Isabelavs-AlexDr_interviu2

Interviu ALEXANDRU DRAGOMIR partea II

«AM FăCUT FILOZOFIE FăRă SA STIE TATAL MEU »

(Interviu din iunie 2000, refăcut de Isabela Vasiliu-Scraba după cenzurarea lui în «Observatorul Cultural», 2005, și însoțit pe alocuri de comentarii)

Alexandru Dragomir : Bacalaureatul l-am dat tot la Cluj, în 1933, dar la facultate am venit la București să fac Dreptul. Taică-meu voia neapărat să fac Dreptul și unchiul meu, care era profesor de istorie și membru al Academiei, Silviu Dragomir, îmi spunea că nu trebuie să fac facultatea la Cluj, pentru că acolo tata era cunoscut, unchiul meu la fel, erau știuți de toată intelectualitatea clujeană, inclusiv toți profesorii universitari de la Drept îi știau și ei și, astfel, aș fi fost ispitit să trec examenele prin prestigiul alor mei și nu prin merit propriu.

Așa am venit la Bucureștii, în octombrie 1933. Tin minte că nu mi-a plăcut deloc.

De fapt, retrospectiv, eram un tânar ardelean, îmbrăcat ardelenește, vorbind ardelenește, gândind ardelenește și ținând să rămân așa. Si era în 1933. Trecuseră ani de zile de la Unire și tot mai exista încă PREJUDECATA, DISCRIMINAREA cu ardelenii și regățenii. Cei din Moldova și Muntenia erau regățenii. Asta avea o colorație peiorativă în Ardeal.

Si ni se răsplătea cu vârf și îndesat de către cei din vechiul regat. Aceștia considerau că ardelenii în primul rând vorbesc o română stricată. Că, în al doilea rând, sânt niște papă-lapte, că sânt niște naivi și alte calități eiusdem farinae. Nu mi-a plăcut deloc aici. Nu îi întelegeam pe colegii mei ce vorbeau, fiindcă vorbeau foarte iute, fiindcă erau bășcălioși, cum se spune. Si pentru că eu nu gustam așa bine glumele. Nu știam să discern și, mai ales nu știam să răspund cu aceeași monedă. Si, când m-am întors în vacanța de Crăciun la Cluj i-am spus lui taică-meu că eu nu mai vreau să mă întorc la București, că acolo este tot ce v-am spus adineauri. Si tata a spus: „Nu, nu, tu o să te întorci, o să te întorci ! Ti-e greu? Cu atât mai bine! Te vei duce și te vei întoarce!“. Așa că m-am întors. Ce puteam să fac? Autoritatea paternă a învins.

 

[E demnă de remarcat constatarea că și după cinsprezece ani de la hotărârea ardelenilor de a se unii cu regățenii încă mai dăinuiau prejudecăți și de-o parte și de alta. Privind retrospectiv, filozoful se amuză evident de această situație care i-a creat inițial dificultăți de adaptare peste care a trecut însă cu ușurință dezvoltându-și simțul umorului. Lipsiți de orice urmă de umor, redactorii de la „Observatorul cultural”, nu au pierdut aici ocazia de a face politica zilei, accentuând (prin subtitlul dat acestui fragment) diferențele enumărate de filozof în glumă. Căci, după „politica zilei” se cer din nou sădite anacronice prejudecăți, musai asociate cu o mândrie local-provincială cu totul deplasată în secolul XXI]

 

Dar în iunie 1934, după ce am dat examen, nici nu m-am mai dus înapoi la Cluj pentru că aveam prieteni regățeni de aici, din București. Stiu chiar că m-am dus la vila de la Predeal a unuia dintre ei. Intrasem în societatea bucureșteană.

Pe urmă am făcut Filozofia, în ilegalitate față de taică-meu. Am făcut Dreptul, cum dorea tatăl meu și toată familia, „ca să câstig și eu un ban“, și apoi, un an mai târziu m-am înscris și la Filozofie. Mi-am plătit din economii taxele, până când unchiul meu [istoricul Silviu Dragomir] s-a întâlnit la Academie cu P. P. Negulescu sau cu C. Rădulescu- Motru, nu mai știu cu care din ei, care erau profesori la Filozofie, și ăia m-au trădat! Fără să vrea săracii ! Adică i-au spus unchiului meu: „Domnule, dar ai un nepot care este un foarte bun student!“. Unchiul meu s-a mirat: „Unde student?“. „Păi la mine, la Filozofie!“ El a spus: „Dar nu-i student la Filozofie, el e student la Drept!“. Si acela i-a spus: „Că-i student și la Drept nu știu, dar știu că a dat examen cu mine!“.

