EDITAREA CURSURILOR LUI NAE IONESCU

Isabela Vasiliu-Scraba

EDITAREA CURSURILOR LUI NAE IONESCU

 REZUMAT :

Restabilirea textelor inițiale ale cursurilor lui Nae Ionescu editate între 1941 și 1944. Discuțiile în marginea celor gîndite de Nae Ionescu. Teoria hegelienă despre “discuția ideală”.  Diferența calitativă a îngrijirii cursurilor lui Nae Ionescu înainte de 1944 și după 1989. Imposibilitatea de a înțelege gîndirea lui Nae Ionescu la absolvenții “școlilor de spălare și de pervertire a creierelor”. O greșală de editare perpetuată în cele patru ediții post-revoluționare a Prelegerilor de filosofia religiei (1924-1925). Recunoașterea de forme semănînd între ele – performanță a dresajului de animale și a “specialistei” Marta Petreu

 

Componența grupului de foști studenți ai lui Nae Ionescu preocupați de restabilirea textelor inițiale ale cursurilor apărute între 1941și 1944(1) o aflăm din cele scrise de primii editori care s-au ocupat de opera sa filosofică. Tot de la ei aflăm și despre dificultatea sarcinii pe care și-au asumat-o. Privitor la aspectul general al stenogramelor luate după prelegeri și mai apoi apărute în forma cursurilor litografiate, în introducerea scrisă de Mircea Vulcănescu și Constantin Noica (2) la cel din urmă curs de logică generală ținut de Nae Ionescu în anul universitar 1934-1935 găsim următoarea informație, demnă de toată atenția: “pasajele clare în rostirea lor originară”, în cursurile litografiate după stenograme deveniseră greu de înțeles prin “suprimări de pasaje sau condensări de fraze”.

Îngrijitorii primelor ediții ale celor patru cursuri publicate pînă în 1944 s-au ocupat tocmai de clarificarea acestor răzlețe pasaje mai greu de înțeles. După cum citim în introducerea volumului publicat în 1943, cursul litografiat de logică din 1934-1935 a fost pentru prima dată revăzut de Alice Botez, “auditoare directă” a acestui curs, pentru ca mai apoi comentariile în marginea celor gîndite de Nae Ionescu să aibe loc în casa lui Mircea Vulcănescu.

Aici, după lungi discuții de o înaltă ținută intelectuală, Mircea Vulcănescu, Constantin Floru, Virgil Bogdan și Constantin Noica, au pus la punct paginile care urmau să fie tipărite. Cîteva amintiri despre întrunirile lor sunt redate de Ștefan Fay, în cartea sa despre Mircea Vulcănescu (1904-1952), scrisă în 1983-1984 și tipărită abia în 1991, cînd se putea, în sfîrșit, tipări așa ceva.

Iată cele consemnate de Ștefan Fay despre aceste întruniri:”la discuții luau parte Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Constantin Floru, încă una sau două persoane, nu aceleași de la o ședință la alta (…) Mircea Vulcănescu era exploziv și scînteietor; Constantin Noica, aparent modest, cu zîmbetul pe buze, rămînea greu de urnit din ale lui (…). Mircea Vulcănescu avea o capacitate amețitoare, enciclopedică de a aduce mereu noi argumente, avansînd necontenit către opțiunea pe care o propusese (…) Ideea era adusă la lumină, scuturată de nebulozitate și făcută să explodeze în toate direcțiile în care putea fertiliza (…). Întrebarea – care declanșa demonstrația și deschidea drum către răspuns – intra, retoric, în structura intimă a demonstrației parcă numai din necesitate subsidiară, din necesitatea practică de convingere. Soluția însă se afla în logica ideii.” (v. Ștefan Fay, Sokrateion, Ed. Humanitas, București, 1991, p. 49-52).

Din cele reținute de Ștefan Fay putem să ne imaginăm că forma finală îi datorează destul de mult lui Constantin Noica, “greu de urnit din ale lui”, care, “cu vocea aproape șoptită avea un fel de a ajunge, calm, pe drumul cel mai scurt, la punctul său de vedere”.

