Isabela-Vasiliu-Scraba-Osmoza-spiritualității-europene

Isabela-Vasiliu-Scraba-Osmoza-spiritualității-europene // 19 aprilie 2021/ 42098 car./ 5409 cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Osmoza spiritualității creștin-europene în cultura românească     

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabela-vasiliu-scraba-osmoza-spiritualitatii-europene/

Motto: „Voi [călugării] nu veți îmbătrâni în mânăstiri. Că mânăstirile nu mai pot da martiri, mucenici. Și nici Biserica. Pușcăriile se vor transforma în Catedrale” (cf. Sfântul Părinte Arsenie Boca, 1952, după ieșirea din lagărul de exterminare supranumit „Canalul Morții”). „Azi ar trebui să ne îngrijoreze riscul de a fi lepădate la fiare vechi atâtea bunuri indispensabile, dintre cele mai  intime ale Evangheliei, tocmai la vremea ignoranței creștine a atâtor oameni care se cred ajunși cu mintea la maturitate” (Hans Urs von Balthasar).

Puțin remarcată este biserica „San Nicola in carcere” construită în sec. XVII. Această biserică din centrul istoric al Romei ar fi fost să fie diaconia Părintelui Hans Urs von Balthasar trecut la Domnul cu două zile înainte de a fi făcut cardinal de către Papa Ioan Paul al II-lea. Nu pentru că eruditul teolog elvețian ar fi trăit experiența vreunei încarcerări, precum Episcopul de Myra (viitorul Sfânt Nicolae) la vremea împăratului Dioclițian. Poate doar fiindcă Sfântul Ioan Paul al II-lea (canonizat de Papa Benedict al XVI-lea), provenit din Polonia comunistă, vroia să atragă atenția asupra martirajului din temnițele comuniste care „a umplut cerul cu sfinți” cum zicea Părintele Iustin Pârvu.

Papa Ioan Paul al II-lea era desigur la curent cu viul interes al Părintelui Hans von Balthasar pentru Sf. Maxim Mărturisitorul căruia în 1945 îi comentase Cele 100 de capete despre cunoaștere/ Die gnostischen Centurien des Maximus Confesor, cu interesul pentru patristică în general, și pentru marii mistici din istoria creștinismului ca si pentru mistica Adrianne von Speyr cu care fostul iezuit fondase Comunitatea Sfântului Ioan și editura adiacentă.

La editura sa, teologul Urs von Balthasar s-a ferit să publice „uscate volume” de teologie academică, dând prioritate vieților de sfinți: „Nicht trockene Lehrbuecher druecken fuer die Welt die Weisheit des Evangeliums Christi aus, sondern die Existenz des Heiligen, die vom Heiligen Geist Christi erfasst sind” (H. U. vB.).

In aceiași perioadă când Hans Urs von Balthasar se ocupa cu teologia Cuvântului lui Dumnezeu din vremea Părinților Bisericii, în România erau traduse  părți extinse din opera lui Marxim Mărturisitorul în volumul al II-lea (traduceri din Cele 100 de capete despre cunoaștere) și al III-lea al Filocaliei publicată la Sibiu între 1945 și 1948.

Poate chiar la îndemnul duhovnicului ei, pe atunci stareț la Mânăstirea Brâncoveanu, Julieta Constantinescu (viitoarea maică Zamfira de la Mânăstirea Prislop) ar fi vrut să facă o lucrare de doctorat pe tema învățăturilor Sfântului Maxim Mărturisitorul  traduse de Dumitru Stăniloae împreună cu Arsenie Boca, volume stilizate de poeta Zorica Lațcu și de poetul acad. Nichifor Crainic (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran și culisele Filocaliei sibiene, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ ).

Din prima ediție a Filocaliei, pe volumul al III-lea cuprinzând în exclusivitate traduceri din Maxim Mărturisitorul găsim următoarea dedicație: „Prea Cucerniciei Sale Părintelui ieromonah Arsenie care a reînviat, cu viața și cu propăvăduirea, duhul Filocaliei în viața religioasă a poporului nostru.” (D-tru. Stăniloae, 6 ian. 1948).

