Experiente-ale-gandirii-naeionesciene

Isabela-Vasiliu-Scraba-Nae-prostii-filozofiei-exclusivistii-ratiunii-Experiente-ale-gandirii//46070 car./6176 cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, „Proștii filozofiei sînt exclusiviștii rațiunii” (cf. Nae Ionescu).

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/raportarea-la-timp-a-metafizicii/

REZUMAT : Eseul evidențiază poziția lui Nae Ionescu în ce privește raportarea la timp a metafizicii. Conducând doctoratul despre mistica indiană pregătit de Mircea Eliade, universitarul Nae Ionescu a fost atacat în presă de superiorul său, profesorul Constantin Rădulescu-Motru care publicase în „Revista de filosofie” articole trimise din India de doctorand. În calitatea sa de „exclusivist al rațiunii”, Rădulescu-Motru îl acuzase pe Nae Ionescu de încurajarea la universitate a „modei orientalizante”, un  curent mistic „bolnăvicios”. Printre alte argumente, Nae Ionescu i-a replicat polemistului, vorbind despre resorturile care duc la adoptarea “modelor” în filozofie. In prelegerea inaugurală la cursul de istoria metafizicii din 1930-1931, Nae Ionescu a luat pe două căi apărarea viitorului său asistent. Dubla modalitate de dezamorsare a polemicii a surprins auditoriul care citise în Revista de filozofie studiile de indianistică ale celui care avea să devină „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”. Nae Ionescu întâi a observat coexistența misticii cu „sănătoasa” rațiune în toate sistemele metafizice.  Apoi a vorbit de moda „orientalizantă” încadrând-o în problematica mai largă a relației particulare pe care o întreține metafizica cu timpul, în pofida caracterului absolut al fiecărei soluții metafizice. Ca adept al trăirii creștine si ca înițiator al Scolii trăiriste, Nae Ionescu, filozoful ce a făcut odinioară faima universității bucureștene, subliniase în repetate rânduri împrumuturile pe care teoria cunoașterii le-a făcut din domeniul misticii. Acest lucru l-am reliefat în studiul intitulat „Concepte cheie la Nae Ionescu” (https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/ ). Incă din 1926 Nae Ionescu spusese că „filozofii raționaliști” sînt „proștii filozofiei”, sau simpli meseriași care se limitează a vorbi despre ce cred ei că au gândit alții. „Exclusiviștii rațiunii” dau de-o parte latura mistică a metafizicii. Asemenea înlăturare duce la o falsificare, prin unilateralitate, a raționalismului adevărat. Iar această falsificare ar fi început cu epoca lui Descartes. Filozoful Nae Ionescu spunea studenților săi că “nu există activitate omenească mai legată de personalitate decât cea a filozofării”. Constantin Noica, fost student si mai apoi discipol al Școlii trăiriste, unica școală filozofică românească, a ilustrat așa numita “limitație care nu limitează” prin  mișcarea liniară de succesiune a teoriilor din știință. Realitatea istorică a metafizicii nu suferă de o asemenea succesiune liniară, tocmai din cauza personalității distincte a fiecărui metafizician si a strânsei legături dintre activitatea filozofării si personalitatea celui care filozofează. In polemica iscată de Rădulescu-Motru, preocuparea cu mistica indiană a lui Eliade a fost piesa cheie pentru veștejirea „curentului mistic” infiltrat  în Facultatea de filozofie și litere. Dacă avem în vedere istoria care a urmat, numele „exclusivistului rațiunii” s-a bucurat de prețuirea ideologilor sistemului totalitar comunist, fiind pus pe frontispiciul Institutului de filozofie din București. În schimb, numele autorului lucrării despre Yoga și originile misticii indiene s-a bucurat și încă se bucură de o unanimă prețuire a celor mai înalte foruri academice occidentale.  Strălucita lecție întitulată de Dumitru Cristian Amzăr „Moda în filozofie” a fost retipărită într-un periodic în toamna anului 1940. După felul în care au fost rezumate ideile prelegerii inaugurale din 1930 odată cu multiplicarea cursului de istoria metafizicii prin litografiere, se vede însă că prelegerea nu a fost bine înțeleasă de Dumitru Cristian Amzăr, îngrijitorul stenogramei  cursului din 1930-1931. Ceea ce duce către o concluzie nedesmințită de trecerea vremii: între gândirea inițiatorului Scolii trăiriste  și grila de lectură a îngrijitorilor cursurilor sale s-a ivit de la bun început o imensă prăpastie. Aceasta l-a făcut pe filozoful Mircea Vulcănescu să propună în 1943 a se renunța la adăugirile de titluri de prelegeri odată cu  editarea postumă a gândirii lui Nae Ionescu expusă în cursurile sale.

