Originalul demers al gandirii lui Nae Ionescu

Isabela Vasiliu-Scraba

Originalul demers al gândirii lui Nae Ionescu la cursurile de “istorie” a logicii sau de “istorie” a metafizicii.

 

“Nae Ionescu nu te povățuia decît pentru a te constrînge să înțelegi că pentru labirintul reflexiv nu există un fir al Ariadnei. Trebuie să răzbați de unul singur, singur cu tine și cu ființa ta, tot atît de necunoscută ție ca și celor din jurul tău”

  1. Steinhardt

 

REZUMAT:

O operă filosofică a cărui autor nu și-a făcut niciodată o problemă din publicarea ei. Istoria logicii ca pseudo-activitate filosofică și ca dramă spirituală a cugetului omenesc. Istoria metafizicii într-o multiplă abordare. Fiecare este singur în fața realității. Nae Ionescu a adus un ton nou în Universitate. Efervescența spirituală în perioada de debut a tînărului Cioran. În ce fel trebuie studiată istoria logicii și istoria filosofiei

 

 

Inițiatorul tipăririi operei rămase de la Nae Ionescu a fost Octav Onicescu, întrucît autorul “nu-și făcuse niciodată o problemă din publicarea ei”(1). S-a început cu Istoria logicii.1929-1930, iar în Introducerea scrisă de editori este pentru prima dată înfățișată toată bogăția unei opere filosofice constituită în aproape două decenii. Foarte probabil ea a fost întocmită de Mircea Vulcănescu.

Încă din 1931-1932, cînd colegii lui Nae Ionescu de la Universitate și-au întețit atacurile lor împotriva non-conformistului filosof înconjurat de o “admirație aproape frenetică”, în primul rînd de studenți, dar nu numai de ei(2), Mircea Vulcănescu a alcătuit memoriul Activitatea culturală universitară și extrauniversitară, în anii 1920-1931, a conferențiarului universitar Nae Ionescu(3). Însăși tipărirea cursurilor lui Nae Ionescu la care se angajase după moartea Profesorului era pentru el o “dovadă (…) împotriva tăgăduitorilor” acestei activități.

În primul volum de opere tipărit, despre gîndirea filosofică a lui Nae Ionescu scrisese Vasile Băncilă. Editorii volumului, în introducerea lor, s-au oprit numai la modul particular în care Nae Ionescu înțelegea să predea istoria logicii. Ei constataseră că Nae Ionescu “n-a rezumat nici unul din sistemele de logică ale vreunuia din filosofii de care s-a ocupat”(Ibid.), deoarece nu era interesat de “istorie” ca rezumare a gîndirii altora și ca simplă adunare de material, acestea fiind pentru fostul lor Profesor “pseudoactivități filosofice”(Ibid.). Nae Ionescu a preferat să regîndească istoria logicii, urmărind, pentru respectivul domeniu, ințelegerea formelor pe care le-a îmbrăcat spiritualitatea omenească de-a lungul timpului. Sau, cum consemnează ei, urmărind “drama spirituală pe care o constituie încercarea cugetului omenesc de a formula ceea ce știe și ispitele care o pîndesc: pierderea în abstracție sau rătăcirea în concret”(Ibid.). Dacă ar fi apucat să scrie o introducere și pentru cursul de Istoria metafizicii, -care în 1944 era gata pentru tipar, dar nu a mai apărut-, ei poate ar fi semnalat în treacăt cîteva din observațiile pe care deja le făcuseră în marginea Istoriei logicii.

Într-adevăr, în anul universitar 1930-1931 Nae Ionescu nu a făcut propriu-zis istoria metafizicii. El a înfățișat metafizica printr-o multiplă abordare. Din ea nu a lipsit raportarea metafizicii la celălalt tip fundamental de viață spirituală, care este tipul științific. Dar nici perspectiva pe care i-o oferea filosofia culturii. Printr-o asemenea perspectivă, Nae Ionescu, desigur, nu s-a ocupat în principal de cultură, ci de probleme de metafizică prin intermediul filosofiei culturii, punînd în evidență corelația dintre formele de sine stătătoare ale culturii și principiul lor metafizic generator.

Ca și la cursul de Istoria logicii din 1929-1930, cu felul său propriu de a înțelege “istoria”, filosoful va urmări diversele formule de viață spirituală ale omenirii în manifestarea lor proprie, pornind de la premiza că nu există o dezvoltare a culturilor unele din altele, că între culturi pot exista cel mult împrumuturi, care rămîn împrumuturi, pentru că nu rodesc. Așadar, el tratează istoria metafizicii dintr-o perspectivă “istorică” în care timpul nu are nici o importanță.

