FIINȚA – “INSTUMENT DE IDENTIFICARE PENTRU EXISTENȚĂ”

Isabela Vasiliu-Scraba

FIINȚA – INSTUMENT DE IDENTIFICARE PENTRU EXISTENȚĂ

  « El îi învăța pe ei ca unul care are putere, nu cum îi învățau cărturarii lor »

Matei, 7, 29.

 

REZUMAT:

Un punct de vedere contrar idealismelor de orice formă. Idealismul transcendental a suscitat mereu nevoia exprimării unor alte opinii. Poziția lui Nae Ionescu față de cele susținute de Kant. Luînd contact numai cu realitatea, “noi nu putem să depășim timpul”. Timpul  metafizic și formulările aforistice naeionesciene pentru viziunile sale revelatoare de esențe.

 

Scrisul lui Eugen Lovinescu, observa în 1927 Nae Ionescu (1), “are darul să provoace prea multe polemici”. Istoria literaturii clădită de Lovinescu în exclusivitate pe “impresii”, în loc să fie prilej de învățătură pentru cititor i-ar suscita acestuia nevoia formulării unor alte opinii.

Același lucru l-am putea spune și despre scrierile lui Kant. Desigur păstrînd cuvenitele proporții. Dar mai ales amintindu-ne din ce uriaș efort intelectual au provenit ele.  Și neuitînd că mai presus de asemenea calitate de a incita către formularea unui punct de vedere opus celui kantian, se află o virtute indiscutabilă a Criticii rațiunii pure, anume aceea că se poate învăța multă filosofie la citirea atentă a ei.

În cadrul metafizicii ființei, cînd Nae Ionescu ajunge la problema condițiilor generale de existență, el va vorbi despre eternitate ca margine a timpului, dar mai ales despre timp.  Este tocmai prilejul de a-și prezenta poziția filosofică printr-o raportare la cele gîndite de Immanuel Kant în Critica rațiunii pure. Referitor la raportul dintre ființă și existență, prima ar fi instrument de identificare pentru a doua. Nu “punct de reducere a existenței” și nici “origine” a ei. Întrucît, după Nae Ionescu, ființa, contrar punctului de vedere solipsist sau idealist de orice formă, nu este singura care există. Semn al vieții, în măsura în care este și margine a eternității – timpul ar fi un acum condiționat de ce a fost și ce va fi, cu precizarea că numai ce a fost este știut, iar ce va fi iese din cîmpul cunoașterii noastre.

Înainte însă de a vedea mai îndeaprope cele gîndite de Nae Ionescu pe tema timpului, vom deschide o mică paranteză. Deoarece, porniți în considerațiile lor de la apriorismul kantian, de care va fi vorba și ceva mai încolo, cînd vom arăta opoziția lui Nae Ionescu față de idealismul transcendental susținut de Kant în Estetica sa transcendentală, atît Ion Petrovici cît și Constantin Noica s-au preocupat de problema extensiei cîmpului cunoașterii noastre, ambii încercînd să identifice o soluție pentru a îngloba în acest cîmp și  ceea ce, în mod obișnuit, iese din el.

Ion Petrovici apelează la un soi de apriorism considerînd că anume viziuni ale lui Eminescu s-ar putea înțelege mai bine dacă întreg timpul în care ar fi cuprins destinul unui om s-ar găsi apriori desfășurat. O atare perspectivă ar lămuri momentele de clarviziune cînd în cîmpul cunoașterii intră porțiunea de timp rezervată viitorului, porțiune care în mod normal rămîne în afara cunoașterii noastre, fiindcă ea cuprinde ceea ce încă nu s-a întîmplat, dar urmează să se întîmple.

În meditațiile sale în jurul a ceea ce el a numit “timpul logosului“, Constantin Noica ajunge să confere un soi de dinamism viziunii propuse de Ion Petrovici asupra apriorității timpului. El va scrie despre “reversibilitatea” timpului “logosului” în cazurile de clarviziune. Desfășurarea apriori a timpului, care la Ion Petrovici era într-un fel impregnată de nemișcarea ce domnește în lumea de dincolo, în perspectiva propusă de filosoful de la Păltiniș devine suită de întîmplări în plină desfășurare, pe care un clarvăzător o poate urmări. De aceea cele prezise în momentul clarviziunii și mai apoi întîmplate ar demonstra “întoarcerea”, “reversibilitatea timpului”, prin revenirea unor întîmplări desfășurate deja în decursul destinului cunoscut de clarvăzător.

