IsabelaVS-Nae-credinta-creatoare-de-cultura

Isabela-Vasiliu-Scraba-Nae-credinta-creatoare-de-cultura// 31674 car./4136 cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu, sau, credința creatoare de cultură

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-credinta-creatoare-de-cultura/

Motto: „Je ne peux prier mais je ne voudrais pas vivre dans un monde où la priere serait inconcevable. Car la possibilité, l’ idée de prier aura été un des grands soutiens dans mes moments difficiles” (Cioran)

In toamna anului 2012, Papa Benedict al XVI-lea a onorat-o pe vizionara Hildegard von Biengen așezând-o alături de Sfântul Tomas din Aquino, reprezentantul de frunte al scolasticii. O renumită mistică a fost atunci, pe 7 octombrie, ridicată la rangul de „Doctor Ecclesiae universalis” și pusă la același nivel cu cel mai însemnat teolog al Patristicii latine. Alăturarea de Aquinat și canonizarea celei care a dus o viață contemplativă a scandalizat multe fețe bisericești. Supărați de fapta competentului universitar ales Papă – șapte ani și zece luni de zile-, cârcotașii au ținut să reamintească părerea despre femei ca „făpturi inferioare”, opinie din secolul XIII însușită de călugărul dominican Toma din Aquino.

Fără să fie de acord cu preoțirea femeilor, Hans Urs von Balthasar nutrea convingerea că rolul acestora ar trebui pus în concordanță cu spiritul timpului în care trăim. In eseul intitulat „Concepte cheie la Nae Ionescu” trecusem și părerea teologului elvețian despre criza creștinismului care ar avea la bază dezinteresul pentru mistică, „miezul central al credinței creștine” (H. U. v. B.).

Chiar vasta sa viziune teologică înfățișată în cele 15 volume ale trilogiei, Hans Urs von Balthasar o considera intim întrețesută cu opera Adriennei von Speyr, „cea mai mare mistică din secolul XX”, cum îi spusese traducătorului său Giuseppe Ruggieri. Având mare evlavie la Sf. Ignațiu, teologul elvețian făcuse de peste o sută de ori Exercițiile spirituale ale Sfântului.

De la Mircea Vulcănescu aflăm că și Nae Ionescu „prețuia mult” exercițiile recomandate de Ignațiu de Loyola (Nae Ionescu- așa cum l-am cunoscut, București, 1992, p.47).   Despre aportul misticii în domeniul cunoașterii, în eseul meu despre conceptele cheie la Nae Ionescu am citat un pasaj dintr-un articol al lui Nae Ionescu apărut în „Predania” cu vreo cinci luni înainte ca faimosul filozof să fie îndepărtat din cultura românească prin arestarea sa (practic până la moarte) de către Carol al II care instituise dictatura regală.

Sorana Coroamă-Stanca povestea într-un interviu publicat integral în „Teatrul azi” (3-4/ 1999 si fragmentar în „România literară”), că a fost scoasă din teatru din 1959 și până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Motivul fusese dușmănia personală, vehementă și criminală a lui Gheorghiu-Dej: „Mai mult decât să-l ai dușman direct pe șeful statului. nu se putea…Tiranul îl ucide pe cel ce a îndrăznit să se considere om liber” (Sorana Coroamă Stanca). Lui Nae Ionescu i-a purtat sâmbetele chiar regele pe care l-a ajutat să revină pe pe tron.

Inițiatorul Școlii trăiriste scria în toamna anului 1937 că misticii creștine i se datorează marele adevăr evidențiat de cunoașterea izvorâtă din iubire: „nu vezi ceea ce este…Pentru ca să vezi ceea ce este, trebuie întâi să devii tu ceea ce este”. Primatul iubirii în esența creștinismului caracterizează și viziunea lui Hans Urs von Balthasar expusă succint în broșura Seul amour est digne de foi (1963, tradusă de Robert Givord, 1911-1990) și pe larg în trilogie.

Inălțarea sfintei Hildegard din Bingen la cel mai înalt rang teologic nu a fost nici întâmplătoare, nici lipsită de o adâncă semnificație. Fiindcă a adus cu sine noutatea unei prețuiri speciale a teologiei mistice, acolo unde până mai ieri strălucise doar teologia rațională prin sinteza dintre filozofia antică și dogmatica creștină realizată de „Doctor Angelicus” (Tomas din Aquino).

