EXCURS DESPRE EXISTENȚĂ

Isabela Vasiliu-Scraba

EXCURS DESPRE EXISTENȚĂ

 REZUMAT :

Conturarea unei metafizici a ființei și problema realităților metafizice. Semnificația conceptului de existență. Tendențioasa alegere a titlurilor pentru cursurile lui Nae Ionescu. Kant, ornitoringul și Umberto Eco. “În sine existența nu poate deveni obiect; cel mult poate deveni subiect: ceva la care altceva se raportează”. Plecînd de la percepții, nu se poate face deosebirea între ceea ce există ca urmare a unei percepții și ceea ce există realiter.

 

Spuneam ceva mai înainte că viziunea metafizică prezentată de Nae Ionescu în anul universitar 1936-1937 se remarcă prin ineditul gîndirii și prin coerența cu care se succed, unele după altele, într-o desăvîrșită ordine, problemele pe care ea le implică.

De asemenea mai specificasem o anume particularitate a acestei viziuni. Respectiv că ea îmbracă o dublă înfățișare, prezentînd două soluții metafizice legate de două structuri spirituale din două momente istorice în care se poate găsi o conștiință metafizică. Pentru cele două soluții metafizice ne-am luat libertatea de a împrumuta numele lui Ahile și a lui Ulise.

De la bun început Nae Ionescu spusese că metafizica este o “încercare soteriologică”. De aceea ea nu poate fi imaginată în afara subiectului implicat în trăirea metafizică, a ființei umane ancorată în astfel de preocupări.

Așadar, după ce Nae Ionescu în prima prelegere ia în discuție felul în care soluțiile metafizice apar cînd sunt privite în ele însele, pe de-o parte, și în perspectiva oferită de disciplina istoriei filosofiei, pe de altă parte, el abordează problema realităților metafizice.

Ajuns aici Nae Ionescu gîndește fundamentarea unei “metafizici a ființei“, ca fiind tocmai metafizica ce înglobează amintitele soluții ale neliniștii metafizice corespunzătoare celor două structuri diferite ale spiritului uman.

Fundamentarea propusă de filosof vizează caracterul de subiect metafizic al ființei, făcînd, înainte de toate, cuvenita precizare că subiectul “este un fel de a fi, dar el nu epuizează propriu-zis toate felurile de a fi” (op. cit., p. 42). Aceasta pentru că drumul metafizicii sale este urcător, așa cum poate unii au bănuit deja, de cînd am semnalat  tematica ultimului său curs ca fiind “singularitatea, unicitatea” lui Dumnezeu.

Ființa, prin excelență subiect, poate deveni, în anumite condiții, și obiect.

Înainte de a vedea particularele condiții în care din subiect, “ființa” poate deveni “obiect”, se cuvine a ne opri puțin la semnificația pe care  Nae Ionescu o atribuia conceptului de  “existență”. Astfel poate se vor lămuri și veșnicele confuzii  între ființă și existență. În principal însă, pentru a arăta în ce fel, spre deosebire de ființă, existența considerată “în sine”,  nu poate deveni niciodată “obiect”.

Nae Ionescu tratează despre “existență” la cursul de Teoria cunoștinței (1925-1926) unde, în cadrele oferite de realismul metafizic, prezintă viziunea sa filosofică asupra cunoașterii, mai precis a drumului cunoașterii în înaintarea ei.

În mod surprinzător însă, “problema existenței”, care este o problemă metafizică, se găsește inserată și în cuprinsul unui curs de logică, ținut în de Nae Ionescu în anul universitar  1927-1928.

Avînd în față ediția post-revoluționară a acestui curs de logică (înainte de revoluția anti-comunistă din dec. 1989 fiind complet interzisă editarea operei lui Nae Ionescu), din păcate, iarăși trebuie să observăm cît de nepotrivite sunt titlurile și subtitlurile date de îngrijitorii cursurilor lui Nae Ionescu fiecărei prelegeri. Dar și întregului curs, deoarece el nu este o “introducere în logică”.

De altfel, nici ultimul curs de metafizică (din 1936-1937) nu este o “introducere în filosofie”, cum scria în revista “România Literară” din 14 martie 2000 un literat care, în domeniul filosofiei, pare rămas la nivelul celor învățate în Facultatea (de marxism-leninism?), urmată în fierbinții ani 1951-1955, literat care, citind pe dl Marin Diaconu (adică titlurile care-i aparțin d-lui Marin Diaconu), are naivitatea de a crede că îl citește pe Nae Ionescu în persoană.