În 1948, în a treia zi de Paști, starețul de la Sâmbăta avea să fie arestat pentru vreo patru luni, acuzat că „instigă oamenii să se boteze”, cum scria un turnător comunist în martie 1948.

Despre viitoarea stareță de la M-rea Prislop, un fost coleg al ei de la Teologie (pentru el a treia sau a patra facultate după Litere și Filozofie, urmate de Matematică) îmi spusese că era „mistică, foarte frumoasă, dar că nici să te uiți la ea nu te lăsa” (Alexandru Giuculescu).

Proiectul lucrării ei de doctorat a căzut de la sine după brutala ridicare (fără decizie judecătorească) a Părintelui Arsenie Boca în noaptea de 15/16 ianuarie 1951 de către zece securiști. Pentru eliberarea duhovnicului arestat și dus la Canal, maica stareță Zamfira a scris Patriarhului Justinian Marina, știind bine că acesta îl apreciază pe faimosul duhovnic pe care chiar Patriarhul intenționase a-l face episcop. Conducătorul Bisericii Ortodoxe a dat cererea prietenului său, care era președintele țării. Dar tovarășul Gheorge Gheorghiu Dej, lipsit de putere decizională, a dat mai departe scrisoarea omului Moscovei care era Burăh Tescovici, alias Teohari Georgescu, ministrul de interne. Urmarea a fost că, în loc să fie eliberat după un an de muncă forțată la Canalul Dunărea-Marea Neagră, Sfântul Părinte Arsenie Boca a fost pus în libertate după mai bine de 14 luni. În Wikipedia confiscată, Burăh Tescovici este desemnat în exclusivitate ca „Georgescu”. Ceea ce prevăzuse un mare poet: „Acum se arată/ cel ce ucide și-și schimbă / numele mare cu al victimei lui/ nu doar haina” (Mircea Ciobanu, Glissando, din volumul postum „Anul tăcerii”, Ed. Vitruviu, 1997, p.21; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab. Poezii încifrate de Mircea [Sandu] Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ).

Născut și decedat în exact aceiași ani ca și Hans Urs von Balthasar, preotul Dumitru Fecioru (1905-1988), universitar predând omiletica patristică, decăzut din 1949 la nivelul de profesor de greacă, publicase în 1937 „Bibliografia traducerilor în românește din literatura patristică” (vol. I, 1691-1833).

Ca preot la biserica Cuțitul de argint, D-tru Fecioru  – cel care l-a îndemnat pe mitropolitul Bartolomeu Anania să diortosească Septuaginta (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Actualitatea filozofului Nae Ionescu, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.2/ 2021, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/3058-2/ ) -, era vizitat la biserica din București de Părintele Arsenie Boca, pe urmele căruia se găseau negreșit angajați ai Securității care în 1989 i-a pricinuit moartea martirică din 28 noiembrie (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/).

 Dar nu numai interesul teologului Hans Urs von Balthasar pentru Patristică și Sfinții Bisericii din primul mileniu de creștinism pot fi văzute ca semne ale osmozei spiritualității creștine europene până la „crucificarea” României de după Yalta (vezi Nicolae Baciu, Yalta și crucificarea României).

Părintele Hans Urs von Balthasar a admirat și tradus din Charles Peguy și din Paul Claudel, doi poeți catolici moderni din versurile cărora a transpus în românește și filozoful Mircea Vulcănescu, martir al închisorilor politice comuniste.

