FUNDAMENTAREA UNEI METAFIZICI A FIINȚEI

Isabela Vasiliu-Scraba

FUNDAMENTAREA UNEI METAFIZICI A FIINȚEI

 Trebuie să te situezi undeva. În afară de sistem faci impresionism” Petre Țuțea

REZUMAT:

Metafizica – necesitate lăuntrică de formulare conceptuală a unor experiențe. Raționalismul “cu care misticismul a fost întotdeauna în cea mai rodnică pace”. Participaea și bipolaritatea subiect/obiect al cunoașterii metafizice. Contingența realității indică lumea transcendenței. Ființa ce-și capătă identitatea și unitatea proprie prin participare, față de “existența” din scrierile anticilor. Ființa ca subiect metafizic. Felurile de a fi ale ființei și Unu/Multiplu din dialogul Parmenide. Subiectul metafizic ca suport al unor întîmplări prin care, într-un fel, ființa “nu este”.

 

Metafizica, după cum remarca Nae Ionescu în prelegerea din 13 ianuarie 1937, se face uneori numai din necesități polemice, într-o situare critică față de un oarecare sistem metafizic. Pentru a intra însă în domeniul metafizicii fără intenții polemice, așadar pentru a da curs unei necesități lăuntrice de formulare conceptuală a unor experiențe metafizice, trebuie făcut un examen critic al “posibilităților de lucru”. Punctul de plecare în acest demers îl va constitui pentru Nae Ionescu acceptarea a trei “postulate” fundamentale.

Primul ar fi că prin cunoașterea metafizică nu are loc “un act de înregistrare”, ci un act de “identificare” a subiectului metafizic cu obiectul cunoașterii metafizice. Un alt mod de exprimare a acestui adevăr fundamental, pe care Nae Ionescu l-a invocat în mai toate cursurile sale, ar fi “nu știu ceea ce văd ci văd ceea ce știu”. La cursul de metafizică din 1928-1929 Nae Ionescu vorbise de “transformarea noastră în însuși obiectul de cunoscut”, precizînd că la mijloc este “un fel de fuziune, de contopire”. De aici și concluzia că existența care ne depășește poate fi “trăită”, în sensul “depășirii noastre pe linia trăirii”(v. sfîrșitul celei de-a XI-a prelegeri ).

Acest postulat, în viziunea metafizică a lui Nae Ionescu, se constituie ca o

veritabilă “axă a întregii probleme de cunoaștere metafizică”. Fiindcă, de îndată ce trăirea metafizică este tradusă în forme conceptuale ea devine cunoaștere. La cursul de filosofia religiei (1924-1925) Nae Ionescu, amintind de criza anti-intelectualistă a filosofiei, spunea că nu se simte solidar cu ea, întrucît, chiar atunci cînd experiența metafizică “prinde din realitate lucruri ce stau ceva mai adînc decît pînă unde poate pătrunde rațiunea”, ea trebuie să fie replămădită în elemente “ale rațiunii” pentru a fi dată ca atare celorlalți (v. prima prelegere).

Al doilea postulat fundamental ar fi acela al “participării”. Prin el, experiența metafizică se dezvăluie a fi un act “bipolar”. Participarea înlătură presupoziția monopolarității, de caracter pur imanent, implicînd un panteism ce se dispensează de orice transcendență, “absurditate care egalează pur și simplu idealismul absolut în materie de cunoaștere”(v. Nae Ionescu, Filosofia religiei. 1924-1925, prelegerea a III-a).

Participarea presupune doi termeni: subiectul metafizic și ceva de natură obiectivă, care transcede omul. Ea implică păstrarea distincției (și a ierarhiei) dintre subiectul participant și obiectul cunoșterii metafizice la care el participă.

Al treilea postulat pornește de la constatarea lipsei de sens a împărțirii metafizicii. Cunoșterea metafizică fiind “act de identificare” a subiectului cu obiectul,  sistematizarea metafizicii în “știință a actului” și în “știință a obiectului experienței metafizice”, devine cumva de prisos. Pe aceleași considerente, de prisos devine și “justificarea activității metafizice”.

Ar rămîne de cercetat “actul de identificare a subiectului cu obiectul”, adică însăși experiența metafizică, respectiv “mijloacele prin care eu ajung la experiența mea”, considerîndu-le “obiecte ale experienței mele” (v. Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p.31). În repetate rînduri, Nae Ionescu va sublinia latura “personală” a experienței metafizice,  considerarea experienței metafizice “întrucît este experiența mea” (p.37),  într-o lume în care însăși contingența realității indică lumea transcendenței, lipsită de contingență. Astfel, numai prin presupunerea lumii transcendenței, se poate iniția cercetarea pornind de la subiect metafizic  Cu aceasta Nae Ionescu a completat întreg tabloul demersului său metafizic.

