Isabelavs-AlexDr_interviu3

Interviu ALEXANDRU DRAGOMIR partea III

DIN IAN. 1945 SIPANA LA PENSIONARE AM FOST PIERDUT PENTRU FILOSOFIE, PENTRU PROPRIILE MELE INTERESE

(Interviu din iunie 2000, refăcut de Isabela Vasiliu-Scraba dupa cenzurarea lui in «Observatorul Cultural», 2005, si însoțit pe alocuri de comentarii)

Alexandru Dragomir :Am fost mobilizat si trimis din nou in tara, desi Heidegger imi daduse un fel de «Zeugnis», un certificat cum ca as fi fost in citeva luni doctor. Ma rog, ii prezentasem deja tabla de materii, ideile principale le discutasem cu dinsul…

Din momentul acela am fost pierdut pentru filosofie, pentru propriile mele interese. Si am mers din concentrare in mobilizare, din mobilizare in concentrare. Pe urma a urmat instrainarea: Din ianuarie 1945 pina in decembrie 1950 am fost la o intreprindere de vindut oteluri si electrozi, a Fabricii „Industria sirmei“ din Turda. Eram functionar la serviciul de vinzari. Pe urma, in 1950, am intrat la Editura Tehnica. Eram pe un post de stilizator. La Editura Tehnica erau foarte multe traduceri din rusa in 1950.

Vezi, era piciorul stapinirii. Si tot ce se traducea era din stiinta cea mai grozava, adica de la rusi. Si toate astea trebuiau stilizate, deoarece cei care traduceau erau ba basarabeni, ba rusi. Am stat acolo pina prin 1952. Apoi am tot trecut de la o editura la alta. M-au pasat de acolo, m-au transferat dincolo, si asa mai departe. Am avut si o seama de alte mici posturi din acestea, de mizerie. Caci incepuse deja problema cu dosarul de cadre. Si eu aveam un dosar de cadre foarte prost , pentru ca studiasem in Germania (« nazistă »), taica-meu fusese jurisconsult si decan al Baroului Cluj, pentru ca unchiul meu, istoricul Silviu Dragomir, fusese ministru in doua rinduri. Si toate astea faceau sa am un dosar putred.

Si nu puteam sa intru nicaieri unde sa fiu cit-de-cit ce voiam eu. Nu puteam intra in sectorul ideologic. Ceea ce insemna nu numai ca nu puteam intra la vreo revista, ca redactor, dar nici macar bibliotecar nu eram admis. Caci si asta se considera a fi tot in domeniul ideologiei. Si uite asa m-am târât dupa 23 august 1944. In 1976 am iesit la pensie. Si, de atuncea, juisez. Asta inseamna sa fiu la pensie. Uite, sint 24 de ani de cind ma bucur ca nu trebuie sa fac nimic.

 

Fabian Anton : Cum va explicati totusi, v-am mai spus si la începutul discuției noastre, ca in jurul dumneavoastra s-a creat o anume faimă de „cel mai mare filozof român in viata“ ?

Alexandru Dragomir: Dar mă intreb : « Cine era concurența ? »

  1. A.: Cine știm: Nae Ionescu, Cioran, M. Vulcanescu…
  2. D.: Eeee… Eu eram mai mic decit ei!
  3. A.: Studentii au inceput sa vorbeasca de dumneavoastra. De ce credeti?
  4. D. : Chiar! Si eu ma intreb. De unde si pina unde??? Te intreb si pe matale…
  5. A. : Cu toate că ați scris puțin sau nu s-a publicat mai deloc ce-ați scris, totuși se vând așa-zise scrieri semnate Alexandru Dragomir.[Se vinde pe piața cărții acest volum pe care vi l-am adus sa-l vedeți: xeroxat si legat, el cuprinde vreo 400 de pagini. Pe copertă este trecut numele dumneavoastrăstra]. Studenții cumpară de la anticariatele de la Universitate aceste lucruri. Eu nu stiu citi dintre ei va cunosc personal, citi au ajuns in camera aceasta…
  6. D. : N-au ajuns! Pentru ca eu nu am scris nimic. In afara de chestia asta [din volumul xeroxat], cu „Oglinda“, nu am scris nimic! Si nici n-am de gind sa scriu. Nu ma intereseaza! Si sint destule carti pe piata, nu? Nu se simte lipsa mea !
  7. A. : Uite că totuși se fac bani frumoși din așa-zisa operă a dumneavoastră. Cum se poate opri acest fenomen ?

