GÎNDIREA FILOSOFICĂ A LUI NAE IONESCU

Isabela Vasiliu-Scraba

GÎNDIREA FILOSOFICĂ  A LUI NAE IONESCU ȘI AMBALAJUL ÎN CARE EA ESTE OFERITĂ CITITORILOR

 REZUMAT :

Adăugarea de titluri și subtitluiri -modul cel mai simplu, mai eficient și mai sigur de coborîre a nivelului unei opere filosofice pînă la pragul de înțelegere al editorului ei. Alte riscuri ale fragmentării unei opere filosofice (Exemplul împărțirii dialogului platonic Parmenide). O regulă de citire rapidă și condițiile ei de valabilitate. Ultima operă filosofică a lui Nae Ionescu, întregul ei organic și arbitrara ei divizare. Primejdii ale gîndirii de care Nae Ionescu îi învăța pe tineri cum să se ferească. “Singularitatea”, “unicitatea” lui Dumnezeu, la Nae Ionescu și la Platon.

 

Textul inedit al ultimului curs de metafizică, ținut de Nae Ionescu în anul universitar 1936-1937 a fost publicat cu titlul de “Tratat de metafizică“(Ed. Roza Vânturilor, București, 1999). Probabil pentru a-i sublinia ineditul gîndirii și o vag bănuită structurare într-un sistem. Ei bine, tocmai această unitate a priori presimțită a viziunii metafizice prezentată de Nae Ionescu la ultimul său curs (1) va apărea complet anihilată prin neinspirate împărțiri după presupuse probleme. Ca să nu mai vorbim de titlurile adăugate fiecărei prelegeri.

Așa cum am mai avut ocazia să constatăm și în legătură cu împărțirea -după presupuse probleme – a dialogului platonic Parmenide, delimitarea unor părți de altele, cînd nu este făcută de autor, atrage după sine grave riscuri.

În cazul operei platonice menționate, primul a fost frecvent dovedit prin faptul că mulți cititori au manifestat greșita tendință de a-l presupune pe Platon stabilind fel și fel de titluri unor bucăți din dialogul Parmenide. Astfel, nu de puține ori, prezentarea filosofiei platonice din dialogul Parmenide s-a limitat la comentarea titlurilor diferitelor bucăți.

Grăitoare în această privință este comentarea unei așa-zise “critici a Teoriei Ideilor” pe care Platon ar fi făcut-o în dialogul Parmenide. Ea a devenit o eroare atît de frecventă încît -pentru unii – tinde să ia forma unui adevăr indiscutabil (2).

Al doilea risc constă în sugerarea unei anume chei de lectură, ce aparține în exclusivitate autorului feluritelor împărțiri, și nu lui Platon.

Al treilea și cel mai însemnat risc constă în însăși distrugerea unității de gîndire a unei opere, prin ulterioarele ei împărțiri care nu au cum să obțină acordul unui autor plecat de mult din lumea celor vii. De altfel, nu este dificil de imaginat că orice adăugire apărută cu ocazia editării duce implicit la devalorizarea gîndirii autorului astfel editat.

Ceea ce însă ar trebui să dea de gîndit este faptul că diversele propuneri de împărțire -după problemele presupus tratate- nu ajută înțelegerea niciunui text filosofic.

Din contră, prin prejudecățile pe care le crează, feluritele propuneri de împărțire perturbă accesul la înțelegerea scrierilor filosofice de mare prestigiu. Pe lîngă dovada pe care o oferă în ce privește neputința de receptare a unei opere filosofice în întregul ei. Lucru nu tocmai lăudabil.

În cazul celor gîndite de Nae Ionescu, subtilitatea și profunzimea cu care tratează problema metafizicii într-un mod cu totul original, dar mai ales deplina coerență și organica înlănțuire a viziunii metafizice pe care Nae Ionescu o înfățișează la ultimul său curs de metafizică se poate decela numai făcînd cu totul abstracție de titulatura propusă pentru fiecare curs și, desigur, de subdiviziunile “după probleme”, prin care dl. Marin Diaconu, îngrijitorul textului prelegerilor, a ținut să împartă fiecare curs.

După propria-i mărturisire, împărțind textele cursurilor lui Nae Ionescu, dl Marin Diaconu s-a dorit un continuator al tînărului Dumitru Cristian Amzăr. Într-adevăr, în prima ediție (litografiată) a cursurilor pe care le-a îngrijit, tînărul Amzăr a propus și el “planuri de lecție” pentru fiecare din prelegerile lui Nae Ionescu.

