PrimaParteInterviuAlexDrag

Interviu ALEXANDRU DRAGOMIR partea I

«Eu mă simt acasă numai în filosofie»

(Interviu din 15 iunie 2000 refăcut de Isabela Vasiliu Scraba conform celor înregistrate pe casetă audio și însoțit pe alocuri de comentarii, după cenzurarea operată de «Observatorul Cultural», nr. 275/ 2005)

Alexandru Dragomir: Ce e un interviu? O pendulare între lipsa, între golurile de memorie și bucuria că-ți amintești…

Fabian Anton: Haideți atunci să începem cu amintirile. Noica spunea despre dumneavoastră ca aveți un alt mod, „strength“, de a concepe filozofia și că, în același timp, uneori aveți „obiecții brutale, trădând aproape lipsa organului filozofic“. Suntem în anul 2000, aveți 84 de ani, și, până acum, ați rămas un retras sau, cum spunea cineva, un „tip accesibil doar inițiaților“. Pentru toate acestea, și pentru multe altele, spuneți-ne, pentru început, cine sunteți dumneavoastră, domnule Dragomir?

A.D.: Cine sunt? Un nimeni! Nu am notorietate fiindcă n-am calități social-vizibile. Și, îndeosebi, fiindcă n-am urmărit asta niciodată (sau îmi fac iluzia că pentru asta, și că, dacă as fi făcut-o, cine știe ce ar fi ieșit). Dar, cum nici n-am scris nimic, sunt de fiecare dată foarte mirat când mi se spune ca sunt știut sau cunoscut sau pomenit ici-colo. Nu se înghesuie lumea, dar… în fine.
Sigur că asta mi se trage din pricina prietenilor pe care i-am avut, îndeosebi Dinu Noica și Mircea Vulcănescu și mulți alții.
Cu Cioran n-am fost prieten, în înțelesul că, deși nu era o diferență mare de vârstă între noi, diferența se mărise destul de mult în epoca tinereții, când 6–7 ani ajung să reprezinte o generație L-am cunoscut pe Emil Cioran, Luț, cum i se spunea în familie, la o cafenea care era pe Calea Victoriei, „Corso“ se chema. Se întâlneau mai toți acolo, iar Cioran venea regulat. Era Cioran, era compozitorul Tudorel Ciortea, Dinu Noica și Mircea Vulcănescu Și cu Mircea am fost acolo, Mircea Vulcănescu al cărui elev am fost.

[Născut în 1916, Alexandru Dragomir a fost student la Filozofie și Litere între 1933-1939. În anul 1933, Asociația „Criterion” organizase cel de-al treilea ciclu de „simposionuri” pe tema tendințelor spirituale ale tinerei generații (ciclu coordonat de profesorul Nae Ionescu), în care au conferențiat Mircea Eliade (Autenticitate), Paul Sterian (Ortodoxia), Petru Comarnescu (Neoclasicismul) și Mircea Vulcănescu (Istorismul prin resemnare, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Doi străluciți discipoli ai lui Heidegger : Al. Dragomir și Octavian Vuia, în rev. „Jurnalul literar”, București, Anul XV, nr. 21-24, nov.-dec., 2004, p.13, sau http://www.scribd.com/doc/188004276/Isabela-Vasiliu-Scraba-Doi-filozofi-prieteni-Alexandru-Dragomir-si-Octavian-Vuia ). În noiembrie 1933 la Sala Dalles fusese al IV-lea Symposion despre Neo-clasicism în care vorbiseră Dan Botta, Petru Comarnescu, Petru Manoliu, Paul Sterian și Mircea Vulcănescu (vezi afișul în rev. „Manuscriptum”, Anul XXVII, numărul special Mircea Vulcănescu, nr.1-2/1996, p.233). În perioada când Mircea Vulcănescu a publicat (din toamna lui ’33 până în primăvara lui ’34), revista „Criterion” (de artă, litere și filozofie) a apărut Întoarcerea din rai, romanul lui Mircea Eliade în personajele căruia s-au recunoscut prietenii acestuia de la „Criterion”: „tel personnage réunit en lui Comarnescu et Mircea (Vulcănescu), par exemple, tel autre est un résultat de la fusion des caractères de Polychroniade et de Paul (Sterian), peut-être, et ainsi de suite. Par téléphone, de vive voix, les copains comentent leurs portraits … Mircea (Vulcănescu), qui s’amuse de tout, trouve qu’on devrait changer le titre du roman: au lieu de „Întoarcerea din rai”, mettre „Întoarcerea de la Corso”. Le roman y correspondrait mieux” (notație din Jurnalul Mărgăritei Ioana Vulcănescu (soția filozofului Mircea Vulcănescu) în Memorii-Jurnal, vol. I, Ed. Vitruviu, București, 2013, p. 245). La cafeneaua „Corso” criterioniștii au discutat pe 15 februarie 1934 până după ora 1 noaptea minunata conferință despre Ion Creangă ținută de M. Vulcănescu la Fundația Carol, impresionați mai ales de observația după care lui Creangă „Eminescu i-a ținut loc de sat” (op. cit., p.250) ].