Din „Rugă Fecioarei” de Peguy (tradusă în germană si de Hans Urs von Balthasar) a citat economistul Mircea Vulcănescu în fața completului de judecată pe 15 ianuarie 1948 după un discurs de trei ceasuri, neuitând să menționeze că „acest Peguy a fost și întemeietorul oficiosului comunist „L’Humanite”: „Când trebui să facem popasul la răscruce, /  S-alegem de căință, părerile de rău,/  Când trebui ca viața să-și afle cursul său,/  La cheia îndoită a bolților de cruce,// Tu singură, Stăpână pe-al tainelor destin,/ Știai că pe-o cărare ne aștepta impasul, / Si cunoșteai pe aceea ce ne-au ales-o pasul/  Cum se alege cedrul și lemnul unui scrin.//  Și nu din vrednicie, căci nu aveam putere,/ Și nici din datorie, pentru că n-o iubim;/  Dar așa cum dulgherii compasu-n mână țin,/  Din setea de-a ne pune la mijloc, la durere.//  Pentru ca jalea lumii să o primim în piept,/  Și din nevoia cruntă de-a nu te ști ferit,/  De-a trage unde-i greul, chiar dacă e cumplit,/  Și de-a primi și răul întreg, precum e drept”. (vezi Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, București, Editura Crater, 2000, pp. 229-230; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Locul filozofului Mircea Vulcănescu în Școala Sociologică a lui Dimitrie Gusti,  https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescu-gusti/).

Ucis la Aiud prin repetate schingiuiri, filozoful Mircea Vulcănescu fusese condamnat opt ani pentru un imaginar „dezastru al țării”, în condițiile în care „România a terminat războiul având cea mai mare rezervă de aur din cursul istoriei ei: peste 230 tone de aur (cf. A. Apahideanu, rudă cu Mircea Cancicov, omorât după gratii, acea rubedenie care a revendicat în zadar vila „Cancicov” din Bacău).

Germanist de formație, teologul elvețian s-a mai ocupat intens cu scrierile si corespondența lui Georges Bernanos (1888-1948). I-a tradus și dramatizat romanul „Sub soarele lui Satan” care a avut o montare scenică precedând montarea francezilor.  Și corespondența lui Bernanos  a tradus-o și a publicat-o în premieră: primul volum de scrisori în 1951, „Blânda îndurare”/ Das sanfte Erbarmen. Briefe – Georges Bernanos  și  al doilea în 1954, „Răbdarea săracilor –noi scrisori”, 1954/ Die Geduld der Armen.

În cultura românească interbelică, filozoful Nae Ionescu începea pe 29 mai 1926 prezentarea cărții Sub soarele lui Satan [Die Sonne Satans, tradusă de Hans Urs von Balthasar], roman care închide multe „elemente de elevație mistică” (N. Ionescu) notând că „prima serie de exemplare din romanul lui Bernanos trimise la București e deja epuizată”, deși, pe motiv de „insuficiență metafizică”, criticii literari „nu au luat încă atitudine” (Nae Ionescu, Roza vânturilor, 1937, 1990, p.345).

După opinia Părintelui Urs von Baltasar, din romanele lui Bernanos transpare o „teologie sacramentală trăită ca jertfă” (Mein Werk –Durchblike / „Privire retrospectivă asupra operei mele”, volum postum apărut în 1990, tradus de Wilhelm Tauwinkl și publicat de Ed. Galaxia Gutemberg, Târgu Lăpuș, 2005).

Filozoful Mircea Vulcănescu a conferențiat la Sala Dalles pe 25 februarie 1944 despe Leon Bloy, pe care teologul elvețian îl punea alături de Peguy și Bernanos, neputându-se lipsi de ei, „dincolo de orice modă de o zi” (H.U.vB., op.cit., p.76)

 În repetate rânduri, nu numai la o sută de ani de la moartea lui Goethe, Hans Urs von Baltasar l-a comentat pe Faust, căruia Nae Ionescu îi rezervase un curs de metafizică în anul universitar 1925-1926 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae Ionescu; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-bacau5fausnae/ ).

Din poemul goethean și Mircea Vulcănescu extrăsese dedicații de pus în fruntea monografiei sale despre Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Contra factum non valet argumentum, sau, Cenzurarea cripto-comunistă a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu scrisă între 1941-1944 și publicată în 1992, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/contra-factum-non-valet-argumentum/ ). A doua și a treia dedicație spre a evidenția componenta occidentală a personalității lui Nae Ionescu, neodihna unui spirit faustic de tip renascentist.