Primul curs tipărit în 1941 (Nae Ionescu, Istoria logicei. 1929-1930) cuprinde titlurile și subdiviziunile propuse de Amzăr, cu specificarea că schimbarea lor prin altele (puse de alți foști studenți de-ai lui Nae Ionescu) nu se justifică, editorul cursului litografiat oferind aceeași garanție pe care “ar fi oferit-o o nouă împărțire a celor care au revizuit textul“.

Lucrurile se înfățișează însă diferit imediat după tipărirea acestui prim volum al operelor filosofice ale lui Nae Ionescu. La următoarele două volume publicate în 1942 și în 1943, așadar pe cînd căpătaseră o mai mare familiaritate cu gîndirea lui Nae Ionescu, editorii (Mircea Vulcănescu, Constantin Floru și Constantin Noica) nu numai că nu și-au  mai pus problema unei noi împărțiri, dar chiar s-au decis să renunțe la orice subdivizare, păstrînd numai titlurile date de Amzăr fiecărei prelegeri (3).

Desigur, pentru cititorii care nici nu au posibilitatea, și nici nu-și propun vreun moment să urmărească cele gîndite de Nae Ionescu, niște titluri și subtitluri adăugate de îngrijitorul textului apar ca un adevărat colac de salvare. Copiindu-le, ei cred că au transmis mai departe, altor cititori (la fel de inocenți într-ale filosofiei), reperele generale ale viziunii metafizice aparținîndu-i lui Nae Ionescu și nicidecum grila de lectură a îngrijitorului ediției. Este tocmai ce am constatat la răsfoirea unei cărți publicate în primăvara anului 2000 la Editura Anastasia (4).

În nota privitoare la ediția apărută în 1997 a cursului de logică predat de Nae Ionescu în 1926-1927, dl Marin Diaconu consemna cu o teribilă candoare cum cititorii, parcurgînd din tabla de materii titlurile și subtitlurile (pe care el le-a gîndit și le-a propus pentru fiecare prelegere), ar avea libertatea să se decidă, în cunoștință de cauză, “dacă să citească sau nu cartea în întregime” (v.Nae Ionescu, Introducere în logica matematică, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1997, p.187).

Altfel spus, după ce au citit cele gîndite de dl. Marin Diaconu, cititorii sunt liberi să aleagă dacă mai doresc sau nu mai doresc să citească și cele gîndite de Nae Ionescu.

E drept că Nae Ionescu, la cursul din 18 februarie 1927, spusese că uneori cititorii se pot opri la consultarea tablei de materii a unei cărți. De altfel, aceasta este și una dintre regulile de citire rapidă, fiind pasul imediat următor după citirea autorului și a titlului unei cărți.

Dar condiția de bază a unei astfel de succinte luări de contact este, fără nici o îndoială, ca autorul cărții să fie și autorul tablei de materii. Tocmai ce a pierdut din vedere dl Marin Diaconu.

Cînd Nae Ionescu spusese că o carte nu poate să fie bună dacă tabla ei de materii “nu este logic și sistematic lucrată”, el avea perfectă dreptate. Căci numai în tabloul sinoptic pe care un autor (și nu altcineva!) îl oferă lucrării sale (printr-o tablă de materii judicios alcătuită) se vede măsura în care autorul a fost capabil să domine subiectul tratat, să dezvolte într-o deplină coerență tema sugerată prin titlul cărții sale.

În cazul volumelor ce cuprind cursurile ținute de Nae Ionescu, impresia (bună sau rea), pe care tabla de materii i-o sugerează la o primă lectură oricărui cititor, este exact lucrul de care cititorul ar trebui să  facă abstracție. Firește, numai dacă vrea să cunoască gîndirea filosofică a lui Nae Ionescu.

Înainte de a ne apropia propriu-zis de viziunea metafizică  prezentată de Nae Ionescu la ultimul său curs de metafizică (1936-1937), să vedem în ce fel apare ea în înfățișarea pe care i-a dat-o îngrijitorul textului, dl Marin Diaconu.