 

Motto: „Intoarcerea la Dumnezeu este un fenomen mai general, provocat pe de o parte prin jalnicul faliment al pozitivismului și prin goliciunea spăimântătoare a cultului unui „grand etre” al umanității, pe de alta prin inconsistența și deznădăjduitoarele efecte ale panteismului care la un moment dat făgăduia să devină limanul mântuirii pentru toți intelectualii” (Nae Ionescu, Piatra din capul unghiului, 1926)

După trecerea în revistă a operei filozofice naeionesciene, Mircea Vulcănescu subliniază  “activitatea prodigioasă de cercetare autentică, îndreptată asupra tuturor problemelor filozofice moderne “, pentru a scrie în concluzie că  “această filozofie reprezintă în cultura românească o poziție originală, care concentrează fascicular toate interesele teoretice ale epocii noastre” (M. V., Gîndirea filozofică a lui Nae Ionescu, în ziarul  “Epoca ” din 30 ian.1931). O părere similară va avea și Mircea Eliade. Acesta spera în 1937 că va veni odată si odată vremea să se scrie istoria problemelor filozofice românești, ocazie cu care „se va vedea că vreme de 15 ani de zile noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu” (M. E., Un cuvânt al editorului, în vol.: Nae Ionescu, Roza Vanturilor, 1937, p.440).

Folosind un termen nemțesc (“Schwärmerei“), Nae Ionescu diferenția acel vag sufletesc cultivat de filozofia literaturizantă cu exaltările ei anti-intelectuale ce au generat reacția împotriva misticismului, de adevăratul misticism care,”presupune o disciplină cel puțin tot atât de strânsă și de aspră ca a logicii formale”(N.I., Filozofia contemporană). În opinia sa, metafizica (strâns legată de individualitatea gânditorilor) n-a apelat niciodată în exclusivitate la rațiune. La cursul din 1928-1929, când a încercat să contureze metafizica răsăriteană printr-o paralelă cu metafizica apuseană, inițiatorul Școlii trăiriste spusese că prima vizează o “lume a esențelor eterne”, iar cealaltă “lumea conceptelor”. Cu alte cuvinte, în fața omului european s-ar deschide două căi prin care el poate lua contact cu realitatea: calea cunoașterii și calea trăirii. În prima variantă cunoașterea ar tinde spre înglobarea realității cunoscute într-un anumit sistem de concepte. Aceasta ar fi varianta occidentală a spiritului metafizic, care nu poate ocoli impasul nepotrivirii dintre cunoașterea realității sensibile și realitatea noumenală ce trece dincolo de domeniul cunoscutului. Sau, cum spune Nae Ionescu, într-o asemenea variantă rămîne nerezolvată problema adecvării dintre cunoaștere și realitate.

În cea de-a doua variantă nu se mai pune problema imposibilității noaste de a trece din lumea conceptelor în ordinea realului (a ceea ce există realiter), deoarece pe calea trăirii omul se situează de la bun început în ordinea realului. Calea trăirii nemediate înseamnă calea depășirii de sine pe linia  trăirii existenței care depășește subiectul metafizic, prin transformarea subiecului în însuși obiectul de cunoscut (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu, în „Acolada”, nr.7-8/ 2018).