Alegând astfel de reprezentări, discipolul n-a fost cu niciuna prea inspirat. Pentru că respectiva componentă de tip renascentist nu ținea de esența neschimbătoare a personalității maestrului său. În plus el probabil uitase părerea Profesorului după care atât Goethe cât și Immanuel Kant, văzuți ca spirite renascentiste, închid acea perioadă a spiritualității omenești în care omul avusese „cutezanța de a înfrunta pe Dumnezeu, sau a deveni el Dumnezeu” (Nae Ionescu, Roza vânturilor, p.412)..

Deși lumea universitară tinde a considera că filozoful din Koenigsberg ar deschide o noua etapă, profesorul Nae Ionescu subliniază comoditatea oferită lui Kant de imaginea renascentistă a unei lumi închise. Care i-a permis să „escamoteze” (în „Critica Rațiunii Practice”) dificultatea, „sugrumând frământarea metafizică” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu,  https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/).

Lui Nae Ionescu (admirat și în Germania de filozofii vremii), renascentistul Kant îi apare „blocat de uimire” și alegând atitudinea lașă a celui care nu îndrăznește a deschide poarta menită a împiedica extinderea cunoașterii omenești dincolo de lumea fenomenală (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu, sau credința creatoare de cultură,  https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-credinta-creatoare-de-cultura/).

În schimb Goethe i-a apărut profesorului Nae Ionescu „eroic ” și totodată „umil”.

In textul scris la comemorarea a 100 de ani de la moartea scriitorului german, Goethe (înaintat în vârstă) ar fi aflat într-un târziu că dincolo de Totul acestei lumi mai există Ceva.  Faust, ajuns la bătrânețe, presimțise că dincolo de totalitatea cosmosului în care omul e parte și centru a lumii, mai există Ceva către care natura mărginită a omului îi interzice accesul. Din pricina naturii sale limitate, omul renascentist renunță în mod programatic să mai cerceteze. Constatarea mărginirii capătă în poemul goethean accente tragice în măsura în care ispita cunoașterii nu-l părăsește pe omul oprit prin propria decizie.

Nae Ionescu accentuează însă pe mântuirea lui Faust „prin sfântă cuvântare înspre Dumnezeu” (N,.I). Mesajul ne parvine prin Corul mistic din partea a doua poemului. Prin această dezlegare, Goethe ar fi deschis acea „poartă căreia noi abia astăzi ne îndemnăm a-i trece pragul” (Nae Ionescu, 23 martie 1932).

Pentru prima dedicație din fruntea monografiei despre Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu se gândește chiar la mântuirea lui Faust, citând în originalul german următoarele două versuri  din Chorus Mysticus: „Toate din lumea trecătoare sunt palid semn … Etern-Femininul ne trage în sus” / „Alles Vergaengliche/ ist nur ein Gleichnis; (…) Das Ewig-weibliche/ Zieht uns hinan” (Goethe, Faust, II).

Goethe ne-ar spune prin ele că Faust sfârșește salvat „de sfânta cuvântarea către Dumnezeu” cum interpretase Nae Ionescu. Invocarea Etern-Femininului duce gândul la mântuirea bătrânului Faust prin intervenția iubirii milostive, solicitată în rugăciunea: „Sancta Maria, Mater Dei, ora pro nobis peccatoribus, nunc et in hora mortis nostrae. Amen”

La începutul densului eseul din 1932, metafizicianul Nae Ionescu îl înfățișase pe Faust (reprezentându-l pe Goethe) ca angrenat în „devenirea întru devenire”, singura alternativă posibilă „a unui om realizat, după dimensiunile ființei lui, complet. Fără rămășiță: fără cenușă” (N.Ionescu) .

„Evoluția” (pusă în ghilimele de profesorul de metafizică) s-a întâmplat doar din punctul de vedere al amplitudini, fără a se putea vorbi de o „evoluție a lui Goethe din punct de vedere al împlinirii” (Nae Ionescu, Roza vânturilor, p.409).

