“CĂDEREA ÎN COSMOS” (III)

Isabela Vasiliu-Scraba

CĂDEREA ÎN COSMOS (III). Deosebirea, cu valențe mitice, dintre două atitudini în fața vieții.

 

Biserica de răsărit păstrează neștirbită tradiția creștinismului în forma ei cea mai autentică

Nae Ionescu

 

REZUMAT: 

Cartea I-a a Bibliei și condamnarea atitudinii active a omului. Pedepsirea omului să fie, după putințele sale, creator. Atitudinea metafizică apuseană avînd la bază “pretenția creatoare a omului” duce către idealism și panteism. Noi valențe interpretative ale mitului păcatului originar. Metafizica răsăriteană axată pe problema salvării. Pedepsirea omului prin efortul necesar spre a redobîndi trăirea contemplativă. Iubirea care înseamnă acțiune este o falsă interpretare a iubirii și o falsă înțelegere a creștinismului. O aparență de “viabilitate”  amintind de acel Platon istoric, bine mediatizat, “pe care-l întind filologii în toate părțile”. “Existența trăită” și “existența cunoscută”.

 

Manifestată sub chipul unei prejudecăți de largă răspîndire, există la mulți oameni tendința de a considera viața activă ca fiind tot ce poate fi mai de dorit. Față de această prejudecată, poziția lui Nae Ionescu ar putea surprinde. Considerînd lucrurile din perspectivă metafizică, el constată întîi și-ntîi că atitudinea activă este caracteristică unei anume structuri spirituale, pentru ca apoi să excludă atitudinea activă din sfera atitudinilor metafizice, axate pe problema salvării, argumentîndu-și părerea prin condamnarea atitudinii active “în însăși cartea I a Bibliei(1). Cu aceste precizări, Nae Ionescu își pregătește terenul pentru comentarea și interpretarea consecințelor păcatului originar.

Cursul de metafizică din anul universitar 1928-1929, la care el va înfățișa studenților Facultății de Litere și Filosofie mitul biblic, este structurat în jurul cunoașterii contemplative, astfel că izgonirea din Rai și condamnarea primilor oameni la pedeapsa de a-și cîștiga pîinea cu sudoarea frunții, în hermeneutica sa, va marca încetarea stării contemplative. Dar ceea ce este cu adevărat interesant în inedita sa interpretare începe odată cu valorizarea pe care o va face atitudinii active(sau creatoare) a omului.

Atitudinea metafizică fundată pe ceea ce Nae Ionescu numește “pretenția creatoare a omului”, ar avea la bază confundarea lui Dumnezeu cu lumea. Sistemele prin care mîntuirea este căutată prin creație, sunt “sisteme panteiste, care identifică pe om, adică existența, cu Dumnezeu” (Ibid.). Asupra acestei afirmații va reveni tangențial și în articolul “Naționalism și ortodoxie” publicat în “Predania” din 1-15 iunie 1937, cînd va consemna că “cel puțin în unele forme ale ei, cultura nu e decît o consecință a căderii lui Adam în păcat”(2).

Mîncînd din pomul interzis, primii oameni au vrut să fie asemenea lui Dumnezeu. Șarpele cu o astfel de promisiune o ispitise pe Eva. În interpretarea propusă de astă dată mitului miblic, Nae Ionescu evidențiază că Dumnezeu i-ar fi pedepsit pe oameni prin “ceea ce voiau ei să fie, dar ceea ce nu puteau ei să fie. Căci ce înseamnă a fi Dumnezeu? Înseamnă a crea; iar pedeapsa oamenilor a fost ca să creeze” (Curs de metafizică. 1928-1929, prelegerea a XII-a).

Numai că, spre deosebire de Dumnezeu care crează fără consumare de substanță, fără efort și fără durere, omul, după putințele sale, observă Nae Ionescu, crează doar cu prețul efortului și al durerii, munca omului fiind o creere cu consum de substanță. Atitudidea contemplativă pe care primii oameni o aveau în Rai, devine, în hermeneutica sa, însăși consfințirea deosebirii dintre Creator și creatură.