Ambele soluții de interpretare a extensiei cîmpului cunoașterii omenești, propuse de cei doi filosofi români, au în comun faptul că ele sunt, ca să spunem așa, interpretări de tentă personală a apriorismului postulat de Kant în legătură cu timpul.

În ceea ce-l privește pe Nae Ionescu, găsim în ultimul său curs de metafizică  (1936-1937) o suită de observații la adresa lui Kant demne de toată atenția.  Ele se deschid cu următoarea  precizare, din care cititorul poate să-și facă o imagine asupra personalității acestui filosof, pe cît de faimos în epocă, pe atît de puțin cunoscut astăzi: “Cu toate că eu nu am obiceiul să mă opresc și să vorbesc despre ceea ce au făcut sau nu alții, o să mă opresc puțin asupra acestui fapt, pentru că prea mulți vă întîlniți cu această problemă, prea vă umple capul toată lumea cu Kant. Kant acesta o fi fost un om mare, dar pentru noi în filosofie mare este cel care ne este de folos” (2).         Să trecem așadar la cele gîndite de Nae Ionescu în răspăr cu cele gîndite de Kant, dar care își au desigur locul lor în tratatul său metafizic. În primul rînd el observă, pe bună dreptate, că filosoful de la Königsberg nu a dovedit nicăieri analogia dintre spațiu și timp, observație la care adaugă remarca, perfect justificată, că această analogie nu a fost dovedită de Kant, și nici nu poate fi dovedită de vreun kantian, fiindcă pur și simpu ea nu există (3).

Calitativ privite în realitatea lor, spunea Nae Ionescu la cursul de teoria cunoștinței din 1925-1926, timpul si spațiul nu au nimic comun. Pe de altă parte însă, din punct de vedere cantitativ, folosit pentru determinarea unui obiect în existența lui reală, “timpul si spațiul n-au nimic deosebit. Și atunci coordonata timp este exact în același fel coordonată ca și celelalte trei coordonate spațiale” (4).

Încă din 1909-1910 își amintește el în 1925, scrisese într-un articol că exprimarea propriu-zisă a unei existențe într-un chip numeric necesită 4 coordonate și nu 3. Astăzi aceste lucruri au devenit locuri comune în lumea științifică. La începutul secolului XX erau însă noutăți, erau idei care abia începuseră să se vehiculeze, iar Nae Ionescu era perfect conștient de valoarea de noutare a celor gîndite de el pe cont propriu, în anii săi de studiu. Cu multă detașare, filosoful își completează amintirile astfel: “aceasta o spuneam eu, într-un moment de slăbiciune filosofică. După ce au trecut trei-patru luni și m-am mai gîndit la problemă, am văzut că era o mică prostie ceea ce spuneam eu acolo. După doi ani însă, ducîndu-mă la Göttingen, am ascultat pe unul din cei mai mari fizicieni, Mincowski, care a emis această ipoteză foarte îndrăzneață. Toată lumea a zis: extraordinar de frumos! Ghinionul meu a fost că eu părăsisem ceea ce peste doi ani era extraordinar de frumos. Care este deosebirea? Și eu am dreptate și ceilalți. În fond, problema este o prostie din punctul de vedere filosofic, dar este un lucru extraordinar din punctul de vedere matematic. De ce? Pentru că, filosoficește, timpul și spațiul  sunt două lucruri absolut deosebite” (Ibid.).

A treia observație în marginea Esteticii transcendentale pune în evidență faptul că  Immanuel Kant rezolvă problema timpului printr-o nepermisă extrapolare a situației privitoare la spațiu. În opinia lui Kant, ceea ce este valabil în legătură cu demonstrarea apriorității spațiului, ar fi valabil și în legătură cu aprioritatea timpului.