În antichitate, observa Nae Ionescu în cea de-a treia prelegere a sa (p. 40), metafizica se ocupa cu problema “existenței” (1). Așadar nu cu problema “ființei” cum greșit apare în traducerile lui Platon și ale lui Aristotel în românește. Să vedem însă ce precizări mai aduce Nae Ionescu în legătură cu “existența”. Anticii, în scrierile lor metafizice, considerau că “existența” este “ceva care există în realitate”, este “ceva care se comportă, într-un anumit fel în lumea din afară de mine” (p.40).

Față de “existența” astfel înțeleasă, “ființa nu privește propriu-zis existența unui ceva“, ci “privește o unitate”. Dar o “unitate” care își capătă “configurația”  împărtășindu-se de la altceva care o depășește.  Fără să îmbogățească prin nimic conținutul “ființei”, existența este “ceva care se adaugă” ființei.

În sensul cel mai larg, observă Nae Ionescu, “ființa” este “subiect”. El  definește astfel “ființa” prin “funcțiunea” pe care ea o capătă în perspectiva unei metafizici a ființei. Din cadrul astfel conturat al “metafizicii ființei”, de la sine înțeleasă devine abandonarea oricăror interese cu privire la “ceea ce este”, în esența ei, “ființa”. Demnă de interes rămîne doar “comportarea” ființei ca subiect metafizic, respectiv cercetarea “felurilor de a fi” ale ființei ca subiect metafizic în raport cu “ceva căruia îi aparține”.

În istoria spiritualității umane, modelul unei astfel de cercetări Nae Ionescu știa bine că se află la filosofii greci. În felul său pe jumătate glumeț, pe jumătate serios, Nae Ionescu le spunea studenților săi: grecii, neavînd ce face, au gîndit tot ce se putea gîndi. Este de-a dreptul uimitoare perfecta orientare în istoria filosofiei, pe care Nae Ionescu o dovedește cu prilejul cercetării “felurilor de a fi” ale ființei care participă la altceva, luînd ființă prin însăși această participare.

Într-adevăr, cea mai completă și sistematică cercetare a unei asemenea probleme nu se găsește decît în dialogul platonic Parmenide, pe care Nae Ionescu nu-l citează.

După opinia noastră, nici nu era nevoie să-l citeze, din moment ce el gîndise (cu mintea lui strălucită) problema pe care, spre confirmarea celor gîndite de el, a verificat-o recitind exact acel pasaj din dialogul Parmenide pe care nu l-ar fi nimerit, în modul infailibil în care l-a nimerit, dacă n-ar fi avut deja gîndite problemele conținute în el.

Mai mult încă, nicăieri, în nenumăratele scrieri despre filosofia platonică pe care le-am consultat de vreo doisprezece ani încoace, nu am mai întîlnit o atît de subtilă înțelegere a lui Platon, deși majoritatea celor care s-au ocupat de dialogul Parmenide au zăbovit cu predilecție asupra părții conținînd “exercițiul dialectic”, scriind mai apoi fel și fel de năzdrăvănii.

De altfel, Mircea Vulcănescu a găsit demnă de consemnat opinia lui Nae Ionescu despre imposibilitatea ca un filosof să împrumute cele gîndite de un alt filosof. Într-atîta îi părea de caracteristică fostului său Profesor. “Fiecare om e singur cu gîndul lui”- considera Nae Ionescu. “Filosofii își împrumută unul altuia numai vocabularul, de cele mai multe ori, răstălmăcindu-l și pe acesta.” (v. Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, ediție îngrijită de Alexandru Badea, Ed. Humanitas, 1992, p. 25).

În legătură cu Platon, povestind cum a decurs un examen cu Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu mai consemnează o părere a lui Nae Ionescu, de care toți comentatorii dispuși a reține din întreg dialogul Parmenide numai “exercițiul dialectic” s-ar arăta scandalizați:”momentul dialectic precede cunoașterea prin participație” (2).

Așadar nu numai că gîndea singur, dar în plus Nae Ionescu face dovada că îl înțelegea foarte bine pe Platon. Numai astfel se poate explica cum de i-au căzut ochii tocmai pe ipoteza a șasea din partea de exercițiu dialectic, și nu pe una care îi precede sau succede, dintre toate cele nouă ipoteze asupra Unului expuse de Platon în enigmaticul său dialog Parmenide.

Ce scrie Platon în ipoteza a șasea? Scrie că dacă Unu nu este, el este și nu este. Ce au tot scris comentatorii, luîndu-se unul după altul, și neînțelegînd nici un moment la ce se referă Platon?  Ei au scris că Platon fie se joacă, fie ajunge ilicit la concluzia la care ajunge.