Pentru prelegerea din 3 februarie 1928 îngrijitorii cursului de logică au propus titlul “judecata existențială“. Propunerea lor este cît se poate de școlăresc-neinspirată, rezultînd numai din citirea primei fraze a prelegerii, unde Nae Ionescu spusese că urmează a vorbi despre “judecățile existențiale“.

Dacă ar fi citit ceva mai atent întregul curs, ar fi observat că Nae Ionescu spune foarte pe scurt tot ce avea de spus despre această clasă de judecăți. Iar asta numai  după ce își structurează întreaga prelegere în jurul unei probleme ținînd de domeniul metafizic. (Nu-i vorbă că și prelegerea imediat următoare, asupra “judecăților impersonale” are, în viziunea filosofică a lui Nae Ionescu, adînci semnificații ce depășesc cu mult cadrul logic în care este expusă problematica unor asemenea judecăți).

Dar nici adevărata temă tratată la cursul din 3 febr. 1928 nu era greu de ghicit, fiindcă Nae Ionescu o semnalase ca atare de la bun început, făcînd precizarea că “semnificația conceptului de existență” deși ține de ontologie, are un interes pentru logică, “și anume interesul care se leagă de clasificarea judecăților”, pe lîngă faptul că lămurește sensul conceptului de existență.

Dacă ar fi voit să împartă neapărat acestă prelegere, îngrijitorii ar fi putut observa că Nae Ionescu, mai mult de trei pătrimi din curs, tratează despre “a exista” din punct de vedere ontologic, pentru ca abia spre sfîrșitul prelegerii să ajungă la “a exista” din punct de vedere “logic”. Aici Nae Ionescu face departajarea principiului identității în matematică, în logică și în filosofie, pentru a afirma concluziv că în logică și în filosofie, principiul identității este aproape același lucru cu judecata existențială.

Din punct de vedere ontologic, Nae Ionescu observă că “existența” se dovedește a fi ceva imposibil de stabilit. În primul rînd pentru că, într-un concept nu este cuprinsă și nota existențială. În al doilea rînd, pentru că “existența” nu este o “calitate” a niciunui obiect. Existența nu este  nici “obiect existent” în fața conștiinței mele. Ea este numai un “obiect logic”, adică, din punct de vedere logic, poate forma obiectul unei judecăți.

Existența nu este un “obiect”, asemenea obiectelor care sunt în spațiu și în timp, pentru că există pe lume nu doar “obiecte” în spațiu și timp, ci și stări sufletești, acte de voință, cărora, pentru a le presupune un suport material, localizat în spațiu și în timp, trebuie neapărat să se apeleze la o teorie adiacentă.

Ca să atribuim actelor de conștiință o anume poziție spațială, trebuie presupusă, prin mijlocirea unei “teorii”, legătura dintre spirit și materie. Pe de altă parte, la actele de voință nu constatăm decît  ceva de domeniul “efectelor”, și nu de domeniul unei realități, ca un fel de “resort” ce produce respectivele efecte.

Dar și halucinațiile, care pot fi asimilate cu ceva de-a dreptul ne-existent, duc uneori la  efecte cît se poate de reale. Această observație îl va face pe Nae Ionescu să concluzioneze că din “existența în efecte” nu se poate deduce “existența reală”, și că definiția “a exista înseamnă a acționa” nu poate fi valabilă, greșind tocmai atunci cînd identifică “existența” cu “acțiunea”.

La definirea existenței prin acțiune se mai gîndise Nae Ionescu și pe cînd preda cursul de “teoria cunoștinței”, în anul univesitar 1925-1926. Atunci începuse prin a ilustra în ce mod a putut fi utilă presupoziția după care “a exista înseamnă a acționa”. Prin ea s-a descoperit existența planetei Neptun, pornind de la “existența ei în efecte”. Mai precis, de la perturbațiile în mersul celorlalte planete pe care existența (încă necunoscută) a planetei Neptun le producea.

Pe de altă parte însă, Nae Ionescu observase atunci că nu toate acțiunile care dau seama de ceva existent în mod real, ajung la cunoștința noastră. Aceasta duce la înlăturarea încercării  de a forma un concept al existenței definită prin acțiune, pentru că acest concept, spunea Nae Ionescu, ” scapă oarecum minții noastre” (v. Nae Ionescu,  Teoria cunoștinței, 1925-1926, cus litogr., p. 76).

În plus, mai remarcase Nae Ionescu la cursul său de Teoria cunoștinței, felul acesta de definire este el însuși defectuos, pentru că existența cunoscută din efectele ei, devine condiționată de cunoaștere. Ea este mutată din domeniul ei propriu în domeniul cunoașterii, deși, dacă scoatem din ecuație cunoașterea ajungem la tautologie: există ceea ce este existent.