Titlul de “Istoria metafizicii“, sau titlul pe care-l găsim la Mircea Vulcănescu, “Istoria metafizicii răsăritene (4), nu trebuie să inducă cititorul în eroare, pentru că, deja din cele arătate mai înainte, se poate vedea că istoria metafizicii pe care o prezintă Nae Ionescu nu seamănă cîtuși de puțin cu alte istorii ale metafizicii. Prelegerile sale nu au nici un moment aspectul dezolant al prezentării unui muzeu de sisteme metafizice, toate decedate și înregistrate cu grijă în obișnuitele manuale de “istorie a filosofiei”, de folosit, asemenea dicționarelor, întru “informare”, sau, mai degrabă, întru “deformarea” cititorului. Greșita părere vehiculată în vremurile noastre cu mult sîrg de dl Adrian Marino, după care dicționarele ar fi “operele fundamentale ale unei culturi”(5), greșită, în măsura în care, folosind termenul de “cultură” se are în vedere “incultura” generată de “cultura de dicționar”, se pare că a reușit să pătrundă adînc conștiința celor lipsiți de spirit critic.

Gîndirea lui Nae Ionescu, înainte de orice, se arată a fi fost – în toate cursurile sale (cîte ni s-au păstrat)-,  perfect structurată, originală și, mai ales, nespus de vie, uneori chiar ghidușă. Un exemplu îl constituie însăși prima lecție a cursului de istoria metafizicii din 1930, cu aspectul ei pe jumătate glumeț, pe jumătate polemic, dar în esența ei cît se poate de serioasă, prin importanța și gravitatea problemelor discutate. La deschiderea cursului, în glumă, Nae Ionescu va spune studenților că el, fiind un om care ține pasul cu moda, urmează a le prezenta “un curs de istoria metafizicii, și nu de metafizică”, spre a le ușura înțelegerea “legăturii dintre metafizică și modă”, ambele fiind dependente de timp. Cu un astfel de început, prima lecție se va termina cu îndemnul ca studenții săi, la rîndul lor, să caute să țină pasul cu moda(6).

Dotat prin excelență cu un spirit critic de mare rafinament, bazat pe o bine asimilată cultură filosofică, direct de la sursă, și nu prin intermediul dicționarelor de filosofie(7), Nae Ionescu știa foarte bine că “fiecare suntem singuri în fața realității. Avem numai un fel de instrument de înțelegere între noi, care nu este decît un instrument, pur și simplu, cu ajutorul căruia circulă între noi impresiile. Dar nu circulă propriu-zis impresiile, ci ceea ce crede fiecare dintre noi despre aceste impresii” (8). În ce privește neînțelegerea gîndirii filosofice în general, el era și mai categoric, vorbind studenților de un fel de selecție, prin care, dintr-un material dat, nu se reține ceea ce este în acel material, ci doar o selecție ce poartă amprenta celui care face respectiva selecție. “Marsilius Ficinus (1433-1499) l-a studiat pe Platon, -spunea Profesorul-, dar dacă vă întrebați cît a înțeles M. Ficinus din Platon, cînd a scris cartea sa Sopra amore, veți vedea că n-a înțeles aproape nimic” (Istoria metafizicii. 1930-1931, curs litogr., p. 32).

După cele consemnate de Mircea Eliade și George Racoveanu, el își îndemna studenții să meargă direct la sursă, interzicîndu-le cărțile “despre” un filosof sau “despre” un sistem de filosofie (9). La urma urmelor, Nae Ionescu nu era genul de filosof care să umble pe căi bătătorite de alții. Pe Emil Cioran tocmai acest lucru îl impresionase cel mai mult la profesorul său de metafizică și de logică. Anume că “a adus un ton nou în Universitate (…) a fost o apariție unică”.

Astăzi este poate mai greu să ne dăm seama de efervescența spirituală a vremurilor în care preda Nae Ionescu la Universitatea din București. Dar este suficient să ne gîndim la Emil Cioran, care pe cînd nici nu împlinise 20 de ani începuse a publica susținut în revistele vremii. Iar pe cînd termina Facultatea de Filosofie și Litere din București, la 21 de ani, reușise atît de bine să se “găsească”  pe sine, încît de atunci și pînă la sfîrșitul vieții n-a mai trebuit să caute o altă cale către sine. Aflată în tinerețe și tot atunci dezvăluită, calea lui Cioran către sine poate fi intuită din cîteva rînduri, scrise la 29 de ani: “Omul gîndește ca să NU fie. Filosofia n-a fost niciodată o soluție. Ea-i un sistem de întrebări, de înfundături”(10). În toate cărțile scrise mai apoi de Emil Cioran se va vădi ardoarea trăirii, voluptatea negării și imposibilitatea oricărei soluții metafizice, dincolo de toate înfundăturile pe care neodihnita sa luciditate le-a putut imagina(11).

Nae Ionescu nu a predat niciodată istoria filosofiei expunînd diferitele sisteme filosofice pentru că, înainte de toate, presupunea că studenții săi au citit, sau citesc operele marilor filosofi, astfel încît ei au cultura filosofică necesară pentru a ajunge să citească numai acei autori în care se regăsesc(12).”Studiul diverselor sisteme de filosofie este foarte interesant, – le spunea Nae Ionescu la cursul de logică ținut în 1927-1928. Însă nu ca să știți ce spune toată lumea, ci ca să vă găsiți pe d-voastră înșivă”.

