“CĂDEREA ÎN COSMOS” (I)

Isabela Vasiliu-Scraba, “CĂDEREA ÎN COSMOS (I) . ROBIA IDENTITĂȚII ”EU=EU” ȘI CUNOAȘTEREA ISVORÂTĂ DIN IUBIRE

 Gîndirea dinamică a lui Nae Ionescu era diferită și mereu nouă ca viața însăși

                                                             P.P. Panaitescu

REZUMAT :

Nae Ionescu, doctor în fundamentele logice ale matematicilor, dar și un fin cunoscător al problemelor religioase. Opțiunea pentru perspectiva creștină asupra condiției umane. “Legea omului” înainte și după cădere. Cunoașterea-stăpînire. Thomism, augustinism și esența creștinismului după Nae Ionescu. Iubirea ca “act de cunoaștere” și ca “impuls creator”. Trăirea traductibilă în forme conceptuale este cunoaștere.

 

 

Condiția umană din perspectivă creștină a fost unul din subiectele de meditație de care Nae Ionescu s-a simțit puternic atras încă din anii săi de studii în vederea doctoratului cînd se afla în Germania.

E drept că teza sa de doctorat (gata de tipar în iunie 1916) fusese axată pe critica pretențiilor identificării logicii cu matematica, a logisticii de a se considera un limbaj universal, că bibliografia ei cuprindea nume ca Russell, Whitehead, Bolzano, Hilbert ori Cantor, și că în final, Nae Ionescu evidențiase presupozițiile intuitive ale logisticii ruinînd pretenția de fundamentare “a priori” a matematicii(1). Dar perspectiva în care știuse să înfățișeze problema era, fără nici o îndoială, metafizică. De altfel, în 1923 studiului său intitulat “Comentarii la un caz de intransiență a conceptelor matematice“, publicat în 1922, i se va decerna “Premiul de filosofie matematică”.

Întîmplarea a făcut ca, odată cu ieșirea României din neutralitate (august 1916), Nae Ionescu să fie reținut, pînă la terminarea primului război mondial, într-un lagăr de intelectuali figurînd ca prizonieri de război. Aici se va împrieteni cu Monseniorul Vladimir Ghica, între cei doi existînd o admirație reciprocă. Foarte probabil în aceleași împrejurări îl cunoaște personal și pe filosoful neo-tomist Jacques Maritain, la care îi va trimite mai apoi pe discipolii săi aflați în Franța la studii(2). Tot aici, în discuțiile purtate cu preoți catolici va face dovada unei atît de impresionante cunoașteri a problemelor religioase încît va fi recomandat de catolici să ocupe postul de referent la o editură ce publica lucrări de profil religios(3).

Așadar, din Germania, după susținerea tezei de doctorat în 1919, Nae Ionescu se întoarce în țară “doctor” în “fundamentele logice ale matematicii” dar și în subtile probleme de filosofia religiei. Poate de aceea, cu atîta dezinvoltură, își va ține cursurile de logică -înfățișată în cele mai recente perspective ale ei (de pildă, “Filosofia gramaticii ca introducere în logică“. 1923-1924; “Logică cu specială privire asupra științelor exacte“. 1926-1927 sau “Logica colectivelor“, în ultimii ani de predare la universitate)-, în paralel cu prelegeri asupra filosofiei religiei, sau cu acele cursuri de metafizică construite în ideea unei contraponderi pentru “ratarea” mîntuirii.

Numai că la Nae Ionescu, problematica religioasă ori cea metafizică se putea regăsi la oricare din cursurile sale de logică, de istoria logicii, sau de teoria cunoștinței, fapt care l-a făcut pe fostul său student -Emil Cioran- să scrie despre acel “plîns de clopote” rătăcit într-un tratat de logică (4).

Cum bine se știe, Nae Ionescu va aborda probleme religioase nu numai în calitatea sa de profesor de metafizică și de logică. Ci chiar în activitatea sa de ziarist. Fiindcă asemenea probleme, apărute colateral în prelegerile sale, erau -nu de puține ori- regîndite cu ocazia scrierii cîte unui articol pe teme religioase. Și invers: problemele gîndite cu ocazia vreunei conferințe sau vreunui curs universitar erau menționate și în articolele publicate în “Cuvîntul”.