Nae Ionescu, pentru că gîndise și el aceeași situație, și mai ales pentru că știa la ce se referă filosoful grec, va spune, la rîndul său: dacă ființa nu este, ea este și nu este.

Ființa este subiect, gîndea Nae Ionescu, este ceva despre care se poate vorbi, chiar și numai atunci cînd spunem că există sau spunem că nu există. Spunînd că există, noi înțelegem subiectul în cauză ca suport al unui anumit fel de întîmplări: “ceva există atunci cînd acest ceva suportă altceva” (v. Nae Ionescu,  Tratat de metafizică.1936-1937, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p. 41).

Metafizica, în opinia lui Nae Ionescu, (și nu doar a lui!), este preocupare cu lumea de dincolo. Punînd problema limitelor, Nae Ionescu deosebise “lumea de dincolo” și “lumea de dincoace”. Diferența dintre cele două a fost trasată de Nae Ionescu la cursul de metafizică din 1928-1929. El spunea atunci că “există o viață obișnuită și o realitate obișnuită, însă există și o viață mai adîncă, neobișnuită, în sufletul nostru, și o realitate mai adîncă, necunoscută în mod obișnuit”. În “pătura” obișnuitului sensibil se mișcă “conștiința noastră zilnică, logica noastră, ideile noastre de toate zilele”. “Pătura neobișnuitului” poate fi desemnată ca “lume de dincolo” întrucît ea este o realitate obiectivă din afară de noi.

Într-o înspirată formulare, Nae Ionescu spusese într-una din prelegerile ultimului său curs din 1936-1937 că metafizica se ocupă cu “dușii de pe lume” ( op. cit., p.125).

Așadar subiectul metafizic, ființa de care se ocupă “metafizica ființei” va trebui să fie și suport al unor întîmplări prin care, într-un fel, ființa “nu este”, pierde (în anumite ocazii) contactul cu timpul de aici, sau, ca să spunem așa, trece într-un alt tărîm. Trecerea în “alt tărîm”, observă Nae Ionescu, nu se face însă “prin suspendarea timpului, ci prin depășirea lui”. Ceva mai încolo vom vedea cum definește Nae Ionescu  timpul, și atunci vom înțelege mai bine ce este cu “depășirea” lui.

La obiecția că s-ar putea să fi fost cazuri de “anormalitate”, Nae Ionescu răspunde, așa cum s-a mai răspuns de cîte ori s-a pus această problemă: sunt fapte istorice, care, din moment ce există, nu numai că sunt normale, dar prin însăși  existența lor nu au nevoie de nici o justificare, așa cum nimic din ceea ce există nu mai are nevoie de justificarea faptului că există.

Dimpotrivă, aceste fapte istorice reprezintă dovada că “există în spiritul omenesc, ca o componentă normală a lui – evident, lucrînd cu o intensitate deosebită, o dată mai mare, altă dată mai mică -, și această funcțiune metafizică” (op. cit., p. 84).

Iată cum ajunge Nae Ionescu la concluzia după care dacă ființa nu este, ea este și nu este. Atunci cînd spunem despre ceva că nu există, făcînd din acest “ceva” obiect al unei afirmații, îl diferențiem de altceva.

Deci primul lucru pe care îl sesizăm în legătură cu el este că “asupra acestui ceva eu pot să fac afirmații”. La mijloc este un subiect, este “ceva” cunoscut în măsura în care știm că se află într-o relație univocă față de celelalte, diferite de subiectul în cauză. Fiindcă nu altele sunt diferite de el, nu despre altele se spune că ar fi diferite, ci despre “acest ceva” se spune că este diferit de altele.

Subiectul este “ceva la care altceva se raportează (…) De îndată ce despre ceva care nu există eu pot să afirm că nu există, însemnează că totuși există într-un oarecare fel pentru mine, de îndată ce eu fac afirmații asupra lui. Nu se poate face nici un fel de afirmație asupra a ceva care nu există” (v. Nae Ionescu, Tratat da metafizică, 1936-1937, p. 41). Nae Ionescu mai face o ingenioasă observație: “neființa există întru atît întrucît se opune (…) categoriei globale de ființă (…) Vedeți, ființă are plural: ființe; neființă n-are plural, nu se poate spune neființe” (Ibid., p. 46).

Observăm grija cu care Nae Ionescu se ferește de a desemna acel “altceva” care se raportează la subiectul metafizic drept “obiect”.  Acel “altceva” este ceva care, pentru subiect, nu există și există în același timp, fără ca prin aceasta să poată fi considerat “neființă”.