Devansînd puțin lucrurile, se poate spune că metafizica naeionesciană, prin feluritele titluri de curs și subdiviziuni, este cumva adusă la forma sub care a văzut-o (cînd ajungea pe la cursuri) studenta Jeni Acterian. Anume, lipsită de coerență, ori de-a dreptul nebuloasă. Ceea ce nu înseamnă că așa  și este viziunea metafizică prezentată de Nae Ionescu. Fiindcă, după cum am menționat ceva mai înainte, se poate foarte lesne face abstracție de aceste adăugiri, pe care în linii mari le vom reda în cele ce urmează.

După o introducere despre care nu știm decît că ar fi “introducere” (prima prelegere) aflăm că întîi ar fi fost tratată problema “existenței” (a II-a prelegere), apoi problema “ființei” (prelegerea a III-a), pe urmă despre “ființă și eu” (prelegerea a IV-a), ce și-ar afla continuarea în problematica “eului în fața existenței” (tratată în cea de-a V-a prelegere).

Într-o notă, îngrijitorul textului citează părerea studentei Jeni Acterian după care Nae Ionescu ar confunda ființa cu existența, ceea ce dovedește cît de puțin se străduise ea să înțeleagă cursul lui Nae Ionescu, în care diferența dintre ființă și existență a apărut cu toată limpezimea.

Făcînd o mică paranteză, credem că dacă ar fi testați toți profesorii de filosofie, de la toate Universitățile din țară, nici unul (chiar și după citirea “Tratatului de metafizică“) nu ar ști să spună în ce constă diferența, de ce în unele scrieri filosofice de autori străini corect este de pus “ființa”, într-altele “existența”, unde-i locul uneia și unde al celeilalte, dacă sunt diferite, ce le face să fie așa, de ce cînd este vorba de Aristotel este impropriu termenul de “ființă” și adecvat termenul de “existență”, ceea ce este valabil și  pentru comentatorii scrierilor aristotelice.

Foarte elocvente în acest sens sunt două traduceri ale aceleiași scrieri thomiste, apărute la distanță de trei ani una de cealaltă. Prima, Despre ființă și esență, publicată în 1995 la Editura Paideia, așa cum am arătat în cartea noastră DESPRE EXISTENȚĂ, FIINȚĂ ȘI ESENȚĂ (Ed. Mirisa, 1996), reprezintă o nefericită variantă de traducere în românește a lucrării De ente et essentia. Ea îi aparține d-lui Dan Negrescu. Cealaltă variantă, aparținîndu-i d-lui Eugen Munteanu, la care însuși titlul (Despre fiind și esență) avertizează cititorul asupra nivelului coborît al traducerii (cauzat tot de imposibilitatea traducătorului de a urmării gîndirea thomistă), a fost publicată în 1998 la Editura Polirom din Iași.

Dar să revenim la “Tratatul de metafizică“. Abia după cinci prelegeri, dacă ar fi să ne luăm după titlurile propuse de dl. Marin Diaconu, Nae Ionescu ar ajunge la “obiectul metafizicii” (prelegerea a VI-a). Imediat după aceea ar fi abordat unele probleme legate de “trăirea existenței prin mistică, religie și metafizică“.

După “trăirea existenței…“, în cursul al VIII-lea (spre a o încurca și mai mult pe studenta lui care-i punea note în jurnalul ei personal), Nae Ionescu ar fi tratat despre “ființă și trăire“, în al IX-lea despre “determinațiile ființei“, pentru ca în cel de-al X-lea curs să ajungă să discute despre “timp ca formă a existenței“, iar în cel de-al XI-lea curs despre “modurile de manifestare ale timpului“.

Cursurile următoare, la care stenogramele lispesc, după notele rămase de la dl Nestor Ignat publicate în carte, ar fi fost, unul despre “spațiu” (al XII-lea) și celălalt despre “materie” (al XIII-lea). După acestea, Nae Ionescu ar fi vorbit două cursuri despre problema “libertății” (cursurile XIV și XV).

În al XVI-lea curs el ar fi vorbit despre “cunoaștere ca raport între om și existență“, urmînd să abordeze probleme legate de “cunoaștere-iubire-dăruire-mîntuire” (cursul XVII). Apoi vine “metafizica suferinței” (cursul XVIII), “raportul omului cu transcendența” (cursul XIX), pentru ca la cursul al XX-lea să citim sibilinicul titlu “a fi și a nu fi sau ființa ca ființă, unde Nae Ionescu tratează despre “dăinuirea dincolo de moarte“.