În cadrul metafizicii ființei pe care o înfățișează la ultimul său curs (1936-1937), Nae Ionescu ajunge la un moment dat să se preocupe de natura omului după cădere. Ea îi va apărea ca un rezultat al dezechilibrării ordinii firești a lumii în care inițial omul a fost pus de Dumnezeu în rînd cu celelalte făpturi ale Sale.

Nu este greu de observat cum Nae Ionescu face ca discuția în jurul condiției umane din perspectivă creștină, abordată în cea de-a XVI-a prelegere a ultimului curs de metafizică, să țintească spre aflarea celui mai potrivit “loc în existență”, pentru că alt scop al speculației metafizice ar fi fost străin modului său de gîndire. Și fiind vorba de perspectiva creștină, el va face ca întreaga problematică a prelegerii să graviteze în jurul interpretării mitului biblic al păcatului originar.

În primul rînd, Nae Ionescu va prezenta studenților care ar fi, în opinia sa, sensul interdicției omului de a mînca din pomul cunoașterii. După interpretarea sa, mitul biblic nu ar povesti doar cum Dumnezeu l-a făcut pe Adam, a făcut-o pe Eva, i-a așezat în grădina Raiului și le-a spus să nu mănînce dintr-un anumit pom de acolo, ci cum Dumnezeu, după ce l-a făcut pe Adam, după ce i-a dat și soție, ar fi zis: “Dar ia să-i pun și o lege!”. Cu umorul său propriu, Nae Ionescu ridică următoarea problemă: oare Dumnezeu a făcut legea pe care a făcut-o pentru “a-i face mizerie lui Adam?” (Tratat de metafizică. 1936-1937, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p.158). Răspunsul, desigur, nu poate fi decît negativ. Numai că soluția acestei probleme a făcut să difere între ele toate interpretările care s-au mai dat mitului biblic al păcatului originar.

Cu profunzimea de gîndire pe care a demonstrat-o de-atîtea ori, profesorul de metafizică dă, și de astă dată, un răspuns surprinzător: prin legea pe care a pus-o după ce a creat primii oameni, Dumnezeu ar fi exprimat însăși condiția umană (op. cit., p. 159). Pasajul din curs în care expune studenților asemenea subtilă interpretare este atît de viu și atît de caracteristic lui Nae Ionescu încît merită să-l redăm în întregime: “Dumnezeu nu a spus: <<N-ai voie să faci cutare lucru>>. Dumnezeu a spus cu totul altceva: Mă omule, tu trebuie să știi că asta nu e de nasul tău, asta nu e natura ta. Dacă tu faci asta, tu nu calci legea mea, calci legea ta. Vrei să treci peste condiția ta!

La începutul prelegerii, el vorbise despre opoziția dintre om și existență care este pornită din necesitatea omului de a ști. Atunci subliniase caracterul neutru al opoziției apărute numai întru cît problema cunoașterii presupune un subiect și un obiect de cunoscut.

Acum, odată ajuns cu interpretarea mitului la nesocotirea “legii omului”, el anulează caracterul neutru al cunoașterii, prin care cunoașterea era redată mult prea sumar, doar ca raport subiect-obiect. Înaintînd în interpretarea mitului biblic, va arăta că mîncînd din fructul oprit, omul nu numai că trece peste condiția lui, făcînd “un act de împotrivire față de el însuși”, dar atacînd problema cunoașterii, omul face și un act dușmănos, nu numai “un act de împotrivire față de Dumnezeu” (op. cit., p.159).

Pentru a explica de ce problema cunoașterii are, prin ea însăși, un caracter dușmănos, Nae Ionescu se oprește la structura actului de cunoaștere. Cunoașterea ar fi, dincolo de polaritatea subiect-obiect, un act de luare în posesie a obiectului de către subiect, o mînuire, după bunul plac al subiectului, a tot ce poate deveni obiect de cunoaștere, a tot ce există nu numai în afara subiectului, dar și în opoziție cu subiectul, ca intrînd în cîmpul de cunoaștere al subiectului.