După firea cu care Dumnezeu a înzestrat inițial omul, omul nu este creator. El devine creator, “după putința omenească”, odată cu izgonirea din rai. “Cînd omul a vrut să fie ca și Dumnezeu, -interpretează Nae Ionescu păcatul originar-, Dumnezeu i-a spus: vrei să fii Dumnezeu? Fii după putințele tale. Și atunci a început această cădere a omului; el a început să fie Dumnezeu, după putințele lui” (Ibid.).

Hermeneutica mitului biblic expusă în cea de-a XVI-a prelegere a ultimului său curs de metafizică (1936-1937), fusese elaborată în jurul problemei condiției umane din perspectivă creștină. Atunci el evidențiase <<legea omului>>, propunerea sa de interpretare fiind, așa cum am arătat ceva mai înainte, centrată pe om, ca subiect metafizic.

În interpretarea prezentată în contextul cunoașterii metafizice, pe Nae Ionescu l-a interesat mai puțin problema condiției umane, deși nici ea nu lipsește din viziunea proprie asupra mitului păcatului originar pe care o prezintă. Dar ceea ce l-a interesat mai mult la cursul ținut în 1928-1929 a fost atitudinea omului în fața vieții. Acum, cu o subtilă hermeneutică el va face ca deosebirea dintre starea activă și starea contemplativă să capete o impresionantă perspectivă mitică.

Dacă ne-am întoarce însă și mai mult în timp, cam în vremea cînd își începea cariera didactică la Universitatea din București scriind lecția inaugurală asupra <<funcțiunii epistemologice a iubirii>>, am putea constata cum, spre sfîrșitul acestui amplu studiu asupra religiozității ortodoxe, Nae Ionescu invocase în legătură cu mitul biblic al păcatului primilor oameni părerea lui Origene, după care, șarpele ar fi întins Evei mărul fiindcă știa că ea îl va primi; ceea ce duce la concluzia că înainte de a păcătui, era în om posibilitatea de a păcătui (3).

În cea de-a noua prelegere a ultimului său curs de metafizică (1936-1937), vorbind despre <<posibilitate>>, Nae Ionescu va face remarca după care <<existența>> precede <<posibilitatea>>. Aceasta este o binecunoscută presupoziție filosofică, de mare vechime în istoria spiritualității umane, care a stat și la baza <<dialecticelor>> interpretări hegeliene din Fenomenologia Spiritului. Căci toate “etapele” de evoluție dialectică a “Spiritului absolut” fuseseră deduse de Hegel a posteriori, pornind de la cele deja existente, în ciuda pretențiilor de aprioritate, de ivire a existenței “Spiritului absolut” din condițiile de posibilitate oferite de diversele momente istorice.

De fapt, nici constatarea că ar fi existat în om posibilitatea de a păcătui nu infirmă precumpănirea “existenței” asupra “posibilității”, întrucît povestea biblică pornește de la un dat existent, anume imperfecțiunea naturii umane și, în modul ei propriu, nu redă altceva decît tocmai această imperfecțiune. Numai că imperfecțiunea omului după cădere, observă Nae Ionescu, ar echivala cu “o schimbare de esență”. De aceea “numai omenia lui Cristos a desfăcut cercul de fier al acestei vecinice și întunecate robii…Așa s-a stabilit legătura firească între om și Dumnezeu și s-a ridicat din nou omul la conștiința esenței lui divine”(4).

La cursul de metafizică centrat asupra cunoașterii mistice (1928-1929), Nae Ionescu focalizează întreaga interpretare a mitului biblic asupra consecințelor păcatului săvîrșit de Adam, pentru ca hermeneutica oferită să poată fi pusă la temelia întregii sale viziuni metafizice expusă în acel an. Astfel, mitul păcatului originar va fi investit cu virtutea de a lumina o inedită perspectivă asupra metafizicii răsăritene conturată prin opoziție cu metafizica apuseană.