Cursul al XXI-lea ar trata despre “ființa umană -între întuneric și lumină“, iar la ultimul curs (al XXII-lea) Nae Ionescu ar fi ajuns să înfățișeze auditoriului soluția sa metafizică sunînd astfel:”Prin comunitate -pe drumul către Dumnezeu“.

Într-un articol publicat în același an, Nae Ionescu observa că există, și este foarte normal să existe, doar “feluri naționale de a trăi cuvîntul lui Dumnezeu”, nu și feluri “individuale”. Pentru că națiunea definește pe fiecare om, și, mai ales, pentru că “nimeni nu poate ieși din determinantele istorice pentru a trăi cuvîntul lui Dumnezeu cum este în sine”.

El semnala cu acel  prilej confuzia care se face între “cuvîntul lui Dumnezeu, care e absolut” și “trăirea cuvîntului lui Dumnezeu de către oameni, care trăire, fiind fapt istoric, nu poate fi decît relativă”  (v. Nae Ionescu, Naționalism și ortodoxie, în rev. ” Predania”, nr. 8-9/ 1937). Încă și mai limpede, Nae Ionescu arăta în respectivul articol că “a crede că se poate trece, în veac încă, peste hotarele confesionale și politice, însemnează a uita că și istoria tot de Dumnezeu e făcută, și a socoti că se poate anula realitatea formelor de viață, așa cum le-a lăsat Dumnezeu” (Ibid.).

Vom mai zăbovi puțin la titlul propus de dl Marin Diaconu pentru ultima prelegere a cursului de metafizică din 1936-1937 (“Prin comunitate -pe drumul către Dumnezeu”). Pentru că titlul, așa cum a fost el ales, are un marcat aspect de soluție găsită de Profesor și oferită studenților spre folosire, de ca și cum soluția metafizică de echilibrare ar fi încetat să fie personală, cum o declarase Nae Ionescu în repetate rînduri.

Or, Nae Ionescu nu a oferit nimănui spre folosire soluția sa metafizică, cum nici un filosof nu a putut vreodată oferi cuiva soluțiile sale. Însăși împrumuturile dintre filosofi, observa cu mare finețe Nae Ionescu, se păstrează la nivel de vocabular, răstălmăcit și acesta.       Mircea Eliade s-a pronunțat foarte explicit în legătură cu oferta pe care Nae Ionescu o făcea studenților săi: “serii întregi de studenți au fost învățați sistematic să nu creadă în cărți, în teorii generale, în dogme” (v. Mircea Eliade, Funcția socratică a lui Nae Ionescu, în rev. “Pan”, An I, nr. 3, 1-15 aprilie 1941).

Dl Mihai Șora (5), care l-a avut profesor pe Nae Ionescu în anul universitar 1936-1937,   aduce precizarea (pentru unii nespus de binevenită!) că viziunea metafizică a lui Nae Ionescu nu semăna cîtuși de puțin cu o “ideologie”, cu un ansamblu de idei “gata răcite și combinate după nevoile cauzei”. Ea era, așa cum urmează să arătăm și noi în continuare, “faptă vie a gîndului în căutare de expresie”.

Aceleași impresii despre cele gîndite de Nae Ionescu le găsim și la poetul și eseistul Horia Stamatu (1912-1989), care arăta lămurit cum profesorul Nae Ionescu nu își putea asuma rolul de “ideolog” și nici de “teoretician”, pentru simplul motiv că  atît teoria cît și ideologia constituiau pentru filosoful Nae Ionescu “primejdii ale gîndirii, de care învăța pe tineri cum să se ferească” (6).

Spre a înțelege – fără prejudecăți-, asemenea lucruri, ar mai fi de adăugat cîteva observații care se regăsesc la majoritarea discipolilor care au scris, în cunoștință de cauză, despre poziția filosofică a lui Nae Ionescu. Dar chiar fără a ajunge la paginile “despre” Nae Ionescu,  lucrurile se pot limpezi din cele scrise (în 1938) de însuși Nae Ionescu în ziarul “Cuvîntul”.

Gîndind asupra lumii, metafizicianul și logicianul Nae Ionescu se situa pe pozițiile unei “umile supuneri în fața realului” (v. “Cuvîntul” din 10 febr. 1938),  metoda sa fiind prin excelență “descriptivă”.

În plus, Nae Ionescu nu credea în “teoria omului creator de istorie”.  Însăși “ideologia”, după Nae Ionescu, n-ar fi altceva decît “un cuvînt scornit de ideologi, (…) care au inventat teoria omului creator de istorie” (Ibid.).

