O NEVINOVATĂ EROARE A LUI MIRCEA ELIADE

Isabela Vasiliu-Scraba

O NEVINOVATĂ EROARE A LUI MIRCEA ELIADE

ȘI NEBĂNUITELE EI URMĂRI

“Cu cît trec anii, cu atît apare mai misterioasă legenda Profesorului Nae Ionescu în ochii celor care nu l-au cunoscut și nu i-au ascultat lecțiile…”

Mircea Eliade

 

REZUMAT: 

                “Căderea în Cosmos” și deconstrucția modului obișnuit de filosofare. Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu despre gîndirea naeionesciană în jurul problemei “căderii în Cosmos”. Publicațiile academice ale lui Nae Ionescu și ale lui Heidegger. “Legenda” lui Nae Ionescu și predilecția lui M. Eliade pentru publicistica Profesorului său. “Ne-am odihnit în Eliade”.

 

Mircea Eliade a reținut dorința lui Nae Ionescu de a scrie o carte intitulată “Căderea în Cosmos“. Era o temă la care filosoful Nae Ionescu ades meditase, cum se poate vedea acum, după ce, odată cu înlăturarea comunismului, au putut să apară pe piața cărții cursurile și publicistica sa. Dar, mai ales, era o temă prin care Nae Ionescu realiza “deconstrucția” modului obișnuit de filosofare. În locul raționalismului cartezian – care îi părea “o răsturnare și, mai departe, o falsificare, prin unilateralitate, a celui adevărat”(1) -, el opta pentru un discurs filosofic pornit de la mitul “căderii” și avîndu-și drept țintă echilibrarea prin proiectarea structurii sale spirituale “asupra întregului Cosmos”, conștient că “efortul minții omenești după adevăr este părtaș întregului suspin al firii către Dumnezeu”(2). Prin latura foarte personală a gîndirii – de o coerență și de o uimitoare constanță ideatică de ansamblu păstrată neștirbită de-a lungul anilor -, Nae Ionescu a contrazis una din afirmațiile sale, ades repetată, după care, gîndirea în coordonatele unui sistem ar fi precum o “piatră de mormînt”.

Interesant este că în volumul scris despre Profesorul Nae Ionescu prin anii patruzeci și publicat cam după cinzeci de ani, în 1992, într-un subsol de pagină, Mircea Vulcănescu menționa și el tema “căderii în Cosmos“. Spre deosebire de Mircea Eliade – care credea că la mijloc a fost doar o intenție de a scrie o carte cu acest titlu(3), intenție nematerializată prin vitregia împrejurărilor în care Nae Ionescu și-a trăit ultimii doi ani de viață -, Mircea Vulcănescu împărtășea părerea că “gîndul întreg al Profesorului” îndreptat spre asemenea temă ar fi  “ascuns” în corespondența purtată de Nae Ionescu. Așa că despre “căderea în Cosmos” se va putea afla cînd corespondența îi va fi publicată în întregime(4).

            De fapt, nici unul dintre discipolii menționați mai sus nu-și luase răgazul de a citi toate cursurile litografiate și toată publicistica lui Nae Ionescu spre a urmări mai pe-ndelete gîndirea filosofică a Profesorului Nae Ionescu. Pentru că ar fi avut surpriza să vadă, cum am văzut și noi, în ce fel fusese deja gîndită “cartea” purtînd acest titlu.

Încă din vremea studenției, dar și după cinci ani de la terminarea studiilor universitare, Mircea Vulcănescu făcuse niște tentative de a scrie despre gîndirea filosofică a lui Nae Ionescu. Numai că tentativele sale eșuaseră în cîte o schiță de portret(5). Cam același lucru se va întîmpla și cu cele scrise (în 1936) de Mircea Eliade despre Nae Ionescu(6), e drept însă, într-o mai amplă și mult mai reușită elaborare.

De fapt, între fostul asistent și Profesorul său era o mare deosebire de alcătuire spirituală. Or, ca să-i urmărească gîndirea filosofică ar fi trebuit ca Mircea Eliade să posede acea “con-naturalitate” pe care Nae Ionescu a invocat-o atunci cînd, primind 38 de tăieturi din ziarele vremii cuprinzînd articole care se ocupaseră de gîndirea sa, a constatat cît îi este de puțin înțeleasă filosofia. La Universitatea bucureșterană, Mircea Eliade avusese parte de săli pline de studenți, asemenea faimosului său Profesor. Dar, pe cîtă vreme asistentul capta auditorul prin bogăția informațiilor, Profesorul impresiona prin sclipirea minții și unitatea gîndirii. Admirînd tocmai această unitate ideatică, Eliade va nota în jurnalul său că Nae Ionescu avea geniul de a construi “o lecție ca o simfonie, fără nimic de prisos, reluînd în ultimile cinci minute toate temele dezbătute în cursul orei și aducîndu-le laolaltă, lămurindu-le pe fiecare în lumina întregului” (Memorii.I. Promisiunile echinocțiului. 1907-1937, Ed. Humanitas, București, 1991, p. 305).