Teoretic vorbind, în problemele controversate, ideal ar fi să prevaleze puterea de convingere a argumentelor, în filosofie fiind de preferat drumul ocolitor al demonstației oricărui punct de vedere. Numai că teoria este una, iar practica este cu totul alta.

Cu mintea sa strălucită, Mircea Vulcănescu trebuie să fi fost absolut convingător în susținerea punctului său de vedere. Pe de altă parte însă, el avea înțelepciunea de a lăsa să triumfe părerea lui Noica (3), numai fiindcă era cît se poate de evident – pentru toți cei care asistau la înflăcăratele discuții prelungite în noapte-, că mai tînărul său partener de discuție, doar “aparent modest” -, ținea să aibe el ultimul cuvînt.

Asemenea situații, frecvent întîlnite în discuțiile dintre filosofi, ilustrează, la modul cel mai banal, cum asupra interesului de a căuta împreună printr-o discuție un adevăr, oricare ar fi el, de regulă primează vanitatea celor care participă la discuție. Iar între Mircea Vulcănescu și Constantin Noica, după toate mărturiile celor care i-au cunoscut, se pare că ultimul era mai vanitos și mai dornic de a-și impune părerea proprie.

De altfel, această dorință de a se impune, intim asociată cu un nobil imbold de afirmare în plan cultural, imbold dublat de conștiința valorii proprii, s-au dovedit a fi fost, după 1965, niște trăsături de caracter foarte folositoare, în primul rînd pentru cultura română, aflată într-o epocă extrem de secetoasă la capitolul filosofie, și, abia în al doilea rînd, pentru Constantin Noica.

O întreagă teorie despre cum ar trebui să decurgă discuțiile între filosofi cu păreri personale (deosebite una de alta) a prezentat-o Georg Wilhelm Friedrich Hegel studenților săi care îi audiau(4) cursurile despre istoria filosofiei (v. G. W. F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. I., traducere de D.D. Roșca, Ed. Academiei, București, 1963, p. 474).

Înainte de a prezenta succint teoria hegeliană asupra “discuției ideale”, vom comenta puțin prilejul cu care Hegel ajunge să expună această teorie. În ciuda faptului că atunci cînd va vorbi despre doctrina platonică filosoful german va face niște observații de o remarcabilă finețe (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică, Ed. Star-Tipp, 1999, p. 319-322), Hegel comite o gravă eroare prezentîndu-și teoria asupra discuției ideale cu prilejul semnalării “grației” cu care Platon ar fi prezentat modul în care partenerii la o discuție își împărtășesc unul altuia diferitele și “personalele” lor opinii.

Eroarea lui Hegel constă în aceea că discuțiile prezentate de Platon în dialogurile sale erau închipuite, nu reale. Ele decurgeau după un anume plan urmărit cu mare grijă de autorul grec. De aceea acordul dintre partenerii de discuție nu provenea dintr-o fericită punere a lor de acord, cum nici părerile depășite în cursul discuției nu erau depășite dintr-un hazard, sau din mecanismul intrinsec al unui foarte “civilizat” și plin de “curtoazie” schimb de păreri.

Dl Sorin Vieru, în lipsă de altă inspirație, pentru a vorbi despre Platon, preia greșita părere a lui Hegel despre armonioasele discuții prezentate de Platon, confabulînd nițel în jurul teoriei expuse de Hegel, din motive pedagogice, studenților săi.

Astfel, după dl Sorin Vieru, în dialogul platonic Parmenide, ar fi avut loc o împăcare a generațiilor. O nespus de armonioasă punere în acord a unor păreri diferite, sub forma “comuniunii” între generații, între parteneri de discuție tineri, mai puțin tineri și mai bătrîni, comuniune “permisă tocmai de plasările diferite” în fața “întrebării comune”.

Dacă totul s-ar fi rezumat la astfel de opinii expuse într-un “Cuvînt de prevenire” n-ar fi fost nici o nenorocire. Cîte nu se pot citi pe seama lui Platon! Din păcate însă, traducînd dialogul platonic, dl Sorin Vieru își introduce părerile sale despre “comuniune” prin “plasări diferite” chiar în textul care ar fi trebuit să-i aparțină lui Platon. Și nu oriunde, ci în zonele în care astfel de imixtiuni produc o pagubă maximă, în sensul că deformează la extrem textul platonic (5).