Nae Ionescu propune următoarea soluție pentru a ieși din tautologie: activitatea de a gîndi existența face ca existența să devină obiect de gîndire. Ea rămîne însă ceea ce este, dacă, pe lîngă putința de a deveni gîndire, ea “poate să existe și cînd gîndirea nu se exercită”. Este o soluție “mixtă”, care combină două feluri de a fi, cel logic (implicat de transpunerea în planul cunoașterii) și cel “real”. La aceeași soluție ajunge Nae Ionescu și doi ani mai tîrziu, deși demonstrația sa va urma o cu totul altă cale.

În vreme ce “idealistul” Berkeley susținea că “nu există nimic real în afară de percepția noastră”, logicienii de azi, -observă Nae Ionescu la cursul de logică din 1927-1928-, întorc problema pe dos și afirmă că “există ceea ce este perceput”. Adică, ei nu mai pleacă de la “realitatea adevărată”, ci de la “obiect”.

Cu umorul său caracteristic, Nae Ionescu răstoarnă premiza logicienilor  care se dispensează de “realitatea adevărată”. Nae Ionescu evidențiază faptul că “stelele verzi”, pe care cineva lovit în cap le vede cît se poate de bine, nu devin obiecte existînd “realiter” din simplu fapt de a fi fost percepute.

Prin urmare, plecînd de la percepții, nu se poate face deosebirea între ceea ce există ca urmare a unei percepții și ceea ce există “realiter“.

Ar mai fi o cale, spune Nae Ionescu, dacă am restrînge definiția și am spune că nu tot ce “este perceput”, ci tot ce este “pasibil de a fi perceput” există. Numai că, în acest caz, riscăm să ne confruntăm cu “existențe” ce pot fi percepute în ele însele, fără să fie excluse “existențele” ce pot fi percepute “în efectele lor”, ceea ce ne întoarce la dificultatea deja semnalată, conform căreia de la “existența în efecte” nu se poate deduce “existența reală”.

Ultima cale de ieșire din impas, ocolește pur și simplu problema, pentru că, din punct de vedere ontologic, “existența” este imposibil de stabilit.

La cursul de logică din 1927-1928, Nae Ionescu  consideră, drept ultimă cale, o “soluție mixtă”, în care se presupune că există mai multe feluri de “a fi”, “a fi” din punct de vedere “logic” și “a fi” din punct de vedere “real”. Această cale ar implica o soluție general logică și o ierarhizare ontologică înăuntrul soluției logice.

Din punct de vedere logic, “a exista” este “a putea fi gîndit”. Postulăm, în lipsă de altă ieșire, că “existența”, încetează de a fi “existență”. Ea devine, din punct de vedere logic, un soi de “posibilitate”. Astfel, existența va însemna “posibilitate de a deveni obiect logic”.

“Existența” va fi ceea ce poate fi gîndit, ceea ce este “obiect” în fața “conștiinței logice”. Și așa se ajunge de la “existență”, la “obiect logic”, și de aici la principiul de bază al logicii care spune că “obiectul nu este altceva decît el”, iar de la “obiect” la “concept” ca “existență logică”, și mai departe la “judecata existențială”, care nu se mai verifică prin confruntarea cu realitatea, ci cu principiile logicii. Așa își încheie -la cursul său de logică din 1927-1928 -, Nae Ionescu excursul despre existență, care, “în sine”, nu poate deveni niciodată obiect.

Pentru cei care avînd la îndemînă opera filosofului Nae Ionescu nu știu să-i aprecieze adevăratele carate, ar fi o mică șansă de a se lămuri asupra valorii celor înfățișate de o minte cu totul excepțională. Ei au ocazia de a face o comparație între felul în care gîndește Nae Ionescu problema existenței, și felul în care este tratată aceeași problemă de către un filosof contemporan  la mare modă.

În acest scop recomandăm să se citească fragmentul “Despre ființă” din cartea lui Umberto Eco purtînd un titlu foarte comercial: Kant și ornitoringul (Milano, Bompiani, 1997). Deoarece, chiar acest fragment, intitulat “Despre ființă” prin obișnuita confuzie de termeni care se face între “ființă” și “existență”, a fost publicat în rev. “Paradigma” (nr. 10-11-12/1997, p.18).

Avertizăm însă cititorul să nu se aștepte să înțeagă prea multe din fragmentul  tradus de Ștefania Mincu și publicat în rev. “Paradigma”. Deoarece problema “existenței” i-a rămas complet străină și autorului, filosoful Umberto Eco.

