IsabelaVS-TuteaNae

IsabelaVS-TuteaNae/6 aprilie 2015/ 32071car/4944cuv

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/

Isabela Vasiliu-Scraba, “ORICE MARE INTELIGENȚĂ BASCULEAZĂ ÎNTRE RELIGIE ȘI FILOZOFIE” (Petre Țuțea)

 Motto: “Călinescu, față de Nae Ionescu, nici n-a existat. L-am cunoscut personal, am stat de vorbă cu el. N-avea vocație filozofică nici cât un măturător. Călinescu era un simplu scriitor. Nae Ionescu nu se măsura în vremea lui cu nimeni. Era el însuși. Era nemaipomenit de deștept. La conferințele Criterionului, Nae Ionescu era ăl mai interesant” (P. Țuțea)

 

Mare serviciu a adus culturii comuniste micul articol despre Nae Ionescu din Istoria literaturii române a lui Călinescu (1988-1965). O perfectă ilustrare a dorinței criticului literar de a “se plasa în luptă cu un om mare -fie chiar și pe teme mici, fie și numai pe teme mici -, la standardul persoanei sale” (1). Fiindcă nu este nici un secret pentru nimeni, iar opera, oricât de bine scrisă, nu a putut-o ascunde: intrat pe terenul filozofiei, pentru care nu a avut nici o înclinație, “marele” Călinescu devenea deodată mic, chiar foarte mic și foarte stingher, încercând în van să se ascundă după meșteșugitele sale fraze. Ce-o fi înțeles George Călinescu din “acţiunea” propusă de Nae Ionescu  “al cărei program rămâne mereu în alb” nu se știe. Ce-au înțeles însă alții, mai puțin talentați la scris decât Călinescu, se știe.

Până la „răzmerița sinucigașă din decembrie” (Mircea Sandu Ciobanu, 11 mai 1991), -în capul culturnicilor (bine situați după repetatele epurări ale culturii române de tot ce o punea în pericolul de a-și redobândi aspectul elitist al unei adevărate culturi),  “cazul” metafizicianului Nae Ionescu se clătina atras magnetic de doi poli opuși, la fel de puternici. Să-l ignore cu ignoranța lui Călinescu? Sau să-l ignore din prudență, pentru că așa se cerea de sus?

Abia după 1990 chinul lor a luat sfîrșit. Atunci, rezistenții prin cultura grâului, a porumbului și a fasolei (urmărite cu mare atenție de forurile județene de Partid) au putut în deplină libertate să decidă, să treacă alături de “colosul” Călinescu crescut până în 1989 la dimensiuni colosale, să fie și ei, dacă nu prin altceva, măcar prin asta, “colosali”. De prost inspirați, se-nțelege!

Dar nu numai “cazul” Nae Ionescu a fost (și rămâne) o grea problemă pentru ei, ci și “cazul” Țuțea. Fiindcă s-a dovedit și răs-dovedit că niciuna dintre schimbările post-revoluționare nu le-a fost mai greu de suportat decât aceea de a îndura, chiar și numai doi ani, scoaterea la vedere a unui geniu cu adevărat impunător: Petre Țuțea.

În anii când aflaseră că filozoful “amuză cu spectacolele lui” pe cei care frecventau Restaurantul  Scriitorilor, culturnicii mai aveau o scăpare: nu se duceau pe acolo (2). Să nu supere Partidul și să nu riște a figura în categoriile neconvenabile de spectatori, enumerate de Petre Țuțea unui securist: “eu la Restaurantul Scriitorilor întâlnesc tot felul de lume: oameni deștepți, imbecili, scriitori, curve și popi. Știu eu cu care din aceștia stați dumneavoastră de vorbă?”.

După decembrie 1989 “trezit cu gigafonul popularității în mână”- cum scria cu prostească invidie un oarecare într-o revistă unde era redactor șef  (rev. „Caiete Critice”, nr. 4-5/ 1994, p. 10) -, Țuțea, prin însăși persoana sa, le dădea peste cap toate aranjamentele referitoare la deplina lichidare a marilor personalități, de natură harismatică.  Oriunde s-a găsit, în temniță sau pe stradă, filozoful Petre Țuțea a atras cu o forță irezistibilă pe cei din jur (p.11). De aici i s-a tras și criminala pedeapsă de totală recluziune din pușcăria politică făcută fără vină, de ajunsese bietul om, cum singur o recunoștea, de o sociabilitate excesivă. Dacă ar fi fost numai suferința pe care le-o provoca vederea unei minți strălucite, încă n-ar fi fost atât de greu de suportat, fiindcă Petre Țuțea(1902- 3.XII.1991), oricât geniu avea și oricâtă limpezime a gândirii păstrase, era pe ultima sută de metri, operă publicată n-avea, iar părerile sale, mult ieșite din comun, puteau fi lesne “ajustate” odată cu publicarea interviurilor prin reviste, sau odată cu “stilizarea” înregistrărilor video. Dar Țuțea, pentru unii, era de-a dreptul insuportabil, deoarece făcea ce făcea și îl purta cu sine pe filozoful Nae Ionescu. Cum scria culturnicul nostru, îl “invoca obsesiv”(ibid.).