Din scolastica tomistă, Nae Ionescu amintise separarea cunoașterii de iubire, odată cu succesiunea facultății de a cunoaște urmată de facultatea de a voi, cuprinzând iubirea ca activitate separată (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/).

Cu vreo zece zile înainte de moartea lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu încheiase o conferință despre „Ideea de Dumnezeu în filozofia Tomei din Aquino” (3 martie 1940) subliniind diferența dintre un demers rațional care nu este altceva decât o cale a cunoașterii ca  vedere „în oglindă, prin ghicitură” si vederea/ trăirea misticilor, „față către față”.

După marele război (1939-1945), în plină epocă de revigurare creștină, Hans Urs von Balthasar (considerat de Henri de Lubac unul dintre cei mai culți teologi ai secolului XX) se entuziasmase de viața și gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul.

In textul pe care l-am intitulat Osmoza spiritualității creștin-europene în cultura românească, observasem simultaneitatea interesului trezit de acest martir care a trăit în secolul VII, părinte al Bisericii răsăritene ale cărui scrieri erau tot atunci traduse la Sibiu prin efortul si conlucrarea dintre profesorul Stăniloae și faimosul stareț de la Sâmbăta, Părintele Arsenie Boca (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran și culisele Filocaliei sibiene, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/; a se vesea si înregistrarea de 3min. de la M-rea Sâmbăta unde s-a sărbătorit centenarul nașterii fostului stareț al Mânăstirii Brâncoveanu, 1939-1948, https://www.youtube.com/watch?v=Zi0EOB C1HlY).

Ținându-se la curent cu scrierile teologice ale „noului creștinism” promovat de neo-tomism (despre care Hans Urs von Balthasar spunea la un interviu că numai nou nu era) profesorul Nae Ionescu observase că în vestul raționalist „principiul iubirii incetează să aibă cel mai ușor contact cu religiozitatea”. Revigorarea catolicismului din primele decenii ale secolului ar fi pus iubirea în planul subiectiv psihologic al realității concrete, „dezbrăcând marele principiu creștin al iubirii de toată semnificația lui ontologic-metafizică” (Nae Ionescu).

La vremea gloriei unor teologi reformați – precum Karl Barth, „un fel de Papă al reformaților” (H.U.v.B)-, metafizicianul Nae Ionescu lămurea cititorii „Cuvântului” că „Luther a ignorat întreaga apocaliptică iudaică; el a exclus din spiritualitatea creștină entuziasmul primitiv. Grija tragică a mântuirii ca si aspra disciplină bisericească paulinică s-au închircit în negurile nordului. Toate demențele mistic-ascetice pe care Sf. Pavel le trecea ca moștenire creștinismului din lichidarea antichității s-au risipit. Si mai ales a dispărut fără urmă conceptul paulinic de sacrament” (Nae Ionescu, 1926).

Filozofiei platonice, trăiristul Nae Ionescu îi subliniase latura mistică, așa cum bine a reținut Emil Cioran când a scris într-un aforism despre „cultul Ideilor”. Desigur este vorba de Bine, Adevăr și Frumos, interșanjabile între ele si contopite toate trei în iubirea „trinitară” a Unului stând la temelia existenței și cunoașterii (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică a participării la divina lume a Ideilor, Slobozia, 1999, ISBN 973-99239-2-5). In formularea filozofului Petre Țuțea, prieten din tinerețe cu Cioran, „cultul Ideilor” apare mult mai limpede conturat: Platon ar reprezenta „mișcarea spiritului înăuntrul eternității…Dacă încerc să gândesc universul, mut Biblia în universul înghețat al Ideilor platonice. Asta e meditația…Nu știu cine a spus că Platon este un avant-Crist. De fapt, Platon e cel mai mare gânditor al Europei” (cf. Petre Țuțea, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre Țuțea, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/).

I-am amintit pe cei doi prieteni pentru că ilustrează perfect ideea de „Scoală naeionesciană”, așa cum o definise Mircea Eliade: „A face școală” înseamnă a provoca un interes general pentru propriul univers spiritual” (dec. 1951).

Or, tocmai acest lucru nu l-a putut face marginalizatul Noica de la Păltiniș cu tinerii comuniști care-l vizitau si care i-au criticat universul spiritual de pe pozițiile dogmatismului stalinisto-brucanian (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu în zdrăngănit de tinichele, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/).

Pe drumul deschis de Platon a mers mai apoi Fericitul Augustin pentru care universul creat de Dumnezeu are o existență ca atare, necondiționată de „faptul subiectiv” al cugetării omenești (Nae Ionescu, Cunoașterea imediată. Prelegerea a X-a. 1928-1929 ).