Ca și Hegel, pe care, în privința “discuției ideale” îl urmează îndeaproape, dl Sorin Vieru la rîndul său, a pierdut din vedere că în dialogurile platonice, toate cîte se întîmplă în decursul discuției sunt prezentate de Platon. E drept că filosoful grec ține să înfățișeze gîndurile sale în formă dialogată, de ca și cum ar fi mai mulți care gîndesc împreună. Dar, în oricare dintre dialogurile platonice, într-o deplină exclusivitate, în spatele formei dialogate se ascunde gîndirea unui singur personaj, respectiv o singură opinie, opinia lui Platon. Filosoful grec nu era nevoit să convingă vreun partener real de discuție, care nu s-ar fi lăsat la fel de ușor convins cum fac diversele personaje din dialogurile sale.

Dar să ne întoarcem la teoria hegeliană asupra “discuției ideale”. Prezentînd teoria sa despre cum ar trebui, după modelul discuțiilor înfățișate de Platon, să decurgă, la modul cel mai optim, un dialog, Hegel nu a omis să invoce “urbanitatea” și “curtoazia” de care trebuie să facă dovadă niște parteneri ai unei discuții în care niciunul dintre participanți nu-și dă “aere de oracol” și nici nu “astupă gura celui cu care se întreține”. Desigur, asta implică respectul reciproc al partenerilor de discuție.

În discuțiile pe marginea celor gîndite de Nae Ionescu  nu se poate presupune lipsa de respect reciproc dintre Mircea Vulcănescu și Constantin Noica, sau lipsa de “urbanitate”, fiindcă fiecare dintre cei doi avusese parte de o aleasă educație și, fără nici o îndoială, ei se prețuiau cît se poate de mult unul pe celălalt. Numai că ei erau protagoniștii reali ai unor discuții cît se poate de reale.

“Dezbaterea era captivantă, – mai consemnează Ștefan Fay în amintirile sale despre întrunirile din casa lui  Mircea Vulcănescu-, nu încercam să știu cine are dreptate: Noica, după fiecare controversă reluîndu-și punctul de vedere impecabil, pe buze cu un zîmbet de Budha care știe adevărul, sau Vulcănescu, de la un cuvînt reușind să construiască în cîteva minute o arhitectură culturală fremătînd pe dinafară ca ornamentația incandescentă a goticului, pe dinăuntru plină de un spațiu pentru un imens conținut de gîndire și cultură universală și cu săgeata țîșnind spre o verticalitate transcendentală de o îndrăzneală neasemuită?  Două ipostaze ale mecanicii gîndirii: una arborescentă, cealaltă de cristal de rocă!  S-ar putea spune că demonstrația lui Mircea Vulcănescu era clocotitoare ca apa care țîșnește din stînca muntelui, în timp ce a lui Constantin Noica era limpede ca apa limpezită în budău, lîngă izvor.” ( v. Ștefan Fay, Sokrateion, Ed. Humanitas, București, 1991, p. 57).

Cei care, imediat după Revoluția din decembrie 1989, s-au gîndit să reediteze cele patru volume apărute între 1941 și 1944, nu au avut  o sarcină prea complicată, deoarece neclaritățile acestor cursuri litografiate după stenograme erau deja înlăturate de filosofi de mare clasă, precum Mircea Vulcănescu sau Constantin Noica.

Datorită acestui lucru, cele patru cursuri publicate după moartea filosofului se distanțează în mod evident prin acuratețea editării de toate celelalte cursuri ale lui Nae Ionescu publicate la diverse edituri în ultimul deceniu al secolului XX.

La revoluționara cuprindere în paginile unei reviste bucureștene a unor cursuri ținute de Nae Ionescu (v. rev. “Viața Românescă”, de la nr. 5/1990  pînă la nr.7/1991), după cei patruzecișicinci de ani de interdicție a publicării oricăreia din operele sale filosofice, textul prelegerilor de Filosofia religiei (1924-1925) a fost, cu o bine venită modestie, reprodus întocmai după cursul litografiat.