            Fără să-i pese că-l scoate de sub straturi geologice de calomnii (3)-, cum se scotea și pe sine, fără să-i pese că Nae Ionescu (1890 – 1940) plecase de mult în lumea celor drepți,  Petre Țuțea îndrăznea să-și amintească (în public!) cât de mult l-a impresionat “sunetul pământului căzând pe coșciugul lui Nae Ionescu”. Pe  inițiatorul Școlii trăiriste îl considera “singurul filozof român care are acces -fără neliniște- la transcendență”. El “ancorează nu în imanență, ci în transcendență”. Trăirismul de care vorbea Călinescu în legătură cu Nae Ionescu, pentru filozoful Petre Țuțea nu era acțiune “cu programul în alb”, ci era ceva mult mai simplu și mai evident. Era trăirea religioasă creștină. Forma “Nae Ionescu” a acestei trăiri, scria Petre Țuțea în Tratatul său de antropologie creștină (Ed., Timpul, Iași, 1992), “nu trebuie confundată cu Erlebnis-ul laic comun, poetic sau filozofic (Dilthey), situat de Rickert în anticamera cunoașterii”.  Dar nici cu experiența religioasă de care s-a ocupat marele istoric al religiilor, Mircea Eliade. Deoarece, prin variabilitatea istorică pe care o poartă  implicată în ea, consemnează Țuțea, experiența religioasă prezentată de Eliade nu poate “depăși psihologicul și socialul” (op. cit.. p.317).

“Am fost în biroul lui Nae Ionescu atunci când Mircea Eliade l-a rugat pe Nae ca de ziua lui, a lui Mircea Eliade, să-i facă cinstea să-i publice o colecție din articolele lui. Și el a acceptat”, își amintea Petre Țuțea în auzul curioșilor veniți să-l înregistreze.

La faimoasele cursuri de logică și de metafizică ale lui Nae Ionescu “nu s-a prea dus”, povestea Țuțea. În schimb, fusese  “de vreo 50 de ori” la Nae Ionescu acasă, la vila de la Băneasa, unde discutau ore întregi.

Petre Țuțea își mai lămurea auditoriul – format de regulă din tineri care n-aveau de unde să știe asemenea lucruri-, că profesorul Nae Ionescu “avea o mare putere de seducție…era o inteligență debordantă…era extraordinar de inteligent…era spontan. Nu-și pregătea cursurile, intra în sală și vorbea pornind de la o premiză pe care o demonstra”.  La “Cuvântul”, Țuțea își amintea că a scris 17 articole. Și nu de puține ori exprimând păreri deosebite de cele ale lui Nae Ionescu. Încă mai era impresionat, după atîția ani, că niciodată Nae Ionescu nu-i returnase vreun articol. “Cuvântul”, le spunea Petre Țuțea tinerilor săi interlocutori, “era cel mai intelectual ziar din țară. Nu publica oricine la Cuvântul”. Cu o glumă, Țuțea le povestea că pe vremea lui Nae Ionescu, “Cuvântul” era atît de prețuit, încît un părinte se lăsa cu plăcere convins să-și dea fata după un pretendent despre care afla că este colaborator la “Cuvîntul”.  În contrast cu ziarul scos de Nae Ionescu, ziarul “Neamul Românesc” al lui Iorga, sublinia cu deplină justețe Petre Țuțea, “era cam popular”.

Vasile Băncilă, el însuși remarcabil eseist, l-a considerat pe Nae Ionescu “unul din marii noștri eseiști” și “cel mai mare gazetar după Eminescu -într-un timp cînd am avut colosali gazetari” (v. Vasile Băncilă, Efemeride naeionesciene, în rev. “Manuscriptum”, nr.3-4 / 1998, p.192). În toată opera rămasă de la Nae Ionescu se distinge însă o dublă dimensiune: filozofică și religioasă. După Țuțea, aceste trăsături erau de așteptat să apară în opera acestuia, întrucât “orice mare inteligență basculează între filozofie și religie”.