 „ERAM UN GRUP FOARTE INFLUENTAȚI DE MIRCEA VULCĂNESCU”

Alexandru Dragomir : Mircea Vulcănescu era asistent la Universitate, la catedra de sociologie a lui Dimitrie Gusti. Mircea preda acolo Etica. Am fost un grup în anul acela, printre care și Mihai și Mariana Sora – care mi-au fost colegi și prieteni –, care am fost foarte influențați de Mircea Vulcănescu. A fost primul care și-a dat osteneala să ne învețe cum să facem fișe din lecturile noastre, cum să facem fișe de autor, cum să conspectăm o lucrare. Și, mai ales, ne-a învățat regula ineluctabilă : „Filozofie nu se citește decât cu creionul în mână și hârtia în față, ca să-ți iei notițe ».
Ei, și acolo, la „Corso“, l-am întâlnit pe Cioran… Mai erau câțiva acolo, mai puțin cunoscuți.

Fabian Anton : Cu care dintre aceștia v-ați simțit cel mai apropiat sufletește? Cu Noica? Cu Eliade? Cu Ionescu ? Bănuiesc că l-ați cunoscut și pe Nae Ionescu.

{Aici redacția «Observatorului Cultural», nr. 275/2005 cenzurează numele lui Nae Ionescu, înlocuind pe Nae cu «Eugen», probabil sub influența masivei mediatizări a unei cărți mediocre și răuvoitoare la adresa lui Cioran, Eliade și Eugen Ionescu scrisă de o comunistă franceză după 1990. Din continuarea interviului se vede că în realitate filozoful A. D. avea prezent în memorie timpul studenției, când audiase cursurile lui Nae Ionescu și ale suplinitorului acestuia la catedra de metafizică, dar nu și seminarul ținut de Mircea Eliade. Alexandru Dragomir își va aminti de «personalitatea, foarte sugestivă, a lui Nae Ionescu după ce va povesti ( în continuarea ideii cu întâlnirile de la «Corso») de ce a ajuns să-l cunoască pe Mircea Eliade la cafeneaua «Corso» și nu la seminariile despre Metafizica lui Aristotel, iar ceva mai încolo de ce crede el că ar fi scăpat de influența naeionesciană. Ceea ce era foarte departe de adevăr. Din jurnalul unei foste colege de facultate (Jeni Acterian)  se poate constata limpede această influență (p. 434): « Alexandru Dragomir spune : «-Nu mă interesează în viața decât un lucru : filozofia, filozofia, filozofia »). Or, interesul pentru filozofie se regăsește la toată Școala trăiristă fondată de Nae Ionescu: la Vasile Băncilă, la gânditorul creștin care a fost Mircea Vulcănescu, la sclipitorul Petre Țuțea, la poetul filozof Horia Stamatu, la romancierul filozof Vintilă Horia, la filozoful religiilor Mircea Eliade, la filozoful sceptic Emil Cioran, la Stelian Mateescu și la Constantin Noica. (I. V.S.)}

A.D. : Nu!!! Stați puțin! În timp ce eu eram student la Filozofie noi făceam o așa-numită „para-militărie“, adică, o dată pe săptămână, trebuia să mergem la pregătirea para-militară. Mergeam pe câmp, sub comanda unui ofițer, și făceam și noi instrucție, mișcări din astea cu stânga-împrejur, drepți, și așa mai departe. Asta făceam noi exact în timpul în care Mircea Eliade ținea un seminar la catedra lui Nae Ionescu. Era un seminar despre „Metafizica lui Aristotel“ la care Mihai Sora și Mariana mergeau. Asta fiindcă Mihai n-avea pregătirea para-militară sâmbăta, ci duminica. Așa l-am scăpat pe Eliade. Desigur, l-am văzut și eu la cafeneaua „Corso“. Dar iți dai seama că noi, ăștia micii, studenții care eram acolo, stăteam mai la marginea mesei și aveam rolul de «acousmatos» de ascultători, cum era în școala lui Pitagora. Nu aveam rolul de vorbitori, fiindcă aveam bun-simt.

Pe Dinu [Noica] l-am cunoscut tot așa, exact așa Dar Dinu era mult mai sociabil și ținea să cunoască tineri studenți, „studenți de viitor“ cum se spune. L-am cunoscut la Biblioteca Facultății de Litere, unde era bibliotecară domnișoara Marcela Bedreag, un om foarte bun sufletește Asta cred ca era prin ’34 – ’35. și așa am rămas prieten cu Dinu Noica până la moartea lui. Deci am fost prieteni din 1935 și până prin ’86. Vreo 50 de ani. Chiar socotisem că ne-a legat o prietenie de peste 50 de ani.

