O METAFIZICĂ CU DOUĂ ÎNFĂȚIȘĂRI

Isabela Vasiliu-Scraba

O METAFIZICĂ CU DOUĂ ÎNFĂȚIȘĂRI

  “Nae Ionescu a restaurat tradiția imperială a învățăturii filosofice, care înseamnă gîndirea riguroasă a problemelor proprii, iar nu gîndirea pe cărțile altora (…) Faptul că Nae Ionescu a fost profesorul cel mai iubit și cu cei mai mulți elevi se datorește tocmai acestui amănunt: că el a învățat pe tineri cum să gîndească și i-a încurajat să-și gîndească problemele lor personale.”

Mircea Eliade

 

 

REZUMAT :

“Fiecare poartă un călugăr mort în suflet”. Mîntuirea în veac, “prin cultură”,-poziție magic-panteistă. Soluțiile metafizice sunt “relative sub specie eternitatis”. Un “alt fel” de cauză și Dumnezeul lui Platon. “Ființa pur și simplu este mai mult decît cea mai înaltă formă a ființei”. Metafizica “lui Ulise”-viziune totală și de maturitate asupra existenței. Comunitatea de destin a nației. Metafizica “lui Ahile”-transfigurarea unei vieți încheiate în floarea vîrstei. Momentele fundamentale ale raportului nostru cu transcendența.

 

Prin inedita înțelegere a preocupărilor metafizice (în opinia sa, de natură strict individuală) drept contrapondere pentru ratarea mîntuirii, Nae Ionescu trasează, încă din 12 ianuarie 1937, cadrul general al viziunii sale metafizice pe care urmează a o detalia. “Fiecare poartă un călugăr mort în suflet”, scrisese el pe marginea unei poze datînd din 1933. Este tocmai fraza prin care filosoful a exprimat, în modul cel mai sugestiv, nevoia general umană de metafizică, așa cum o înțelegea, ca o neliniște a conștiinței umane în încercarea ei de a depăși timpul și spațiul. “Mîntuirea prin cultură”, adică mîntuirea “întucît creăm cultură”, creăm opere care trăiesc dincolo de spațiu și de timp (poziție filosofică pe care o va susține – în scrierile sale- Constantin Noica), era considerată de Nae Ionescu “o poziție magic-panteistă, și nu creștină” (Naționalism și ortodoxie, în rev. “Predania”, Anul I, nr. 8-9, din 1-15  iunie 1937). În toate cursurile sale de metafizică el subliniase destul de apăsat caracterul personal al preocupărilor metafizice, pentru ca în anul universitar 1936-1937 să adauge că prin aceasta individul nu apare nici un moment rupt de comunitatea din care face parte. Într-o primă instanță, Nae Ionescu va defini metafizica drept “viziune totală și de maturitate asupra existenței“. Pentru cel care a ajuns la trăirea unui “prea-plin” al ființei sale, dar nu a izbutit să se mîntuiască prin sfințenie, existența va urma să-i fie mai apoi “cădere în istorie”, “cădere” într-o condiție umană înțeleasă din perspectivă creștină. Este momentul în care omul poate să încerce “o înțelegere totală și armonică a existenței”,  ajuns fiind la o suficientă maturitate pentru a aborda, pe cont propriu, problema metafizicii. Ceea ce nu înseamnă că va izbuti să descopere o “soluție definitivă”. Astfel de pretenții nu ridică decît “filosofii științifici” care își închipuie că “posedă soluții definitive”, nepunînd fi însă suficient de convingători. Pentru că  “filosofilor științifici” le rămîne mereu ceva pe care nu-l pot explica în mod satisfăcător, ceva care constituie “tocmai distanța de la soluțiile lor pînă la soluția definitivă pe care pretind ei că o aduc” (Tratat de metafizică. 1936-1937, Ed. Roza Vânturilor, București, 1999, p. 20). Ținînd de însăși esența lor, soluțiile metafizice nu pot fi decît relative, fără ca prin aceasta să se poată decreta vreun “relativism” metafizic. Dacă ele ar fi definitive, își destinde Nae Ionescu auditoriul, atunci “ar trebui să avem nu istoria filosofiei, ci istoria erorilor filosofilor”. Ceea ce este de neacceptat. Aceasta face să  existe o situație particulară în care, chiar privite din afara lor, soluțiilor metafizice să li se confere însușirea de a fi “absolute”. Este cazul istoriei filosofiei. Cu finețea sa de spirit, profesorul de metafizică va observa că istoricii filosofiei au tendința de a nu sesiza că la mijloc este o situație particulară pentru disciplina lor. Ei fac  eroarea de a extrapola această particularitate a istoriei metafizicii și pentru domeniul propriu-zis al metafizicii. Dar soluțiilor metafizice nu li se poate pretinde ceva străin de esența lor. Ele au de trecut niște baremuri, oarecum mai accesibile: să fie coerente, unitare, organice, armonioase, și, înainte de orice, să nu fie minate de contradicții lăuntrice (op. cit., p.22).