Această prezentare de început i-a reținut atenția filozofului Constantin Noica în 1949, când se împlineau treisute de ani de la nașterea lui Goethe. Atunci fusese silit de autoritățile comuniste (instalate de Stalin la conducerea României ocupate de armata sovietică) să-și părăsească nevasta, copiii și casa cea nouă de la Andronache ca să se mute în domiciliul obligatoriu fixat la Câmpulung (vezi Scrisori din Câmpulung, București, 2009).

Găzduit în locuința economistului Gheorghe Staicu (urmând a face și el ani grei de temniță comunistă), Noica a înălțat în jurul ideii naeionesciene de „devenire întru devenire” două masive volume intitulate Anti-Goethe, din care, pe măsură ce scria, îi citea tânărului Alexandru Paleologu (1919-2005) căruia îi oferea si ore de greacă veche (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un căutător de înțelepciune discret: Alexandru Paleologu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-paleologu/ ).

Dar ideea naeionesciană de „devenire întru devenire” a căpătat un nou înțeles la discipolul C-tin Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Chintesența” trăirismului, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-chintesenta-trairismului/). Acela de „devenire rotitoare”, pentru a-i putea fi asociată „devenirea rostitoare”, ca „devenirea întru ființă”, caracteristică insului spiritualizat. A doua este devenirea cea bună. Ea camuflează căutarea – de tip augustinian – a lui Dumnezeu ca „interior intimo meo”, pe care filozoful trăirist Noica a ascuns-o cât a putut de bine, căci cenzorii ideologici (exact aceleași persoane care l-au băgat în temniță în 1958) erau foarte vigilenți să nu se strecoare vreo referire la creștinism, automat catalogată de ei ca dovadă de „fascism”.

La metafizicianul Nae Ionescu „devenirea intru devenire” era legată de ideea că „esențele nu se schimbă”. De aceea a scris că Goethe este un om „fără evoluție”, un om la fel de „împlinit” la 8, la 25, sau la 80 de ani. „Căci împlinindu-se în fiecare moment al vieții sale, el ar fi fost, din punctul de vedere al realizării ființei sale lăuntrice, tot așa de „perfect”, oricând ar fi încetat să trăiască…Istoria vieții spirituale a omenirii nu cunoaște o mai deplină și mai fără de păcat  realizare a omului – așa cum l-au creat noile idealuri ale Renașterii – de cum a fost Goethe” (Nae Ionescu, Roza vânturilor, 1937, p.410).  

Manuscrisul noician al cărții despre Goethe fost  sechestrat de Securitatea anti-românească la arestarea filozofului Noica  pe 11 dec. 1958. Scăpat cu viață din temnița politică, Noica a solicitat în anii șaptezeci manuscrisul care i-a fost restituit de Securitate în formă mutilată, cu multe pagini și capitole lipsă.

Cenzurat și mult redus ca dimensiuni a apărut în 1976 cu titlul „Despărțirea de Goethe”. Cartea s-a bucurat de o interesantă si amănunțită prezentare semnată de criticul literar Alexandru Paleologu (vezi Amicus Plato…, sau, „Despărțirea de Noica”, în vol.: Ipoteze de lucru, C.R., 1980, pp.7- 67). A fost unicul semn de receptare, la nivel ideatic, tolerat să apară în timpul vieții filozofului. Toate textele mele despre gândirea noiciană, formând laolaltă prima carte despre filozofia lui Noica, au fost cenzurate (în stilul vremii) prin repetate amânări de publicare, din 1984 si până în 1991 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992).

Cu referire la Goethe, metafizicianul Nae Ionescu fusese însă cu mult mai subtil decât Noica. Pentru că nu l-a reținut prea mult nici imaginea „devenirii întru devenire”, nici acel cadru în care Goethe era cumva plasat la sfârșit de drum, ca reprezentant al tragediei omului Renașterii închizând o perioadă a spiritualității omenești.