În ciuda faptului că a format -împreună cu Noica, Eliade și  Cioran-, “un cvartet de prieteni foarte apropiați”, Petre Țuțea se considera “în afara acestui context”. Cu Mircea Eliade “vorbise împreună, dar se înțeleseseră separat”. Din punctul de vedere al înzestării intelectuale, Cioran îi apărea mult mai inteligent decât Noica, deși, ca nimeni altul, filozoful Petre Țuțea îi văzuse slăbiciunile și limitările. Admira din toată inima vocația literară a lui Emil Cioran și performanța acestuia de a fi reușit să devină unul din marii scriitori francezi (4). Să răzbești în cultura franceză prin forța talentului și a inteligenței nu este puțin lucru, le spunea Țuțea reporterilor de la diverse ziare.

În vremea tinereților sale, cînd era “oleacă agitat”, manifestîndu-și “pamfletar, nu și teoretic” poziția de stânga, Petre Țuțea l-ar fi întrebat odată pe Cioran: “Ce facem, mă Emile, cu nefericiții lumii?”.

De întâmplare își amintea peste ani pentru că îi plăcuse răspunsul lui Cioran: “Să nu confiscăm atributele lui Dumnezeu. Să-i lăsăm în grija lui!”

Întâlnindu-l la Berlin pe Țuțea, Nae Ionescu l-ar fi  întrebat: “Domnule Țuțea, tot de stânga, tot de stânga?” Petre Țuțea ar fi  răspuns: “Nu, nu mai sunt, am evoluat”. Atunci Nae Ionescu i-ar fi spus: “Domnule Țuțea, nu există evoluție, există dumirire! Ideea de evoluție, raportată la fenomenul spiritual, este o prostie. Spiritul nu evoluează, este așa cum l-a făcut Dumnezeu! Esențele nu se schimbă”.

Pe Constantin Noica îl cunoscuse în redacția ziarului “Cuvântul“.  “Și lui Noica, și mie ni s-a făcut cinstea să fim băgați în temniță” l-a dumirit Petre Țuțea pe un reporter care ținea morțiș să-l facă să vorbească de Constantin Noica si de închipuita „Scoală de la Păltiniș”, negată de Țuțea și de însuși Noica (5).  Fuseseră prieteni, dar “nu se vizitau”, așa cum lesne este de presupus, pentru cine ia seama la „împlinirea” lui Noica “sub ocupație comunistă”(V. Băncilă) și la împiedicarea, prin orice mijloace, a filozofului Petre Țuțea să se împlinească.

Se consola cu gândul că nici filozoful Nae Ionescu, – “un foarte mare om”, nu uita el să-i edifice pe cei tineri -,  nu publicase cărți, nu fusese un “împlinit” din aceste considerente, și că el, Țuțea, fără cărți publicate, ajunsese să facă parte din familia lui Nae Ionescu.

“De când am ieșit din pușcărie -spunea Petre Țuțea-, mi se fac din când în când percheziții și sunt luat la Securitate pentru anchetă… Securiștii mi-au zis: “nu mai e urmă de dumneata, c-am avut noi grijă”. (…) Cred c-am scris lucruri interesante în cele 1000 de pagini cîte mi-au confiscat la percheziție, pentru că aveam experiență de pușcăriaș. Îmi amintesc că eram foarte frumos anchetat: Ce zici mă, banditule… Dacă mi-ar fi spus cineva în cei 13 ani de pușcărie că voi fi televizat, aș fi rîs… N-am vrut să apar la televiziune, dar n-am rezistat…”.

Greu de stabilit cît era prostie, sau rafinată badjocură, ori pură cruzime în următoarele replici ale d-lui Vartan Arachelian din acel interviu care a ajuns să fie prezentat la televiziune în primăvara lui 1990:

“-Domnule Țuțea, ați evitat apariția editorială…

– N-am evitat-o…

– După știința mea nu aveți nici o carte publicată, nu?” (v. Petre Țuțea, Între Dumnezeu și neamul meu, 1992, p. 59).

La români, spunea Petre Țuțea, “prostia e infracțiune, căci vorba-ceea: “Poți umbla două ore în galop prin București și să nu dai de un prost”.

Excepție la această regulă o făceau reprezentanții regimului comunist, însuși comunismul fiind considerat de filozoful Petre Țuțea “o crimă continuă”.  “Un intelectual între comuniști poate fi oricine”, spunea Petre Țuțea unui tânăr interlocutor. Aceasta nu înseamnă nimic, sau, cu vorbele lui: “nu-i mare brânză”.

