RAPORTAREA LA TIMP A METAFIZICII

Isabela Vasiliu-Scraba

RAPORTAREA LA TIMP A METAFIZICII. Aparența polemică  a unei lecții inaugurale

REZUMAT :

Lumea conceptelor și lumea esențelor eterne. Latura mistică a metafizicii după exclusiviștii rațiunii. Falsificarea, prin unilateralitate, a raționalismului adevărat. “Nu există activitate omenească mai legată de personalitate decît cea a filosofării”. Realitatea istorică a metafizicii și noiciana “limitație care nu limitează” ilustrînd mișcarea liniară de succesiune a teoriilor din știință. Raportarea la timp a metafizicii într-o prezentare mai puțin obișnuită. Teza despre “Yoga. Originile misticii indiene” a fost oare o dovadă a curentului mistic încurajat de Nae Ionescu? Resorturile care duc la adoptarea “modei” sectelor religioase. Ce a înțeles îngrijitorul cursului din “realitatea istorică a metafizicii”. Diferența de nivel dintre gîndirea lui Nae Ionescu și grila de lectură a îngrijitorilor cursurilor sale.

 

Folosind un termen nemțesc, “Schwärmerei“, Nae Ionescu diferenția acel vag sufletesc cultivat de filosofia literaturizantă cu exaltările ei anitiintelectuale ce au generat reacția împotriva misticismului, de adevăratul misticism care,”presupune o disciplină cel puțin tot atît de strînsă și de aspră ca a logicii formale”(1). În opinia sa, metafizica n-a apelat niciodată în exclusivitate la rațiune. Încă de la cursul predat în 1928-1929, cînd a încercat să contureze metafizica răsăriteană printr-o paralelă cu metafizica apuseană, el le spusese studenților săi că posibilitățile umane în ce privește cunoașterea metafizică ar fi una la nivel de “lume a conceptelor”, cealaltă la nivel de “lume a esențelor eterne”. Așadar în fața omului s-ar deschide două căi prin care poate lua contact cu realitatea: calea cunoașterii și calea trăirii. În prima variantă cunoașterea ar tinde spre înglobarea realității cunoscute într-un anumit sistem de concepte. Aceasta ar fi varianta occidentală a spiritului metafizic, care nu poate ocoli impasul nepotrivirii dintre cunoașterea realității sensibile și realitatea noumenală ce trece dincolo de domeniul cunoscutului. Sau, cum spune Nae Ionescu, într-o asemenea variantă rămîne nerezolvată problema adecvării dintre cunoaștere și realitate.

În cea de-a doua variantă nu se mai pune problema imposibilității noaste de a trece din lumea conceptelor în ordinea realului (a ceea ce există realiter), deoarece pe calea trăirii omul se situează de la bun început în ordinea realului. Calea trăirii nemediate înseamnă calea depășirii de sine pe linia  trăirii existenței care depășește subiectul metafizic, prin transformarea subiecului în însuși obiectul de cunoscut.

Această împărțire ar fi pusă sub semnul întrebării de filosofii raționaliști care cred că singura posibititate de a lua contact cu realitatea ar fi calea cunoașterii conceptuale și că filosofie “sănătoasă” se face numai de pe poziții raționaliste, și nu de pe poziții “mistice” (2). Filosofii raționaliști, spunea Nae Ionescu la cursul de istoria metafizicii din 1930-1931, “se uită prin cărțile despre realitate” și iau în considerare nu ce este acolo, ci cam ce cred ei că ar trebui să fie acolo (Istoria metafizicii. 1930-1931, curs litogr., p. 9). Dar chiar și așa, exclusiviștii rațiunii sunt totuși nevoiți să constate că în cele pe care le-au citit “ar mai fi ceva”(Ibid.). În opinia lor, ceea ce este în afară de rațiune, n-ar fi decît parte bolnavă. Astfel că, înlăturînd partea “bolnavă”, filosofii raționaliști ajung să postuleze că nu există decît rațiune. Nae Ionescu evidențiază cercul vicios în care se învîrt cei care au pretenția să definească normalul prin rațional și raționalul prin normal.