 

{Aici «Observatorul Cultural» denaturează sensul, schimbând pur și simplu replica lui Fabian Anton care devine: «Poate vor incepe sa se publice. Se vor face poate bani frumosi pe seama dumneavoastra». Mai apoi Alexandru Dragomir pare a aproba afirmația scoasă din buzunar de redacția « Obs. Cult ». In noul context creat de minciuna pusă în locul adevărului, filosoful pare a manifesta indiferență față banii «frumoși» care se făceau în 2000 prin vânzarea la anticari a unei «opere» pe care el nega vehement că i-ar aparține. Astfel, prin indiferență, Alex. Dragomir va apărea cititorului din 2005 că ar fi « aprobat» oarecum excrocheria (volumului din 2004, «Crase banalități…), cum o va numi la sfârșitul discuției. In realitate, spusele filosofului vizează întrebarea lui Fabian Anton, cenzurată de « Obs. Cult. » : «cum se poate opri acest fenomen? ». Prin replica sa, el se îndoiește că ar exista o modalitate de a opri frauda. Si abia de aici apare indiferența sa față de o notorietate ivită pe calea colportării gândirii sale modificată de colportori (I.V.S.)}

 

  1. D. : Din partea mea… Cred ca mi-e tot atit de indiferent cum imi este si notorietatea!
  2. A.: Domnule Dragomir, dar… de ce ati ales filozofia?
  3. D.: De ce? Pentru ca sint filosof!
    F. A. : Erati filosof și inainte de a fi student la filosofie?

A.D. : Da! Sunt filozof de la 16 ani. De cind eram in ultima clasa de liceu, cind mi-a incaput pe mina o carte in 3 volume a unui eseist francez (cind i-am pomenit lui Sorel Vieru de ea am vazut ca era singurul care stia de cartea asta). Atunci asa, dintr-o data, m-am iluminat si am stiut ca asta este! Citind ce spune autorul despre Platon in primul volum, citind despre Platon, imi aduc aminte si acum. Aveam 16 ani, eram in prima clasa de liceu. Mi-am spus atunci: „Asta este! Asta vreau sa fac!“. Si în asta am ramas nedezmintit. Adica eu ma simt acasa numai in filosofie. Chiar as putea sa spun, in metafizica. Nu in alte branse ale filozofiei, cum sint psihologia, sociologia – daca mai sint branse ale filosofiei.

Dar, cum am mai spus, reintors de la Heidegger in toamna lui 1943, am renuntat sa continui teza [despre Hegel] inceputa cu el. Mi se parea ca n-am cu cine [sa o fac] aici.

Am vrut sa fac o teza in Platon. Dar n-a tinut. Fiindca m-am dus la Mircea Florian si el mi-a spus ca asta e o teza de elina, nu de filosofie. Iar cind m-am dus la Pippide, la batrinul Pippide, care era profesor de greaca, el mi-a spus ca asta e o teza de filosofie, nu de elina. Si atunci am renuntat, fiindcă intre timp trebuia sa-mi cistig existenta, si am avut diverse slujbe, de toate felurile.

  1. A.: Si cum se poate să fiți cunoscut ? Fara sa aveți o operă, cum va explicati ca sinteti „cel mai mare filozof roman in viata“?
  2. D. : Da, Chiar ! Asta ma intreb si eu! Că n-am operă. Dar nu-i vorba numai ca n-am opera. Faptul ca n-am opera este, sa zicem, vointa mea. Asta am decis eu, oarecum.

Dar ca, urmind aceasta cale, sa devin totusi cunoscut, chiar nu ma asteptam. Ma mira!

  1. A.:Tinerii va stiu totusi. Există aceste xerocopii cu autobiografia dv-stră. Există si portretul pe care i-l faceți lui Heidegger. Anticarii de la Universitate vând toate acestea. Mai sunteți menționat în Jurnalul de la Păltiniș si în Jurnalul Jenicăi Acterian.
  2. D.: Mai ales Jeni, jurnalul lui Jeni… Acolo nu-s prea…
  3. A.: Există și portretul lui Heidegger ! Ați scris vreodată? Se vând xerocopii cu Autobiografia dumneavoastră, se vinde și portretul pe care i-l faceți lui Heidegger. Anticarii de la Universitate vind pagini in care faceti un portret superb lui Heidegger…
    A. D.: Fac eu un portret lui Heidegger ? Mă rog, așa, între prieteni, când venea vorba, toti ma intrebau: „Cum era Heidegger?“.

(continuarea in numarul urmator)

Advertisements