Cioran, fostul student  care-l însoțea pe Nae Ionescu la cursuri fără a-i fi asistent, sesizase cu justețe problema naeionesciană a celor două metafizici europene, una vestică și alta răsăriteană. Prima ancorată în Sfântul  Toma din Aquino „purtător al făcliei aristotelismului” după expresia lui Mircea Vulcănescu, auditor, în Franța, al cursurilor lui Etienne Gilson, iar cea răsăriteană în Sf. Augustin.

Profesorul de istoria logicii Nae Ionescu derivase atitudinea metafizică apuseană din înclinarea lui Aristotel de a transforma orice judecată  într-o judecată predicativă.

Foarte tânărul Cioran exprimase aforistic diferența dintre Est si Vest reținută de la  cursurile lui Nae Ionescu. Ea implica ideea naeionesciană după care acel „filioque” al catolicismului ar fi deschis drumul către acea modernitate în care știința devine instrumentul specific al activității umane. In plus, creștinismul apusean s-ar fi hrănit din spiritul anti-metafizic roman. În contrast, posibilitatea metafizicii răsăritene s-ar fi datorat în bună parte „lipsei de penetrație a spiritului roman” (Prelegerea a VIII-a, Metafizica I. Cunoașterea imediată. 1928-1929).

Nae Ionescu se alătură lui B.P. Hasdeu, Vasile Pârvan si chiar filozofului Lucian Blaga când spune studenților că viziunea asupra lumii a creștinilor orientali le dezvăluie înclinația spre înțelegerea existenței în detrimentul manipulării, prin cunoaștere, a lumii creată de Dumnezeu.

Pentru creștinii din est nu orice judecată poate fi transformată în judecată de predicație. În iunie 1930, Dumitru Cristian Amzăr încheia studiile filozofice cu  o lucrare de licență chiar pe această temă naeionesciană: Presupozițiile metafizice ale predicației. Vasile Băncilă observase încă din 1936 că ideile profesorului Nae Ionescu „se răspândesc si fecundează” în cărțile publicate de foșți studenți de-ai săi.

Dar să vedem aforismul cioranian:

„Atâtea veacuri a umblat (omenirea) prin creștinism după despământenire și n-a reușit decât să se atașeze mai mult de pământ. Grecii au vrut să se lege de lume și au sfârșit în cultul Ideilor” (Schimbarea la față a României, Ed, Vremea, 1937, p.122).

„Legarea de pământ” s-ar fi petrecut nu doar ca o consecință a neglijării diferenței dintre existență si existența gândită, cât mai ales ca urmare a dorinței de stăpânire si manevrare după bunul plac a ceea ce Descartes a numit „res extensa” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000). In opinia profesorului Nae Ionescu, ortodoxia ar fi rămas „depozitară a tuturor tradițiilor răsăritului, fără de care nu a fost niciodată posibilă ridicarea spirituală a lumii creștine”.

Despre Descartes, profesorul nutrea convingerea că a rămas „necunoscut”  atâta vreme cât nu s-au pus în lumină decât raporturile lui Descartes cu scolastica, fără a se stabili precis filiația istorică a „falsificării conceptului de rațiune”.

Or, tocmai acesta este faptul cel  nou din „lumea lui Descartes” care ar fi și lumea occidentală, caracterizată prin „falsificarea conștiinței europene de patru sute de ani încoace” prin panteismul evoluționist al lumii moderne „cu subiectivismul, individualismul…liberul examen…  si liberalismul economic sau politic” (Nae Ionescu).

Pentru cei siliți (de dragul unei diplome de licență sau de doctorat) a privi doar umbrele de pe pereții peșterii în care sunt închiși, este de-a dreptul de neacceptat simpla menționare a faptului că întreaga gândire naeionesciană referitoare la individualismul modern (sau la liberalismul politic ducând la atomizarea societății) s-a putut ani de zile auzi la Sorbona prin gura profesorului Claude Polin (1937-2018) care desigur nu l-a citit pe Nae Ionescu (1890-1940). Doar a parcurs (cu profesională atenție) istoria filozofiei citită și de filozoful român, trăgând aceleași concluzii. Nae Ionescu împărtășea ideea kantiană după care originalitatea e străină domeniului filozofiei. Dar disprețul originalității nu înseamnă altceva decât posibilitatea trăirii pe cont propriu a efortului de filozofare. După însușirea „uneltelor” (cum spunea și Noica), „posibilitatea de a trăi (/ de a participa la înțelesul unui sistem de gândire (reconstruindu-l) ar fi o operație cumva echivalentă cu posibilitatea de a inventa, de a crea din nou” (Prelegerea a VIII-a).