Cu dispoziția glumeață în care el expune întreaga lecție inaugurală a cursului de istoria metafizicii (1930-1931), Nae Ionescu, recunoaște că și el, pe cînd era tînăr, ar fi citit cărți de filosofie. Numai că el le-a luat “așa cum trebuie”, respectiv așa cum sunt ele scrise, de oameni perfect sănătoși. Chiar în ipoteza că autorii citiți, pentru că nu apelează în exclusivitate la rațiune ar fi fost bolnavi, n-am  ieși la liman: dacă sunt bolnavi, remarcă Nae Ionescu în mod ironic, cum ar scrie ei filosofie de oameni sănătoși? Iată absurditățile în care se încurcă exclusiviștii rațiunii dispuși a crede că singură rațiunea este partea sănătoasă a omului.

Despre filosofii raționaliști Nae Ionescu scria într-un articol că ei nu pot face altceva decît să reproducă cele gîndite de alții, întrucît pleacă de la greșita premiză că în filosofie, ca și în știință,  “o idee, dusă pînă la un punct de unul, e continuată de al doilea; și așa mai departe” (v. art. Filosofia românească, în vol. Nae Ionescu, Opere. VI, Ed. Crater, București, 1999, p 377). De altfel, și în răspunsurile date în 1926 la un chestionar privind filosofia contemporană, el îi cataloga pe filosofii raționaliști drept simpli “meseriași”, al căror ideal nu trece de acela al unei cariere universitare. Ei însă rămîn, “proștii filosofiei” deoarece  nu ajung niciodată să atace o problemă “de fond, în miezul ei” ( v. Filosofia contemporană, în vol. Neliniștea metafizică, Ed. Fundației culturale române, București, 1993, p. 148).

După Nae Ionescu “rațiunea îmbucătățește universul; ea desface și despică totul. Numai în mintea purtătorului de Dumnezeu (…) începe vindecarea existenței, închiderea rănilor lumii”. Asemenea poziție nu trebuie luată însă ca o desconsiderare lipsită de finețe a raționalismului. Pentru că, în opinia lui Nae Ionescu, există două feluri de raționalism. Un raționalism “adevărat, cu care misticismul a trăit întotdeauna în cea mai rodnică pace” și un raționalism de tip “cartezian”,  reprezentînd “falsificare, prin unilateralitate, a celui adevărat”(v. Sufletul mistic, în vol. Roza vînturilor, ed. II-a, anastasică, 1990, p. 23).

Tipologic, un astfel de “raționalism cartezian” și-ar fi pus amprenta pe “lumea nouă”, care a urmat Renașterii. La cursul de metafizică din 1928-1929 el îl plasa pe însuși Descartes, cel care a fost numit “părintele raționalismului modern” pe undeva pe la mijloc, între tipul “mistic” reprezentat de Pascal, și tipul “raționalist”, reprezentat de Spinoza. Descartes ar fi cuprins în categoria filosofilor pentru care transmiterea cunoștințelor cu ajutorul raționamentelor este “întretăiată și ajutată prin apelul la intuiția mistică”.

Pentru lămurirea divergențelor legate de supradimensionarea importanței rațiunii, în prima prelegere a cursului de istoria filosofiei din 1930-1931 Nae Ionescu a început prin a constata că metafizica, fiind o “realitate istorică”, este legată de timp. Dar caracteristic acestei “realități istorice” pe care o constituie metafizica îi rămîne, fără îndoială, felul propriu de filosofare izvorît din structura sufletească a fiecărui filosof, căci nu există vreo “activitate omenească mai legată de personalitate decît cea a filosofării” (v. Nae Ionescu, Opere.VI, Ed. Crater, București, 1999, p. 378).