În finalul eseului din 1932, Nae Ionescu precizase cu limpezimea sa obișnuită: „Acum o sută de ani Goethe a deschis o poartă căreia noi abia azi ne îndemnăm a-i trece pragul” (p.413).

Intr-o schiță istorică a înțelegerii lumii prin mesajul creștin, Hans Urs von Balthasar sintetizează epoca Renașterii la capitolul al doilea intitulat „Reducția antropologică”. Acestei „reducții” îi urmează un al treilea drum: Calea Iubirii (vezi Glaubhaft ist nur die liebe, 1963 / L’amour seul est digne de foi, traducere de Robert Girard/ „Iubirea ca formă de revelație”, trad. Ioan Inesc, Târgu Lăprș, Ed. Galaxia Gutenberg, 2005).

S-ar putea spune că teologul elvețian a fost gând la gând cu Nae Ionescu, filozoful român care a marcat epoca în care a trăit și care și-a început cariera universitară cu prelegerea despre Iubire ca formă de cunoaștere. In posfața volumului de publicistică naeionesciană pe care l-a îngrijit, Mircea Eliade sintetizase eforturile de viață și de gândire ale Profesorului său, notând că două au fost interesele fundamentale pe care le-a manifestat Nae Ionescu: unul legat de iubirea revelată de creștinism și celălalt de drama mântuirii (vezi „Cuvântul editorului” în vol. Nae Ionescu, Roza vânturilor, 1937, p. 438).

Faust-ul lui Goethe (1749-1832) a pricinuit, ca să zicem așa, și ultima osmoză a spiritualității europene, cea din 1949, când Lucian Blaga îl traducea pe Faust, când Noica scria în domiciliul forțat Anti-Goethe și când universitara Alice Voinescu, înainte de a fi înlocuită din învățământ prin Marcel Breslașu, alias Bresliska, iar pe urmă arestată fără motiv, ținuse cu diferite ocazii conferințe despre Faust, întâi la Radio (când director era doctorul Vasile Voiculescu ajuns la peste 70 de ani martir al temnițelor comuniste) apoi la Castelul Bran, invitată de Domnița Ileana si în cele din urmă în cercuri restrânse de intelectuali bucureșteni (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Statul-închisoare și artistul adevărat, despre „Uniforme de general” de Mircea Eliade, în rev. „Acolada”, Satu Mare, 2021, nr. 1 / 158, pp.12-13, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-statul-inchisoare-si-artistul-adevarat/ ).

De la fosta universitară ar fi rămas si un manuscris inedit despre Goethe, după informațiile furnizate Securității de turnătorul Paul Erdoes, alias Pavel Apostol, profesor de marxism-leninism (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Diagrame spirituale, https://isabelavs2.wordpress.com/lucian-blaga/isabela-vasiliu-scraba-faust-blaga/ ).

Ca și pe filozoful Lucian Blaga**, pe teologul Hans Urs von Balthasar l-a inspirat ideea de „formă” originară a plantei, expusă de Goethe în Metamorfoza plantelor.

Părintele Hans Urs von Balthasar a încercat să introducă această noțiune în teologie, pornind de la premiza că o formă se lasă văzută din toate părțile și că privind de fiecare dată altă parte a formei, vedem totuși una și aceiași formă („Gestalt”).

Astfel, creștinismul ar putea fi privit întâi ca forma lui Iisus Hristos care este de urmat – ca fiind Calea, Adevărul si Viața-, apoi privit ca Hristos împreună cu Biserica Lui, ambele modalități de percepere ale creștinismului dând seamă de aceiași unică  formă.