O asemenea împărțire a fost pusă sub semnul întrebării de filozofii raționaliști care cred că singura posibilitate de a lua contact cu realitatea ar fi calea cunoașterii conceptuale și că filozofie “sănătoasă” (cf. Rădulescu-Motru) se face numai de pe poziții raționaliste, și nu de pe poziții “mistice”. Filozofii raționaliști, spunea Nae Ionescu la cursul de istoria metafizicii din 1930-1931, “se uită prin cărțile despre realitate” și iau în considerare nu ce este acolo, ci cam ce cred ei că ar trebui să fie acolo (N. I., Istoria metafizicii. 1930-1931, curs litogr., p. 9). Dar chiar și așa, exclusiviștii rațiunii sînt totuși nevoiți să constate că în cele pe care le-au citit “ar mai fi ceva”(Ibid.). După convingerile raționaliștilor mândri de exclusivismul lor, ceea ce este în afară de rațiune, n-ar fi decât „parte bolnavă”. Astfel că, doar lăsând latura mistică a metafizicii de-o parte, filozofii raționaliști ajung să postuleze că nu există decât rațiune. Nae Ionescu mai evidenția cercul vicios în care se învârt cei care au pretenția să definească normalul prin rațional și raționalul prin normal. Cu dispoziția glumeață în care expune întreaga lecție inaugurală a cursului de istoria metafizicii (1930-1931), Nae Ionescu, recunoaște că și el, pe cînd era tînăr, ar fi citit cărți de filozofie. Numai că el le-a luat “așa cum trebuie”, respectiv așa cum sînt ele scrise, de oameni perfect sănătoși. Chiar în ipoteza că autorii citiți, pentru că nu apelează în exclusivitate la rațiune, ar fi fost bolnavi, n-am  ieși la liman: dacă sînt bolnavi, remarcă Nae Ionescu în mod ironic, cum ar scrie ei filozofie de oameni sănătoși? Iată absurditățile în care se încurcă exclusiviștii rațiunii dispuși a crede că singură rațiunea ar fi partea sănătoasă a omului. E drept că “rațiunea îmbucătățește universul; ea desface și despică totul. Numai în mintea purtătorului de Dumnezeu (…) începe vindecarea existenței, închiderea rănilor lumii” (Nae Ionescu, Sufletul mistic). Asemenea poziție nu trebuie luată însă ca o desconsiderare lipsită de finețe a raționalismului. Pentru că, în opinia lui Nae Ionescu, există două feluri de raționalism. Un raționalism “adevărat, cu care misticismul a trăit întotdeauna în cea mai rodnică pace” și un raționalism de tip “cartezian”,  reprezentând o “falsificare, prin unilateralitate, a celui adevărat”(N.I. Sufletul mistic, în vol.: Roza vânturilor, îngrijit de Mircea Eliade, 1937, ed. II-a, anastasică, 1990, p. 23). Tipologic, un astfel de “raționalism cartezian” și-ar fi pus amprenta pe lumea care a urmat Renașterii. La cursul de metafizică din 1928-1929 Nae Ionescu l-a plasat însă pe Descartes (numit în 1921 “părintele democratismului contemporan”),  pe undeva pe la mijloc, între tipul “mistic” reprezentat de Pascal, și tipul “raționalist”, reprezentat de Spinoza. Din perspectiva cunoașterii metafizice, Descartes ar fi de cuprins în categoria filozofilor pentru care transmiterea cunoștințelor cu ajutorul raționamentelor este “întretăiată și ajutată prin apelul la intuiția mistică”.