Cum ușor s-a putut constata, la trecerea unui deceniu de cînd scrisese Funcțiunea epistemologică a iubirii (1919), respectiv în anul universitar 1928-1929, și apoi iarăși după aproape un deceniu, la cursul de metafizică din 1936-1937, Nae Ionescu a evidențiat noi și noi valențe interpretative ale mitului biblic. El a regîndit problema păcatului originar, fără să se repete. Chiar mai mult, de fiecare dată, noua interpretare propusă era integrată perfect în modul său de valorificare a existenței sub specia absolutului. Fapt ce nu putea să rămînă neobservat de străluciții săi discipoli (5).

Într-adevăr, la primul său curs despre teoria cunoașterii metafizice, Nae Ionescu își propusese ca temă cunoașterea imediată, pentru ca pe urmă să abordeze, într-un alt curs, cunoașterea “mediată”(1929-1930). Probabil că unii cititori au observat deja intenția semnalării cunoașterii imediate prin interpretarea din 1928-1929 a versetului din Vechiul Testament, interpretare prin care Nae Ionescu a căutat să arate că iubirea care ar însemna acțiune este o falsă interpretare a iubirii, și în același timp o falsă ințelegere a creștinismului (6). Din îndemnul biblic vorbind despre două feluri de iubire, Nae Ionescu reținuse doar iubirea superioară, pentru Dumnezeu. Odată cu răsturnarea îndemnului “iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” el mai ajunsese la îndemnul creștinesc de a nu te iubi pe tine, de a făptui binele în beneficiul semenului, tocmai spre afirmarea lipsei de iubire pentru propria persoană, indicînd drumul ascezei necesare pentru ajungerea la cunoașterea mistică.

Aceeași problematică a cunoașterii imediate poate fi regăsită, e drept, doar  tangențial, și în noua interpretare propusă de Nae Ionescu pentru mitul biblic al păcatului originar, cu toate că el va face să cadă accentul pe incapacitatea omului de a fi creator asemenea lui Dumnezeu.

Spre deosebire de Lucian Blaga, care, într-o viziune metafizică diferită, considera că aspectul “paradisiac” al cunoașterii s-ar întîlni în cadrul cunoașterii pozitive, lipsită de orice preocupare pentru misterul metafizic, în opinia lui Nae Ionescu, “paradisiacă” ar fi cunoașterea imediată a misterului metafizic, altfel spus, “atitudinea contemplativă pe care Dumnezeu o asigurase omului” și pe care mai apoi, păcătuind, omul a pierdut-o. (v. Nae Ionescu, Metafizica. I, 1928-1929, prelegerea a XII-a, prima ediție 1942, ediția a II-a, Paris, 1978. În ediția a III-a, Humanitas, 1991 la p. 109).

Aflat în grădina Raiului, omul era scutit de efortul de a ajunge la starea contemplativă. Abia după izgonirea din Rai, pentru a atinge starea contemplativă, omul va fi nevoit să depună îndelungi sforțări. Doar așa va putea el să-l iubească pe Domnul Dumnezeul său din toată inima sa și din tot cugetul său. În Vechiul Testament adresarea este însă la persoana a II-a. Tot la persoana a II-a va fi și deslușirea pe care Nae Ionescu o oferă acestui îndemn biblic studenților săi: “tu, în întregul tău, să fii absorbit de Dumnezeu. Nimic din ceea ce se mișcă în tine să nu cadă alături de Dumnezeu. Ținta întregii tale activități, încordarea ta de fiecare moment să tindă tocmai înspre Dumnezeu, înspre centrul de orientare a tuturor puterilor tale spirituale” (Ibid., p. 126).

Păcatul originar atrage după sine o pedeapsă. În interpretarea propusă mitului biblic în anul universitar 1928-1929 pedeapsa se va dubla. Căci ea urmează a prinde contur diferit după fiecare dintre cele două atitudini ale omului în fața existenței.

Pentru atitudinea activă, -sau, cum o mai numește Nae Ionescu, “poziția creatoare” a omului, pedeapsa va fi pe linia dorinței imposibil de realizat a omului de a fi asemenea lui Dumnezeu. Dorința care l-a dus pe om spre păcat, spunea Nae Ionescu în noua sa interpretare a mitului biblic, s-a realizat, cu semnificativa precizare că omul izgonit din Rai devine creator “după putințele omenești”. Și nu cum este Dumnezeu, fără micșorare de substanță, ci cu prețul efortului pe care va trebui să-l depună, căci munca omului este o creare prin consum de substanță.