Revenind la titlul ultimei prelegeri a cursului de metafizică din 1936-1937 (“Prin comunitate – pe drumul către Dumnezeu“) credem că unii cititori s-ar mai putea gîndi că titlul dat de dl Marin Diaconu celei de-a XXII-a prelegeri s-ar potrivi la fel de bine și pentru prelegerea a XVII-a, intitulată de îngrijitorul textului “Cunoaștere-iubire-dăruire-mîntuire“. Pentru că și în prelegerea a XVII-a se găsește (printre altele) sfera problematică semnalată de titlul pus ultimei prelegeri.

Dar să încercăm să readucem lucrurile pe făgașul lor. La ultimul curs, Nae Ionescu nici nu dezvăluie soluția de echilibrare pentru neliniștea sa metafizică, nici nu propune în folosul altora soluția sa.

Cu tot aspectul ei personal, soluția a prins contur (sau, dacă vrem, “s-a dezvăluit”) pe parcursul unui întreg an universitar, așa cum ne putem da seama citind acum, după mai bine de șase decenii, ultimele sale prelegeri pe tema metafizicii.

În încheierea discuției despre “cele de dincolo”, subiect ce ar constitui, în opinia lui Nae Ionescu (dar nu numai în opinia lui!), obiectul metafizicii, faimosul Profesor al Universității bucureștene a tratat despre “singularitatea, unicitatea” pe care Dumnezeu o capătă din perspectiva celui care tinde spre împlinirea ființei sale, conștient că împlinirea sa este cu neputință de realizat în cazul cînd ar face abstracție de neamul, “de pămîntul”, din care s-a ivit.

Pusă în această formă, problema “singularității” lui Dumnezeu poate părea nouă. În fapt, ea este veche de cînd lumea. Iar Nae Ionescu era perfect conștient de vechimea ei, după cum era conștient și de necesitatea actualizării ei, în sensul vehiculat la acea vreme în cultura europeană.

La drept vorbind, încă de pe timpul lui Platon, pentru un filosof, (termen platonic corespunzător “celui ce se vrea împlinit în ființa sa”) era exclusă “uitarea pămîntului din care s-a ivit”, ca să folosim cuvintele lui Nae Ionescu

Pentru Platon, asta nu echivala cu altceva decît cu respectarea legilor cetății, cu îndeplinirea îndatoririlor față de cetatea în care s-a născut filosoful (cel mai indicat să propună  noi legi), iar în cazul filosofului-metec, a îndatoririlor față de cetatea care-l adăpostește (v. Platon, Politeia, 520 b-c). Fiindcă numai avînd îndatoriri precum ceilalți, respectînd aceleași legi (și nu unele speciale pentru ei) metecii se integrau printre ceilalți cetățeni ai polisului grecesc în care se stabiliseră. Aceeași soluție de integrare a metecilor se poate observa și în America, Franța, Germania de astăzi. Mai puțin în România contemporană, unde se preconizează o ciudată cale de integrare a metecilor, pornind de la presupoziția că înțelegerea între ei a membrilor unei aceleași comunități de cetățeni, armonia societății pe care ei o constituie, va fi cu atît mai minunată cu cît cetățenii băștinași ar respecta niște legi, iar cei cîțiva cetățeni meteci legi diferite, primii vorbind limba țării, ceilalți refuzînd s-o vorbească.

Abandonînd comentariile în jurul ultimului titlu, fiindcă el îmbie și la alte comentarii, ne vom întoarce să privim toate titlurile propuse de dl Marin Diaconu pentru cele douăzeci și două de prelegeri. Oferă aceste titluri impresia unei gîndiri unitare? A unei originale viziuni metafizice? Nicidecum! Dacă ne-am lua după ele, am crede că avem de-a face cu o perfect arbitrară suită de probleme expuse după o totală lipsă a unui plan de gîndire.

Mai mult, pe alocuri, titlurile de curs propuse de dl Marin Diaconu dau chiar impresia de fișe desprinse dintr-un dicționar, fișe din care se poate citi, ce este cu “timpul”, cu “spațiul”, cu “materia”, cum este cu problema libertății.