Arestarea a privit-o ca pe un abuz “făcut de bolșevicii autohtoni sub cererile rusești” .  După închisoare, doi ani Țuțea fusese silit să supraviețuiască fără nici un ajutor social. Mai apoi a primit o infimă pensie, la care Zaharia Stancu îi adăugase o mică sumă, din partea Uniunii Scriitorilor, pentru că și Petre Țuțea când fusese director în Ministerul Economiei îi ajutase pe scriitori.

În pușcărie, ca să se păstreze “suveran pe voința sa”, Țuțea considera că a fost ajutat de Dumnezeu, pentru că “a viețui acolo, la închisoare, fără asistența Lui, nu se poate”.

“Macedoromânii – spunea Petre Țuțea după ieșirea din detenție -, nu sunt români. Sunt super-români! Români absoluți. Atât îs de loviți și de goniți, că au un instinct național de fiare hăituite. Eu am stat cu macedo-români în temniță. Păi, nu sunt oameni, domnule! Sunt semi-zei. Dacă pe unul îl bate până nu-i mai rămân ochii din cap, nu declară nimic. Ceva fantastic. Au o bărbăție atât de perfectă!”(6).

Țuțea, care audiase strălucitele cursuri de filozofia religiei ținute de Nae Ionescu (pentru că la celelalte cursuri, de logică sau de metafizică, nu s-a prea dus), îi împărtășea părerile despre ortodoxie, catolicism și protestantism, precum și cele privitoare la disoluția provocată de înmulțirea sectelor religioase, catalogate de Nae Ionescu, drept “protestantizante”.

“Nae Ionescu m-a iubit foarte mult” își amintise (cu câteva luni înaintea morții) Petre Țuțea. “Vârf de generație”, cum fusese odinioară considerat, filozoful Petre Țuțea spunea despre sine că ar fi vrut să fie legiuitor, dar a ajuns să fie filozof pentru că “întâmplările au alergat peste el dar nu au reușit să-l nimicească”.

Traducerea sintagmei heideggeriene “Sein ist mitsein” o considera greșită în forma “a fi împreună”. Credea că la mijloc este o definiție: “a fi asemenea cu Ăla”, adică “omul e făcut după chipul și asemănarea Ăluia”.             După filozoful Petre Țuțea, omul nu se poate autodefini. Tot ce conțin autobiografiile marilor oameni, “pe care proștii le comentează ca si cum ar fi mărturisiri autentice și revelatoare asupra naturii lor, nu revelează nimic. Tot ce trăncănesc ăștia sunt amintiri sau neliniști ale lovirii cu lucrurile concrete. Nu există omul autonom …Despre om nu se poate spune că este, pentru că atunci când îi adăugăm predicate nu-l mai înțelegem și începem să-l ierarhizăm. E filozof, e om de știință, e tehnician, e negustor, e țăran…Noi nu putem să spunem CUM suntem...” (v. Petre Țuțea, Între Dumnezeu și neamul meu, 1992, p. 335-337).

Lui Petre Țuțea îi plăcea să invoce spusele unui indian, după care indienii, prin mistica lor, s-ar putea socoti superiori europenilor, dar sunt împiedicați de “unul care îi depășește, de Platon”.  Pe sine se considera platonician, cum îl considera și pe Nae Ionescu.

Platon, spunea el, este “mișcarea spiritului înăuntrul eternității”.  “Dacă încerc să gândesc Universul, mai spunea Țuțea,  mut Biblia în universul înghețat al Ideilor platonice. Asta e meditația (…) Nu știu cine a spus că Platon este un avantcrist. De fapt, Platon e cel mai mare gânditor al Europei”. Filozoful Petre Țuțea critica “dicționarul filozofic al bolșevicilor români” că-i pusese în cârcă lui Socrate posibilitatea autocunoașterii. Îl citise cu o înțelegere superioară pe Platon și sesizase că în fond, dincolo de autocunoaște, pentru Platon, formula “lui Socrate” era o invocare a ajutorului Divin (7).

            Întrebat ce crede despre augustinianul “interior intimo meo“, filozoful, cu stilul său inconfundabil, a reușit în chipul cel mai sugestiv să ilustreze imanența transcendenței: “Mai adânc decât noi e Dumnezeu. Și e-n noi. E în noi simbolic, nu real. Că nu poate Dumnezeu să intre în carcasa unui om, chiar dacă este laureat al premiului Nobel” (Între Dumnezeu și neamul meu, 1992, p.322 ).  Interlocutorilor săi, nu tocmai pregătiți să urmărească subtilitățile filozofice cu care umbla Petre Țuțea, le spunea, gândind că cine știe, poate vreunul din ei va ajunge să-l priceapă, că nominaliștii moderni au încercat să degradeze Ideea platonică, care e arhetip, în concept logic. Adică să-l gândească pe Platon logic.  “Nae Ionescu – mai spunea Țuțea -, nu l-a gândit logic pe Platon, ci metafizic. Ideea platonică e principiu creator, nu expresie formal logică, la fel cum este un concept”.