Așa am pățit și cu Iorga. Dădusem examen cu Iorga, în anul II [1935/36], și făcusem performanța de a iesi la iveală, în capul lui Iorga, acolo, la teze, la examen. El, în fiecare an, alegea una sau două dintre tezele studenților, teze care ii păreau lui mai răsărite, și discuta apoi cu autorii. Ori că anul meu era prost la istorie, ori că, ori că… a fost destul că Nicolae Iorga să mă aleagă pe mine și să mă cheme la o conversație. Si, din conversație în conversație – iar asta ține loc de „din lac în puț“ – m-a întrebat: „Dar cum ai reușit dumneata, student la filozofie, să faci o asemenea teză răsărită la istorie? Ce legatură ai cu istoria?“. Atunci n-am avut încotro și i-am spus că sunt nepotul lui Silviu Dragomir. Iar el a zis: „Aaaa, așa se explică!!!“. Si, din momentul acela, a pierdut orice interes pentru mine. Fiindcă era o explicație ereditară și nicidecum nu era un merit al meu.

 

 

[Teama de posibile performanțe datorate eredității au avut-o permanent ideologii comuniști, paznicii gândirii pe șablon care s-au îndeletnicit cu selecția inversă în special la facultățile de marxism-leninism, rebotezate „de filozofie” fără a schimba si materiile sau perspectiva materialist-dialectică prin care se deforma totul. De aceea mai toți conducătorii de doctorate din acest domeniu, ca de altfel si marea majoritate de specialiști în „filozofie” sînt incapabili de a urmări scrieri filozofice. Lucru se vede din faptul că ei nu se plictisesc niciodată să bată apa în piuă din indiferent ce perspective politice, crezând că astfel își camuflează perfect impostura.]

 

M-am înscris la Filozofie, eram sirguincios, constiincios, urmam cursurile lui Negulescu, ale lui Mircea Florian, ale lui Antonescu – la pedagogie, și ale altora, câți mai erau pe acolo. Din 1934-1935 am urmat și cursurile lui Nae Ionescu, care mă impresionase prin…, hai să spunem, personalitatea lui care era mai mult decât sugestivă, dar cu care nu eram de acord. Eu aveam lecturile mele. Si, într-o buna zi, întâmplarea a facut să ascult un curs de-al lui în care spunea exact ceea ce citisem eu, cu o zi înainte, în Kirkegaard. Ma rog, nu stiu dacă spunea chiar exact. Așa mi s-a părut mie, un student, un puțoi ca să zic așa, la 18-19 ani. Si, din momentul acela, am spus că Nae plagiaza. Ceea ce era, evident, o enormitate, o prostie. Ce vrei ? La vârsta mea de acum pot să scuz orice din păcatele tinereții.

Așa am scăpat de molipsire naeionesciana. Dar îmi aduc aminte cum era atunci. Nae intra primul la curs, totdeauna elegant îmbrăcat, dar nu distins îmbrăcat. Nu era nici țipător. Venea îmbrăcat scump și asta se vedea. In orice caz, era foarte bine îmbrăcat, spre deosebire de Negulescu, de Motru care erau mai cârpăciti, mai dascăli îmbrăcăți. Leafa mică, „remunerație mică, după buget“. Si am terminat facultatea normal, adică am terminat Dreptul în 1937 și Filozofia în februarie 1939. Pentru că, între timp, am facut armata și apoi ne-a dat drumul din armata și ne-au luat din nou. Era atunci istoria cu pactul de la München, cu anexarea Austriei de către Hitler. Mă rog… erau tot soiul de tulburări politice si ne tot chemau sub arme.

Si pe urmă în 1941, în 28 martie 1941, am plecat în Germania. întâi la Breslau, care mai tarziu a devenit orașul polonez Wroclaw, pentru că nu obținusem nici o bursă de stat, ci numai o bursă de oraș în Breslau, unde am stat un semestru.

Si apoi, în toamna anului 1941, am plecat la Freiburg, cu o bursă Humboldt. Am stat acolo din toamna anului 1941 pâna în toamna anului 1943, la Heidegger, facând o lucrare de doctorat în Hegel. Asta la sfatul lui Heidegger, lucrare pe care bine că nu am terminat-o, fiindcă am fost mobilizat. Nu prea poți termina o teza de doctorat într-un an și jumătate la Heidegger!

 

(continuarea în numarul următor)

 

 

Advertisements