Poate oare fi pusă pe seama lui Nae Ionescu, autorul cursurilor, această harababură ieșită dintr-o suită de titluri care nu-i aparțin? Fără îndoială că nu!  Ce concluzie să tragem de aici? Desigur aceea că titlurile și subdiviziunile propuse de dl Marin Diaconu pentru prelegerile de metafizică din 1936-1937 ale lui Nae Ionescu nu au ce căuta într-alt loc decît în notițe (7) personale, fișe de lectură, eventual, printr-o elaborare a lor, în oarece comentarii purtînd semnătura d-lui Marin Diaconu (8).

Aceste lucruri nu sunt chiar așa de lipsite de importanță pe cît ar părea ele unora înclinați să ne reproșeze, -nu fără o oarecare dreptate -, atitudinea critică în fața unui eveniment de mărimea și de importanța celui pe care îl constituie însăși publicarea cursului (9) ce a încununat îndelungata preocupare a ilustrului universitar bucureștean cu problema metafizicii.

Pentru că din această neinspirată propunere de structurare a “Tratatului de metafizică“, foarte probabil la o rapidă citire a tablei de materii, un cunoscut om de litere, de altfel de mare finețe spirituală, a rămas cu impresia că viziunea metafizică a lui Nae Ionescu (expusă la ultimul său curs) nu este atît de grozavă pe cît i-a mers vestea în epocă și pe cît credea un filosof de talia lui Mircea Vulcănescu.

 

NOTE ȘI COMENTARII MARGINALE

 

  1. Dl Z. Ornea, de zece ani încoace tot scriind despre Nae Ionescu în rev. “România Literară” și în rev. “Dilema”, risipește orice bănuială că ar pricepe ceva din gîndirea lui Nae Ionescu. De aceea nu știm pe cine ar putea convinge opinia sa, conform căreia,  titlul de “Tratat de metafizică” dat ultimului curs de metafizică de îngijitorii ediției ar fi nepotrivit. După dl  Z. Ornea, cursul de metafizică ținut de Nae Ionescu în 1936-1937 ar fi fost, nici mai mult, nici mai puțin decît o simplă “introducere în filosofie”.

Cu ocazia articolului scris de dl Z. Ornea despre “Tratatul de metafizică” în rev. România Literară (din 8-14 martie 2000) apare însă cu mare claritate tentativa de minimalizare a valorii gîndirii lui Nae Ionescu prin titluri de genul “introducere în…”.

Or, tocmai cu titluri de acestă factură au apărut în 1997 la Editura Eminescu trei volume (îngrijite de Marin Diaconu și Dora Mezdrea) în care sunt cuprinse două cursuri de logică ale lui Nae Ionescu (ținute în anii 1926-1927 și 1927-1928) și cursul de istoria logicii din 1924-1925.

  1. v. Isabela Vasiliu-Scraba, MISTICA PLATONICĂ, Ed. Star-Tipp, 1999.
  2. Pentru al patrulea curs tipărit în 1944 (Nae Ionescu, Metafizica.1929-1930) editarea s-a făcut mai în grabă. Mircea Vulcănescu chiar spera să reușească a tipări și un al cincilea volum care să cuprindă cursul de istoria metafizicii, ținut de Nae Ionescu în anul universitar 1930-1931. Probabil de aceea, pentru cel de-al patrulea volum s-au preluat la repezeală divizările după presupuse probleme din cursul litografiat.
  3. Dl. Răzvan Codrescu, în vol. De la Eminescu la Petre Țuțea (Ed. Anastasia, București, 2000), fără să avertizeze cititorul că redă grila de lectură a d-lui Marin Diaconu, prezintă ultimul curs de metafizică al lui Nae Ionescu (1936-1937) folosindu-se de titlurile și subtitlurile adăugate de dl. Marin Diaconu fiecărei prelegeri.
  4. v. Mihai Șora, Profesorul meu, Nae Ionescu, în vol. NAE IONESCU ÎN CONȘTIINȚA CONTEMPORANILOR SĂI. Crestomație de G. Stănescu, 1998, p. 367.
  5. v. Horia Stamatu, în vol. Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de G. Stănescu, 1998, p. 327.
  6. Referitor la locul pe care ar trebui să-l ocupe notițele personale ale celor ce îngrijesc operele unor proeminente personalități ale culturii române semnalăm cititorului o practică ce o credeam dispărută odată cu comunismul.

În notele lui Aram Frenkian la traducerea făcută de C. Balmuș a “Vieților și doctrinelor filosofilor” de Diogenes Laertios am putut constata ceva cu adevărat surprinzător, ce nu-și are nici măcar scuza unor considerente didactice, cum se întîmplă cu adăugirile de titluri și subtitluri la cursurile lui Nae Ionescu.