Adevărul sau falsul unei soluții metafizice nu se poate judeca, după cum nu se poate judeca nici postura mai aparte în care se află soluțiile metafizice. În schimb, se poate aprecia rezonanța lor, sau, “deschiderea” lor, cum s-ar spune azi,  folosind un automatism verbal foarte la modă. În esența lor, soluțiile metafizice nu sunt pur și simplu “relative”, rezulînd din trăire, ci sunt “relative sub specie eternitatis” (Ibid., p. 26). După Nae Ionescu, “pătrunderea vieții de dincolo în viața de aici” ar constitui înțelegerea mistică a existenței(Misticism, fals misticism și ortodoxie, în “Predania” din 15 martie1937). Filosofii științifici, cînd se întîmplă să se preocupe de cauzalitatea “prin libertate”, vorbesc de ea de ca și cum aceasta ar fi o “cauză ultimă” la capătul unei sfori a cauzalităților. Însăși ideea de durată infinită a lumii nu este altfel închipuită de ei decît ca o adăugire fără sfîrșit a noi și noi momente temporale. În felul acesta “infinitul”, care nu este altceva decît o pură posibilitate (Tratat de metafizică. 1936-1937. p. 76), rezultată din repetarea unei operații, ar apărea ca un fel de “mărime”. Nae Ionescu observă că despre infinit nu se poate vorbi ca despre o cantitate. Pentru că infinitul nu este pasibil de creștere. El ar fi o posibilitate care iese în afara cîmpului experienței omenești. Este un “mit al posibilităților noastre de lucru”, cum desemnase el infinitul la cursul de logică din 1926-1927 (curs. litogr., p. 191). La același curs de logică, Nae Ionescu mai spunea că anul judecății de apoi în creștinism, unde există problema “hiliasm-ului“, s-a crezut că este 1000. Atunci lumea așa s-a comportat de ca și cum ar fi așteptat iminența venirii momentului judecății de pe urmă. Ca și infinitul, anul “1000” (în grecește “he hilias” însemnînd o mie) este lipsit de realitate, deși el “exercită asupra omenirii o acțiune directă” (op. cit., p. 192). La fel, infinitul în matematică nu există ca substanță, există “în atribut”. Chiar dacă are o mare influență în calculele matematice, infinitul, contra-valoarea repetării unei operații, “nu este nimic, nu există” (op. cit., p. 193). “Cauza ultimă” a lumii nu se găsește nici ea pe calea unei înlănțuiri din ce în ce mai depărtate a cauzelor fenomenelor studiate de știință. Pentru că nu în felul acesta este Dumnezeu cauză. El este “un alt fel” de cauză. Procesul de generalizare, de trecere la limită, de trecere în absolut, “este o operație mai falsă încă decît cea mai antropomorfă apariție”, observa, cu deplină justețe, Nae Ionescu.