Prin cunoaștere, s-ar mai întîmpla însă ceva: omul ajunge să își creeze pentru sine o situație cu totul specială. Astfel el ar nesocoti ordinea naturală, împotrivindu-se față de Dumnezeu și față de ordinea firească. Ceea ce-i spusese șarpele Evei, cînd a ispitit-o să mănînce din măr, anume că mîncînd din măr omul va ajunge asemenea lui Dumnezeu s-a întîmplat. Într-adevăr “procesul cunoașterii creează pentru om o situație specială, de aceeași natură ca poziția pe care Dumnezeu o ocupă față de existență (…) Cine l-a pus pe om aici? Dumnezeu nu l-a pus (…) Din acest moment apare tragedia umană, prin această rupere, această smulgere, care se întîmplă prin om și pentru om, în momentul în care intervine procesul de cunoaștere.” (op. cit., p.161-166).

Ordinea rațională pe care omul o introduce în lume își are izvorul în păcatul originar, va scrie Nae Ionescu într-un articol publicat în același an (5). Pentru că prin procesul de diferențiere în care omul, ca subiect cunoscător, se instituie pe sine deasupra celorlalte realități, se anihilează omogenitatea creației, se produce o ierarhizare a existenței, o oarecare dependență -de om- a existenței obiective, “cel puțin sub raportul cunoașterii”. O primă consecință a păcatului originar va fi deci instituirea unei deosebiri dintre creație și om.

În ordinea firească, dinainte de păcat, toate erau, nu existențe proprii, ci “existențe în funcție de Dumnezeu” după cum era vrerea lui Dumnezeu. Nici omul, nici celelalte făpturi ale lui Dumnezeu nu erau “existențe autonome”. De aceea o a doua consecință a păcatului originar ar fi conflictul în care se află omul cu Dumnezeu, o a treia conflictul dintre om și existența pusă în contradicție cu natura ei, în măsura în care ea devine condiționată de ceva diferit de “sursa ei firească”.

Care ar fi concluzia care se poate trage de aici? Să renunțe omul la cunoaștere, cunoașterea fiind un păcat? Așa cum arată mitul biblic, ceea ce s-a întîmplat, s-a întîmplat. Mai mult încă, ceea ce s-a întîmplat, nu putea să nu se întîmple. Dar raporturile care au început să existe și care nu erau atunci cînd fiecare împlinea legea lui Dumnezeu, au creat o dezordine ireversibilă în univers, iar în om au creat sentimentul unei ruperi a legăturilor sale organice cu Creatorul său, un sentiment de înstrăinare, o neliniște.

Ordinea nou creată, chiar <<obiectivă>> cum este ea, nu este, “pentru aceasta, și firească”. În plus, chiar dacă omul raportează la el întreaga existență, crezîndu-se stăpîn, existența rămâne ceva “care niciodată nu a intrat în capul oamenilor” (p. 169).

Omul nu este capabil să depășească falsificarea și sărăcirea lui prin cunoaștere, fiindcă însăși procesul cunoașterii aceasta implică, atîta vreme cît în cunoaștere omul se socotește pe sine ca termen ultim al existenței, rațiunea umană instituindu-se în același timp “judecător și lege”.

Sentimentul însingurării care-l copleșește pe omul “instalat ca scop al lumii acesteia” nu ar avea alt leac decît dăruirea persoanei proprii, topirea ființei umane în altceva, căutarea unui echilibru printr-un punct de sprijin în afara omului (Tratat de metafizică.1936-1937., p.171). Cam aceasta ar însemna ca omul să existe după cum l-a făcut Dumnezeu: să trăiască după cum “a vrut Dumnezeu atunci cînd l-a făcut” și nu la voia întîmplării.

Activitatea metafizică, observă filosoful, întotdeauna a tins înspre “dăruirea persoanei tale, înspre topirea ființei tale în altceva”(Ibid.). În felul acesta, însăși cunoașterea îl poate scoate pe om din impas. Dar nu cunoașterea-stăpînire, aflată sub robia identității “Eu=Eu” la care se ajunge pe calea subordonării obiectului de cunoscut la subiectul cunoscător, ci o cunoaștere isvorîtă din iubire.

În sistemele metafizice cu preocupări etice, scria Nae Ionescu în “Funcțiunea epistemologică a iubirii“(1919), iubirea și cunoașterea pot să se întîlnească, ba chiar pot să ia naștere una din alta, sau să se ajute una pe alta. Filosofia budistă ar considera iubirea ca “mîntuirea inimii”, ca reflex emoțional al cunoașterii “extrarealității”, ceea poate duce către urmarea că, sub raportul primordialității, “iubire și cunoaștere sînt unul și același lucru”(6). Pentru platonism, iubirea ar juca rolul unui agent “în virtutea căruia cunoașterea are loc” (Ibid., p. 84). De aici caracterul ei ontic și nu epistemologic.

