“CĂDEREA ÎN COSMOS”(II)

Isabela Vasiliu-Scraba

“CĂDEREA ÎN COSMOS”(II). SEMNIFICATIA ONTOLOGIC-METAFIZICĂ A PRINCIPIULUI CREȘTIN AL IUBIRII

(“Ordinea mîntuirii și ordinea moralei“)

 

“A vorbi despre ortodoxia luiNae Ionescu este ca și cum ai căuta să demonstrezi într-o noapte cu lună, că luna este pe cer”.

preot Ghe. Calciu

 

REZUMAT:

“Omul-maimuță” postulat de știință și omul de după căderea în păcat.              O încercare de manipulare prin intermediul unui Nae Ionescu înțeles în mod precar. Domeniul simplei filantropii și iubirea de la om la Dumnezeu, ținînd de “ordinea mîntuirii”. Nimic mai omenesc decît iubirea aproapelui. “Renunțarea la sine” față de “iubirea de sine”. De ce a fost nevoie de întruparea Logosului.

 

“Păcatul originar este una dintre cele mai adînci probleme ale spiritului omenesc” le spunea Nae Ionescu studenților săi din anul universitar 1925-1926 (1). E drept, însă, că pentru cineva pătruns fără scăpare de spiritul scientist, această problemă nu se pune, omul fiind plasat  de știință în cel mai ridicat vîrf al ierarhiei celorlalte viețuitoare.

Și cum educația prin școlile de stat a urmat întreg secolul XX dominanta de gîndire scientistă, instaurată într-o poziție privilegiată încă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, nu este cîtuși de puțin de mirare să găsim pe coperta a IV-a a unei cărți publicînd prelegerile lui Nae Ionescu asupra filosofiei religiei un extras care, scos din context cum era, ar fi trebuit, în intenția îngrijitoarei volumului (d-na Marta Petreu) să-i desemneze în exclusivitate pe creștinii din Răsăritul Europei, în sens negativ, drept păcătoși.

Iată citatul: “… iubirea nu este o legătură pozitivă, nu este o normă de conducere în metafizica religioasă a Răsăritului, ci este pur și simplu o valorificare a ta în mijlocul celorlalți. Și cum toți suntem păcătoși, noi avem ceea ce numește Răsăritul o comunitate în păcat” (2).

Afirmația după care “toți oamenii sunt păcătoși” este o afirmație cu care nici un om situat pe poziții scientiste nu este de acord. Nu pentru că el însuși s-ar crede perfecțiunea întruchipată și nici pentru că și-ar închipui că ceilalți oameni, din acest punct de vedere, ar fi altfel decît el. Ci pentru că preocupările sale se învîrt în alte zone decît zona în care se află cineva care ajunge să-și dea seama că, într-adevăr, păcatul originar este una dintre cele mai grave probleme pe care omul și le-a pus de la încreștinarea sa.

Cînd Nae Ionescu vorbește de “comunitatea în păcat“, el nu restrînge această comunitate la creștinii din Răsăritul Europei. El se referă la întreaga creștinătate. Conform religiei creștine, există un păcat de care s-au făcut vinovați primii oameni, și de pe urma căruia suferă consecințe întreg neamul omenesc(3).

Se pare însă că și prima parte a fragmentului citat pe coperta a IV a cărții cuprinzînd Prelegeri de filosofia religiei.1924-1925.(Biblioteca Apostrof, 1994) a fost reținută de d-na Marta Petreu datorită imposibilității de a înțelege gîndirea filosofică lui Nae Ionescu. Altfel nu se explică de ce a rupt din context (făcînd confuză) o afirmație despre iubire ca <<legătură pozitivă>> și ca <<normă>>, fără nici un indiciu prin care să-i fie dat cititorului să înțeleagă de ce iubirea este sau nu este o legătura <<pozitivă>> și nici ce-i cu iubirea ca <<normă>>.

Confuzia trezită de fragmentul scos din context este, fără îndoială,  mai mare decît ar părea la prima vedere, deoarece, în fapt, fragmentul citat pe coperta a IV-a, în subsidiar, face referire la două feluri de iubire, unul ținînd de ceea ce Nae Ionescu numea “ordinea moralei” și celălalt de “ordinea mîntuirii”. Cititorul neavizat ar crede (împreună cu d-na Marta Petreu) că la mijloc ar fi doar un singur fel de iubire, aceea despre care -nu se știe de ce- Nae Ionescu spune că nu este <<o normă de conducere>> ci doar o “valorificare a ta în mijlocul celorlalți”.

În fapt, înțelesul fragmentului ar fi următorul: în metafizica religioasă a Răsăritului iubirea apartine “ordinii mîntuirii”. De aceea, în Răsărit iubirea creștină nu poate fi confundată cu simpla “filantropie”, ducînd la buna conviețuire între oamenii supuși unei aceleași “ordini morale” în care <<iubirea către aproapele>> ar fi actul de iubire de la om la om.