Particulara situare a metafizicii în raportul pe care ea îl are cu timpul ar putea reieși din compararea existenței în timp a diferitelor soluții metafizice și succesiunea în decursul timpului a teoriilor științifice. Încă din 1911, pentru Nae Ionescu, “spiritul științific” și “spiritul metafizic” se conturau a fi două tipuri fundamentale de viață spirituală, într-o epocă în care filosofia îi părea a “se întoarce spre metafizică” (3).

La cursul de metafizică din 1930-1931, prin  comparația dintre știință și metafizică el ținea să evidențieze specificitatea metafizicii, marea deosebire existentă între  “realitatea istorică ” a teoriilor științifice și  “realitatea istorică ” a soluțiilor metafizice. Constantin Noica, fostul discipol al lui Nae Ionescu, va vorbi peste ani despre “limitația care nu limitează” gîndindu-se, ca și Profesorul său, la felul cum se succed teoriile în știință. Și unul și celălat vor vorbi de mecanica cuantică, de faptul că teoria cea avansată a mecanicii cuantice nu neagă vechea teorie a mecanicii newtoniene, ci o înglobează.

Spre deosebire de gîndirea științifică, care poate fi încadrată într-o mișcare liniară de succesiune, gîndirea filosofică se refuză unei astfel de încadrări. În istoria metafizicii, “fiecare moment reprezintă un absolut”, subliniază Nae Ionescu. Deplina varietate a sistemelor filosofice face posibilă, pe de-o parte, totala separare a soluțiilor metafizice unele de altele, și, pe de altă parte, existența interconectărilor, a punctelor comune în sisteme filosofice apărute în timpuri diferite și în zone geografice diferite. Aceasta pentru că felul cum fiecare filosof s-a raportat la realitatea vie ce-i stă în față nu este condiționat doar de plămada lui spirituală.

Formula de echilibru, obținută fie prin înglobarea realității externe, ca un fel de plasare a realității în om, fie prin plasarea omului în cuprinsul realității  este, după Nae Ionescu, o formulă de împăcare la care ajunge omul viu, care își trăiește neliniștea sa metafizică în anumite condiții istorice, de timp și de spațiu. Diferența ivită prin coloratura  timpului și spațiului pe care o primesc soluțiile metafizice ar face posibilă schimbarea “modelor” în filosofie. Lecția sa inaugurală a cursului de metafizică ținut în anul universitar 1930-1931, după Dumitru Cristian Amzăr, îngrijitorul cursului litografiat, ar fi fost chiar despre “moda în filosofie“, cum se poate citi în titlul stabilit de Amzăr și în rezumatul pe care el îl face acestei simpatice prelegeri.

După opinia noastră, în această lecție de deschidere, Nae Ionescu nu tratează în exclusivitate despre “moda în filosofie”. Mai mult, referirea la “moda în filosofie”, ne pare a fi doar tangențială, chiar dacă, mai mult în glumă, ea apare și la începutul și la sfîrșitul primei prelegeri. La fel de puțin semnificativă ca și “moda în filosofie” credem că este însăși aparenta frivolitate a primei lecții, fiindcă dincolo de cele pe care unii le-au crezut întruchiparea superficialității, Nae Ionescu spunea lucruri grave și de cel mai mare interes, cum ar fi, în cazul de față, felul în care poate fi înțeleasă raportarea la timp a metafizicii, în pofida caracterului absolut al fiecărei soluții metafizice.

Într-adevăr, subiectul primei prelegeri, subiect tratat de faimosul profesor al Universității bucureștene cu o desăvîrșită dezinvoltură și la modul cel mai  non-conformist cu putință, dovedind totala sa lipsă de prejudecăți didactice, nu este altul decît “realitatea istorică a metafizicii“. Iată, în acest sens, și precizările lui Nae Ionescu de la începutul celei de-a doua lecții: “Vă veți fi închipuit, cei care ați asistat la prima noastră convorbire, că eu am făcut o prelegere cu intențiuni polemice. Trebuie să vă mărturisesc că nu. Forma poate să fi fost polemică, dar, în fond, eu vreau să spun ce am eu de spus (…) Așadar, polemică numai ca formă, eu am ținut să constat un fapt, anume că, principial, pot exista o seamă de filosofii, și că ele chiar există. De altfel acesta este faptul fundamental pe care se sprijină, în genere, posibilitatea unei istorii a filosofiei” (v. Nae Ionescu, ISTORIA METAFIZICII. 1930-1931, curs litogr. p. 24).