Echilibrarea metafizică în cadrul poziției creatoare va duce la idealism și la panteism. “Sistemele metafizice care au la bază munca, creația, -observa cu multă finețe Nae Ionescu-, sunt sisteme care confundă pe om cu Dumnezeu”(Ibid.).

Pentru cel de-al doilea mod de situare în fața existenței, pedeapsa vine tot din efortul pe care omul trebuie să-l depună, de astă dată pentru a redobîndi, în măsura în care mai poate el redobîndi, paradisiaca trăire contemplativă.

În opinia lui Nae Ionescu, metafizica, deși nu se confundă cu religia, are puncte de contact cu viața religioasă în măsura în care metafizica este trăire “unde timpul și spațiul nu au intrat încă în acțiune”, fiind “scufundarea noastră” în ceea ce este esențial realității (ens qua ens).

El mai atrăgea studenților săi atenția că “preocuparea metafizică nu este numaidecît o preocupare ce se răsfrînge în ceea ce se numește cultură scrisă, ci este o preocupare legată de rădăcinile omenescului din noi” (v. Nae Ionescu, Metafizica.I., 1928-1929, prelegerea a VI-a, Ed. Humanitas, 1991, p. 61).

O convingere asemănătoare se regăsește în cursul său de Filosofia religiei(1924-1925) în respingerea clasificării pe care Schleiermacher o făcuse formelor de viață religioasă. Nae Ionescu se declara împotriva împărțirii religiilor între “religii viabile“, despre care știm multe ca urmare a bunei lor mediatizări decurgînd din spiritul organizatoric ce le este caracteristic, și “religii neviabile“, despre care se știe mult mai puțin, cam tot atît cît se știe, observa Nae Ionescu, despre <<misticismul lui Platon>> .

Ca să ne dăm mai bine seama de prețul pus de Nae Ionescu pe viabilitatea rezultată din “ceea ce se știe“, ca urmare a unei bune mediatizări, vom aminti de împărțirea pe care el a făcut-o cu acel prilej filosofiei platonice. După criteriul lui <<ce se știe>>, “viabil” ar fi acel <<Platon istoric>> pe care, spune Nae Ionescu, “îl știe toată lumea și pe care-l întind filologii din toate părțile” (v. Nae Ionescu, Opere. I. Ed. Crater, București, 2000, p.106).

În comparație cu marea răspîndire a cunoștințelor despre acest <<Platon istoric>>, despre mistica platonică se știe foarte puțin. Conform criteriului amintit, “neviabilă” ar fi latura mistică a filosofiei platonice(7), pe care Nae Ionescu o considera cea mai autentică fațetă a platonismului, după cum reiese din amintirile lui Mircea Vulcănescu, din vremea cînd îi era student lui Nae Ionescu. Tocmai acel Platon mistic “pe care mai mult îl bănuiește omul” (8), dar în jurul căruia s-a creat o faimă atît de durabilă încît a străbătut vecurile, ar fi “neviabil”.

Împotriva unei clasificări atît de improprii obiectului căreia i se aplică, renumitul profesor al Universității bucureștene mai face următoarea observație. Formula religioasă a catolicismului, prinsă cum este într-o organizație politică și lumească, s-ar putea să dea numai aparența că este încă viabilă, pentru că ea nu face decît să continue o viață religioasă “mai mult la suprafață și mai mult pentru iluziune” (Ibid.).

Aceeași părere apărea și în lecția inaugurală a cursului de metafizică ținut în anul universitar 1919-1920. Aici Nae Ionescu făcea precizarea că faptul religios nu este trăit în masă, dată fiind natura sa individuală. Mai mult chiar, religia nici nu este pentru mulțime, scria Nae Ionescu, invocînd opinia unui “prieten mai în vîrstă, excelent tomist, călugăr și strălucit profesor de filosofie la o universitate catolică din Apus”(9).