Pentru a-și ilustra mai bine gîndurile ce-l purtau asupra acestui “alt fel” de cauză, el îl invocă pe Platon în felul următor: “Platon zicea că Dumnezeu este ceea ce este expresia logică”(1). Exprimarea lui Nae Ionescu a părut unor cititori ai prelegerilor sale destul de surprinzătoare. În fapt, cu o exprimare în esența ei asemănătoare, această afirmație platonică se găsește în dialogul Parmenide. În opinia lui Platon, Dumnezeu (Binele Suprem) este cunoașterea supremă, este Adevărul, este “vorbire adevărată”, pentru simplu motiv că este vorbire despre “existență”, despre “ceea ce este”. Îngrijitorul prelegerilor ultimului curs de metafizică nu a înțeles referirea lui Nae Ionescu la filosofia platonică. Probabil că el a citit dialogul Parmenide în traducerea d-lui Sorin Vieru(2). De fapt, credem că pe îngrijitorul prelegerilor nu l-ar fi dumirit nici citirea unei traduceri corecte a acestui pasaj din dialogul platonic Parmenide (3), el nefiind “specialist” decît în Nae Ionescu. Un “specialist” mai aparte, care n-a putut trece peste prejudecățile perioadei comuniste legate de filosoful Nae Ionescu, suspectîndu-l pe acesta de neseriozitate. Respectiv că ar inventa “ziceri” de-ale lui Platon. Ca și în nenumărate alte dăți, dl Marin Diaconu își manifestă și cu acest prilej o fățișă neîncredere față de temeinicia și anvergura gîndirii filosofice a lui Nae Ionescu. Căci iată ce găsește  cu cale să treacă într-o notă: <<Rămîne de confirmat de un specialist în Platon și în filosofia greacă dacă Platon spune, într-adevăr, ceea ce afirmă Nae Ionescu că “zicea” Platon>> (4). Cu puțină bunăvoință și cu mai puține prejudecăți, citind mai departe prelegerea a XV-a, poate că îngrijitorul cursurilor naeionesciene s-ar fi lămurit asupra spuselor lui Platon din paralela pe care Nae Ionescu o face între opinia lui Platon și o afirmație din Vechiul Testament. Nae Ionescu evidențiază studenților că în exprimarea “Eu sunt cel ce sunt” din Vechiul Testament este vorba de același lucru de care, cu multă “măsură”, vorbea Platon, referindu-se la Binele Suprem, la cea mai înaltă formă a ființei. În contrast cu “măsura” pe care o vădește Platon cînd scrie despre cea mai înaltă formă a ființei, în Vechiul Testament s-ar putea sesiza mai multă “vehemență”. Într-un fel apare spusa lui Platon, “Dumnezeu este ceea ce este”, care, remarcă Nae Ionescu, nu spune “cum” este ci doar că este. Într-altfel apare afirmația în Vechiul Testament, care s-ar putea reda în felul următor: “despre mine nu se poate spune mai mult decît atît: că “sunt”. Sunt prin mine însumi” (Tratat de metafizică. 1936-1937, p. 153).  “Ființa pur și simplu”, așa cum este ea ilustrată de afirmația din Vechiul Testament, ar fi “mai mult decît cea mai înaltă formă a ființei”. Ceea ce numai la o privire foarte superficială poate părea un paradox.