Prin 1921 Nae Ionescu scria că filozofii raționaliști nu pot face altceva decât să reproducă cele gândite de alții, întrucât pleacă de la greșita premiză că în filozofie, ca și în știință,  “o idee, dusă până la un punct de unul, e continuată de al doilea; și așa mai departe” (N.I., Filozofia românească, în vol.: Nae Ionescu, Opere. VI, Ed. Crater, București, 1999, p 377). Si în răspunsurile date în 1926 la un chestionar privind filozofia contemporană, inițiatorul Scolii trăiriste spusese că filozofii raționaliști sînt simpli “meseriași”, al căror ideal nu trece de acela al unei cariere universitare. Neajungând niciodată să atace o problemă metafizică “de fond, în miezul ei” rămân însă, “proștii filozofiei” ( Filozofia contemporană, în vol. N. I., Neliniștea metafizică, București, 1993, p. 148).

Pentru lămurirea divergențelor legate de supradimensionarea importanței rațiunii, în prima prelegere a cursului de istoria filozofiei din 1930-1931 Nae Ionescu a început prin a constata că metafizica, fiind o “realitate istorică”, este legată de timp. Dar caracteristic acestei “realități istorice” pe care o constituie metafizica îi rămâne, fără îndoială, felul propriu de filozofare izvorât din structura sufletească a fiecărui filozof, căci nu există vreo “activitate omenească mai legată de personalitate decât cea a filozofării” (Nae Ionescu, Opere, vol. VI, 1999, p. 378). Particulara situare a metafizicii în raportul pe care ea îl are cu timpul ar putea reieși din compararea existenței în timp a diferitelor soluții metafizice și succesiunea în decursul timpului a teoriilor științifice. Încă din 1911, pentru Nae Ionescu, “spiritul științific” și “spiritul metafizic” se conturau a fi două tipuri fundamentale de viață spirituală, într-o epocă în care filozofia îi părea a “se întoarce spre metafizică” (op. cit. p.63). La cursul din 1930-1931, prin  comparația dintre știință și metafizică, filozoful ținea să evidențieze specificitatea metafizicii, marea deosebire existentă între  “realitatea istorică ” a teoriilor științifice și  “realitatea istorică ” a soluțiilor metafizice. Trebuie însă amintit că gânditorul religios Nae Ionescu delimita realitatea nu prin două, ci prin trei planuri corespunzătoare diferitelor trepte de cunoaștere: planul științific, planul filozofic si planul religios (N.I., în „Cuvântul”, 5 iunie 1926).

Constantin Noica – filozof de Școala trăiristă (școală a „adevărului religios trăit”, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Chintesența” Trăirismului , fragmentar pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XIV, februarie 2020, nr. 2 /147, p. 12. https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-chintesenta-trairismului/; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre viitorul culturii europene; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaeuropa/) -,  va medita în epoca ateismului (impus de ocupantul sovietic) la problema “limitației care nu limitează“ gândindu-se, ca și profesorul său, la felul cum se succed teoriile în știință. Și unul și celălat vor vorbi de mecanica cuantică, de faptul că teoria cea avansată nu neagă vechea teorie a mecanicii newtoniene, ci o înglobează. Spre deosebire însă de gândirea științifică, posibil a fi încadrată într-o mișcare liniară de succesiune, gândirea filozofică se refuză unei astfel de încadrări.

În istoria metafizicii, “fiecare moment reprezintă un absolut”, subliniază filozoful Nae Ionescu. Deplina varietate a sistemelor filozofice face posibilă, pe de-o parte, totala separare a soluțiilor metafizice unele de altele, și, pe de altă parte, existența interconectărilor, a punctelor comune în sisteme filozofice apărute în timpuri diferite și în zone geografice diferite. Aceasta pentru că felul cum fiecare filozof s-a raportat la realitatea vie ce-i stă în față nu este condiționat doar de plămada lui spirituală. Formula de echilibru, obținută fie prin înglobarea realității externe, ca un fel de plasare a realității în om, fie prin plasarea omului în cuprinsul realității  ar fi o formulă de împăcare la care ajunge omul viu, omul care își trăiește neliniștea sa metafizică în anumite condiții istorice, de timp și de spațiu.