Aparența polemică fusese conferită de aluziile transparente făcute de Nae Ionescu la adresa atacului împotriva sa pornit din tabăra filosofilor raționaliști, sau la teza de doctorat despre Yoga pe care urma să o susțină Mircea Eliade întors din India, teză despre care o glumă din epocă spunea că a “hindus” în eroare comisia care i-a acordat doctoratul.

Independent de aparența ei glumeață, ori polemică, prima prelegere a cursului de metafizică din 1930-1931 nu poate fi, în nici un caz, redusă la subiectul tangențial al “modei în filosofie”, și acela rău înțeles. Cu atît mai mult cu cît “moda”, ca fenomen social, nu înseamnă numai o schimbare, o raportare la timp, ci ea presupune și “imitația”, care în domeniul modei vestimentare se regăsește cu prisosință, dar în domeniul adevăratei filosofii lipsește cu desăvîrșire.

De pildă, moda “Aristotel”, nu presupune imitarea celor gîndite de Aristotel. Pe de-o parte, pentru că multe gînduri ale lui Aristotel nu au intrat în zona preocupărilor celor care l-au comentat (v. Nae Ionescu, ISTORIA METAFIZICII, 1930-1931, curs litogr. p. 32-34). Iar pe de altă parte, pentru că această “modă”, -destul de durabilă în istoria spiritualității europene-, nu a presupus decît lectura lui Aristotel, din care fiecare a înțeles ce a putut el să înțeleagă (și nu ceea ce a gîndit într-adevăr Aristotel), lectură, cu urmări din cele mai diferite la filosofii arabi, la Sfîntul Thomas din Aquino, sau la neo-tomiștii din secolul XX.

Așadar, însăși formularea lui Nae Ionescu privind “moda în filosofie” trebuie înțeleasă cu toată precauția, și, mai ales, în acele determinări pe care i le atribuia filosoful, pentru a se evita eroarea curentă de a raporta la domeniul filosofiei, cele care nu țin de acest domeniu. .

Desigur, se pot isca niște voci care să invoce presupoziția după care Nae Ionescu ar fi văzut atît titlurile cît și rezumatele fiecărei prelegeri, neavînd nimic de obiectat la felul cum fostul său student i-a editat cursul ținut în anul universitar 1930-1931.  Această presupoziție  este falsă. Deoarece Nae Ionescu era complet dezinteresat față de <<nemurirea>> gîndirii sale. În vremea cînd se apucase a-i îngriji Profesorului stenogramele de la cursuri, D. C. Amzăr l-a întrebat pe  Nae Ionescu “dacă vrea să vadă prelegerile” după ce le va fi pus la punct. “Mi-a răspuns că nu este nevoie”, consemnează D. C. Amzăr (v. Nae Ionescu. Cum l-am cunoscut, în vol NAE IONESCU ÎN CONȘTIINȚA CONTEMPORANILOR SĂI, Criterion Publishing, 1998, p 32).

De altfel, tocmai în prima prelegere a cursului de istoria metafizicii, Nae Ionescu găsise un moment propice pentru a le spune tinerilor care-l ascultau că “respectul în fața cărții scrise este un semn de analfabetism, în vreme ce lipsa de respect în fața unei cărți bine scrise, este un semn de imbecilitate” (v. Nae Ionescu, ISTORIA METAFIZICEI, 1930-1931, curs litogr., publicat sub îngrijirea lui D. C. Amzăr, p. 10).

Pornind de la “realitatea istorică” a metafizicii, Nae Ionescu semnalează schimbarea “modelor” în filosofie, luînd ca exemplu impactul pe care spiritualitatea orientală l-a avut, încă de la începutul secolului XX în cultura occidentală. Pe linia acestei “mode”, “curentul orientalizant” din cultura română era și el perfect vizibil, așa că aluzia la viitorul său asistent, era transparentă.