A.: Există o Autobiografie [care se vinde la Universitate] de care v-am spus [deja]. Din Autobiografie lumea află lucruri care [mai apoi circulă] și pe care nimeni nu le poate proba. [Chiar și] în volumul xeroxat și legat ce cuprinde cam 400 de pagini pe care sunteți dumneavoastră trecut drept autor există o autobiografie. Pe piața cărții, la anticarii de la Universitate circulă astfel de lucruri pe care nimeni nu le poate proba. Ne-ați vorbit până acum despre prieteni, dar doream un cuvânt de început despre dumneavoastră, despre copilărie, adolescenta.

{De aici redacția « Observatorului Cultural» a tăiat întreaga parte în care tânărul îi spune lui Alexandru Dragomir despre copiile xerox cuprinzând „prelegeri” ținute în casa lui Liiceanu care se vând la anticarii din Piața Universității ca fiind scrise chiar de A.D., fără ca el să fi prins de veste că a redactat așa ceva. Or tocmai multiplicarea unor scrieri cărora Alexandru Dragomir le nega în mod categoric paternitatea -, reprezentase de fapt mobilul vizitei. Pe la începutul interviului, se poate auzi de pe casetă următoarea exclamație a lui Fabian Anton, « să spulberăm toată povestea asta ». Tânărul era pe drept motiv scandalizat de asemenea mod de a face bani de pe urma lui Alexandru Dragomir profitând de o clandestinitate culturală impusă de teroarea ideologică din comunism care a întârziat apariția publică a lui Alexandru Dragomir – întâi la Radio pe 2 iulie 1997, apoi ca prefațator al unei cărți scoase în același an de Editura Jurnalul Literar, cea care a publicat în premieră din traducerea volumului heideggerian Sein und Zeit, făcută de Dorin Tilinca. Cum bine se știe, Noica își riscase viața când a dorit să iasă din clandestinitate culturală. Acuzat de infracțiunea de «propagandă împotriva orânduirii» el a plătit cu șașe ani de pușcărie politică tentativa de publicare a Povestirilor după Hegel. În mod inexplicabil, Editura Humanitas și în anul 2010 scrie în p.2 a volumului Al. Dragomir, Meditații despre epoca modernă, că autorul a murit „fără să fi publicat vreodată ceva”, de ca și cum A. D. n-ar fi aflat nici de prefața la volumul Octavian Vuia, Regăsirea în Pascal, Ed. Jurnalul literar, 1997, p.5-8, și nici de apariția la Paris într-o revistă scoasă de Ierunca a textului heideggerian pe care Al. Dragomir l-a tradus împreună cu W. Biemel. (I.V.S) .

D.: Sunt născut la 8 noiembrie 1916, la Zalău, în Sălaj. M-am născut întâmplător acolo, căci era război. Transilvania era în Imperiul Habsburgic, tata era înrolat pe front, mobilizat, iar bunica-mea, adică mama mamei, avea pământ acolo, în Sălaj. Așa că mama era acolo pentru că soțul ei, adică taică-meu, era plecat pe front. M-am născut deci întâmplător acolo, fiindcă noi aveam domiciliul în Cluj, iar eu mă consider clujean. Școala primară și liceul le-am făcut la Cluj. Numai facultatea, facultățile de fapt – adică Dreptul și Filozofia –, le-am făcut la București. Sunt licențiat în Drept și Filozofie. Și… și atât.

A.: Ați mai avut frați, surori?

D. : Am avut un frate, da! Era cam cu doi ani mai în vârstă decât mine. E poza lui acolo. Îl chema Virgil Dragomir, era inginer, profesor și prorector la Institutul de Construcții. Când a murit, acum câțiva ani, era prorector. Surori n-am avut. Eram doar noi doi, singurele odrasle.
Cred că, după ce m-am născut eu, s-au lecuit ai mei și n-au mai continuat. Cum am spus, am făcut la Cluj școala primară și liceul, ori Seminarul Pedagogic Universitar, care era un foarte bun liceu. Fiindcă profesorii de acolo, majoritatea, erau profesori universitari. De-aia îi și spunea Seminarul Pedagogic Universitar. Ăștia, proaspeții licențiați, așa era pe vremea aceea, înainte să devină profesori trebuiau să dea examene de predare și atunci veneau la liceul nostru, în trimestrul al II-lea, și dădeau vreo două-trei lecții de probă, sub stricta supraveghere a profesorilor noștri de acolo care, cum am spus, erau profesori universitari. Așa l-am avut profesor pe Daicovici, pe matematicianul D.V. Ionescu, pe Bratu – tot la matematică – și pe mulți alții. Pe urmă, la facultate însă, am venit la București.

Advertisements