Nae Ionescu identifică o eroare a lui Kant, constînd în trădarea atitudinii fenomenologice pe care tocmai o postulase. Din punct de vedere fenomenologic, noi nu avem decît cunoștința propriu-zisă. Nu și formele a priori și funcțiunile care fac posibilă cunoștința. Or, Kant consideră că elementele fundamentale care constituie cunoștința  pot fi cunoscute (v. Teoria cunoștinței. 1925-1926. Curs. litogr., p. 99).

A patra observație ar fi următoarea: dacă timpul poate fi tratat independent de spațiu, spațiu nu este ceva independent de timp, deși “timpul și spațiul sunt lucruri cu totul deosebite (5). Spațiul nu este o realitate autonomă, consideră Nae Ionescu, pentru că ordonarea spațiului are la bază direcția împrumutată de la timp (6).

A cincea observație decurge din cea de-a patra, și ea vizează înșăși demonstrarea apriorității spațiului. Această demonstrație pe care  o face filosoful din Königsberg în Critica rațiunii pure este lipsită de validitate, gîndește Nae Ionescu, tocmai pentru că spațiul nu este ceva independent de timp, ceva ce poate fi tratat în sine.

Cum am menționat mai sus, în opinia lui Nae Ionescu, spațiul împrumută de la timp direcția. (În opinia noastră, cu o astfel de viziune asupra spațiului,  Kant ar fi avut mai multe șanse în rezolvarea “problemei mîinii stîngi”, de la care a pornit în meditațiile sale asupra spațiului, problemă căreia nu i-a găsit dezlegare, ci doar a eludat-o prin postularea apriorității spațiului. Numai că ea ar fi implicat și considerații asupra schimbării. Or, idealismul său transcendental nu este străin de un oarecare statism, propriu formalismelor de orice gen. Rezultatul privirii sale critice asupra unei rațiuni pure, oricîtă genialitate ar cuprinde, este un pur formalism, nefiind altceva decît o sumă de condiții apriori în care are loc o “experiență în genere“).

O ultimă observație a lui Nae Ionescu s-ar traduce cam așa: ține oare într-adevăr timpul de Estetică (în înțeles kantian)? Desigur că nu ține. Timpul ca semn al vieții și margine a eternității iese din strîmtul cadru al “experienței în genere“. Pe cînd preda un curs de logică (în anul universitar 1924-1925) Nae Ionescu observase că în Estetica sa transcendentală (ca și în Analitica sa transcendentală), Immanuel Kant înlocuiește de fapt planul existenței reale a lumii, cu un nou plan de realitate, cu planul conștiinței.

Deosebit de această înlocuire a realității prin planul cunoașterii, dar urmînd cumva aceleași tipare de gîndire, în însăși logica generală pe care o preda studenților săi (7), filosoful german se dispensează de “concept”. Pentru Kant, remarcă Nae Ionescu, logica se reduce la două procese: unul de controlare a trecerii de la o cunoștință la alta, iar celălalt de verificare a adevărului gîndirii prin condițiile silogismului și ale principiului noncontradicției. Din perspectiva istoriei logicii, orientarea aceasta i-a părut  profesorului bucureștean deosebit de fecundă în gîndirea logicienilor de mai tîrziu, în orientarea kantiană justificîndu-se, observa el, directivele de mai tîrziu din logica metafizică, gnoseologică sau formală.

În legătură cu timpul, Nae Ionescu mai precizează la prelegerea din februarie 1937 faptul că acesta nu este ceva absolut, ci doar relativ, fiind trăit cu intensități diferite (8).  În general, s-a spus că ceva există în măsura în care se află în spațiu și în timp. Nae Ionescu, mai subtil, considera că nimic nu este în timp, ci totul “se întîmplă” în timp (op. cit., p.132). Or, ceva se întîmplă numai acolo unde este ceva. Ceea ce se întîmplă în timp este existență, este istorie, pentru că “istoria înseamnează început și sfîrșit”. Nu liniaritate, nu desfășurare ce vine din infinit și merge la nesfîrșit. Nae Ionescu nu judeca istoria în funcție de timp. “Dacă vrei să identifici timpul cu istoria, atunci istoria nu există” -spunea el. Pentru că timpul înseamnă “acum”, iar “acum” nu înseamnă nimic.  Este o pură indicație, este o atitudine față de existență, “un fel de indicație a existenței că aceasta există și nu numai că poate fi gîndită, ci trebuie necesarmente gîndită” (op. cit., p. 115). Din momentul în care se constată că propriu-zis se întîmplă ceva, subliniază Nae Ionescu, se și face trecerea din “problema ființei în aceea a existenței” (op. cit., p. 128). Rămîne însă de adăugat  subtila sa precizare, că atîta vreme cît ajungem să luăm contact numai cu existența, “noi nu putem să depășim timpul” (op. cit., p. 132).