Într-o atît de îndelungată perioadă, dificultățile înțelegerii cursurilor lui Nae Ionescu au crescut simțitor. În principal datorită mutilării învățămîntului filosofic românesc într-o epocă ce a debutat cu îndepărtarea din învățămînt -și, nu de puține ori, cu întemnițarea (6)-,  adevăraților profesori și înlocuirea lor cu impostori de toate spețele (bravi propagatori ai dogmatismului sovietic, însușit direct de la sursă), la care s-a asociat masacrarea bibliotecilor de tot ce provenea din geniu românesc și desființarea editurilor, pentru ca apoi să continue, așa cum a început, prin interzicerea libertății de gîndire specifică vremurilor de supravegheat dogmatism.

Decapitarea spirituală a României a fost urmărită cu o tenacitate greu de imaginat. Se știe că prima grijă a ocupantului sovietic a fost să dea la topit volumul al cincelea al Enciclopediei României, prezentînd viața culturală a țării (7).

Lichidarea totală a culturii, observa cu mare pătrundere Nae Ionescu într-unul din articolele sale, nu echivalează cu altceva decît cu “izbînda categorică a vulgului în cea mai peiorativă accepțiune a vorbei, purtător firesc al vugarității și al mojiciei, element de strînsură și de scursură neintegrat funcțional în nici un fel de societate, care în primul rînd este o existență culturală” (8). Deși au fost scrise cu mult înainte de cele care urmau să se întîmple în România după ocuparea țării de către trupele sovietice, aceste rînduri ale lui Nae Ionescu redau cît se poate de sintetic tabloul celor cu adevărat întîmplate odată cu lichidarea culturii române survenită după 23 august 1944.

Așa se explică de ce în ultimii zece ani cînd a fost, în sfîrșit, publicată opera filosofică a lui Nae Ionescu, nimeni, -dar absolut nimeni –, nu a scris despre filosofia lui Nae Ionescu, deși mulți s-au repezit să-și publice incoerentele lor conspecte după o gîndire filosofică -pentru ei- imposibil de urmărit, ori să-și trîmbițeze părerile lor despre personalitatea lui Nae Ionescu, pentru ambele demersuri, uitînd (sau fiind incapabili) să schimbe șabloanele de receptare a lui Nae Ionescu instituite în perioada comunistă.

Facultățile de filosofie, devenite în comunism “școli de spălare și de pervertire a creierelor”(9), au reușit să elimine aproape complet din cultura românească contemporană orice șansă de apariție a unor scrieri cît de cît filosofice avîndu-i drept autori pe “specialiștii” astfel formați.  Cine știe pentru cîtă vreme!

De cine să fie înțeleasă filosofia lui Nae Ionescu, cînd, în toată perioada cuprinsă între reforma învățămîntului din 1948 și dec. 1989 s-a urmărit constant selectarea dosarelor celor ce urmau să devină specialiști în ceva care se numea, desigur impropriu, “filosofie”? Ea venea în completarea unei selecții naturale, ca să spunem așa, fiindcă cei care se îndreptau în vremea comunismului spre o  asemenea carieră știau bine care va fi nestrămutatul șablon de gîndire pe care-l vor folosi în cei patru ani de studii și mai ales după aceea, dacă intenționau să se facă remarcați.

Cînd acestor dificultăți, cumva independente de dorința specialiștilor în așa-zisă “filosofie” formați în comunism de a înțelege gîndirea filosofică a lui Nae Ionescu, li s-a adăugat însă reaua voință, rezultatul a fost de-a dreptul catastrofal. Ne referim, desigur, la jalnicele editări în 1993 și în 1994 ale Prelegerilor de filosofia religiei (1924-1925) făcute de d-na Marta Petreu, în calitatea ei de  îngrijitoare a celor două ediții succesive apărute la propria sa editură.

De ce jalnice? se va întreba desigur cititorul. Pentru că, în afară de consultarea unui dicționar de filosofie, singurul lucru rezonabil (de care într-adevăr îngrijitoarea Prelegerilor de filosofia religiei s-a îngrijit) a fost acela de a se feri să clarifice lacunele sau frazele din cursul litografiat devenite mai greu de înțeles din cauza unor neclarități survenite la stenografiere.