Știind bine cît efort cere scrierea unei cărți, Mircea Eliade a fost cel dintîi care -într-un moment de nefericită inspirație- a lansat greșita părere că Nae Ionescu ar fi un “filosof fără operă”(7), un tip “socratic”, interesat cu predilecție să ghicească și să încurajeze înclinările personale ale discipolilor săi. Tot de la fostul asistent al lui Nae Ionescu se repetă, pînă la sațietate, că pentru cel ispitit de mrejele filosofării, “sistemul filosofic” ar fi ca o “piatră de mormînt”.

În mica fișă de dicționar (pentru Enciclopedia Britanică) Mircea Eliade a consemnat că “publicațiile academice ale lui Nae Ionescu au fost puține – cîteva studii de logică, puține prefețe și o serie de articole în revista teologică Predania (1937)”, exact în anii în care lui Heidegger i se traduceau în franceză cursurile universitare din deceniul al treilea, cursuri care fuseseră tipărite în Germania deceniului al șaselea ca “publicații academice”.

Cam în aceeași perioadă în care a scris despre Nae Ionescu în Enciclopedia Britanică, în articolul Profesorul Nae Ionescu.30 de ani de la moarte, Mircea Eliade și-a reiterat opiniile, deja publicate cu toate prilejurile cu care s-a întîmplat să scrie despre Nae Ionescu. Astfel el scrie din nou că, lectura “operei” lui Nae Ionescu, – constînd (la acea dată) în cele trei(8) cursuri publicate “înainte de ocupația rusească”, la care se adaugă colecția de articole publicată în 1937 sub titlul Roza vînturilor-și teza de doctorat de la München, Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik -, nu ar avea darul de a “explica, sau justifica, legenda Profesorului Nae Ionescu”. Pentru înțelegerea acestei legende care “cu cît trec anii, cu atît apare mai misterioasă” el lasă o mică portiță. Dar ea va putea fi deschisă doar de cei care vor ajunge să citescă “multele sute de articole publicate” de Profesor.

Predilecția lui Mircea Eliade pentru publicistica filosofului Nae Ionescu este de înțeles. Mai ales amintindu-ne părerea sa după care tipărirea volumului Roza vînturilor a fost “una dintre cele mai neașteptate bucurii din cîte i-a dăruit tinerețea”. Mai greu de înțeles este însă imboldul unora de a repeta papagalicește cele cîteva greșite opinii ale lui Mircea Eliade, în absolut toate prilejurile cînd speră (în van) că vor deveni cu atît mai faimoși, cu cît vor contribui mai eficient la ruinarea faimei filosofului Nae Ionescu.

Pe vremea cînd criticii literari din perioada comunistă nu mai osteneau să-l citeze și să-l tot invoce pe George Călinescu, de parcă menirea lor ar fi fost să fie simple megafoane de difuzare a părerilor avute cîndva de George Călinescu, Constantin Noica observase cu finețe că prea “ne-am odihnit în Călinescu”, și că n-ar fi rău să înceapă fiecare să gîndească și pe cont propriu. Oricum, spre deosebire de “fericita” situație în care subiectivele păreri ale criticului George Călinescu erau invocate specificîndu-se sursa, în cazul lui Nae Ionescu, acele cîteva opinii eronate ale lui Mircea Eliade ne întîmpină la tot pasul de ca și cum ele ar proveni din foarte multe capete, gîndind suspect de uniform. Atît de uniform, încît cu ușurință se poate observa cum atare gîndire se reduce, ca prin farmec, doar la greșelile pe care le-a făcut Mircea Eliade, fără să bănuiască nici un moment cîtă apă la moară vor oferi ele denigratorilor lui Nae Ionescu. Nu vom da exemple, pentru că ele sunt pe toate drumurile. Și nu numai în cele încropite la comandă în ultima decadă a perioadei comuniste, ci mai ales în puținul care a fost scris despre filosoful Nae Ionescu după dec. 1989.

Din păcate însă, plicticoasa papagaliceală a cîtorva lucruri eronat gîndite de un discipol de-al lui Nae Ionescu lasă în umbră multe gînduri de o impresionantă profunzime ale aceluiași discipol. Întrucît cele ades citate (fără indicarea sursei!) sunt rupte dintr-un context vibrînd de o mare admirație și recunoștință față de Profesor. Fapt care l-a făcut pe Horia Stamatu să constate că “Mircea Eliade în nici un caz nu și-a uitat Maestrul care l-a ajutat să se pregătească așa de bine pentru o mare carieră științifică. Îl amintește în jurnalele sale, publicate în limba română și în limbi străine, l-a amintit pe larg în discuțiile cu Rocquet”(9).