În creștinism, care a apărut ca o doctrină a iubirii, “începutul și desfășurarea procesului cunoașterii stă la Dumnezeu. Este anume voia unui Dumnezeu plin de iubire, ca noi să ne mîntuim cunoscîndu-L, și nu o acțiune spontană a noastră, intreprinsă de noi, din motive stabilite de noi”(Ibid., p.87).

Lui Nae Ionescu îi părea că în formulele scolastice din filosofia intelectualistă a Sfîntului Thoma din Aquino esența creștinismului se pierde. Pentru că, pe de-o parte, sub influența filosofiei grecești, “scolastica a desfășurat imaginea unui Dumnezeu în repaus”, iar, pe de altă parte, a făcut din iubire “o activitate separată a facultății de a voi”, căreia “trebuie să-i preceadă un act al rațiunii”(Ibid., p.88) Ordinea ar fi așadar: facultatea de a cunoaște, facultatea de a voi cuprinzînd, ca activitate separată, iubirea.

La Sf. Augustin s-ar găsi – e drept, fără o prea mare claritate-,  singura “fundare filosofică” în care este înțeleasă esența creștinismului. Pentru că, în opinia lui Augustin, Dumnezeu creează prin iubire, iar în om ar exista iarăși primatul iubirii. Iubirea ar precede atît cunoașterea (reprezentarea) cît și facultatea de a voi. Nae Ionescu subliniază valoarea și adîncimea concepției Sfîntului Augustin făcînd o paralelă cu o constatare din domeniul psihologiei. Anume că cele cunoscute despre un anumit obiect sunt cu atît mai complete cu cît interesul și iubirea pentru obiectul de cunoscut este mai mare.

Revenind în 1937 la tema iubirii ca act de cunoaștere, el va arăta că nu numai iubirea, dar însăși cunoașterea, poate fi, într-un fel, privită ca “identificare” a subiectului cu obiectul. Cunoașterea, departe de a fi o “fotografiere”, este identificare a unui obiect din afară cu o imagine din conștiința noastră, identificare prin însăși imaginea pe care noi o proiectăm în afară. “Nu vezi ceea ce este, vezi ceea ce ști tu” ar fi un adevăr datorat misticii: “pentru ca să vezi ceea ce este, trebuie să devi întîi tu ceea ce este”(7).

Și de această dată Nae Ionescu pornește de la premiza că funcțiunea fundamentală a iubirii ar fi cunoașterea. Înțelegi mai bine pe cineva iubit, pentru că prin iubire între cei doi poli puși în prezență s-a stabilit o identificare. Dar, între monopolaritatea iubirii, interpretarea imanentă a iubirii (în care subiectul se iubește pe sine și ignoră necesitatea de a trece dincolo de el) și considerarea iubirii ca act tranzient, act în care se petrece o transfigurare a realității trăită în funcție de celălalt, se cască o adevărată prăpastie.

Fiindcă, pe de-o parte, în interpretarea imanentistă se ajunge la destrămarea individului, la panteism, la confundarea subiectului cu întreaga existență. Iar, pe de altă parte, “orice soluție care nu contează cu conștiința existenței tale, nu este o soluție metafizică, pentru că duce la nihilism, la distrugerea omului”(Ibid.).

Teoria iubirii ca act de cunoaștere, așa cum am văzut, apăruse prima dată în lecția inaugurală din 1919 prin care Nae Ionescu și-a început strălucita sa carieră universitară.

Mircea Eliade, fostul său asistent, chiar remarcase o anumită constanță cu care această temă era regîndită de metafizicianul Nae Ionescu. “Funcțiunea epistemologică a iubirii” era o temă la care ades revenea, fie în prelegerile ținute la Universitate, fie în cîte un articol publicat în “Cuvîntul” sau în altă parte.

Scriind (în 1937) un articol intitulat “Iubirea ca act de cunoaștere“, Nae Ionescu își va structura meditațiile în jurul funcției gnoseologice a iubirii pe cîteva nivele. La început va arăta structura și funcția metafizică a iubirii, pentru a lăsa de-o parte aceea interpretare care consideră că iubirea ar fi în exclusivitate o acțiune creativă, interpretare în care iubirea este plasată în domeniul activității voinței și creațiunii.