Diferența ivită prin coloratura  timpului și spațiului pe care o primesc soluțiile metafizice ar face posibilă schimbarea “modelor” în filozofie. Lecția inaugurală a cursului de metafizică ținut în anul universitar 1930-1931, după Dumitru Cristian Amzăr, îngrijitorul cursului litografiat, ar fi fost chiar despre “moda în filozofie“, cum se poate citi în titlul stabilit de fostul student precum și în rezumatul pe care Amzăr îl face acestei simpatice prelegeri. Odată cu tipărirea cursului în volum, Mircea Vulcănescu se gândise prin 1943 să îndepărteze titlurile si subtitlurile, ceea ce ar fi fost în avantajul cititorilor.

După opinia noastră, chiar în lecția de deschidere intitulată de Amzăr „Moda în filozofie”, Nae Ionescu nu tratează în principal despre “moda în filozofie”. In plus, această referire la „modă” ne pare a fi doar tangențială, cu toate că, mai mult în glumă, ea apare și la începutul și la sfârșitul primei prelegeri. La fel de puțin semnificativă ca și “moda în filozofie” credem că este însăși aparenta frivolitate a primei lecții, fiindcă dincolo de cele pe care unii le-au crezut întruchiparea superficialității, Nae Ionescu spunea lucruri grave și de cel mai mare interes, cum ar fi, în cazul de față, felul în care poate fi înțeleasă raportarea la timp a metafizicii, în pofida caracterului absolut al fiecărei soluții metafizice.

Într-adevăr, subiectul primei prelegeri, subiect tratat de faimosul profesor al Universității bucureștene cu o desăvârșită dezinvoltură și la modul cel mai  non-conformist cu putință, dovedind totala sa lipsă de prejudecăți didactice, nu este altul decât “realitatea istorică a metafizicii“. Iată, în acest sens, și precizările metafizicianului Nae Ionescu de la începutul celei de-a doua lecții: “Vă veți fi închipuit, cei care ați asistat la prima noastră convorbire, că eu am făcut o prelegere cu intențiuni polemice. Trebuie să vă mărturisesc că nu. Forma poate să fi fost polemică, dar, în fond, eu vreau să spun ce am eu de spus (…) Așadar, polemică numai ca formă, eu am ținut să constat un fapt, anume că, principial, pot exista o seamă de filozofii, și că ele chiar există. De altfel acesta este faptul fundamental pe care se sprijină, în genere, posibilitatea unei istorii a filozofiei” (Nae Ionescu, Istoria metafizicii. 1930-1931, curs litogr. p. 24, re-editat în OPERE, vol. II, Ed. Roza Vânturilor, București, 2005).

Aparența polemică fusese conferită de aluziile transparente făcute de Nae Ionescu la adresa atacului împotriva sa pornit din tabăra filozofilor raționaliști, sau la teza de doctorat despre Yoga pe care urma să o susțină Mircea Eliade întors din India, teză despre care o glumă din epocă spunea că a “hindus” în eroare comisia care i-a acordat doctoratul (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000). Dar independent de aparența ei glumeață, ori polemică, prelegerea inaugurală nu poate fi, în nici un caz, redusă la subiectul tangențial al “modei în filozofie”, și acela rău înțeles. Cu atât mai mult cu cât “moda”, ca fenomen psiho-social, nu înseamnă numai o schimbare, o raportare la timp, ci ea presupune și imitația. Dacă în domeniul modei vestimentare imitația se regăsește cu prisosință, în domeniul adevăratei filozofii ea lipsește însă cu desăvârșire.

De pildă, moda “Aristotel”, nu presupune imitarea celor gândite de Aristotel. Pentru că multe gânduri ale lui Aristotel nu au intrat în zona preocupărilor celor care l-au comentat (ISTORIA METAFIZICII, 1930-1931, curs litogr. p. 32-34). Dar și pentru că această “modă”, -destul de durabilă în istoria spiritualității europene-, nu a presupus decât lectura lui Aristotel, din care fiecare a înțeles ce a putut el să înțeleagă (și nu ceea ce a gândit într-adevăr Aristotel, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și detractorii săi, sau, Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/  ), lectură cu urmări din cele mai diferite la filozofii arabi, la Sfântul Thomas din Aquino, sau la neo-tomiștii din secolul XX.