Mircea Eliade, care urma să devină o autoritate de anvergură mondială în domeniul istoriei religiilor, și care, asemenea lui Blaga, urma să fie cu grijă torpilat ca nu cumva să primească premiul Nobel (4), în acea vreme, deși reprezentant al <<noii generații>>, era deja autorul a numeroase și temeinice studii despre filosofia indiană, publicate prin reviste.

Referindu-se la curentul <<orientalizant>> din România, pe care C-tin Rădulescu-Motru ținuse să-l califice drept <<mistic și obscurantist>>, Nae Ionescu constatase că asemenea <<curent>>, -după Rădulescu-Motru, <<adăpostit>> în Universitatea bucureșteană-, nu ar fi chiar așa de neobișnuit, fiindcă se înscrie în spiritul vremii, fiind o <<modă>> europeană. Într-altfel  puse lucrurile, Nae Ionescu nu spusese (aluziv, desigur) decît că Mircea Eliade, cu teza sa despre Yoga pe care o pregătea pentru doctoratul în filosofie, nu făcea alceva decît să țină pasul cu vremea în care trăia.

Afirmînd că metafizica este o <<realitate istorică>> și ca atare legată de timp, Nae Ionescu ajunge, prin urmare, la schimbarea “modelor” în filosofie. Schimbările acestea nu se fac oricum, observă el, ci după niște resorturi caracteristice fenomenelor sociale, fiindcă orice <<modă>>, chiar și moda în filosofie, se înscrie în cadrul fenomenelor sociale naturale.

Ceea ce ar fi trebuit să fie reținut din cele spuse de Nae Ionescu în legătură cu <<moda>>, este afirmația sa după care, un filosof este interesat “nu de moda în sine“, ci de cu totul altceva, anume de “resorturile care fac să se adopte o anumită modă“.  Tocmai ce a trecut cu vederea Dumitru Cristian Amzăr, îngrijitorul ediției, cînd s-a străduit să rezume spusele lui Nae Ionescu la curs.

Într-unul dintre articolele sale publicate în “Cuvîntul“, în 1926, chiar Nae Ionescu folosise perspectiva evidențierii <<resorturilor>> ce fac să se adopte, la un moment dat, o anume modă. El analizase problema sectelor religioase din perspectiva <<resorturilor>> care au făcut să se adopte “moda sectelor”.

El observase atunci, cu mare finețe de spirit, că formula modernă a statului se dovedește a fi deficientă și datorită ofensivei dizolvante a sectelor religioase care pot fi încadrate în tipologia <<filosofiei protestantismului>>, sau, cum spune Nae Ionescu, a <<sectelor protestantizante>>. Fiindcă, în fond, aceste secte religioase sunt <<înrudite>> cu statul modern scientist, democratic și egalitar, vorbind aceeași limbă, fiind <<frați buni>> (v. Nae Ionescu, ROZA VÂNTURIOLOR, 1990, p. 6).

Așadar, <<moda>>, ca <<moment istoric>>, fusese doar tangențial vizată de Nae Ionescu în prima sa prelegere a cursului de metafizică din 1930-1931, moda în sine ne fiind interesantă decît în măsura în care un filosof poate pune în evidență resorturile ei.

Preocuparea lui principală, cum am menționat deja, nu este în prima prelegere a cursului de metafizică “realitatea istorică a modei”, ci “realitatea istorică” pe care o constituie însăși metafizica. Or, ea este o realitate istorică atît de aparte, încît raportarea la timp a metafizicii nu pare a fi din cale afară de simplă.

În primul rînd datorită caracterului absolut al fiecărei soluții metafizice, și pentru că  însăși metafizica este o activitate în care amprenta personalității filosofului predomină coloritul temporal și spațial al soluției pe care el o propune.

În al doilea rînd, pentru că, în ciuda caracterului absolut și a amprentei personalității căreia îi aparține, orice soluție metafizică este influențată de epoca și de zona geografică în care a apărut.