In metafizica răsăriteană, tradițional-contemplativă, acțiunea nu este un ideal etic. Nae Ionescu le spusese studenților săi ca „ar fi fost imposibil ca cineva din țara românească, sau din tot răsăritul European…să scrie partea a doua din Faust” (Prelegerea a VIII-a. 1928-1929; vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul lui Nae Ionescu, conferința, https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=37s, ținută la Bacău, sept. 2012,  transcrisă într-un articol publicat în 2012: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-bacau5fausnae/).

După ce ținuse la Universitate acel curs despre problema mântuirii la Faust, Profesorul scria într-unul din articolele sale ca Renașterea și Reforma sunt încă „o carte cu șapte peceți” („Cuvântul” , 18 iulie 1926).

În luptă cu despotismul dogmei, Reforma ar fi îndrumat către cercetarea liberă. Ceea ce a deschis calea către  „constituirea unei puteri spirituale de opinie publică”. Un element „străin și necunoscut” ar fi intrat astfel în istoria spirituală occidentală si i-ar fi deviat cursul prin „puterea explozivă” a panteismului „care făgăduia să devină limanul mântuirii pentru toți intelectualii”. Către reînoirea religioasă de la începutul secolului XX ar fi dus și „goliciunea spăimântătoare a cultului unui „grand etre” al umanității”.

Nae Ionescu descifrase în atitudinea panteistă a lui Goethe, o vagă culoare kabalist-iudaică „închegând într-un tot unitar mai mult de trei sferturi din Faust”. Problema panteismului goethean îi reținuse atenția și profesorului Lucian Blaga la un curs ținut în refugiul universității clujene de la Sibiu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Lucian Blaga și teologul Hans Urs von Balthasar, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4/2021, p.12)

După Nae Ionescu, însuși protestantismul n-ar fi rămas străin de influența spiritului iudaic care astfel ar fi făcut „cuceriri pozitive în lagărul creștin”. „Luther a vrut să facă creștinism ignorând răsăritul” (N.I.) . Formulele de credință ar fi evoluat la reformați către întruchipări „din ce în ce mai apropiate de profetismul simplu si grandios al Vechiului Testament”. In fracțiunile sale înaintate, protestantismul s-ar constitui într-un fel de „liberă cugetare mistică și religioasă, văzând în Iisus nu pe fiul coetern Tatălui ci numai… pe cel mai mare dintre păstorii de suflete”  (Nae Ionescu).

La cursul său despre cunoașterea mistică (/imediată), Nae Ionescu vorbise de diferența pe care o făcea cândva scolastica între intelectul care delimitează și rațiunea care păstrează puncte de contact cu intuiția, prin înțelegere în sensul de participare, de creație din nou.

Despre vastele și profundele cunoștințe de istoria religiilor dovedite de inițiatorul Școlii trăiriste în prelegeri universitare, în conferințe sau în publicistica sa, Mircea Eliade („cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”) va scrie peste ani că Nae Ionescu a fost un ortodox care „a vorbit cu simpatie și înțelegere nu numai despre catolicism, protestantism și iudaism, dar și despre islamism si budhism și era unul din cei mai adânci cunoscători pe care i-am avut a Kabalei și a misticei iudaice” (Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6, p. 108).

Când a plecat în Franța (în noiembrie 1937), pretextul bursierului Cioran a fost un doctorat în Kierkegaard. In Jurnalul portughez , Eliade notează că filozoful danez își pierduse de tânăr credința. În pofida acestei situații, Kierkegaard ar fi fost cel care a „scris cele mai pătrunzătoare analize ale sentimentului religios și a contribuit ca nimeni altul…la stabilirea autonomiei experienței religioase”(Mircea Eliade, Jurnalul portughez).

De la zbuciumul necredinciosului Kierkegaard, atașatul cultural al Legației României în Portugalia  a sărit cu gândul la credința pierdută și regăsită de Nae Ionescu în Germania primului război mondial, la eforturile Profesorului ca să aibe același tip de credință pe care îl are „o babă de la țară” (după expresia lui Al. Paleologu). Apoi observă că „o credință facilă (totală) n-ar fi fost creatoare de cultură cum a fost credința lui Nae Ionescu, de filozofia căruia îl întrebase Carl Schmitt în vara lui 1942 la întoarcerea lui Eliade din România.