Așadar, însăși formularea lui Nae Ionescu privind “moda în filozofie” trebuie înțeleasă cu toată precauția, și, mai ales, în acele determinări pe care i le atribuia inițiatorul Scolii trăiriste, pentru a se evita eroarea curentă de a raporta la domeniul filozofiei, cele care nu țin de acest domeniu. Desigur, se pot isca niște păreri care să invoce posibilitatea după care Nae Ionescu ar fi văzut atât titlurile cât și rezumatele fiecărei prelegeri, neavând nimic de obiectat la felul cum un fost student i-a editat cursul de metafizică din 1930-1931. Posibilitatea a existat, într-adevăr, dar n-a fost fructificată. Deoarece Nae Ionescu era complet dezinteresat de „nemurirea” gândirii sale prin litografierea cursurilor. În vremea când se apucase a-i îngriji  stenogramele de la cursuri, D. C. Amzăr l-a întrebat pe  Profesor “dacă vrea să vadă prelegerile” după ce le va fi pus la punct. “Mi-a răspuns că nu este nevoie”, consemnează Dumitru Cristian Amzăr în Nae Ionescu. Cum l-am cunoscut (vezi vol.: NAE IONESCU ÎN CONȘTIINȚA CONTEMPORANILOR SĂI, crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, 1998, p 32).

De altfel, tocmai în prima prelegere a cursului de istoria metafizicii, Nae Ionescu găsise un moment propice pentru a le spune tinerilor care-l ascultau că “respectul în fața cărții scrise este un semn de analfabetism, în vreme ce lipsa de respect în fața unei cărți bine scrise, este un semn de imbecilitate” (Istoria metafizicei, 1930-1931, curs litogr., publicat sub îngrijirea lui D. C. Amzăr, p. 10).

Pornind de la “realitatea istorică” a metafizicii, Profesorul semnalează schimbarea “modelor” în filozofie, luând ca exemplu impactul pe care spiritualitatea orientală l-a avut, încă de la începutul secolului XX în cultura occidentală. Pe linia acestei mode, “curentul orientalizant” din cultura română era și el perfect vizibil, cum vizibilă era și aluzia la viitorul său asistent Mircea Eliade, – care urma să devină o autoritate de anvergură mondială în domeniul filozofiei religiilor, și care, asemenea lui Blaga, urma să fie cu perseverență torpilat de mercenarii ocupantului străin al României ca nu cumva să primească premiul Nobel (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ). Incă de foarte tânăr, de când scria temeinicele sale studii despre mistica asiatică publicate în „Revista de filozofie”, Mircea Eliade a fost un binecunoscut cercetător al spiritualității omenești de pretutindeni.

Referindu-se la curentul „orientalizant” din România, pe care C-tin Rădulescu-Motru ținuse în 1930 să-l califice drept „mistic și obscurantist”, Nae Ionescu constatase că asemenea „curent”, -după Rădulescu-Motru, „adăpostit” în Universitatea bucureșteană-, nu ar fi chiar așa de neobișnuit. Fiindcă se înscrie în spiritul vremii, fiind o „modă” europeană. Într-altfel  puse lucrurile, Nae Ionescu nu zisese (aluziv, desigur) decât că Mircea Eliade, cu teza sa Yoga. Essai sur les origins de la mystique indienne pe care o pregătea pentru doctoratul în filozofie (trecut în iunie 1933), nu făcea altceva decât să țină pasul cu vremea în care trăia. Afirmând că metafizica este o realitate istorică și ca atare legată de timp, Nae Ionescu ajunge, prin urmare, la schimbarea “modelor” în filozofie. Schimbările acestea nu se fac oricum, observă el, ci după niște resorturi caracteristice fenomenelor sociale, fiindcă orice modă, chiar și moda în filozofie, se înscrie în cadrul fenomenelor sociale naturale.