Prin urmare, numai făcînd apel la diferența dintre o iubire implicată de “ordinea mîntuirii” și o iubirea ținînd de “ordinea moralei” devine inteligibil fragmentul citat de d-na Marta Petreu pe coperta a IV-a a cărții apărute la Biblioteca Apostrof din Cluj în 1994(într-o a doua ediție, revăzută).

În opinia expusă în cadrul cursului de filosofia religiei din anul universitar 1924-1925, opinie reluată și patru ani mai tîrziu la cursul de metafizică din 1928-1929, după Nae Ionescu, <<iubirea către aproapele>> nu este de aceeași esență cu actul de iubire de la om la Dumnezeu, ilustrînd adevărata iubire creștină, metafizică.

De ambele dăți, el și-a fundamentat afirmația pe citatul biblic după care într-un mod trebuie să-l iubești pe Dumnezeu (“din tot sufletul tău și din toată inima ta”) și într-alt mod trebuie să-l iubești pe aproapele tău.

Metafizica răsăriteană, așa cum o considera Nae Ionescu, are la baza ei în exclusivitate actul de iubire de la om la Dumnezeu. Mai mult încă, în opinia sa, actul religios, fie că ne gîndim la religia catolică, fie la religia ortodoxă, nu este un act social. El este un act personal, individual, fiindcă “trăirea divinității se poate face foarte bine cu ignorarea tuturor celor din jurul nostru” (4).

La cursul de filosofia religiei, luînd în considerare cele două feluri ale iubirii menționate în Biblie, profesorul arăta studenților cum din actul religios nu se poate deduce necesitatea solidarității conștiințelor umane. Legarea omului religios de ceilalți oameni nu reiese din premiza că structura conștiinței umane ar închide într-însa legea generală a iubirii (prelegerea a X-a).

În opinia lui Nae Ionescu, iubirea este o <<lege naturală>>, este ceva care se întîmplă la modul cel mai firesc. De aici concluzia sa că iubirea în creștinism nu poate fi o normă. “Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”, ar înseamna pur și simplu  “urmează legea ta naturală, așa este normal să se întîmple. Nu este ceva pe care ți-l impun eu, ci este ceva pe care eu vin să-l descopăr în tine” (v. Nae Ionescu, Filosofia religiei. 1924-1925, prelegerea a X-a).

Abia înțelegînd de ce <<iubirea aproapelui>> nu este o normă, se poate înțelege în ce fel iubirea nu este o legătură pozitivă, “ci este pur și simplu o valorificare a ta în mijlocul celorlalți”.

Fără a nega cele spuse despre iubirea creștină în anul universitar 1924-1925, patru ani mai tîrziu, la un  curs de metafizică, Nae Ionescu va nuanța într-un mod original interpretarea îndemnului din Vechiul Testament. El va observa că Iisus Hristos, spunîndu-i tînărului bogat să-l iubească pe aproapele său ca pe sine, nu îi spune și în ce mod să facă acest lucru, ci îl lasă pe tînăr să-și aleagă singur modalitatea de iubire. Interpretarea comună a cuvintelor lui Hristos.presupune că iubirea de sine a oricărui om este mare. În atare situație, iubirea către semen devine o frînă pentru iubirea de sine. Dar interpretarea lui Nae Ionescu este cu totul alta. Facerea de bine, considera profesorul de metafizică, este “renunțare la sine“, nu iubire de sine.

După Nae Ionescu, un adevărat creștin nu se iubește pe sine, el nu-l iubește decît pe Dumnezeu din tot sufletul și din tot cugetul său. În perspectiva astfel conturată, dacă iubirea către sine este nulă, și la un adevărat creștin ea trebuie să fie nulă, perceptul iubirii aproapelui pierde orice semnificație.

Pe lîngă postularea situației limită în care iubirea de sine devine nulă, Nae Ionescu mai scoate la lumină situația intermediară, la fel de nebăgată în seamă ca și prima: “facerea de bine către aproapele neagă cel de-al doilea verset al principiului indicat de creștinism: cu cît faci mai mult bine, cu atît te iubești mai puțin pe tine. Cu cît te iubești mai mult pe tine, cu atît, în chip natural, faci mai puțin bine. A face bine cuiva, înseamnă a te lipsi pe tine de ceva în beneficiul altuia, a renunța la ceva din tine, pentru ca să dai altcuiva” (v. Nae Ionescu, Metafizică.I. 1928-1929, prelegerea a XIV-a). Astfel apare cît se poate de limpede lipsa se semnificație a iubirii aproapelui, sau, cum precizează filosoful, faptul că iubirea pentru semen nu este esențială creștinismului, mai precis, “ordinii mîntuirii” pe care o instituie creștinismul. .