Prin cele scrise în fragmentul atît de pretențios intitulat, filosoful italian dovedește că s-a limitat doar la utilizarea unui dicționar de filosofie, sau a unei istorii a filosofiei. De aici a citat din belșug (și la-ntîmplare) nume precum Pascal, Gorgias, Aristotel, Parmenide, Pierce, Wolf, Heidegger, Leibniz, etc., într-o totală anarhie ideatică, și, mai ales, fără să urmărească altceva decît umplerea la repezeală a cîtorva pagini, în care, la loc de cinste se află “gargariseala și sperietura” (după memorabila expresie a criticului literar Alexandru Paleologu) de termeni grecești, latinești, franțuzești, nemțești, englezești, spre a camufla atît incoerența în tratarea subiectului anunțat, cît și lenea gîndirii.

Întorcîndu-ne la Nae Ionescu ținem să înfățișăm un aspect definitoriu pentru felul cum considera Nae Ionescu că trebuie să ne situăm în fața existenței.

Față de existență, față de ceea ce avem înaintea noastră din realitate, poziția conștiinței noastre trebuie să fie pasivă. Pentru că noi, spunea Nae Ionescu,  în actul de a judeca nu facem altceva decît să răsfrîngem în conștiință un fapt existent și apoi să-l exprimăm. Totul este să ne ferim de confuzia -destul de frecventă-, dintre judecata însăși, “care este și rămîne pentru noi un fapt” și exprimarea judecății (v. Nae Ionescu, Logica. 1927-1928, în volumul îngrijit de Dora Mezdrea și Marin Diaconu și impropriu intitulat “Introducere în logică“, Ed. Eminescu, 1997, p. 110).

Există o tendință (decelabilă în curentele de gîndire din apusul Europei) de a transforma orice judecată într-o judecată predicativă. Această transformare, remarcă Nae Ionescu, “nu-și găsește fundarea în necesitatea metafizicii” (v. Nae Ionescu, Metafizica. I. 1928-1929, Ed. Humanitas, 1991, p. 80). Pentru că noi putem să ne situăm nu numai în afara lumii, ci chiar “înăuntrul ei”.

Ca să arătăm cum rațiunea este apropiată existenței, putem lăsa existența așa cum este, încercînd doar să o “descriem”. Este tocmai ceea ce se întîmplă cu ajutorul judecăților impersonale. După Nae Ionescu, asemenea judecăți își au importanța lor tocmai pentru că ele “constată existența faptelor”.

Planul realității nu poate fi mai bine conturat în diferențierea lui de planul logic decît prin simple răsfrîngeri de fapte în conștiința reflexivă, cu niște judecăți de genul: Plouă! Ninge!

Logicienii care au încercat transpunerea unor asemenea judecăți de constatare în judecăți formate dintr-un subiect și un predicat, n-au fost români, observă Nae Ionescu. Și nu pentru că în alte limbi europene astfel de constatări se exprimă  cu aportul unui pronume impersonal, ci pentru că unor astfel de logicieni le-a lipsit poziția metafizică în fața existenței caracteristică românilor. Lor le-a lipsit, spune Nae Ionescu, supunerea la real, eleatismul gîndirii din spiritualitatea răsăritului Europei.

Argumentul existenței în alte limbi a unui pronume impersonal cade de îndată ce gîndim mai îndeaproape la semnificația acestui pronume, la ce poate fi în spatele lui.  Este o persoană? Este o conjunctură de împrejurări ce are drept urmare fenomenul ploii sau al tunetului? La un examen mai atent, eșecul transformării judecăților impersonale în judecăți predicative apare de la sine. Pentru simplul motiv că se schimbă sensul judecății. Nae Ionescu nu pierde ocazia de a destinde audioriul cu următoarea remarcă: una este să spui “Trăznește!”, și alta este să spui “Te trăznește Dumnezeu!” (v. Nae Ionescu. LOGICA. 1927-1928, Ed. Eminescu, 1997, p. 109).

Dacă stringența unei necesități metafizice nu există, atunci ce face ca totuși să existe tendința transformării judecăților impersonale în judecăți cu un anume subiect?

Nae Ionescu vede aici un tip particular de gîndire, asociat cu o anume structură sufletească. Este tipul de gîndire căruia nu-i este străin nici dinamismul, nici situarea în afara existenței. Prin felul în care conduce analiza judecăților impersonale Nae Ionescu își manifestă, o dată în plus, poziția metafizică de “supunere la real”. Pentru filosof, realitatea devine astfel un termen corelativ existenței și principiului identității.

Despre Nae Ionescu Vasile Băncilă scria că “era un tradiționalist! Și încă unul dintre cei mai deciși, mai critici și mai lucizi”.

<<La Cuprins

 

Advertisements