Dar la ultimul său curs de metafizică Nae Ionescu nu se va limita să prezinte studenților săi metafizica drept “viziune totală și de maturitate asupra existenței“. Căci o asemenea soluție a neliniștii sale metafizice, pe care noi o vom numi “metafizica lui Ulise“, necesită experiența unei vieți trecute prin încercări și suferințe. El va mai face ceva, nu degeaba a fost idolul atîtor generații de studenți. Pur și simplu se va întoarce în timp și se va imagina alături de studenții care-l urmăreau cu mare admirație, prezentînd pentru ei și ceea ce noi vom numi “metafizica lui Ahile“,  închipuită în marginea unor meditații asupra iubirii. Dacă exagerăm puțin lucrurile, n-am risca să ne îndepărtăm foarte mult de subiectul Iliadei și Odiseei, afirmînd că Homer nu făcuse nici el altceva decît o astfel de metafizică cu două înfățișări, ocupîndu-se atît de sensul (transfigurarea) unei vieți încheiate în floarea vîrstei, cît și de sensul vieții omenești care a avut răgazul mai multor ani de experiențe personale. L-a plagiat Nae Ionescu prin aceasta pe Homer? Desigur că l-a plagiat, în aceeași măsură în care l-a plagiat și Platon, care n-a ezitat să pună între părțile nobile ale sufletului uman și partea înflăcărată, “thymikon“, răspunzătoare de curajul în lupte a lui Ahile (5).

Despre aspectul Europei vremurilor sale Nae Ionescu observa că ea apare “împărțită pe națiuni care sunt tot atîtea unități organice și spirituale”(Biserică, stat, națiune, în “Predania” din 1 aprilie 1937). În epoca în care populația rurală deținea un procent de 80% din populația României, Biserica ortodoxă îi părea chemată să organizeze “viața religioasă a nației care este însăși viața în nevoia ei de a trăi pe Dumnezeu”(Ibid.). Dar era împotriva unei înțelegeri biologice a nației. Nae Ionescu credea că națiunea este o colectivitate reală, prin care fiecare își definește existența în veac, iar naționalismul o “atitudine polivalentă care acoperă tot așa de bine sectorul spiritual sau economic, politic sau cultural-estetic”(6). În opina profesorului de metafizică, mîntuirea în veac, peste hotarele confesionale și politice nu este posibilă. Fiindcă s-ar confunda “cuvîntul lui Dumnezeu, care e absolut, cu trăirea cuvîntului lui Dumnezeu de către oameni, care trăire, fiind fapt istoric, nu poate fi decît relativă”(Naționalism și ortodoxie, în “Predania” din 15 iunie 1937). După Nae Ionescu, “nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naționale de a trăi cuvîntul lui Dumnezeu”(Ibid.). Scoaterea din istorie -întîmplată în chip excepțional- prin harul lui Dumnezeu “nu s-a operat decît individual”. De aceea, “comunitatea de iubire a bisericii se acoperă structural și spațial cu comunitatea de destin a nației”(Ibid.).

În soluția pe care o oferă “metafizica lui Ahile“, în care rolul preponderent îl are sentimentul iubirii, drumul spre mîntuire ar trece prin dăruire din dragoste unei credințe, unei comunități. Această soluție poate fi luată în sine (fapt ce ne-a făcut să-i dăm un nume) dar poate constitui și numai o treaptă. De aceea Nae Ionescu va trece mai apoi la “metafizica lui Ulise“, la calea suferinței acceptate, ocazie cu care va vorbi studenților și despre discontinuitate în echilibrarea metafizică. Această parte din prelegerea lui Nae Ionescu  a fost reținută cu teribilă simpatie de Emil Cioran. Pentru că aici Profesorul a tratat despre alternarea momentelor de plenitudine cu momente de declin, de “plictiseală”. Starea de grație și senzația de vid interior ce nu poate fi nicicum umplut, ar fi “două momente fundamentale ale raportului nostru cu transcendența” (Tratat de metafizică. 1936-1937, p.193). Ele nu ar reprezenta doi termeni polari, cum mulți ar fi înclinați a crede. Din contră, momentele de plenitudine și plictiseala fără leac sunt, spune Nae Ionescu, “două ramuri ale aceleiași activități în legătura noastră metafizică cu transcendența” (op. cit., p.195). Tot în cadrul a ceea ce noi am numit “metafizica lui Ulise” Nae Ionescu va vorbi în cel de-al XX-lea curs despre dăinuirea dincolo de moarte, observînd cu mare finețe că “prezența nu este o calitate obiectivă”. Ea este o relație în care hotărîtoare este o anume tensiune. Un om este prezent în funcție de cum ne raportăm la el. Dacă cineva continuă să fie prezent și după ce a murit, atunci, spune Nae Ionescu “el a fost cineva” , a fost “o ființă realizată” (op. cit., p.201).

