor de clasă” iar Gabriel Liiceanu („discipolul lui Henry Wald”, apud. Noica, 1975) „coborârea în regional” pentru a „exalta specificului național și a elimina – ca străine și impure – influențele culturale de tip vestic” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.231). În fișa despre Mircea Vulcănescu tipărită de Humanitas într-un dicționar filozofic coordonat de un academician cu liceul pe puncte, o fostă profesoară de socialism a trudit și ea să-l înscrie pe filozoful creștin care a fost Mircea Vulcănescu într-o perspectivă istorico-politică, notând că în gîndirea lui Mircea Vulcănescu „arhaica viziune mioritică despre moarte e mai degrabă un anacronism, decât o trăsătură a spiritualității naționale” (Marta Petreu în Dicționarul operelor filozofice românești,1997). Credem că supraviețuirea șabloanelor politice (neabandonate nici după 1990 de așa numiții „cititori avizați”, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea gândirii lui Mircea Vulcănescu, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/VULCAN7.html ) ar explica ceva mai plauzibil faptul că Mircea Vulcănescu nu era cunoscut de tineri, nici după zece ani de cripto-comunism.]

D.: Mircea? Cred și eu! Fiindcă nu a scris! Da! Mi-a spus Diaconu că a publicat acum câte ceva… dar…

A. : Sînt cele cinci volume de la Editura Eminescu !

D. : S-a ajuns deja la cinci volume? Mă mir !

{Prețuind gândirea filozofului creștin Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mântuirea prin trecerea în virtual, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, nr. 148/ 2001, pp. 6-7; articol cenzurat de ro.scribd care nu-l indică printre articolele postate, desi el se află on-line la http://www.scribd.com/doc/190131810/isabela-vasiliu-scraba-mantuirea-prin-%E2%80%9Etrecerea-in-virtual%E2%80%9D   ), Alexandru Dragomir se va arăta (desigur, cu politețea celui care-și menajează interlocutorul) uimit de apariția post-comunistă a unor opere vulcănesciene din manuscrise nefinisate de autorul lor, „opere” care nu pot fi la înălțimea celor publicate de Mircea Vulcănescu în periodicele din interbelic. În plus, lipsa de vocație filosofică și de profesionalism a îngrijitorilor unor astfel de volume și-a pus amprenta în mod decisiv asupra lor, coborându-le nivelul (ne referim în mod special la prioritatea dată de Marin Diaconu unor texte nefinisate, recuperate de el din arhiva filozofului. Se pare însă că aceasta era o „directivă” editorială comunistă fiindcă și în cazul lui Eliade, prioritate aveau scrierile de tinerețe, cu mult mai puțin importante față de operele de maturitate, premiate de Academia Franceză. Fapt observat și de Monica Lovinescu după publicarea tezei de licență a lui Mircea Eliade.). Mai scandaloasă era însă la data interviului (luat pe 15 iunie 2000) situația așa-ziselor „opere” ale lui Alexandru Dragomir, cu care venise Fabian Anton la bătrânul filozof să-i arate ce vînd sub numele lui Dragomir anticarii de la Universitate, „opere” atât de modificate de editori încât Alexandru Dragomir le-a refuzat categoric paternitatea (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. Acolada, Satu-Mare, 3/2013, p.19, sau http://www.scribd.com/doc/167094850/Isabela-Vasiliu-Scraba-Al-Dragomir-nu-este-o-%E2%80%9Einven%C8%9Bie%E2%80%9D-a-lui-Liiceanu-fiindc%C4%83-oamenii-mici-nu-i-pot-inventa-pe-oamenii-mari precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Pasiunea pentru banalități a dlui G. Liiceanu, în rev. „Vatra veche”, Târgu Mureș, oct. 2012; http://www.scribd.com/doc/171900454/Isabela-Vasiliu-Scraba-Pasiunea-pentru-banalit%C4%83%C8%9Bi-a-d-lui-Gabriel-Liiceanu). Povestind cum a fost descoperită de Newton legea gravitației, Petre Țuțea sublinia intervenția „inspirației” venită de sus, de la Dumnezeu. Se pare că însăși „inspirația” tânărului Fabian Anton, de a-i aduce lui Alexandru Dragomir (care nu mai ieșea de ani de zile din casă din cauza unei foarte severe angine de efort, suferință care-l făcea să se oprească extrem de des atunci când avea de mers pe jos, cum aveam să aflu de la Mihai Șora) să-și vadă cu ochii lui „opera” care-i era vândută la tarabele de la Universitate -, s-a împărtășit din aceeași sursă divină.}.

Fabian Anton  : Va întreb atunci… Puțini din tinerii de azi mai au norocul, șansa de a se afla alături de personalități ale generației dumneavoastră sau ale generației ’27. Câți pot veni la dumneavoastră  ? Câți îl pot frecventa pe domnul Paleologu ? Sau câți tineri îl frecventau pe Arsavir Acterian, de pildă. Și vă întreb, pentru studenți, mai ales pentru cei de la Facultatea de Filosofie, ce rămâne de făcut, ce modele au ei dacă lasă nedescoperite toate aceste valori?

Alexandru Dragomir: Eu nu cred că opera unui gânditor are o singură dimensiune: cantitatea, câte volume sînt scrise. Mircea Vulcănescu a lăsat în urmă foarte puțin. Mă mir că domnul Diaconu a reușit să reunească atâtea texte. E curios  !!! Mircea Vulcănescu nu a scris, nu avea nici o ambiție să publice. Era și foarte ocupat. A avut întotdeauna slujbe importante: în Direcția Vămilor, la Ministerul de Finanțe. Însă nu era preocupat (să publice). În schimb, era enciclopedic atunci când vorbeai cu el. Enciclopedic! (17 974 car.)

Sursa: www.isabelavs.go.ro (într-o variantă mai scurtă, textul a apărut în rev. „Acolada”, Satu Mare, 12/2013, p. 16).