Cum nu ne-am propus nici un moment să-l secondăm pe Nae Ionescu foarte îndeaproape, vom menționa doar acele coordonate ale “metafizicii ființei” care ne pot duce către înțelegerea ansamblului viziunii sale metafizice, trecînd peste cele spuse despre “eul” considerat un “element ultim”, ca existență cunoscătoare ce-și raportează lumea ca obiect, deosebit de “eul” privit ca o existență “trăind” între alte existențe. Vom reține doar faptul că  Nae Ionescu nu consideră “eul în raport cu procesul de cunoaștere, ci în el însuși”(Ibid., p. 59).

Vom trece și peste cele spuse despre felurile de existență care conferă omogenitate experienței, dar nu fără a menționa că în opinia lui Nae Ionescu “experiența (…) transcede eul, depășește eul” ceea ce pune în evidență caracterul nejustificat al aspectului imanent pe care l-ar căpăta realitatea dacă ea ar fi raportată la “eu” ca element ultim.

Nae Ionescu nu ostenește a repeta studenților că “eul” conștiinței cunoscătoare nu este nici “element ultim”, nici izolat, ci el se află într-un raport de participare.

În modul cel mai general, observă Nae Ionescu, transcendența se definește ca o condiție a existenței, iar prin aceasta și a experienței. Numai că transcendența nu este doar atît, fiind, înainte de toate, în ea însăși.

Problema experienței dovedită a fi transcendentă față de subiect, Nae Ionescu o va aborda și în ea însăși, pentru a ajunge la următoarea definiție a transcendenței: “tot ceea ce este dincolo de această realitate a experienței mele se numește transcendență. Cea mai simplă și cea mai largă definiție a metafizicii este transcendența. Între altele, pentru simplul motiv că transcendența și metafizica sunt unul și același lucru” (Ibid., p 78).

Metafizica însă nu există în ea însăși. Ea există, constată Nae Ionescu, fiindcă ne este de folos, fiindcă răspunde unei necesități a spiritului omenesc pe care timpul nu o poate lichida, chiar dacă sunt și epoci în care “necesitatea metafizică este foarte scoborîtă”.Ea nu poate în nici un caz dispărea, deoarece  este “o constantă a spiritului omenesc”. Astfel încît, prin această constantă a spiritului omenesc, rezultă și îndreptățirea existenței transcendenței, dacă nu din alt motiv, “cel puțin ca obiect al necesității noastre metafizice” (Ibid., p. 87). Fiindcă, spune Nae Ionescu “dincolo de trăirea existenței noastre nu este nimic omenesc și nici dincoace de această trăire” (Ibid. p. 89).

 

 

NOTE ȘI COMENTARII MARGINALE

 

  1. 1. Referitor la traducerile din scrierile aristotelice și la traducerile comentariilor Sfîntului Toma în marginea acestor scrieri, în capitolul al doilea al cărții noastre semnalasem frecventele confuzii de termeni care se fac între “ființă” și “existență”. Spre înlăturarea oricăror dubii afirmasem limpede că singurul termen care este corect de folosit pentru filosofia lui Aristotel este cel de “existență”. În cartea noastră intitulată Despre Existență, Ființă și Esență, apărută în 1996, menționasem un fragment (cuprins în Istoria Logicii) din De ente et essentia tradus corect de filosoful și logicianul Anton Dumitriu, prin <<Despre existență și esență>>.

Din precizarea că metafizica greacă s-a ocupat cu “existența”, precizare pe care o găsim în ultimul curs de metafizică ținut de Nae Ionescu, se poate cu ușurință constata, așa cum era de așteptat din partea unui filosof de talia lui Nae Ionescu, o folosire corectă a termenului de <<existență>>.

La C. Noica nu se va mai constata însă acest lucru. Explicația o oferă tendința lui Constantin Noica de a îngloba într-o viziune personală (ținînd de filosofia spiritului) diverși gînditori din istoria filosofiei(v. Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, 1992).  Aceasta îl va face pe Noica să vorbească chiar și în legătură cu Platon despre “ființă”. Pentru că Noica urmărea anumite gînduri de-ale sale. Din păcate, ceilalți -care au preluat de la el folosirea improprie a termenilor-, l-au urmat pe Noica, fără să-i poată urmări gîndirea.

Umberto Eco, pe care l-am menționat în capitolul anterior al cărții noastre, amintindu-i pe Gorgias, Aristotel și Parmenide (alături de ceilalți), oferă indicația că are în vedere “existența”. Că, așadar, titlul corect al fragmentului tradus din cartea sa, Kant si ornitoringul, ar fi trebuit să fie “Despre existență“.

  1. 2. v. Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, ediție îngrijită de Alexandru Badea, Ed. Humanitas, 1992, p. 34, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, MISTICA PLATONICĂ, Ed. Star Tipp, 1999, cap. Despre preludii și mai ales despre rolul de preludiu al “exercițiului dialectic” din Parmenidele lui Platon, 255-268.

<<La Cuprins

 

 

 

Advertisements