 

NOTE ȘI CONSIDERAȚII MARGINALE

 

  1. 1. v. Mircea Vulcănescu și Constantin Noica, Introducere la vol. Nae Ionescu, Istoria logicii.1929-1930, ediția I-a, 1941, ediția a II-a, 1943, ediția a III-a, Librăria românească din Paris, 1989, ediția a IV-a, Ed. Humanitas, 1993, p. 18.
  2. 2. v. Mircea Eliade, Profesorul Nae Ionescu. 30 de ani de la moarte, cuprins în vol. Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi, Crestomație de G. Stănescu, 1998, p.154.
  3. 3. v. Marin Diaconu, Repere bibliografice și spirituale. 1890-1998, la sfîrșitul volumului: Nae Ionescu, Filosofia religiei.1924-1925, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 196.
  4. 4. v. Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 50.

5.v. Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Dicționare, în volumul de eseuri intitulat: Atena lui Kefalos, Ed. Star Tipp, 1997, p. 35-43.

  1. De-a dreptul amuzant apare astăzi amplul fragment din această primă lecție citat de Mircea Vulcănescu la sfîrșitul volumului său despre Nae Ionescu. În primul rînd pentru că spusele lui Nae Ionescu sunt scoase dintr-un context în care ele erau altfel luminate, dar mai ales deoarece ele sunt luate de Vulcănescu mult mai în serios decît le luase însuși fostul său Profesor, care nu-și pierduse nici un moment umorul: “Domnilor, să nu vă faceți iluzii, să nu credeți că, dacă sunt de acord cu dumneavoastră acum, suntem definitiv înțeleși (…) acordul de astăzi între noi – care poate să fie și din vecinătatea plăcută pe care o aveți, și din căldura de aici, și din lipsa de ocupație de afară, și din puținele preocupări lăuntrice – acordul de astăzi este un acord factice; mîine nu va mai exista.”(op. cit., p. 154-155).
  2. Părerea d-lui Adrian Marino este greșită nu doar în virtutea deformatoarei propagande pentru “incultura de dicționar“, ci și pentru că însăși operele care ar fi într-adevăr fundamentale, puse la grămadă cu opere nesemnificative, sau chiar cu opere de îndoielnică valoare, cum se întîmplă fatalmente în orice dicționar, încetează a mai fi “fundamentale”, în indistincția grămezii de titluri în care sunt cuprinse. Conform principiului de bază al oricărui dicționar, un dicționar va fi cu atît mai valoros cu cît va fi mai voluminos. Pentru dicționarele de filosofie, situația este încă și mai jalnică. Nu numai pentru că sunt umplute pînă la refuz cu nume de autori care într-o foarte scurtă perioadă de vreme vor dispărea de la sine de pe firmamentul culturii și pentru că, de cele mai multe ori, lipsesc filosofi de primă mărime. Dar în special pentru că acei filosofi într-adevăr mari, prezentați în dicționare, în fapt lipsesc, pentru că, atunci cînd ei sunt incluși în dicționare, gîndirea lor este mult distorsionată. Într-o rubrică de dicționar, orice gîndire filosofică nu poate fi decît distorsionată.
  3. 8. v. Nae Ionescu, Istoria metafizicii. 1930-1931, curs litogr. p. 34.

            9.v. Mircea Eliade și George Racoveanu, Prefața (la culegerea de texte Convorbiri, 1951) cuprinsă în vol. Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi, Crestomație de Gabriel Stănescu, 1998, p. 152.

  1. 10. v. Emil Cioran, Înșelarea prin acțiune, art. publicat în rev. “Vremea” din 15 dec. 1940 și cuprins în volumul de publicistică, Singurătate și destin, Ed. Humanitas, București, 1991, p. 332.
  2. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ideile- un decor variabil în scrierile lui Cioran (Nae Ionescu și Emil Cioran), în volumul intitulat: În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi, Ed. Star Tipp, 2000.
  3. Dovada lecturilor era făcută de studenți chiar la examenele cu Nae Ionescu. Căci iată ce aflăm de la fostul său student, dl Mihai Șora: “Dacă (…) la întrebarea -inevitabilă în cazul său – cu care își începea totdeauna examinarea: “Dumneata, ce carte în materie ai citit?” se răspundea: “Cursul dumneavoastră” riposta venea fără întîrziere: “Fii drăguț și vino dumneata la toamnă, dar nu fără să fi citit ceva în problema care cu adevărat te preocupă; în ultimă instanță, fie și cu o carte de poezie!”(v. Mihai Șora, Profesorul meu, Nae Ionescu, în volumul: Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi. Crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Co., Inc., București, 1998, p. 365)

 

  1. 269 Cursul de Logică (34-35) al prof. Nae Ion. a devenit un curs de filosofuie a culturii, scrie prof. P.P Panaitescu, pt. că izbutise să ransforme Logica -disciplina formelor de gîndire -, înr-o ștriință a vieții.

<<La Cuprins