Dar mai ales fiindcă, într-un moment de rătăcire, D-na Marta Petreu s-a gîndit să-și lase neapărat amprenta pe textul cursului aparținîndu-i unui filosof de geniu, cum a fost Nae Ionescu.

Cu infima ei știință de carte cîtă a căpătat-o studiind în comunism filosofia, și mai ales cu o excesiv de bună părere despre aptitudinile sale de a pricepe scrierile filosofice, n-a ezitat să împodobească volumul  cu “sic!” de cîte ori o cuprindea nedumerirea în fața cursului pe care, din rațiuni financiare, s-a apucat să-l publice.  După cum arată în Nota asupra ediției, ea și-a închipuit în mintea ei că astfel a semnalat, nici mai mult, nici mai puțin, decît “ambiguități de sens și erori flagrante” aparținîndu-i chiar lui Nae Ionescu.

Marcarea cu “sic!” a ceea ce îngrijitoarea volumului nu a înțeles în textul prelegerilor lui Nae Ionescu își are însă rostul ei, desigur altul decît ar fi vrut ea să-l aibe.  Fiindcă astfel d-na Marta Petreu a semnalat cititorului toate pasajele în care era complet depășită de răspunderea pe care și-o luase, anume aceea de a îngriji editarea acestor prelegeri.  În plus, spre neșansa studenților care-i frecventează cursurile la Universitatea din Cluj,  pasajele astfel însemnate în Prelegerile de filosofia religiei sunt nepermis de multe, pentru cineva plătit să-i aducă și pe alții cel puțin la nivelul său de cunoștințe filosofice…

În comunism, celor care se pregăteau să devină specialiști în “filosofie” li se împlînta bine în creier că religia “nu conține nici o urmă de adevăr”, că ea nu ar fi decît “obscurantism”,  altfel spus, stare de înapoiere culturală, atitudine refractară rațiunii și progresului (v. DEX, Ed. Academiei R.S.R, 1984, p. 616). Ei bine, această prejudecată despre “lipsa de adevăr a religiei” apare chiar în textul care ar fi trebuit să-i aparțină lui Nae Ionescu, gînditor de cea mai autentică religiozitate. Și ea apare în toate cele patru ediții  post-revoluționare ale prelegerilor de filosofia religiei, două ale d-nei Marta Petreu (Cluj, 1993 și 1994) și două ale d-lui Marin Diaconu (București, 1998 și din 2000).

În prima și a doua ediție îngrijite de d-na Marta Petreu se poate citi următoarea frază, marcată, cum era de așteptat, cu “sic!” exact acolo unde nu trebuia: “Nu vreau să spun că nu există o legătură între religiune și neadevăr, după cum nu vreau să spun că nu există un conținut de adevăr în fiecare religiune (sic!). (10).

În cele două ediții îngrijte de dl Marin Diaconu, această frază, care începe cît se poate de simplu, “nu vreau să spun că nu există o legătură între religiune și ADEVĂR”, apare sub aceeași formă greșită (11) ca și în edițiile încropite de d-na Marta Petreu, ediții pe care dl Marin Diaconu le admiră din cale afară și le citează de zor (12). Singura diferență ar fi că dl Marin Diaconu s-a ferit să mediteze la ciudățenia de a pune în cîrca unui gînditor religios aserțiunea conținută în prima parte a frazei editată greșit de d-na Marta Petreu. Dar, pe de altă parte, a avut minima prudență să nu pună alandala un “sic!” în dreptul aserțiunii corecte din cea de-a doua parte, după care, orice religie are un conținut de adevăr. Dacă prin altceva edițiile d-lui Marin Diaconu nu depășesc nivelul edițiilor d-nei Marta Petreu, măcar textul prelegerilor nu este, la dl Marin Diaconu, împodobit cu “sic!”.

Iată așadar cum s-a perpetuat în patru ediții succesive o greșală din cursul litografiat, lesne de îndepărtat la prima editare a cursului, dacă nu ar fi fost prejudecățile legate de “conținutul de adevăr” al religiei, prejudecăți intrate de mult în subconștientul ambilor editori.