Tabloul platonic cu “grota” îi părea “cel mai glorios din istoria gândului omenesc”, pentru că, în perfect acord cu Platon, Petre Tuțea credea că omul vede lucrurile “în imagine, în ghicitură, nu în sinele lor”. Un argument îi era oferit și de intuiția filozofică din versul eminescian: “ochiul te minte și mintea te-nșală”. Îi plăcea să amintească celor din preajma sa că marele istoric Nicolae Iorga despre Eminescu spusese că este “expresia integrală a națiunii române”, iar filozoful Lucian Blaga că “Eminescu reprezintă ideea platonică de român”.

Finalurile aporetice ale dialogurilor platonice îl făceau pe Țuțea să evidențieze impasul în care Platon se află permanent. În aceasta “se vede geniul lui Platon față de Kant, care e mai plăvan”, gândea Țuțea. Fiindcă Immanuel Kant “are impresia că  posedă soluții, în timp ce Platon își dă seama că nu rezolvă nimic”. Dialogul Sofistul îi părea o capodoperă pentru că în el Platon scrisese că singur Zeul este creator, omul ne putând fi decât imitator. “Eu când citesc cuvântul creație -spunea filozoful – creație literară, creație muzicală, creație filozofică, leșin de rîs”.

Cumva pe linia lui Nicolae Iorga și a lui Nae Ionescu, mai vorbea Petre Țuțea și de modestia țăranilor, anonimi autori de capodopere, modestie pe care o scotea și mai mult în valoare, asociind-o cu îngâmfarea neroadă a mediocrităților propulsate de cultura comunistă. “Orășenii, își spunea filozoful, mai pe ocolite, gîndul, se semnează unde vrei și unde nu vrei, pe garduri și pe hârtie…”(8). Ceea ce însă îi aducea la exasperare pe culturnicii siliți să asiste neputincioși la tot mai marea audiență post-revoluționară a lui Petre Țuțea erau formulările sale de genul: “S-a gândit, să știți, în România în generația mea…Acum, în generația nouă nu e nimica. Față de personalitățile generației mele…aștia de acum sunt…băieți de viitor…nici unul reprezentativ”.

În vremea tinereților sale, mai spunea el adăugând paie pe foc, “oamenii puneau mai mult spirit în ceea ce făceau…Astăzi pun mai multă șiretenie”. Or, șiretenie posedă și animalele, preciza Țuțea pentru a nu lăsa loc de confuzii, pentru că șiretenia este o formă inferioară de inteligență, e instinct.

Gândindu-se, foarte probabil, la filozoful Nae Ionescu și la pleiada de discipoli pe care i-a format, Petre Țuțea va spune odată la un interviu: “apare un cap…sau poate mai multe deodată, care sunt ancorate în același ideal. Și dacă idealul este strălucit reprezentat, devine formă modelatoare pentru cei care-l urmează. Trebuie să accepți ideea de oameni-model (…) Modelele se topesc în generații. Cei care devin modele sunt hotărâtori pentru cetate, sunt creatori de curente”. Paradoxal este, sublinia îndeajuns de apăsat Petre Țuțea, că popoarele, oricât de mari, devin reprezentative printr-un număr restrâns de reprezentanți.

Despre Lucian Blaga spunea că “a fost incontestabil cel mai mare filozof al nostru”. Ca profesor însă, Blaga “se putea lua de mînă cu Sombart, unul dintre cei mai prestigioși economiști ai Europei, pe care studenții nici nu-l ascultau la cursuri. Și la cursurile lui Heidegger se cam dormea” adăuga Petre Țuțea.

.           “Mircea Eliade a fost cineva! De tânăr a fost dotat”, spunea filozoful Petre Țuțea, neuitînd să-i amintească și calitatea de a fi fost “prețuit de Nae Ionescu”.

            Despre apologeții devenirii, ca și Nae Ionescu, Țuțea nu avea o părere grozavă. “Sunt proști istoricizanți -observa filozoful Petre Țuțea-,  care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizați, nu? Sau mai culți. Adică murim ca și caprele, numai că e mare lucru că există Immanuel Kant, Descartes, Newton, mă rog, atîția mari creatori de cultură”. Pentru a-și evidenția mai bine poziția sa filozofică, el adăuga: “Dar există și făuritorul de religie Hristos”. Apologeții devenirii nu iau în seamă acest lucru: “ei se îneacă in istorie”.