Universitarul german aflase probabil de volumele atunci publicate de Mircea Vulcănescu, Noica și Constantin Floru: Nae Ionescu, Istoria logicii. 1929-1930, București, 1941 și Nae Ionescu, Logica generală, 1934-1935, București, 1943.

Prelegerile de istoria logicii le-a fi dorit publicate însuși Nae Ionescu înainte de arestarea sa din 1938, după cum notase Mircea Vulcănescu în cartea pe care i-a dedicat-o.

La vremea Războiului petru Basarabia și Bucovina de Nord, „Asociația Nae Ionescu” a mai publicat două volume cu prelegeri de metafizică: Nae Ionescu, Metafizica I sau Teoria cunoștinței metafizice : Cunoașterea imediată. 1928-1929  (București, 1942 , vezi și D. C. Amzăr, Jurnalul berlinez, pp. 321-322) și Nae Ionescu, Metafizica II, sau Teoria cunoștinței metafizice : Cunoașterea mediată. 1929-1930 .

Este însă foarte posibil ca profesorul Carl Schmitt (audiat și de Petre Țuțea) să-l fi știut personal pe Nae Ionescu, ajuns pentru ultima oară la Berlin în decembrie 1937.

În Portugalia, Mircea Eliade și-a mai amintit cum între 1920 și 1940 Nae Ionescu fusese singurul universitar care a „contribuit la promovarea preocupărilor religioase, la autentificarea experiențelor extra-raționale, la popularizarea doctrinelor și terminologiei teologice prinre laici” . La terminarea războiului, Eliade intuise că atât opera lui Nae Ionescu cât și cărțile sale vor fi complet interzise în țara intrată în categoria „națiunilor captive”. Si a avut perfestă dreptate*.

Cu puține zile înainte de moarte, gânditorul creștin Nae Ionescu îl lămurea la telefon pe istoricul Zenovie Pâclișanu despre o episcopie ortodoxă din epoca medievală. Nu cu mult mai în vârstă decât Nae Ionescu, Pâclișanu avea să fie ucis de comuniști la 72 de ani în timpul torturilor, arestat fiind în lotul istoricilor români duși la Sighet în mai 1950. Zenovie Pâclișanu  publicase în 1937 la Oradea „Istoria creștinismului antic”, cu o a doua ediție după șapte decenii.

Notă: *Din volumul coordonat de fostul deținut politic Paul Caravia, aflăm cum „poliția gândirii” statului totalitar comunist văduvise cultura românească de tot ce-au scris și publicat Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Eliade, Cioran, Noica până în 1945, dar si după această dată. La Mircea Eliade interzise  au fost și Tratatul de istoria religiilor (Paris, 1949), Șamanismul (Paris, 1951), Noaptea de Sânziene (în fr., Paris, 1955, vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, Ed. Enciclopedică, București, 2000) . Pentru Noaptea de Sânziene, adusă în țară împreună cu cioraniana „Ispită de a exista” (Paris, 1956) au făcut închisoare politică nu numai doctorul Sergiu Al-George, acuzat de a fi „citit scrieri interzise”, ci și mulți dintre arestatii lotului Noica. Re-arestat a fost și Petre Țutea care a „greșit” (față de păzitorii gândirii monolit) citind cartea premiată cu „Rivarol” a prietenului său Cioran (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul”  George Călinescu; on-line: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/ ). Sub rezerva unui posibil neadevăr, Marian Popa transmite informația (fără a indica sursa) că în perioada 1957-1964  ideea arestării reprezentanților scriitorimii române „i-ar fi aparținut lui Leonte Răutu” întors în 1957 plin de zel de la Moscova (vezi Marian Popa,  Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, vol. I, p.824). Istoricul literar redă și un interogatoriu luat lui Vladimir Străinu arestat și el în lotul „Noica-Pillat”, în care criticul e pus în 1958 să confirme „vinovăția” de a-i fi citit pe Eliade si pe Cioran (Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, vol. I, p. 822).

Cuvinte cheie: # NaeIonescu #FilozofieCreștină # metafizică #HansUrsVonBalthasar #Platon #IsabelaVasiliuScraba #MirceaVulcănescu #MirceaEliade #Cioran.

Repere bibliografice

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ).

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-credinta-creatoare-de-cultura/