 

NOTE ȘI COMENTARII MARGINALE

 

1.v. Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p. 155.

  1. 2. Traducerea d-lui Sorin Vieru a fost publicată în următoarele volume: Platon, Opere, vol. VI, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 83-138 și Platon, Parmenide, ediție bilingvă, Ed. Paideia, 1994. Toți cei care citesc dialogul Parmenide în această traducere  nu au nici o șansă de a găsi pasajul în care Platon menționează “vorbirea adevărată” (alethe legein), ca un postulat parmenidian: vorbind și gîndind adevărul, vorbim și gîndim despre existență.  Întrucît traducerea d-lui Sorin Vieru se vădește a fi, pentru acest pasaj al dialogului Parmenide (161 e), o intenționată “trădare” (v. și nota 3 de la cap. Editarea cursurilor lui Nae Ionescu), în speranța ca și cititorii lui “Platon” să nutrească aceeași simpatie pentru “multiplu” pe care o nutrește traducătorul. La urma urmelor, dl Sorin Vieru nu a făcut altceva decît să-l “actualizeze” pe filosoful antic,  aliniindu-și traducerea la dezideratele post-modernismului, în care hotărîta preferință a lui Platon pentru “Unu” intră într-un total dezacord cu post-moderna glorificare a multiplului(v. Isabela Vasiliu-Scraba, Post-modernul limbaj din post-tranziție, în vol. Configurații noetice la Platon și la Eminescu, Ed. Star Tipp, 1998, p. 134-140).
  2. 3. În bibliografia referitoare la Nae Ionescu, publicată în volumul întîi al operelor lui Nae Ionescu (Ed. Crater, 2000, p. 74-80), dl Marin Diaconu trece lucrarea noastră intitulată “O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile și Ideile Platonice” (Ed. Fundației “Ionel Perlea”,1995), menționată și în vol. Nae Ionescu, Filosofia religiei. 1924-1925 (Ed. Eminescu, 1998, p. 207). Din ea ar fi putut citi nu numai partea referitoare la Nae Ionescu, ci și partea referitoare la Platon, unde există un studiu chiar așa intitulat: “Alethe legein“. Pentru că studiul, cuprinzînd și o traducere corectă a fragmentului din dialogul Parmenide, se referă tocmai la această problemă ce i-a rămas complet neînțeleasă pe cînd îngrijea ultimul curs de metafizică a lui Nae Ionescu.
  3. 4. v. Marin Diaconu, nota 1 de la p. 156 din vol. Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937, Ed. Roza Vânturilor, București, 1999.
  4. 5. Elevul lui Platon, Aristotel, atunci cînd va scrie un tratat de etică, va avea și el în vedere o virture ilustrată prin curaj. Stagiritul va face deosebirea dintre “virtutea etică” ilustrată prin curaj și “virtutea intelectuală“, pe care o va considera mai presus de prima, întrucît  ea se dezvoltă doar prin învățătură (v. Aristotel, Etica nicomahică, traducere, studiu introductiv, comentarii și index de Stella Petecel, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988).
  5. Vrînd să-și delimiteze părerile proprii de cele ale fostului său Profesor, fără să facă nici o referire la cadrul în care Nae Ionescu meditase națiunii române, Mircea Vulcănescu susținea greșita părere că Nae Ionescu ar fi confundat realitatea socială a națiunii cu acea caracteristică spirituală pe care Vulcănescu o numește “românitate” și pe care va încerca să o contureze în scrierile sale(v. fișele pentru alcătuirea unui studiu intitulat Omul românesc publicate în vol.: Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, Ediție îngrijită de Marin Diaconu, Ed. Fundației Culturale Române, 1991, p.23).

<<La Cuprins

 

 

Advertisements