IsabelaVS-Interviu4bAlexDrag

IsabelaVS-Interviu4bAlexDrag.rft/10 febr. 2015/ 21595 car./3292 cuv.

 Alexandru Dragomir, PORTRETUL LUI HEIDEGGER COMPARAT CU NAE IONESCU

 

(Partea IV-a a interviului din 15 iunie 2000 refăcut de Isabela Vasiliu-Scraba conform celor înregistrate pe casetă audio  și însoțit pe alocuri de comentarii, după cenzurarea operată de «Observatorul Cultural», nr. 275/ 2005 ; Sursa : www.isabelavs.go.ro )

Fabian Anton: Va întreb și eu: cum era Heidegger?

Alexandru Dragomir: Păi ție acum o să-ți răspund stereotipic. Fiindcă  în timp răspunsul s-a stereotipizat. Când am ajuns, în fine, la Heidegger, după multe tribulații și după doi ani de eforturi în țară, (eforturi ca să pot pleca, căci erau anii de război) am intrat în sala de curs. Mare emoție pe mine, sufletește… Era o sală arhiplină. Așa era obiceiul ca, în primul rând, pe toată lărgimea amfiteatrului, să stea profesori, colegi de-ai lui Heidegger. Nu era voie să te așezi acolo. În rândul al doilea, erau studenții de la Privatseminar, cum se chema. De la seminarul privatissim. Pe urmă era mulțimea: studenți de la toate facultățile, în afară de ultimele două rânduri unde erau prelații. Freiburg era un mare centru catolic, și probabil mai este și acum, și veneau în robe, popii, cum le spuneam noi. Asta era sala. Și a apărut un tip mic, cu niște pantaloni prinși sub genunchi, cu niște ciorapi până sub genunchi, îmbrăcat într-un soi de port de pe acolo, din Schwartzwald, Pădurea Neagră. Și acesta s-a dus la catedră, s-a uitat așa la noi, s-a întors, s-a uitat la tablă și apoi a plecat din sală.

Printre noi era nedumerire, rumoare. Ca să se întoarcă după 2-3 minute cu Pedellul, îngrijitorul de sală care venea spășit cu buretele și creta în mâna. Ieșise pentru că nu avea burete și cretă la tabla. [Pedellul] i-a șters tabla, Heidegger a scos niște hârtii, iar a aruncat o privire asupra noastră, asupra sălii, și-a plecat capul ca sa citească din hârtiile lui și a început  să debiteze ale lui: «Das Sein ist das Sosein des Nichtsein, ein Schatten des…  ». Arata exact ca un mic funcționar de bancă. Nimic harismatic! Ce Nae ?

 

[Cu sensul evident că Martin Heidegger nu avea harisma profesorului Nae Ionescu, despre care Cioran spusese că a fost „o apariție unică”, că  „avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor…Foarte rar întâlnești un asemenea profesor…Era un personaj care nu-i curent în universități…Mi-e imposibil să-mi imaginez o universitate fără el” vezi Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțeu, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p. 36;  http://www.scribd.com/doc/153762785/IN-LABIRINTUL-RASFRINGERILOR-Nae-Ionescu-prin-discipolii-sai-Petre-Tutea-Emil-Cioran-Constantin-Noica-Mircea-Eliade-Mircea-Vulcanescu-si-Vasile  precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Heidegger și românii, emisiune radiofonică difuzată pe 19 martie 2005 la Radio România Cultural în cadrul seriei „Izvoare de filozofie”. ].

 

Nu puteai spune că era nici măcar un gen de profesor universitar german.

Și pe urmă, după ce am fost la cursul lui, am primit ordinul de mobilizare din țară. După ce mă căznisem doi ani de zile ca să ajung în fine la Heidegger, am primit ordin de mobilizare din țară! Trebuia să plec imediat. Atunci mi-am luat inima în dinți și m-am dus la Heidegger.

El ținea așa-zisele “Sprachstunde”, ore de vorbire cu studenții, în care stătea la dispoziția studenților, o dată pe săptămână. M-am dus la orele astea și i-am spus cazul meu, așa cum era. Și i-am spus că aș vrea să vorbesc cu el în legătură cu Sein und Zeit, cartea fundamentală a lui Heidegger.