“E o mare secetă de personalități acum în România, o mare secetă” -constata cu profundă jale în suflet Petre Țuțea. “Noica n-a produs nici un vîrf spiritual…nu a produs decât inși care ar putea fi buni asistenți la Filozofie, și atâta tot.” “Generația de azi e mohorâtă”, le mai spunea Țuțea celor care se îmbulzeau să-l asculte sperând în zadar că vor auzi -și de la el-, aceleași lucruri mult trîmbițate despre vreun „oficial” din cultura comunistă. “Dar au fost figuri creatoare în epocă la noi”, nu uita el să-și lămurească auditoriul.

“Geniul, – considera Petre Țuțea -, e relief, noutate, invenție, creare de epocă și stil. Nu e neapărat inteligent, e suprainteligent”. O bună ilustrare a unor asemenea gânduri o găsim chiar în relatarea lui Țuțea despre Constantin Brâncuși, pe care, cu multă finețe de spirit, l-a definit “primul țăran decadent” (9).

Admirând sculptura lui Brâncuși, Petre Țuțea l-ar fi întrebat: “Maestre, cum evitați în geometrismul dumneavoastră simplificator, decorativul?”. Cum era țăran român, deștept și rafinat, Brîncuși ar fi răspuns: “Asta o spune opera, dacă ea vorbește!” L-a întrebat apoi: “Care a fost ideea care a prezidat Pasărea măiastră?” Brîncuși, hâtru, ar fi răspuns: “Nici o pasăre, domnule! Ce pasăre? În America a fost taxată drept bronz!”.

Comentariile lui Țuțea sunt de toată frumusețea: “Un țăran ca ăsta e decadent, domnule!  Rafinament ca ăsta n-am avut nici eu, care-s de cultură filozofică!”. Poanta este amânată, spre a mări efectul povestirii. Brâncuși ar mai fi zis: “Am șlefuit materia ca să aflu linia continuă și, când mi-am dat seama că n-o pot găsi, m-am oprit. Parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini!”

Cu adâncă uimire, cu care parcă ar fi vrut să-l contagieze pe interlocutorul său, uimire trecută mult dincolo de marginile, oricât de depărtate, ale admirației, în final Țuțea întreba retoric: “Ce zici de asta?”

Petre Țuțea împărtășea bucuros celor care-l vizitau concluzia la care ajunsese la cei 89 de ani ai săi: “proștii au mare rezervă față de cei care vorbesc în termenii credinței și națiunii”. Nae Ionescu, le spunea vizitatorilor săi Petre Țuțea, “a fost o mare personalitate naționalistă”.

Despre Țuțea, Nae Ionescu credea că va ajunge să-i conducă pe alții, fiind temeinic pregătit în arta guvernării. De unde să ghicească trădarea Occidentului și soarta României după Yalta?  Cum să-și poată Nae Ionescu închipui cîte capacități creatoare vor fi frânte odată cu întemnițarea celor mai valoroși intelectuali ai țării, odată cu diabolica decapitare spirituală a României? “Pe vremuri -nota I.D. Sîrbu(1919-1989) în jurnalul său, pușcăriile erau pline de intelectuali; și aceștia erau erau păziți de gealați semianalfabeți. Acum sunt închise doar IDEILE; dar ele sunt păzite de doctori în filozofie și litere”.

Când Țuțea zicea: “faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi”, probabil că se gândea și la Nae Ionescu, chiar dacă nu s-a împăcat niciodată cu ideea că Nae Ionescu ar fi murit de moarte bună.

Așa cum am arătat în volumul despre metafizica naeionesciană (10), acesta poseda un extraordinar spirit critic, îmbinat la modul cel mai fericit cu o mare finețe speculativă. Și totuși, Nae Ionescu a disprețuit speculația filozofică sterilă, idealismul sub toate formele sale. Pe sine se considera “realist”, cum tot “realist” îl considera și pe Platon. Metoda filozofică a lui Nae Ionescu era hotărât “descriptivă”, fiind interesat însă nu de particularul faptelor ca atare, ci de generalul din ele. Chiar atunci când Nae Ionescu îl concepea pe român “ca pe un țăran învățat, dens de credință”, el nu făcea o speculație gratuită. Foarte probabil, Nae Ionescu ridicase la rang de “element esențial” un lucru real pe care îl constatase de îndată ce l-a cunoscut pe genialul Petre Țuțea.