În al treilea rînd, pentru că orice soluție metafizică se înscrie fatalmente într-o anume formă de viață spirituală a omenirii, care, atunci cînd este autentică, nu suferă influențele altor forme de viață spirituală.

În al patrulea rînd, pentru că în filosofie <<totul trebuie început de la capăt>>, fiindcă trecerea timpului nu a atras după sine formarea unui patrimoniu de bunuri pe deplin cîștigate, cum se întîmplă în știință.

În al cincilea rînd, pentru că însuși instrumentul de comunicare a unei soluții metafizice face ca între filosofi să circule impresii subiective, și nu obiective, despre ce a scris sau ce a gîndit un alt filosof, indiferent de epoca în care respectivii filosofi au trăit, sau trăiesc.

În al șaselea rînd, pentru că, dincolo de gîndirea discursivă ce apelează la rațiune, în orice soluție metafizică se poate decela și prezența gîndirii intuitive, rod al unui contact nemijlocit cu ultimele principii ale realității.

În al șaptelea rînd, pentru că metafizica, fiind o formulă de împăcare la care ajunge <<omul viu>>, ea reflectă întrucîtva spiritul vremii, filosoful neputîndu-se sustrage spiritului vremii sale decît cu riscul de a fi <<demodat>>, de a se situa în afara intereselor teoretice ale epocii în care trăiește.

Dar raportarea la timp a metafizicii, în nici un caz, nu poate fi făcută printr-o superficială invocare a <<modei în filosofie>>, modă care, datorită zonei în care se manifestă, posedă niște determinații atît de particulare, încît nu seamănă cu nici o altă <<modă>>.

Desigur, mai mult decît ideea de <<progres>>, în care Nae Ionescu nu credea cîtuși de puțin, sau aceea de schimbare a <<modelor>> în filosofie odată cu trecerea timpului, în îndemnul din final ca studenții să-l <<depășească>>, se poate ghici îndemnul ca ei să gîndească pe cont propriu.

Acum, după ce am văzut care a fost subiectul în jurul căruia s-a desfășurat originala gîndire a lui Nae Ionescu la prima lecție ținută în 1930, să vedem cam ce a reținut îngrijitorul cursului litografiat din cele expuse de Nae Ionescu, și a trecut în rezumatul alcătuit de el, pornind de la greșita presupunere că prelegerea ar fi fost despre realitatea istorică a modei: (a) “moda” fenomen social natural, care, sociologicește însemnează “moment istoric”; (b) “Moda” curentului orientalizant în filosofia românească de azi; (c) “Momentele istorice” în istoria științei; (d) “Momentele istorice” în istoria metafizicii; (e) Depășirea “momentului istoric” lege inexorabilă în succesiunea generațiilor istorice.

Cum ușor se poate observa, nicăieri în structura primei prelegeri prezentată de Dumitru Cristian Amzăr nu apare semnalată problema raportării la timp a metafizicii, în jurul căreia își structurează Nae Ionescu gîndirea în acest curs, cum nu apare nici problema <<misticii>>, coexistînd în scrierile metafizice cu “sănătoasa rațiune”.

După titlu și după rezumatul corespunzător titlului, lecția ținută de Nae Ionescu dă impresia unei scandaloase frivolități.  Asta pentru că în spatele tonului glumeț, Dumitru Cristian Amzăr, tînărul îngrijitor al cursului, nu a putut vedea, în primul rînd, care au fost adevăratele probleme tratate, iar în al doilea rînd, seriozitatea și disciplina de gîndire cu care, în fond, ele fuseseră tratate.

Ce concluzie să tragem de aici? Așa cum am mai avut ocazia să constatăm, singura concluzie, care se impune cumva de la sine, ne duce către reafirmarea unor lucruri consemnate și cu alte prilejuri (5). Anume că titlurile cursurilor și rezumarea celor gîndite de Nae Ionescu la cursurile sale (prin subtitlurile fiecărui curs) nu au ce căuta în cărțile în care Nae Ionescu este trecut drept autor.