Afirmația poate șoca, dacă n-ar urma explicațiile lui Nae Ionescu, după care, “mulțimile nu pot trăi decît formele exterioare ale unei religiuni; în cazuri speciale se poate, -așa cum, cu o mînă savantă de regizor consumat, o provoacă Biserica apuseană -, să treacă peste mulțimi un val de frenezie. Dar, iarăși, mă îndoiesc că acest val de frenezie ar fi în esența lui religios. Căci, pe cînd în iubirea creștină către Dumnezeu persoana ta proprie se precizează, ridicîndu-se din ce în ce mai pură din legăturile sale vremelnice, practicile Bisericii Catolice nu duc tocmai decît la o depersonalizare a individului, fapt comun în toate fenomenele de psihologie colectivă” (10).       În concluzie, adevărata religiozitate ar fi aceea care pur și simplu trăiește în forma de viață religioasă care îi este proprie, fără să aibe nevoie de mediatizare, după cum, trăire fiind, nu are nevoie nici de exprimare în afară. De aceea, moralitatea de ordin religios ar fi trăirea actului religios, exteriorizare lui în lumea sufletească și nu în lumea materială.

Pentru noi, creștinii orientali, remarca Nae Ionescu la cursul său de metafizică din 1928-1929, “universul este o existență pe care noi o trăim; pentru cei din Apus universul este o existență pe care ei o cunosc (…). Noi nu ne ridicăm deasupra universului, noi suntem înăuntrul lui. De aici rezultă nota caracteristică, contemplativă, a metafizicii Răsăritului” (op. cit., p. 81).

Astfel apare, în toată claritatea ei, deosebirea constatată de Nae Ionescu dintre “existența trăită” și “existența cunoscută”, prima fiind definitorie pentru “structura spirituală răsăriteană” și a doua pentru cea “apuseană”.

Așadar, unele dintre perspectivele de abordare ale problemelor metafizice expuse în anii universitari 1928-1929 și 1936-1937 au descins la Nae Ionescu din cîte o nouă interpretare a mitului biblic al păcatului originar. Dacă în lecția inaugurală din 1919 el amintea în treacăt de interpretarea dată mitului de Origene, inedita interpretare a păcatului originar pe care Nae Ionescu o expune la cursul de metafizică ținut în 1928-1929 poate fi socotită emblematică pentru întregul curs.

 

NOTE

 

            1.v. Nae Ionescu, METAFIZICA, I. Teoria cunoașterii metafizice. Cunoașterea imediată (1928-1929), prelegerea a XII-a; în reeditarea din 1991 (Ed. Humanitas) la

  1. 109.
  2. 2. v. Nae Ionescu, Naționalism și ortodoxie” publicat în “Predania” din 1-15 iunie 1937, cuprins în volumul: Nae Ionescu, Suferința rasei albe, Ed. Timpul, Iași, 1994, p. 253-257.

3.v. Nae Ionescu, Funcțiunea epistemologică a iubirii, în volumul: Nae Ionescu,. Neliniștea metafizică, Ed. Ed. Fundației Culturale Române, București, 1993, p. 92.

  1. 4. v. Nae Ionescu, “…Și s-a făcut om“, în vol Roza Vînturilor, ediția a II-a, 1990, p. 48.

5.v. Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor- Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, volum în curs de apariție.

6.v. Nae Ionescu, METAFIZICA, I. Teoria cunoașterii metafizice. Cunoașterea imediată (1928-1929), prelegerea a XIV-a; în reeditarea din 1991 (Ed. Humanitas) la

  1. 124.

7.v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică, Ed. Star Tipp, 1999.

  1. 8. v. Nae Ionescu, I. Ed. Crater, București, 2000, p.106.
  2. 9. Este foarte probabil ca Nae Ionescu să se fi referit la Jacques Maritain(1882-1973), cu care se împrietenise în Germania. Mai în virstă cu 8 ani decît el, Maritain a fost un “strălucit profesor de filosofie” la Institutul Catolic din Paris și un “excelent neotomist”, de altfel, principalul reprezentant al acestui curent filosofic.
  3. 10. v. Nae Ionescu, Funcțiunea epistemologică a iubirii, în vol. Nae Ionescu, I. Ed. Crater, București, 2000, p.95-96.

<<La Cuprins