Oricât de sincer dezaproba Petre Țuțea părerea lui Nae Ionescu despre țăranul român, tocmai pe Țuțea îl regăsim, ca să spunem așa, în trăsăturile românului înfățișat de Nae Ionescu. Pentru că însuși Țuțea se recunoștea pe sine, din punct de vedere cultural, un european care a păstrat nealterat “fundamentul spiritual de țăran din Muscel”.

Înainte de a-l lua la sine, Dumnezeu i-a îngăduit lui Petre Țuțea bucuria ca, înconjurat de tineri reporteri să-și amintească cum “a fost admirat de Nae Ionescu și de Blaga”. Știind bine ce spune, Țuțea completa: “Cred că e de ajuns”.

 

 

NOTE ȘI COMENTARII MARGINALE

 

1. v. Nae Ionescu, Între ziaristică și filozofie, Ed. Timpul, Iași, 1996, p. 135.
2. v. Valeriu Cristea, “M-am fâțâit așa, un pic, în epocă…”, în rev. Caiete Critice, nr. 4-5 (77-78) / 1994, p.11. Articolul este scris după citirea micului dicționar intitulat  321 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea (Ed. Humanitas, 1993), reprezentând o selecție din interviurile filozofului Petre Țuțea însoțită de o scurtă prefață intitulată: “O posteritate în 50 de pagini”. Pretenția editorului de a crede că modestele sale notițe -modeste nu numai ca număr de pagini!-,  ar reprezenta  “posteritatea”  filozofului Petre Țuțea este, desigur, deplasată. Cu atât mai mult cu cât, în ciuda supra-aprecierii ei, selecția aduce pe undeva a referat de învățămînt ideologic.Valeriu Cristea transcrie, pe coperta revistei “Caiete Critice” titlul prefeței d-lui Liiceanu: “O posteritate în 50 de pagini”. În cuprinsul revistei titlul apare însă schimbat: “M-am fîțîit așa, un pic, în epocă”, pentru a evidenția părerea sa proprie că filozoful Petre Țuțea ar fi fost, nici mai mult, nici mai puțin decât un “scandalagiu al breslei filozofilor”.  Aspectul de “referat ideologic” al celor “321 de vorbe memorabile” reținute de Liiceanu este imediat recunoscut. Numai că Valeriu Cristea ar fi alcătuit “referatul ideologic” într-altfel,  compilația lui G. Liiceanu părându-i “vădit tendențioasă din punct de vedere politic”.

Dar fără îndoială, atât apariția -la fosta Editură „Politică” -, a unui volumaș purtând pe copertă numele lui Petre Țuțea, chiar dacă lucrarea îi aparține directorului Editurii și nu filozofului Țuțea, cât și tipărirea numelui filozofului Petre Țuțea pe coperta unei reviste editată “în colaborare cu Academia Română” indică un mic semn de acceptare a marginalizatului Petre Țuțea, hăituit de securiști și ostracizat de „oficialii” culturii comuniste.  Următorul pas (nerealizat nici până în 2015!) ar fi publicarea la Editura Humanitas a unor cărți avându-l drept autor pe filozoful Petre Țuțea. Ceea ce ar atrage după sine receptarea gândirii lui Țuțea, discuția în marginea adevăratei posterități a lui Țuțea, nu a unei posterități contrafăcute.