Locul lor cel mai potrivit ar fi în oarece studii, unde ar putea fi argumentată opțiunea pentru un titlu sau altul, cum argumentată ar putea deveni și orice propunere de rezumare a gîndirii lui Nae Ionescu. Din păcate însă, la fiecare nouă editare a operei sale, Nae Ionescu este oferit publicului în exclusivitate însoțit de grila de citire a îngrijitorilor.

Or, despre insidioasa amprentă lăsată în acest mod de îngrijitorii operelor filosofice ale lui Nae Ionescu pe cele gîndite de Nae Ionescu, nu se poate constata decît că este cu totul ne la locul ei, fiind, prin excelență, deformatoare.  Ca să nu mai vorbim despre diferența de nivel dintre cele conținute de cursurile lui Nae Ionescu, și modestele, mult prea modestele, prezentări ale gîndirii lui Nae Ionescu făcute prin asemenea grile de lectură.

 

NOTE

 

  1. 1. v. Nae Ionescu, Filosofia contemporană, în volumul Neliniștea metafizică, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1993, p. 147.
  2. 2. Mircea Vulcănescu menționează polemica ivită între “filosofii raționaliști” și Nae Ionescu într-un articol publicat în ziarul  “Epoca ” din 30 ian.1931, intitulat  “Gîndirea filosofică a lui Nae Ionescu “. După trecerea în revistă a operei filosofice a lui Nae Ionescu, el subliniază  “activitatea prodigioasă de cercetare autentică, îndreptată asupra tuturor problemelor filosofice moderne “, pentru a scrie în concluzie că  “această filosofie reprezintă în cultura românească o poziție originală, care concentrează fascicular toate interesele teoretice ale epocii noastre”.
  3. 3. v. Nae Ionescu, VI, volum îngrijit de Marin Diaconu și Dora Mezdrea, Editura Crater, București, 1999, p.63.
  4. 4. Iată ce aflăm de la Ion Rațiu despre subiectul <<premiului Nobel>> care, dacă ar fi fost vreodată dat după criteriul valorii operei și nu după alte criterii, ar fi ajuns să fie deținut și de Blaga, și de Mircea Eliade: “Ultima dată Constantin Noica m-a vizitat în apartamentul meu din Paris. Ne-am dus împreună la Mircea Eliade. Cu Eliade aveam legături cordiale încă din vara anului 1940, cînd eram amîndoi la Legația din Londra. Era prăbușit, săracul. A vrut să-mi vorbească. Noica a înțeles. Și-a găsit o scuză și a plecat. “N-o să-mi dea premiul Nobel pentru literatură. Știu cine se opune”, mi-a spus Eliade, înțelept, împăcat, dar întristat. Avea mîinile bandajate căci suferea, grav, de arteroscleroză.” (v.Ion Rațiu, CINE MĂ CUNOAȘTE ÎN ȚARĂ AȘA CUM SUNT?…, Ed. Progresul Românesc, 1991, p.95-96).
  5. 5. v. Isabela Vasiliu-Scraba, SURPRIZA ULTIMULUI CURS DE METAFIZICĂ AL LUI NAE IONESCU, în rev. “Viața Românească”, nr. 12/ 1999, p. 136-139. Semnalăm cititorilur acestui articol din rev.”Viața Românească” o regretabilă eroare pe care am făcut-o atunci cînd i-am atribuit și d-lui Dan Zamfirescu paternitatea titlurilor și subtitlurilor fiecărei prelegeri a ultimului curs de metafizică (1936-1937).

Referirea noastră la “cei doi îngrijitori” care, împreună, ar fi făcut nepotrivite adăugiri la textul lui Nae Ionescu este greșită, întrucît adăugirile de titluri și subtitluri aparțin în exclusivitate d-lui Marin Diaconu. Această informație este consemnată chiar în volum, la p. 14 în “Nota Editurii“, notă pe care, printr-o gravă scăpare, nu am citit-o cu atenția cuvenită.

<<La Cuprins