La „eroismul umilinței” de a accepta legea firii în care s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu s-a gândit metafizicianul Nae Ionescu într-o inspirată interpretare a Fugii în Egipt: „Există –scria filozoful– un eroism al umilinței, un eroism cotidian, fără gesturi și fără pathos, ignorat de toți, răstălmăcit de toți, batjocorit de toți (…). E tragicul eroism al celui care-și simte chemarea, care-și știe îndatoririle grele ale acestei chemări, și care își impune aspra disciplină de a aștepta, întreg, ceasul în care trupul și sângele Lui se vor frânge cu folos pentru iertarea păcatelor noastre. Când steaua Betleimului se arată deasupra capetelor noastre, noi ne gândim că după arătarea ei a urmat fuga în Egipt și intonăm (…) vechiul îndemn vecinic nou: iată, Mirele vine la miezul nopții, și fericită e sluga pe care o va afla priveghind.” (Nae Ionescu, 25 dec. 1929).

Întrebat în 1975 care îi este părerea despre viitorul comunităților monahale (în Occident pe cale de dispariție), Hans Urs von Balthasar a răspuns în esență cam la fel cu (martirizatul) și marginalizatul Părinte Arsenie Boca vorbind de „călugării albi” și accentuând pe urmarea lui Hristos și pe voturile monahale (ascultarea, fecioria și sărăcia) care pot fi trăite și în afara zidurilor de mânăstire.

*Între cei doi mari filozofi români, Lucian Blaga și Nae Ionescu era o diferență mică de vârstă (5 ani), dar foarte mare de preocupări, deși doctoratele le-au luat la nemți la vreo trei ani distanță. Filozoful Nae Ionescu (încă din Germania „doctor”-ca să spunem așa- în teologie, fiind acolo referent la o editură de profil religios) obținuse la Muenchen un doctorat în logistică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Actualitatea filozofului Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/3058-2/ ), în timp ce Lucian Blaga la Viena era interesat de filozofia culturii. Evoluțiile lor au fost diametral opuse: Blaga de la Teologie la teoria cunoștinței (manifestând o „iubire cu totul intelectuală a misterului metafizic” apud. Cioran, 1931) iar Nae Ionescu exact invers.

In Sibiul Universității clujene,  – refugiată la vremea masacrelor administrației maghiare de la Ip și Trăsnea -, preotul Nichifor Todor, vorbind odată despre Sfântul de la Sâmbăta, a descris perfect relația dintre teologul Stăniloae și filozoful căruia îi apăruse la Fundații Trilogia cunoașterii : „unde Stăniloae l-a înțepat cu venin pe Blaga, Părintele Arsenie Boca l-a uns cu mir”. Ip  este satul devastat de horthyști pe 13/14 septembrie 1940 unde au fost masacrați 157 români, unii îngropați de vii. Trăsnea este satul căruia i s-a dat foc pe 9 sept .1940 și 263 români au fost uciși cu bestialiate După un bilanț parțial, trupele de ocupație maghiară au ucis în chinuri  22713 de români (copii, femei, bărbați) pentru „stârpirea rasei valahe” (vezi vol. Teroarea horthysto-fascistă în Nord-Vestul României, septembrie 1940-octombrie 1944, București, Ed. Politică, 1985, pp. 59-91). Localitățile Ip și Trăsnea, din Nordul Ardealului aflat sub ocupația ungurească de după Dictatul de la Viena, au fost cenzurate de Dan Iacob din textul meu „Misterul needitării operelor complete ale filozofului Noica” preluat (fără acordul meu) în antologia „Sunetul Noica”, Roman, 2019, pp.394-366. Horia Stanca scrisese în memoriile sale  (Așa a fost să fie, Cluj, 1994, Ed. Dacia) la p. 48 de „cruzimile feroce, nemaiauzite: Cu tricolorul românesc, găsit prin casele unde-l păstraseră simbolic, oamenii erau purtați cu el bătut în cuie pe trup, pe ulițele satului. 991 de Hristoși au fost crucificați în satele și cătunele Ardealului de Nord, 151 la Ip, 81 la Trăsnea. Puteai rămâne insensibil la asemenea grozăvii?” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/)

REPERE BIBLIOGRAFICE

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea ei (vezi Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse,  https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/) de către administratorul MyComp care a cenzurat textele scriitoarei din revistele de cultură și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în Occident: https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ).

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabela-vasiliu-scraba-osmoza-spiritualitatii-europene/