Apoi va diferenția între “iubirea ca act de cunoaștere” și “iubirea ca impuls creator”, care își găsește indestularea în el însuși. Aceasta îl va ajuta să plaseze contemplația, în care iubirea este drum (metodă), posibilitate de a te depăși, impuls, în sfera iubirii ca act de cunoaștere. Întrucît contemplatia are “ca ultim termen înțelegerea, cunoașterea realității”.

Între cele două funcțiuni ale iubiri, cunoașterea și acțiunea, prima ar fi precumpănitoare, deoarece însăși filosofia științifică, încercînd să explice cum are loc cunoașterea, a căzut peste adevărul conținut de acel dicton mistic: “nu vezi ceea ce este, vezi ceea ce ști tu”.

În următoarea treaptă aduce precizarea că “bipolaritatea actului de iubire este hotărîtoare pentru putința întrebuințării iubirii ca drum înspre cunoaștere” (Ibid.). Iar apoi arată că “iubește pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toate puterile tale și din tot cugetul tău, însemnează că nimic din ceea ce simți și din ceea ce gîndești să nu fie îndreptat în altă parte decît înspre Dumnezeu; …încordarea ta de fiecare clipă să tindă numai înspre Dumnezeu, înspre acest centru de orientare a tuturor puterilor tale spirituale”.(Ibid.).

Or, în măsura în care o asemenea trăire este traductibilă în formule conceptuale, ea este cunoaștere: “prin urmare, -concluzionează Nae Ionescu, identificarea cu Dumnezeu prin ajutorul iubirii, este cunoașterea lui Dumnezeu” (Ibid.).

 

NOTE

 

1.v. Nae Ionescu, Nae, Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica – încercare a unei noi fundamentări a matematicii), teză de doctorat susținută la Universitatea din München, publicată în “Isvoare de filosofie“. Culegere de studii și texte îngrijită de C-tin Floru, Mircea Vulcănescu și C-tin Noica, vol. II, 1943. București I.E. Torouțiu, p. 1-52;  în traducerea lui Alexandru Surdu, cuprinsă în volumul: Nae Ionescu, Neliniștea metafizică, Ed. Fundației Culturale Române, 1993, p.5-56.

  1. 2. “Dacă pleci la Paris, treci pe la mine. Am să-ți dau un cuvînt către un prieten de-al meu de acolo, om înțelept în totul: Jacques Maritain. Cred că-ți va fi de folos” -scria Profesorul Nae Ionescu într-o scrisoare (din 28 aug, 1925) adresată fostului său student, Vasile Băncilă (v. numărul special dedicat lui Vasile Băncilă, rev. “Manuscriptum”, nr.3-4/1998, p. 250).
  2. 3. v. Octav Onicescu, Memorii, vol. I., Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1982, vol. II., 1984.
  3. 4. v. Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor-Nae Ionescu prin discipolii săi, cap. Nae Ionescu și Emil Cioran, Ed. Star Tipp, 2000.
  4. v. Nae Ionescu, “Limitele criticei teologice“, în “Predania”, anul I, nr.5, 5-15 aprilie 1937, cuprins în volumul: Nae Ionescu, Suferința rasei albe, Ed. Timpul, Iași, 1994, p. 243.
  5. 6. v. Nae Ionescu, “Funcțiunea epistemologică a iubirii“, în volumul: Nae Ionescu, Neliniștea metafizică, Ed. Fundației Culturale Române, 1993, p.81.
  6. v. Nae Ionescu,”Iubirea-act de cunoaștere“, publicat în “Predania”, anul I., nr. 12-13 din 1-15 noiembrie, 1937. În psihologia experimentală “cunoașterea ca identificare” s-ar regăsi în constatrea după care “întotdeauna noi venim cu o anumită predilecție în fața obiectului (…). Cu alte cuvinte, orice existență din afară este confruntată, pe rînd, cu diferite imagini care există în conștiința noastră și acolo unde se potrivește, acolo o clasăm”(Ibid.).

 

….        (p. 210 Nae IOn în conșt contemp) <<În lagărele germane, Nae Ion a cunoscut numeroși preoți catolici și protestanți de mare cultură, printre care și monseniorul Ghica. Întors în țară, acesta a vorbit despre el ca despre o personalitate românească…>> (Octav Onicescu, MEMORII, vol. II, Ed Șt. și Encicl., 1984).

<<La Cuprins