Dl. Bogdan Olaru, îngrijitorul celei de-a doua ediții a “Vieților și doctrinelor filosofilor” (apărută la Editura Polirom din Iași în 1997), a considerat că este cît se poate de firesc (și mai ales extrem de necesar!) să completeze notele aparținîndu-i eruditului Aram Frenkian, fără a semnala completările sale. Măcar schimbînd dimensiunea literelor, pe care, editor fiind, le putea alege oricît de mari i-ar fi plăcut.

Dl Bogdan Olaru a procedat exact în maniera activiștilor comuniști, care se simțeau obligați să completeze tot ce le cădea în mînă spre publicare, nefiind capabili să sesizeze nici o diferență între autori și importanta lor persoană. Conform principiului că și ei, ca și autorii, sunt bipezi, ș.a.m.d. Dacă vedeau totuși vreo diferență, ea nu putea fi decît în dezavantajul celui ce aducea manuscrisul spre publicare.

  1. Un comentariu cu titlul “Nae Ionescu-filosof“, avîndu-i ca autori pe soții Marin și Florica Diaconu a fost inclus în volumul: Nae Ionescu, Opere, vol. I, Ediție îngrijită de Marin Diaconu și Dora Mezdrea, Ed. Crater, București, 2000, p. 7-73.

Acest amplu comentariu pe care s-au trudit să-l scrie din iunie 1990 pînă în dec. 1999 (p. 73) s-ar fi vrut “o introducere rezumativă, pe cît posibil obiectivă, în filosofia lui Nae Ionescu” (p. 406). Dar, din prejudecățile care i-au mînat involuntar să folosească în primele două pagini de patru ori cuvîntul “contestat”, de două ori cuvîntul “controversat” și o dată cuvîntul “diabolic”, transpare perfecta unitate stilistică a comentariului celor doi soți cu tot ce s-a publicat în legătură cu Nae Ionescu în ultimii zece ani ai perioadei comuniste. O certă solidarizare cu poziția celor care s-au ocupat de filosof înainte de Revoluția anti-comunistă din decembrie1989 reiese limpede chiar din încercarea soților Diaconu de a reactualiza modul de receptare caracteristic perioadei comuniste prin minuțioase trimiteri bibilografice numai la articolele respectivei perioade, în contrast cu lacunarele citări bibliografice a articolelor despre filosofia lui Nae Ionescu publicate recent. Precum și din repetarea falsei afirmații că Nae Ionescu ar fi “ignorat” istoria metafizicii (v. Ghe. Cazan, Istoria filosofiei românești, 1984, p.318), în jurul căreia autorii își structurează întregul studiu.

De altfel, numeroasele originalități din comentariul alcătuit de cei doi soți, fac însuși titlul impropriu, căci iată ce scriu ei că ar fi gîndit filosoful Nae Ionescu: “Această conștiință a păcatului originar stă la baza deosebirii dintre om și Dumnezeu”(p. 41); “reținem efortul lui Nae Ionescu de a cuprinde și a înstăpîni absolutul metafizic” (p. 35); “eul cunoscător nu poate deveni obiect pentru lucru și nici pentru obiectul ideal” (p. 28); “funcțiile practice, antropologice ale metafizicii sunt: saltul în general, în virtual” (p. 25),  prin metafizică realizîndu-se, în opinia autorilor, “un echilibru între om-generație și întreaga realitate pe care încearcă s-o cunoască din interior și s-o valorifice favorabil umanității” (p.23), ori “aici  Nae Ionescu face un salt ontologic…” (p. 28), ș.a.m.d.

  1. Volumul conține, în afara cursului de metafizică predat de Nae Ionescu în anul universitar 1936-1937 și notițele cîtorva prelegeri de la cursul de Logica colectivelor.1937-1938 (v. Nae Ionescu, Tratat de metafizică.1936-1937. Curs inedit, stenografiat și transcris de Dumitru Neacșu. Ediție îngrijită de Marin Diaconu și Dan Zamfirescu. Cuvînt înainte și postfață de Dan Zamfirescu. Însemnări inedite despre Curs și o Mărturie de Nestor Ignat și un document inedit prezentat de Octavian Ghibu. București, Ed. Roza Vânturilor, 1999).

<<La Cuprins