Din cele precizate de Nae Ionescu în legătură cu moda ar fi trebuit să fie reținută afirmația după care, un filozof este interesat “nu de moda în sine“, ci de cu totul altceva: Anume de “resorturile care fac să se adopte o anumită modă“.  Lucru trecut cu vederea de Dumitru Cristian Amzăr care s-a străduit să rezume spusele lui Nae Ionescu la curs.

Într-unul dintre articolele din “Cuvântul“, Nae Ionescu evidențiase, de exemplu, resorturile ce fac să se adopte “moda sectelor” religioase. El observase, cu mare finețe de spirit, că formula modernă a statului se dovedește a fi deficientă și datorită ofensivei dizolvante a sectelor religioase ținând (prin tipologia lor) de filozofia protestantismului, „desanctificare săracă și mioapă a cerului și…umanizare a lui Dumnezeu” (Nae Ionescu, Roza Vânturilor, ed. II-a, 1990, p.24). Sectele „protestantizante” ar fi înrudite cu statul modern scientist, democratic și egalitar, vorbind aceeași limbă, fiind „frați buni” (Ibidem, p. 6).

Moda, ca „moment istoric”, fusese doar tangențial vizată de Nae Ionescu în prima sa prelegere a cursului de metafizică din 1930-1931, pentru că moda în sine nu este interesantă decât în măsura în care un gânditor îi poate reliefa resorturile. Adică poate arăta că recrudescența misticismului (de pildă) nu este străină de un fapt constatat de-a lungul istoriei care cuprinde și „perioade în care sufletul omenesc e mai aproape de Dumnezeu” (N.I., 31 iulie 1926). Dar, după cum am menționat deja, preocuparea principală a profesorului nu a fost în prelegerea inaugurală “realitatea istorică a modei”, ci “realitatea istorică” pe care o constituie însăși metafizica.

Or, aceasta este o realitate istorică atât de aparte, încât raportarea la timp a metafizicii nu pare a fi din cale afară de simplă. În primul rând datorită caracterului absolut al fiecărei soluții metafizice, și pentru că  însăși metafizica este o activitate în care amprenta personalității filozofului predomină coloritul temporal și spațial al soluției pe care el o propune. În al doilea rând, pentru că, în ciuda caracterului absolut și a amprentei personalității căreia îi aparține, orice soluție metafizică este influențată de epoca și de zona geografică în care a apărut. În al treilea rând, pentru că orice soluție metafizică se înscrie fatalmente într-o anume formă de viață spirituală a omenirii, care, atunci când este autentică, nu suferă influențele altor forme de viață spirituală.

În al patrulea rând, pentru că în filozofie „totul trebuie început de la capăt”, fiindcă trecerea timpului nu a atras după sine formarea unui patrimoniu de bunuri pe deplin câștigate, cum se întâmplă în știință.

În al cincilea rând, pentru că însuși instrumentul de comunicare a unei soluții metafizice face ca între filozofi să circule impresii subiective, și nu obiective, despre ce a scris sau ce a gândit un alt filozof, indiferent de epoca în care respectivii filozofi au trăit, sau trăiesc.

În al șaselea rând, pentru că, dincolo de gândirea discursivă ce apelează la rațiune, în orice soluție metafizică se poate decela și prezența gândirii intuitive, rod al unui contact nemijlocit cu ultimele principii ale realității.

În al șaptelea rând, pentru că metafizica, fiind o formulă de împăcare la care ajunge „omul viu”, ea reflectă întrucâtva spiritul vremii, filozoful neputându-se sustrage spiritului vremii sale decât cu riscul de a fi „demodat”, de a se situa în afara intereselor teoretice ale epocii în care trăiește.