Dar pe lîngă prejudecăți, prima editoare a prelegerilor de filosofia religiei din 1924-1925 mai are și opinii, de care este atît de conștientă, încît, fără nici cea mai mică ezitare, se lansează impetuos în polemică cu filosoful Nae Ionescu:          spune Nae Ionescu despre iezuiți că au contribuit la întărirea bisericii catolice, spune -în paranteze drepte-, și d-na Marta Petreu că ei n-ar fi contribuit (v. Nae Ionescu, Prelegeri de filosofia religiei (1924-1925), ediția a II-a, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994, p. 17).

Pe cine să creadă cititorul?  Pe Nae Ionescu? Sau pe mult mediatizata d-nă Marta Petreu, care, la orice oră din zi și din noapte, este dispusă a consulta nu numai Mistica Evelynei, dar chiar și alte scrieri filosofice străine, doar, doar va mai recunoaște în ele ceva asemănător cu cele pe care le tot frunzărește prin filosofia românească?

Pe Nae Ionescu, care își argumentează afirmația, sau pe d-na Marta Petreu, care numai ea știe de pe unde și-a pescuit (13) insolita opinie? Fiindcă de gîndit, singură n-a gîndit-o. Ar fi-nsemnat să fie capabilă să înlănțuie și ceva raționamente. Lucru imposibil pentru cineva care n-a depășit încă  stadiul la care se ajunge și cu dresajul de animale: recunoașterea de forme semănînd între ele. Or, tocmai acesta este nivelul la care ea se găsește, nivel pe care, în mod fatal, nu îl va depăși niciodată, fiind excesiv de încîntată (14) de stadiul la care a ajuns.

Și cum n-ar fi încîntată, cînd penibilele ei prestații din domeniul filosofiei românești îi sunt atît de apreciate. Nu numai de dl Marin Diaconu. De toți cei care continuă, peste ani, opera de subminare a valorilor culturii românești, în forme din ce în ce mai mascate, în cărți cu pretenții de obiectivitate, publicate la cele mai mari edituri (v. Dicționarul operelor filosofice romănești, apărut sub coordonarea lui Ion Ianoși la Editura Humanitas în 1997).

Sub imboldul vanității de a crede că simpla editare, în indiferent ce condiții, a unor prelegeri de Nae Ionescu, o transformă peste noapte în mare specialistă în filosofie, d-na Marta Petreu, cocoțată pe asemenea închipuite catalige, a crezut că-l poate privi de sus pe Nae Ionescu, ba chiar că-l face praf, atunci cînd s-a apucat să noteze cu năduf eșecul ei de a pricepe ceva dintr-un curs care-i apăruse tot timpul sub forma “unui moloz filosofic în care e destul de greu de descifrat un sens” (v. Marta Petreu, Nota asupra ediției, în vol. Nae Ionescu, Prelegeri de filosofia religiei (1924-1925), Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994, p. 6).

Se reamintim însă și opinia lui Mircea Vulcănescu despre cursurile lui Nae Ionescu. El a consemnat că “suprimările de pasaje, condensările de fraze etc., făcute de primul editor, făceau deseori greu de înțeles sau enigmatice, pasaje clare în rostirea lor originară” (v. Cuvîntul înainte la Cursul de logică din 1934-1935, ediția I-a, 1943, ediția a II-a, 1993).

Așadar, după Mircea Vulcănescu, neclaritățile din textele cursurilor, întîi stenografiate și apoi litografiate, nu-i aparțin lui Nae Ionescu. Or, d-na Marta Petreu  tocmai acest lucru s-a străduit să-l facă credibil. Desigur, doar pentru cititorii care, vreme de patruzeci și cinci de ani, au tot fost pregătiți să creadă așa ceva.

Dar, judecînd ceva mai bine lucrurile, simpla alăturare a opiniei lui Mircea Vulcănescu de părerile aparținîndu-i d-nei Marta Petreu, indiferent în ce cirsumstanțe s-ar face, seamănă cu o jignire la adresa filosofiei în general, și a filosofului Mircea Vulcănescu, în particular.