La ultimul său curs de metafizică, printr-o profundă distilare a gîndirii, Nae Ionescu ajunge la niște viziuni revelatoare de esențe cuprinse în formulări aforistice, de o mare frumusețe și sugestivitate. În filosofia românească întruchipări de o atît de impresionantă putere integratoare nu am mai găsit decît la Blaga și la Mircea Vulcănescu. Doar la cei doi, desigur într-altfel gîndite, timpul, spațiul, existența și ființa se află într-o deplină armonie, se completează și se luminează unele pe altele, așa cum se întîmplă în  sugestivele condensări de gînd ale lui Nae Ionescu. De pildă: “timpul -semn al vieții”; “spațiul -timp mort”. Pentru că locul formelor vieții, fără viața din ele, rămîne să fie un spațiu care se poate defini ca “timp mort”. A fi lipsit de simțul spațiului, spunea Nae Ionescu, înseamnă a nu avea contact și înțelegere pentru formele vii.

Uneori formulările sale aforistice pot părea paradoxale. Dar numai celor care se încurcă în vocabularul filosofiei, pentru că le-a lipsit ocazia de a-și însuși o minimă tehnică a filosofării. “Dincolo de existență este ființa”; “substanța este materia ființei, iar materia este substanța existenței”; “dinolo de materie – substanța”.

Legile despre care se crede că ar guverna întîmplările lumii, legile pe care oamenii le numesc “ale naturii” reprezintă, după Nae Ionescu, ordinea pe care oamenii o introduc în lume, ordine verificată de ei prin niște cadre, mai strîmte sau mai largi ale experienței omenești. Aceasta nu înseamnă că lumea în care trăim să nu poată fi “străpunsă” de fapte care să răstoarne “socotelile” omenești. Pentru că, în ultimă instanță, “tot ceea ce se întîmplă se întîmplă după vrerea lui Dumnezeu” (op. cit., p. 111).

Asemenea necesitate a succesiunii întîmplărilor îl va face pe Nae Ionescu să vorbească de un “timp metafizic”, a cărui mai îndeaproape conturare va îmbrăca o splendidă haină aforistică: “trăirea timpului poate să fie subiectivă, dar timpul în el însuși este existență obiectivă. Timpul este însăși existența, sub acest aspect al succesiunii ireversibile. Unde încetează timpul? Acolo unde încetează ființa. Deci, așa cum ființa mărginește existența, trebuie să existe pentru timp ceva care îl mărginește. Ceea ce mărginește timpul este eternitatea. În același fel în care timpul este forma existenței, eternitatea este forma timpului. În eternitate nu se mai întîmplă nimic, ci toate sunt. Cu ființa nu se întîmplă absolut nimic în afară de aceea că ea este” (op. cit., p. 132).

NOTE

 

  1. v. Nae Ionescu, Bilanț literar, în “Cuvîntul” din 2 ian. 1927, cuprins în vol. Nae Ionescu, Între ziaristică și filosofie, Ed. Timpul, Iași, 1996, p.

2.v. Nae Ionescu, Tratat de metafizică.1936-1937., Ed. Roza Vânturilor, București, 1999, p.114.

  1. op. cit., p. 113.

4 v. Nae Ionescu, Teoria Cunoștinței. 1925-1926, curs. litogr., p. 89.

5.v. Nae Ionescu, Tratat de metafizică.1936-1937., Ed. Roza Vânturilor, București, 1999, p.114.

  1. op. cit., p. 128.
  2. v. Im. Kant, Logică generală, trad. Alexandru Surdu, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985.
  3. v. Nae Ionescu, Tratat de metafizică.1936-1937., Ed. Roza Vânturilor, București, 1999, p.130.

<<La Cuprins