 

 

NOTE ȘI CONSIDERAȚII MARGINALE

 

  1. 1. v. Nae Ionescu, Sufetul mistic, în volumul de publicistică Roza Vînturilor, ediția I-a, 1937, apărută sub îngrijirea lui Mircea Eliade, ediția a II-a, anastasică, Ed. Roza Vînturilor, București, 1990, p.23.
  2. 2. v. Mircea Vulcănescu (în colab.), Introducere la volumul Nae Ionescu, Istoria logicii. 1929-1930, ediția I-a, 1941, ediția a II-a, 1993, p. 33.
  3. 3. “…lui Nae Ionescu nu i-a fost îngăduit să-și scrie cartea -singura care ar fi fost cu totul și cu totul a lui, fiind totodată și piatra lui de mormînt” (v. Mircea Eliade și George Racoveanu, Prefață la culegerea de texte Convorbiri, 1951, republicată în vol. Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi, crestomație de G. Stănescu, Criterion Publishing Co. Inc., București, 1998, p. 152).
  4. 4. v. Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 150.
  5. 5. v. Isabela Vasiliu-Scraba, De unde vine farmecul acestui gînditor? (Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu), din vol. În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi, Ed. Star Tipp, 2000.
  6. În postfața la volumul Roza Vînturilor Mircea Eliade descrie impactul pe care marcanta personalitate a Profesorului Nae Ionescu l-a avut în epocă și, mai ales, scrie de pe poziția discipolului care fusese îndeaproape îndrumat de maestrul său, pe care, cu multă considerație îl asemuiește cu Socrate.

Pînă la moartea lui Nae Ionescu, în 15 martie 1940, Mircea Eliade nu va mai scrie despre Nae Ionescu. Dar este suficient să trecem în revistă activitatea sa literară și științifică pentru a vedea cam ce făcuse de la întoarcerea sa din India cînd, primul lucru a fost să își redacteze teza de doctorat, pe care îl susține în 1933, anul cînd publică și romanul Maitreyi. În 1934 Mircea Eliade publică volumul despre India, studiul despre Alchimia asiatică, două romane: Întoarcerea din rai și Lumina ce se stinge și traducerea romanului Revoltă în deșert de T. E. Lawrence; în 1935 romanul în două volume intitulat Huliganii, precum și jurnalul indian intitulat Șantier. Cu romanul publicat în 1936, Domnișoara Christina ajunsese pe punctul de a fi dat afară din Universitate, unde ocupa postul de asistent al lui Nae Ionescu din 1933, după ce obținuse doctoratul cu lucrarea Yoga. Eseu asupra originilor misticii indiene, publicată în franceză în 1936. În 1937 Mircea Eliade publică Cosmologie și alchimie babiloniană, îngrijește selecția din articolele lui Nae Ionescu apărută sub titlul Roza Vînturilor și două volume ale lui B.P. Hașdeu, Scrieri literare, morale și politice. Tot în 1937 publică și volumul său de povestiri intitulat Șarpele. În 1938 tipărește romanul Nuntă în cer și începe să scoată revista Zalmoxis, care, pînă în 1942 va apărea în trei volume publicate la Paris. În 1939 tipărește la Editura Vremea volumul de eseuri intitulat Fragmentarium.

  1. Vasile Băncilă va lua o limpede și decisă atitudine în contra eronatei opinii conform căreia Nae Ionescu ar fi fost un “filosof fără operă” consemnînd următoarele: “E vorbă goală că Nae Ionescu n-a scris. În realitate, a scris mult și chiar filosofie, fiindcă despre orice scria el era filosofie”(v. Vasile Băncilă, Efemeride naeionesciene, în rev. “Manuscriptum”, numărul special închinat lui Vasile Băncilă, nr.3-4/1998).
  2. 8. Nefiind în țară în perioada în care Mircea Vulcănescu, Constantin Floru și Constantin Noica au îngrijit primele patru volume din opera filosofică a lui Nae Ionescu, Mircea Eliade consemnează în mod greșit că pînă la ocupația rusească apăruseră doar trei volume: Istoria logicei, 1941; Metafizica, I-II, 1942-1943 (v. Mircea Eliade, Profesorul Nae Ionescu.30 de ani de la moarte, cuprins în vol. Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi, crestomație de G. Stănescu, Criterion Publishing Co. Inc., București, 1998, p. 155).
  3. v. Horia Stamatu, “Roza Vînturilor“, în rev. “Cuvîntul Românesc”, Hamilton, Ontario, aug. 1982, republicat în vol. Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi, crestomație de G. Stănescu, Criterion Publishing Co. Inc., București, 1998, p. 348.

<<La Cuprins

 

Advertisements