 

Note Și considerații marginale

 

  1. După moartea lui Nae Ionescu (1890-1940), un grup de discipoli, preocupați de răspîndirea operelor filosofice ale acestuia, s-au adunat în jurul lui Octav Onicescu, care fusese bun prieten cu filosoful Nae Ionescu. Împreună formaseră “Comitetul pentru tipărirea operei lui Nae Ionescu“, prezidat de marele matematician, deoarece pînă la moartea lui Nae Ionescu, în volum, nu apăruse decît antologia de articole selectate de Mircea Eliade, care scrisese și o postață la volumul îngrijit de el (v. Nae Ionescu, Roza vînturilor.1926-1933, ediție anastasică realizată de Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vînturilor, București, 1990).

Cursurile editate după moartea ilustrului profesor de metafizică au fost  următoarele: Istoria Logicii. Al doilea curs. 1929-1930 (apărut în 1941);  Metafizica, I, cursul din 1928-1929 (apărut în 1942), Logică,  1934-1935 (apărut în 1943) și Metafizica, II, cursul din 1929-1930 (apărut în 1944).

La primul volum, paginile despre gîndirea filosofică a lui Nae Ionescu au fost scrise de Vasile Băncilă (1897-1979) în aprilie 1940, la o lună după moartea lui Nae Ionescu (v. și cap. “În lumea cea trecătoare nu există perfecțiune” din vol. Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor -Nae Ionescu prin discipolii săi, Ed. Star Tipp, 2000).

  1. 2. v. Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, București, 1992, p. 134.
  2. 3. Desigur nu toate părerile lui Constantin Noica erau acceptate de Mircea Vulcănescu. Mai ales dacă ele se arătau a fi prea din cale afară de “originale”. Căci iată ce “originalități” cu privire la îngrijirea operei filosofice a lui Nae Ionescu îi propunea Noica lui Vulcănescu într-o scrisoare din 1943: “Primele 6 lecții sunt pur și simplu anoste; restul însă e splendid! Nu vrei să punem în apendice începutul?”(v. rev.”Manuscriptum”, nr. 1-2/1996, p. 293).
  3. 4. Într-o suspectă unanimitate de păreri, toți detractorii lui Nae Ionescu insistă în a sublinia că prelegerile ținute de Nae Ionescu la Universitatea din București nu au fost tipărite de el în volum și de aceea ele nu pot fi considerate ca avîndu-l drept autor pe Nae Ionescu.

Desigur este și asta un soi de logică. E logica celor lipsiți de logică. Pentru că cei care invocă referitor la Nae Ionescu un astfel de raționament, nu-l mai aplică niciunui alt filosof care s-a întîmplat să fie și profesor universitar. De pildă, unor atît de “scrupuloși” logicieni, nimic nu le pare mai “logic” decît să-l considere pe Hegel autorul Prelegerilor de istoria filosofiei, pe care Hegel nu s-a ostenit să le publice, lăsînd în seama foștilor săi elevi grija publicării lor.

  1. 5. v. nota 4 de la cap. “O metafizică cu două înfățișări
  2. 6. Din lacunarele informații pe care le deținem despre întemnițarea profesorilor (unii piezindu-și viața în pușcărie), a filosofilor români și a altor mari personalități ale culturii române odată cu impunerea forțată a regimului comunist în România menționăm că au fost privați de libertate Mircea Vulcănescu, Alexandru Marcu, Ion Petrovici, Traian Brăileanu (traducătorul lui Kant), Grigore Popa, Anton Dumitriu, Dimitrie Gusti, Anton Golopenția, Nicolae Mărgineanu, Gheorghe Ciorogaru ( doctor în filosofie la Heidelberg, traducătorul lui Jacob Boehme), Constantin Noica, Petre Țuțea, I.D. Sîrbu, Dinu Pillat, Sergiu Al-George, Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu, Alice Voinescu, Alice Botez și, foarte probabil, mulți, mulți alții.

De-a dreptul regretabilă ne pare puțina cunoaștere a acestor lucruri de cei care tocmai trebuiau să le facă și altora cunoscute, odată cu amenajarea sub formă de muzeu a Închisorii de la Sighetul Marmației, unde aflăm despre deportările în Bărăgan, dar unde nu există nicăieri o listă cu personalitățile culturii române care au suferit prin închisori. Concluzia care se impune este simplă: s-a vrut decapitarea spiritualității române, s-a reușit, în mare măsură.