 

[ Cartea Sein und Zeit (1927) a fost prima oară tradusă în românește de dr. Dorin Gabriel Tilinca „după două decenii de muncă” (vezi Postfața versiunii românești, în M. Heidegger, Fiire și timp, trad. Tilinca, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2001). Ajutat la terminologia filozofică  de Mircea Arman, doctorul Tilinca  a „desțelenit” terenul  echivalărilor din „limba lui Heidegger” în limba română, echivalări care au ajutat si la a doua traducere, făcută mai la repezeală. Asemănarea celor două traduceri românești a fost observată de Viorel Rotilă – autor al volumului de exegeză Heidegger și rostirea ființei, Ed. Lumen, Iași, 2009 si cadru didactic la Universitatea „Dunărtea de jos” din Galați. El a consemnat că cele două traduceri apărute la un deceniu distanță sunt „fără mari diferențe” (V. Rotilă). Cu o prefață splendidă scrisă în 1971 de Octavian Vuia (1914-1989), prietenul și colegul lui Alexandru  Dragomir la studii post-universitare în Germania (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Doi străluciți discipoli ai lui Heidegger: A. Dragomir și Oct. Vuia; precum și Filozofie în clandestinitate sau în străinătate, în vol.: I. V. S., Propedeutică la eternitate, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, pp.7-34;http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEUTIC%C4%82-LA-ETERNITATE-Alexandru-Dragomir-in-singur%C4%83tatea-gandului ), traducerea doctorului Tilinca din Sein und Zeit, Partea întâi, a fost publicată în 1994 de regretatul Nicolae Florescu (1942- 7 nov. 2013), despre care un cripto-comunist nota cu binecunoscutul său șablon, că în Intoarcerea proscrișilor – Florescu ar scrie despre exil „cu furie și acribie” (Dan C. Mihăilescu, Oriunde în afara lumii, în „Observatorul Cultural” no. 109/2002). Traducerea integrală a doctorului Dorin Gabriel Tilinca  prefațată de Mircea Arman a apărut la Ed. Grinta cu câțiva ani buni înaintea celei de-a doua traduceri cu care Editura Humanitas a umplut piața. Povestea celor două traduceri românești a avut încă din comunism pitorescul ei, dacă ținem seama de nemulțumirea pe care o manifestase în 1987 la un colocviu de la Arad „cronicarul plastic” (apud. Constantin Noica, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș” ironizată de Noica, Partea I-a în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VII, nr. 2/65, febr. 2013, p. 16 si 22http://www.scribd.com/doc/167094226/Isabela-Vasiliu-Scraba-Himera-%E2%80%9E%C5%9Ecolii-de-la-P%C4%83ltini%C5%9F%E2%80%9D-ironizat%C4%83-de-Noica ; Partea II-a rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VII, nr. 3/66, martie 2013, p. 16 si 23,  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm ) Andrei Pleșu „nedumerit” de poziția filozofului Anton Dumitriu care din 1986 „sprijinise apariția textului heideggerian”. Textul publicat în „Revista de istorie si teorie literară” condusă de Zoe Dumitrescu Bușulenga a fost criticat cu vehemență fără niște motive cât de cât obiective. După ce filozoful Anton Dumitriu a văzut observațiile făcute traducerii volumului Ființă și Timp, el a consemnat următoarele: „Le-am analizat cu foarte multă atenție și nici una [dintre observații] nu mi s-a părut valabilă. Oferă numai o „variantă” la unele expresii și, din nefericire, nu numai că nu sînt mai bune, dar cele mai multe sînt inferioare celor găsite de dvs. Domniile lor [G. Liiceanu și T. Kleininger] cred că au găsit „erori”. Cum nu sînt erori, urmează că există un motiv subiectiv pentru toată zarva aceasta” (Anton Dumitriu, 2 aprilie 1988, în rev. „Jurnalul literar”, p.28). Anton Dumitriu avea să facă și o previziune despre opera filozofică originală urmând a fi scrisă în viitor de cei doi critici ai versiunii Tilinca-Arman. Pe 8 februarie 1989 fostul succesor al lui Nae Ionescu la catedra de logică nota că „există -și au existat întotdeauna – o serie de indivizi care vor să pară ceea ce nu sînt. Aceștia dau lecții în domenii pe care nu le cunosc decât din răsfoiri rapide a unor expuneri rezumative. Nu se alege nimic de capul lor [în domeniul filozofiei, în care își dau ifose de mari cunoscători], nu aveți nici o grijă” (Anton Dumitriu, despre așa-zișii „filozofi” din himerica Scoală de la Păltiniș, negată de însuși Noica).  La Paris, istoria celor două traduceri franțuzești ale volumului Sein und Zeit  a fost si ea memorabilă, întrucât acolo traducera franțuzească făcută la repezeală a fost publicată prima (vezi Marin Tarangul, Heidegger: „Ființă ți timp” – pe marginea traducerii integrale a lui Em. Martineau, Paris, Authentica, 1985, editie hors commerce; articol publicat în revista scoasă la Paris de Virgil Ierunca: „Ethos”, no.6/ 1989, pp. 42-46.].
Și Heidegger mi-a spus: „Da, sigur ! Cam ce gen de întrebări ați avea?“ I-am spus eu una sau două întrebări și el mi-a spus: „Mda… mai bine vino după-masă la mine acasă“. Mi-a fixat atunci când să mă duc la el. Și, când am ajuns, aveam cu mine șapte întrebări.  Mi le notasem eu, le pigulisem așa, în germană, în germana pe care o știam atunci. I-am pus eu prima întrebare și am așteptat să îmi răspundă.