Concluzia lui Nae Ionescu, anume că esența creștinismului nu este orientarea morală, pentru sistemul său filosofic nu este cîtuși de puțin inedită, ea înscriindu-se perfect în coordonatele de gîndire trasate încă de pe cînd ținea cursul de filosofia religiei, în anul universitar 1924-1925. Iar dacă ne gîndim că pentru faimosul profesor al Universității bucureștene iubirea unui creștin către Dumnezeu nu este acțiune, fiindcă, în resorturile ei cele mai intime, iubirea ține de domeniul unei anume cunoașteri, coordonatele gîndirii sale le găsim trasate chiar din 1919, în lecția inaugurală purtînd titlul “Funcțiunea epistemologică a iubirii“.

Deși esența creștinismului nu este orientarea morală, biserica recomandă să se facă bine aproapelui. Dar, observă Nae Ionescu, această recomandare nu este altceva decît un mijloc terapeutic “ca să scapi de tine însuți”. Nu este vorba de o verificare a iubirii aproapelui, ci de afirmarea lipsei de iubire către propria persoană, de afirmarea dezinteresului față de propria persoană.

Prin interpretarea propusă de Nae Ionescu, interpretare aflată într-o deplină consonanță cu tematica întregului curs de metafizică ținut în anul universitar 1928-1929, sensul versetului biblic cuprins în Vechiul Testament ar fi următorul: “toată inima și tot cugetul tău să fie orientate asupra lui Dumnezeu, adică să trăiești într-un fel de atitudine extatică în fața lui Dumnezeu, care nu te mai lasă să știi dacă mai există ceva în afară de Dumnezeu” (Ibid.).

În opinia lui Nae Ionescu, pe care o găsim exprimată și în 1926 într-un articol din “Cuvîntul”, echilibrarea pe care ar atrage-o după sine cumularea de fapte bune cu rezultate vizibile, care și-ar fi avut la baza lor “iubirea aproapelui”, nu reprezintă decît “călduțe emoții altruiste și umanitare”, care încep și sfîrșesc în acțiunea empirică, în “ordinea moralei”, dar nu în “ordinea mîntuirii”.

Or, numai ultima ar fi cea care ține într-adevăr de “iubirea creștină, metafizică”, așa cum apare ea în creștinismul răsăritean (6). Căci ea este singura care eliberează de “robia identității Eu=Eu”. Iubirea aproapelui nu trebuie să-și aibă scopul în “îndestularea aproapelui”, ci începutul și sfîrșitul ei trebuie să fie în Dumnezeu, ca “iubire a aproapelui prin Dumnezeu”, pentru a putea “păși în afara noastră”(Ibid.).

Iubirea apropelui, ca simplă filantropie îi părea lui Nae Ionescu “cea mai grosolană și mai materialistă, mai antimetafizică, mai apuseană desfigurare a înțelesului iubirii. Căci dacă iubirea ar fi eficace pentru aproapele tău, atunci de ce a mai fost nevoie de întruparea logosului și de jertfa lui?”(7).

 

NOTE

 

  1. v. Nae Ionescu, Curs de metafizică. 1925-1926. Problema salvării la Faust, curs litogr. p.12.
  2. 2. v. coperta a VI a volumului Nae Ionescu, Prelegeri de filosofia religiei.1924-1925, ediția a II-a, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994.
  3. 3. Desigur, nu pe aceste lucruri bine știute a mizat d-na Marta Petreu. Înțeleasă cum trebuia să fie înțeleasă, fraza de pe coperta a IV-a nu i-ar fi reținut atenția, de maniera în care s-o arate și altora. Numai că, manipulată de mass-media, și, la rîndul ei, manipulînd pe alții, d-na Marta Petreu a crezut că descoperă în pasajul ales o tendință de a singulariza în mod negativ Răsăritul Europei. Singularizarea la modul negativ, în indiferent ce circumstanțe este ea evidențiată, se pare că a devenit, după Revoluția din dec. 1989, orizontul de așteptare al multor cititori din România.

4.v. Nae Ionescu, Filosofia religiei. 1924-1925, a opta prelegere.

  1. 5. v. Nae Ionescu, Funcțiunea epistemologică a iubirii, 1919. Lecție inaugurală a cursului de Filosofia religiei, cuprinsă în vol. Nae Ionescu, Neliniștea metafizică, Ed. Fundației Culturale Române, 1993, p. 75-93.
  2. v. Nae Ionescu, “De la un congres…“, în “Cuvîntul”, nr. 570, 27 sept. 1926, cuprins în volumul: Nae Ionescu, Între ziaristică și filosofie, Ed. Timpul, Iași, 1996, p. 200.
  3. v. Nae Ionescu, “Crăciunul“, în “Cuvîntul”, nr. 2401, 25 dec. 1931, cuprins în volumul: Nae Ionescu, Între ziaristică și filosofie, Ed. Timpul, Iași, 1996, p. 221.

<<La Cuprins

 

 

Advertisements