Oricum, raportarea la timp a metafizicii, în nici un caz, nu poate fi făcută printr-o superficială invocare a modei în filozofie, modă care, datorită zonei în care se manifestă, posedă niște determinații atât de particulare, încât nu seamănă cu nici o altă modă. In îndemnul din final ca studenții să-l „depășească”, nu se poate ghici ideea de schimbare viitoare a modelor în filozofie, ci îndemnul ca ei să gândească pe cont propriu, să ajungă fiecare din ei la soluția lui proprie de echilibrare lăuntrică.

După ce am văzut care a fost subiectul în jurul căruia s-a desfășurat originala gândire a lui Nae Ionescu la prima lecție ținută în 1930, să vedem cam ce a reținut îngrijitorul cursului litografiat din cele expuse de Nae Ionescu, și a trecut în rezumatul alcătuit de el, pornind de la greșita presupunere că prelegerea ar fi fost despre realitatea istorică a modei: (a) “moda” fenomen social natural, care, sociologicește însemnează “moment istoric”; (b) “Moda” curentului orientalizant în filozofia românească de azi; (c) “Momentele istorice” în istoria științei; (d) “Momentele istorice” în istoria metafizicii; (e) Depășirea “momentului istoric” lege inexorabilă în succesiunea generațiilor istorice.

Cum ușor se poate observa, nicăieri în structura primei prelegeri prezentată de Dumitru Cristian Amzăr nu apare semnalată problema raportării la timp a metafizicii, în jurul căreia își structurează Nae Ionescu gândirea în acest curs, cum nu apare nici problema misticii, coexistând în scrierile metafizice cu “sănătoasa rațiune”.

După titlu și după rezumatul corespunzător titlului, lecția ținută de Nae Ionescu dă impresia unei scandaloase frivolități.  Asta pentru că în spatele tonului glumeț, Dumitru Cristian Amzăr, tânărul îngrijitor al cursului, nu a putut vedea, în primul rând, care au fost adevăratele probleme tratate, iar în al doilea rând, seriozitatea și disciplina de gândire cu care, în fond, ele fuseseră tratate.

Ce concluzie să tragem de aici? Așa cum am mai avut ocazia să constatăm imediat după publicarea prelegerilor de metafizică ținute de Nae Ionescu în 1936-1937, – acel ultim curs de care Mircea Eliade s-a despărțit în 1985-, singura concluzie care se impune cumva de la sine, ne duce către reafirmarea unor lucruri consemnate și cu alte prilejuri (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000, pp 199-220): Anume că titlurile cursurilor și rezumarea celor gândite de Nae Ionescu, prin subtitlurile fiecărui curs, nu au ce căuta în volumele în care Nae Ionescu este trecut drept autor. Locul lor cel mai potrivit ar fi în oarece studii, unde ar putea fi argumentate diferitele opțiuni (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Monada fără ferestre a incompetenței unui editor al lui Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-2ambalaj/).

Din păcate însă, la fiecare nouă editare post-comunistă a operei sale, Nae Ionescu este oferit publicului în exclusivitate însoțit de grila de lectură a îngrijitorilor îndoctrinați în comunism. Or, despre amprenta lăsată în acest mod (de editorii faimosului filozof) nu se poate găsi nici un cuvânt de laudă, ea fiind, prin excelență, deformatoare.  Ca să nu mai vorbim de catastrofala diferență de nivel dintre cele conținute de cursurile genialului Nae Ionescu, și modestele, mult prea modestele, prezentări post-comuniste ale gândirii sale sub forma neinspiratelor adăugiri de titluri si subtitluri.

REPERE BIBLIOGRAFICE

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa de prezentare a scriitoarei dinainte de vandalizare ei de către birocratul MyComp, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/raportarea-la-timp-a-metafizicii/

Cuvinte cheie: #NaeIonescu #IsabelaVasiliuScraba #ProștiiFilozofiei #ReligieCreștină #Filozofie #MirceaEliade #Facultate #Romania #Noica #MirceaVulcănescu #Trăirism #DumitruCristianAmzăr #personalități #universitate #biografii #CenzurăComunistă.

Advertisement