După un timp de tăcere el mi-a spus: « Weiter!», mai departe. Le-am citit atunci pe toate șapte. Aproape ca n-a stat ca să riposteze, și mi-a spus: „Vă voi răspunde, dar nu în ordinea dumneavoastră. Ci așa cum vreau eu, asa cum mi s-au orânduit ele în capul meu!“.

Și, te rog să mă crezi, mi-a răspuns de m-a turtit! Adică erau răspunsuri atât de adânci, atât de serioase… Eu, ce termeni de comparație aveam? Pe Rădulescu-Motru și pe P.P. Negulescu? Încât am ieșit de la el năuc.

 

[A se remarca raportarea pe care o face Alexandru Dragomir la doi dintre „filozofii științifici” care i-au fost profesori, si care erau foarte departe de Heidegger. Cum s-a observat deja, discursul filozofic heideggerian l-a făcut să-și amintească admirativ doar de cursurile metafizicianului Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla sa înfățișare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, 264p. http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela-Vasiliu-Scraba-METAFIZICA-LUI-NAE-IONESCU-in-unica-%C8%99i-dubla-ei-inf%C4%83%C8%9Bi%C8%99are ) prezentat în contrast cu Heidegger drept un om șarmant. Înainte de 1990, la vremea terorii ideologiei materialist-dialectice, doar numele „filozofului științific” Rădulescu-Motru putea fi potrivit pentru Institutul de filozofie din cadrul Academiei R.S.R.]

 

 

Și, în timp ce vorbeam, la una dintre întrebări mi-a spus: « das ist hegelisch», asta-i hegeliană!“ Eu i-am răspuns: „Dar eu n-am citit Hegel!“. Iar el: „Dar gândești hegelian! Ce gândești dumneata este gândire hegeliană. Despre asta pot să scriu și un articol!“.

Pe urmă a venit din țară răspuns că pot să rămân.

Și atunci m-am dus la dânsul și i-am spus că pot să rămân și că as vrea să fac teza de doctorat cu dânsul. El m-a întrebat dacă mi-am ales un subiect. Eu i-am răspuns că nu, iar el a zis: „Atunci vei face din Hegel, din Phaenomenologie des Geistes, capitolul despre der Geist“, a spus.

Asta a fost prima mea temă la doctorat.

Heidegger mi-a mai spus: „Hai la mine, la seminar. Dar trebuie să știi greacă. Cum stai cu greaca?“. Eu i-am spus: „Tămâie!“. La noi greaca se făcea în ultima clasă de liceu și atunci abia apucai să înveți alfabetul, dacă-l învățai, dacă erai un elev bun.