            7.v. Dan Botta, Limite și alte eseuri, Ed. Crater, București, 1996, p. 359.

  1. 8. v. Nae Ionescu, Între ziaristică și filosofie, Ed. Timpul, Iași, 1996, p. 159.
  2. 9. v. Nicolae Balotă, După întoarcerea din Babilon, în rev. “Viața Românească”, nr. 8-9 / 1999, p. 19.
  3. 10. v. Nae Ionescu, Prelegeri de filosofia religiei.1924-1925, Biblioteca Apostrof, Cluj, ediția I-a, 1993; ediția a II-a, 1994, p. 19.

            11.v. Nae Ionescu, Filosofia religiei.1924-1925, Ed. Eminescu, București, 1998, p.19 și Nae Ionescu, Opere, vol. I,  Ed. Crater, București, 2000, p. 107.

  1. 12. Într-o perfectă parabolă a orbilor, dl Marin Diaconu, îngrijitorul cursului de Filosofia religiei (1924-1925) cuprins în: Nae Ionescu, Opere, vol I (Ed. Crater, București, 2000, p. 101- 220), se spijină cu toată nădejdea pe edițiile aceluiași curs apărute la Cluj în 1993 și 1994. E de la sine înțeles că nici un moment el nu realizează ridicolul situației de a o transforma pe d-na Marta Petreu în mare “specialistă” tocmai pentru incompetența cu care a îngrijit textul naeionescian.
  2. 13. Dacă opinia “pescuită” se dovedește a fi fost “împrumutată”, cum s-a întîmplat cu așa-zisa ei descoperire a unui așa-zis plagiat, d-na Marta Petreu nu se pierde cu firea. Opinia ce s-a dovedit a fi fost “împrumutată”, nu ar fi fost chiar “împrumutată”,   ci  “confirmată în avans”,  explică d-na Marta Petreu, în Postfața cărții Evelynei Underhill (Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995).

Astfel, în 1943, Zevedei Barbu n-ar fi făcut altceva decît să  ghicească și totodată să “confirme”, vezi Doamne, cele scrise de ea după mai bine de jumătate de secol.

Pentru cineva care, precum d-na Marta Petreu, se tot căznește să acuze pe alții de fel și fel de plagiate, făcîndu-și din asta un țel în viață, originala perspectivă a “ghicitului” și a “confirmării în avans” ne pare cel puțin stranie, dacă nu de-a dreptul patologică.

  1. 12. După cum mărturisea d-na Marta Petreu într-una dintre emisiunile d-nei Daniela Zeca, difuzată în repetate rînduri pe postul Televiziunii naționale, recunoașterea unor forme asemănătoare îi produce o imensă bucurie. Și nu numai în așa-zisele ei depistări de așa-zise plagiate.

Subiectul “recunoașterii formelor asemănătoare” îi este atît de drag, încît se vede bine că n-a putut trece indiferentă nici peste exemplul dat de Nae Ionescu în textul cursului de filosofia religiei, pe care s-a ostenit să-l “îngrijească”, am văzut în ce mod.

Într-adevăr, la un moment dat, Nae Ionescu dă un exemplu cu două cartoane, unul gri închis și altul gri deschis, pe care știa să le recunoască un pui de găină învățat să mănînce pe cartonul gri deschis.

Desigur, numai din cauza pasiunii pe care o pune ea însăși în recunoașterea unor forme asemănătoare, și numai într-o perfect inconștientă spontaneitate, d-na Marta Petreu  a pus un “sic!” la acest pasaj din cursul lui Nae Ionescu (v. Prelegeri de filosofia religiei, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994, p 71).

Altfel nu se explică intervenția sa. În spatele acelui “sic!” marcat de d-na Marta Petreu la exemplul cu puiul de găină nu se pot bănui nici “ambiguități de sens”, nici “erori flagrante”, cum decriptează ea asemenea marcări în Notă asupra ediției. Pentru că exemplul este perfect limpede, chiar și pentru cei care n-au deschis în viața lor o carte de filosofie.

<<La Cuprins