3. “S-au îngrămădit asupra lui Nae Ionescu (și a altora) prea multe calomnii (făcute de diverși carliști, de comuniști etc.) încât au format un strat geologic atât de gros, încât riscă să nu mai treacă nici razele cosmice. Omul cel mai calomniat din istoria noastră…” (v.Vasile Băncilă, “Efemeride naeionesciene”, în rev. “Manuscriptum”, nr. 3-4 / 1998, p. 192). A se vedea înregistrarea mea video de la Salonul Cărții (Bacău) unde vorbesc despre Faustul lui Nae Ionescu https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck. Această inregistrare a scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba postată de „mirelvv” a fost (ca si alte conferințe înregistrate ale Isabelei Vasiliu-Scraba) în mod abuziv „legată” împreună cu înregistrări video din alte surse (constatare din 29 martie 2015), prima făcându-i reclamă unui modest profesor de la Craiova, fost bursier al grupului Plesu-Liiceanu-Patapievici,, înregistrare adăugată în scopul precis de a aduce discursul despre Nae Ionescu pe linia oficială a gândirii „monolit” prin care sint dresați studenții. La o superficială trecere în revistă a unor astfel de „securiste” grupaje video, se remarcă o dublă tendință: (1) una de a plasa în preajma puținelor mele conferințe publice nulități cu titlul de doctori in filozofie care prezintă varianta prefabricată a discursului de la care eu, gândind pe cont propriu, mă tot abat, (2) alta este de a mă „socializa” cu de-a sila pentru sugestia subliminală ca, abătându-mă de la tezele oficiale din cărțile fostei Edituri Politice, aș  face politică  (in acet caz este adus in față, de-a dreptul obsesiv, un nume pe care eu nu l-am scris si nu l-am pronunțat, anume cel al conducătorului politic al unei mișcări interbelice  reprimată întâi de Carol al II, apoi de Antonescu si pe urmă de regimul „Anei Pauker” (apud. Virgil Ierunca). In al doilea caz abuzurile cuplării forțate a înregistărilor mele postate pe youtube urmează stilistica anchetatorilor de genul lui Alexandru Nikolschi/ Nicolau/ Grumberg din închisorile comuniste care asociau cu de-a sila oameni apoi îi schingiuiau să recunoască a fi complotat împreună, spre a confecționa GRUPURI de opozanți ai regimului comunist chiar din inși care nu avuseseră nimic in comun. Textul vorbit la Bacău despre Nae Ionescu se poate citi în revista canadiană „Alternativa/ The Alternative/ L’Alternative” , Anul XI, nr. 134, dec. 2014, http://www.alternativaonline.ca/IVS1412.html .
4. Prețuirea dintre Petre Țuțea și Emil Cioran era reciprocă. Iată ce-i scria (lui Bucur Țincu) Cioran despre Petre Țuțea:

“Ca și tine, îi păstrez lui Petrică aceeași admirație. Ce om extraordinar! Cu verva sa fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputație mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre sau, mai degrabă, ca despre singurul spirit genial pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc în viața mea”. (aprilie, 1974).

“Așa cum ți-am scris ultima dată, admirația mea pentru Petrică a rămas intactă de-a lungul anilor. Ce geniu fulgurant! Îmi amintesc de câteva dintre formulările sale ca și cum le-aș fi auzit ieri. Am cunoscut multe spirite remarcabile dintre care unele erau cu totul de primă mână: nu am întâlnit în nici un caz o inteligență atât de incandescentă ca a sa” (mai, 1974). Vezi si lucrările mele din 2011 și 2014 scrise pentru Colocviul Internațional „Cioran” organizat de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, https://fr.scribd.com/doc/201531861/IsabelaVasiliuScrabaCioranSibiu2014Colocviu si inregistrarea din 2011 https://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg textul francez publicat în rev. „Origini/ Romanian Rooth”, vol. XV, par. 2, Dec., 2011, pp. 22-25, sau  https://fr.scribd.com/doc/187765196/IsabelaVScrabaCioranSibiu2011Prophete .

5. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, on-linehttp://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm , pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67), 2013, pp.16- 17; sau http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/ , precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, on-line  http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm , pe hârtie în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22 sau http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera scolii de la Paltinis ironizata de Noica.htm
6. v. rev. Academiei Universitară Athenaeum, numărul intitulat “Petre Țuțea, încercare de portret”, 1992, p. 4.
7. v. Platon, Charmides, precum și eseul nostru întitulat “Chezășia poartă nenoroc?” cuprins în volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Configurații noetice la Platon și la Eminescu, Ed. Star-Tipp, 1998, p. 12-20, on-line https://fr.scribd.com/doc/130397690/IsabelaVasiliuScrabaPlatonEminescu, precum și volumul Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică, Slobozia, 1999. on-line https://fr.scribd.com/doc/153749198/IsabelaVasiliuScrabaPlatonMistic.
8. v. Petre Țuțea, Între Dumnezeu și neamul meu, Ed. Anastasia, 1992, p. 357.
9. Desigur, marele sculptor Constantin Brâncuși era un țăran român cu totul aparte. Să-i spunem, împreună cu Țuțea, “decadent”. Dar, după ieșirea din închisoare, Petre Țuțea s-a întîlnit și cu țărani români obișnuiți. Există o întîmplare cu niște “miri transilvăneni”, povestită de filozoful Țuțea d-lui Ion Papuc, și repovestită în mod magistral de acesta în Postfața volumului pe care l-a îngrijit: Petre Țuțea, Bătrînețea și alte texte filozofice (Ed. Viitorul Românesc, 1992).
10. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, on-line https://fr.scribd.com/doc/132110995/IsabelaVasiliuScrabaNaeMetafizica.

 

Autor: Isabela Vasiliu-Scraba

Sursa:   https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/

Advertisement