El mi-a spus: „Nu, tu trebuie sa înveți greaca! Uite, îți recomand eu pe cineva…“. Mi-a recomandat deci dânsul un profesor de liceu de greacă și latina, domnul Fleick. Și am învățat cu domnul Fleick pe rupte greaca. Cum s-ar spune acum „intensiv“, curs intensiv de greacă, de două-trei ori pe săptămână Și după o bucată de vreme Fleick mi-a spus: „Acum știi destul pentru seminarul lui Heidegger!“.

 

[La vremea terorii instaurată de „regimul comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca, în vol. N. Florescu, Resemnarea cavalerilor, Ed. Jurnalul literar, București, 2002, p. 73), Alexandru Dragomir propusese pe rând profesorilor Mircea Florian si D. Pipiddi să-i conducă un doctorat în Platon, nereușind să convingă pe niciunul dintre ei să se apropie la modul oficial de filozoful grec, ștampilat de politruci drept „idealist”  (v. Partea III-a din Interviul lui Al. Dragomir comentat de I.V.S , în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10/71, oct. 2013, p. 16, http://www.scribd.com/doc/183059923/Interviu-Alexandru-Dragomir-III-%E2%80%9EAm-f%C4%83cut-filozofie-f%C4%83r%C4%83-s%C4%83-%C5%9Ftie-tat%C4%83l-meu%E2%80%9D  ). Platon a fost reintrodus oficial în cultura comunistă abia după grațierea deținuților politici (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre viața și opera lui Constantin Noica, în rev. „Viața Românească”, București, Anul XCIV, nr.7, 1999, pp.242-246, sau  http://www.scribd.com/doc/191637785/Isabela-Vasiliu-Scraba-Ceva-despre-viata-si-opera-lui-Constantin-Noica , precum și  Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre,  http://www.scribd.com/doc/170647767/Isabela-Vasiliu-Scraba-NOICA-PRINTRE-OAMENII-MICI-%C5%9EI-MARI-AI-CULTURII-NOASTRE-LA-25-DE-ANI-DE-LA-MOARTE ). În principal datorită eforturilor fostului deținut politic Constantin Noica, intrat în pușcărie pentru „vina” de a fi dat la publicare o scriere a sa despre Hegel prin redactorul Zigu Orenstein/Ornea care a dat apoi manuscrisul pe ascuns Securității (v. Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005). Imediat după război, în cercul său de prieteni (format de Mircea Vulcănescu, Constantin Floru, Petru Comarnescu, Arșavir Acterian, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Nicolae Steinhardt, etc.), cu care Noica discuta filozofie în casa pe care o construise în apropierea pădurii Andronache (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica împreună cu Alexandru Dragomir în cultura colectivistă, în rev. „Argeș”, Pitești, An X (XLV), Nr. 4 (334), aprilie 2010, p.22-23, sau  http://www.scribd.com/doc/171898023/Isabela-Vasiliu-Scraba-C-Noica-impreun%C4%83-cu-Alexandru-Dragomir-in-cultura-colectivist%C4%83 ) gândirea lui Platon reprezenta unul dintre subiectele cele mai dezbătute. La vremea „Școlii de înțelepciune” de la Andronache (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Incultura Păltiniș, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15 ian., Nr. 272/ 2014, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/inculturaPaltinis6.htm  ), Mircea Vulcănescu redactase un text despre condamnarea lui Socrate, iar Noica scrisese deja interpretarea sa la dialogul platonic Lysis, publicată după mai bine de două decenii. În post-comunism piața cărții a fost umplută –din păcate- de Platon-ul materialist al perioadei comuniste, puținele tentative de a diversifica oferta prin re-editarea traducerilor dinainte de 1948 ale eminentului elenist Stefan Bezdechi sau ale lui Cezar Papacostea fiind trecute sub tăcere, adică „înmormântate”. Constantin Noica îi spunea în 1972 filozofului Octavian Nistor (1917-1993) că tinerii (cooptați de el să-l traducă pe filozoful grec) citesc Platon și „tot la filozofia marxistă ajung” (vezi vol. Noica în arhiva Securității, Ed. MNLR, 2010, vol. II, p.101).)].

 

 

Apoi Fleik i-a dat telefon și i-a spus că sunt pregătit. Și uite așa am intrat în seminarul lui, unde erau aproape toți cu examen de stat, nu simpli studenți. Și am stat acolo, și am pregătit teza, până când m-au chemat înapoi în țară, căci era război și mobilizare. N-am terminat teza, am venit.

De atunci, nici n-am mai putut să fac nimic. Asta e !

Fabian Anton  : Domnule Dragomir, o întrebare mai delicată  : Cu Garda de Fier, cu Mișcarea legionara, ați avut legături?

Alexandru Dragomir: Nu! Nici o legătura, decât că am avut prieteni care au fost legionari…

  1. A. : Cum vedeți totuși adeziunile lor la așa ceva? A fost o mișcare dăunătoare ? Nocivă?.

Alexandru Dragomir : Ei… nocivă. Pentru asta ar trebui să fixam ce este bine și ce este rău. Și atunci eu o să pierd prânzul Ce să spun ? E adevărat că în tineretul studențesc de atuncea era un puternic curent legionar. Și datorită lui Nae, dar și datorită Legiunii. Cred că nu am fost niciodată atras de Garda de Fier și de Legiune din numeroase motive, primul fiind că eram un student foarte preocupat, foarte pasionat de filozofie. Nu aveam timp de chestii d-astea. În al doilea rând pentru că acolo era o combinație de misticism și de violență care, în capul meu, era contradictorie și trăda o lipsă de consistență și o lipsă de seriozitate. Asta în capul meu de atunci! Dar mulți dintre colegii meu au îmbrăcat cămașa verde. Și chiar dintre profesori, cum a fost Herseni, de pildă. Așa că niciodată nu am avut nici o apetență pentru Garda de Fier. Ei nu racolau membri. Nu veneau să te ispitească, să stea de vorbă cu tine, să caute să te atragă Nu, nu! Dacă vroiai, bine. Dacă nu, te lăsau în plata Domnului. Asta a fost.

Legăturile mele cu ei au fost deci nule.

Dar aveam prieteni care erau legionari, printre alții, Dinu Noica. Dar eu niciodată n-am știut și nu m-a interesat dacă a fost simpatizant legionar, dacă a fost sau nu înscris în Legiune. Nu știu Despre unii colegi de-ai mei, cum a fost Frunzetti de pildă, care era mai mic decât mine cu un an sau doi, știu că era legionar. Dar era moda. Mă rog.

 

{În replica ce urmează, cenzorii de la «Observatorul Cultural» au schimbat autorul, ca să apară că Alexandru Dragomir ar fi spus pe 15 iunie 2000 că și Mircea Eliade era legionar. Din înregistrarea pe bandă magnetică se constată că în realitate spusele aparțin tânărului  Fabian Anton. Cu o proveniență extrem de dubioasă, ar exista o singură așa-zisă „dovadă” (a  relației tânărului Eliade cu Legiunea), cu care defilează cripto-comunismul  fostei Edituri „Politice” în teza de doctorat a lui Țurcanu devenită o lectură obligatorie ca și „Anii treizeci”, tricotați de  Zigu Ornea  după modelul falsificatorului Mihail Roller, ambele citate în doctoratul Anei Maria Fomin, Mircea Eliade. Paradigma unui nou umanism, din 2013, condus de Mircea A Diaconu la Universitatea din Suceava. Fără nici o altă sursă care să o confirme (vezi vol. F. Dworschak, În apărarea lui Mircea Eliade, Criterion, 2007, p. 251), unica „dovadă” a fost extrasă dintr-un dosar încă secret (nr. 573). Ea provine dintr-o declarație scrisă foarte probabil în urma schingiuirilor de arestatul Radu Gyr. Amintind despre această așa-zisă „dovadă”, Florin Cântec observa cu justețe „surprinzătoarea amabilitate a SRI-ului de a-i pune la dispoziție aceste dosare secrete domnului Țurcanu” (Florin Cântec, Corespondența M. Eliade-Radu Gyr, în rev. „Origini. Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p. 29). Florin Cântec, fost bursier Fulbright care a cercetat la Regenstein „Mircea Eliade Papers”, mai notează că „ar fi fost interesant dacă Țurcanu ar fi oferit mai multe detalii despre conținutul dosarului 573 citat. Era dosarul întocmit lui Eliade sau lui Radu Gyr? Pentru că oricum trebuie să fie vorba de un dosar construit pe baza documentelor Siguranței, dar prelucrat apoi de Securitate pentru a fi folosit ori împotriva unuia ori a celuilalt” (Florin Cântec, ibid., p.30). Din cartea lui Țurcanu, Mircea Handoca a semnalat tendențioasa prezentare a prieteniei dintre Eliade si Sebastian, „agent al serviciului secret al lui Moruzov și Eugen Cristescu” (apud. Mircea Handoca),  prin omiterea celor două scrisori trimise din Portugalia de Eliade profesorului Al. Rosetti (vezi textul Din nou despre cartea lui Florin Țurcanu, în vol. Mircea Handoca, Noi glose despre Mircea Eliade, București, 2006, pp. 48-49). Cum bine se știe, cel mai important volum care i-a apărut lui Eliade post-mortem, în premieră mondială sub forma traducerii si publicării în 2001 în Spania, a fost „Diario Portugues”, tradus  (după microfilmul manuscrisului) de Joaquin Garrigos. La pagina 242 traducătorul spaniol adaugă următoarea notă  („adnotacion inedita” din „Jurnalul”  lui Eliade) scrisă de Mircea Eliade pe 18 sept. 1945: „La Legion ha destruido a toda la generacion y ha llevado al fracaso a todos los que tuvieron contacto con ella, siquera fuera esporadicamente”. În România (cripto-comunistă) „Jurnalul lusitan” a apărut după cinci ani adus din SUA (xeroxat) de Florin Țurcanu și scos de  fosta Editură Politică într-o primă ediție cu lipsuri și interpretări greșite  ale unor  cuvinte din manuscriul eliadesc, urmată în 2010 de o a doua ediție, si aceasta cu lipsuri (de ex. la p. 354 lipsește o pagină din manuscrisul Jurnalului portughez, pagină care există în traducerea spaniolă din 2001). În ambele ediții (2006 și 2010) notația lui Eliade din 18 septembrie 1945 nu a fost inclusă. Jurnalul portughez a fost de urgență răstălmăcit de cei dispuși a-l ataca pe marele istoric al religiilor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si detractorii săi, in rev. „Acolada”, Satu Mare, Nr. 4(77), aprilie 2014, p.15, sau  http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx  . Într-un articol penibil de la cap la coadă,  unde Ovidiu Pecican se închipuie pe sine mai in temă cu istoria românilor decât Nicolae Iorga, Gh. Brătianu si Mircea Eliade, clujanul nu se jenează să scrie că Eliade în Jurnalul lusitan s-ar declara fățiș legionar (O.P., Românii lui Eliade). Fostul director al Institutului Cervantes de la București, J. Garrigos, fiind și traducătorul Jurnalului portughez, face într-un interviu din 2002 distincția de bun simț între politică si simpatia lui Eliade pentru valori, precizând următoarele: „din tot ce am citit de Eliade nu am găsit un singur rând  antisemit” (în „România liberă”, nr. 3668, aprilie 2002, p.8, citat de Mircea Handoca în vol. Noi glose despre Mircea Eliade, Ed. Roza Vânturilor, 2006, p. 23)}

 

Fabian Anton : Erau și Acterienii! Și Eliade, și Cioran.

Alexandru Dragomir  : Ăștia erau prea mari ca să fie simpli legionari. Dar, sigur, fiind ciracii, învățăceii lui Nae Ionescu, erau considerați drept legionari. Da nimeni nu știa dacă erau înscriși în Legiune. Nici până în ziua de azi eu nu știu dacă ei erau înscriși sau nu în Legiune.

Unii spun că erau, alții spun că nu erau. Nici nu mă interesa. Absolut deloc nu mă interesa chestia asta cu Legiunea, cu Arhanghelii…