„Cogito ergo sum”. RAȚIUNEA – JUDECĂTOR ȘI LEGE

Isabela Vasiliu-Scraba

„Cogito ergo sum”. RAȚIUNEA – JUDECĂTOR ȘI LEGE

 

<<Rațiunea îmbucătățește universul; ea desface și despică totul. Numai în mintea purtătorului de Dumnezeu (…) începe vindecarea existenței, închiderea rănilor lumii>>

Nae Ionescu

 

REZUMAT :

Contactul cu realitatea pe o cale mediată. Spiritul metafizic apusean definit prin tentativa aristotelismului de a transforma orice judecată într-o judecată predicativă. Autonomia gîndirii. Cogito ergo sum într-o nouă interpretare. Deosebirea dintre poziția lui Descartes și poziția Fericitului Augustin față de cogito ergo sum. Calapoade ale gîndirii aritmetice în disoluția spiritului metafizic apusean. Hermeneutică franceză contemporană în marginea conceptului de eu la Descartes (Giles Deleuze și Felix Guattari)

 

În încercarea de conturare a “structurii spirituale apuseane”, Nae Ionescu îi semnalează tendința de analiză, caracteristică generală a cunoașterii conceptuale, în care medierea contactului cu realitatea are loc prin intermediul rațiunii.

Am văzut deja inedita interpretare a păcatului originar pe care Nae Ionescu a prezentat-o la cursul de metafizică ținut în 1928-1929. Despre ea afirmasem că poate fi socotită emblematică pentru diferențierea -cu valențe mitice- pe care Nae Ionescu o pune în evidență între două atitudini în fața vieții. Prima, în care existența este <<trăită>>, ar ilustra <<structura spirituală răsăriteană>>. A doua, în care existența este <<cunoscută>>, ar fi caracteristică pentru <<structura spirituală apuseană>>.

Cunoașterea metafizică în Apusul Europei îi apare lui Nae Ionescu deviată înspre cunoștința rațională, fapt care a dus, pe de-o parte, la disoluția spiritului metafizic, iar pe de altă parte la scientismul de astăzi. Or, veritabilei cunoștințe metafizice i-ar fi specific contactul nemediat, înțelegerea ca posibilitate de identificare, trăsături care ar fi întrutotul caracteristice pentru spiritul metafizic răsăritean.

Să vedem însă mai îndeaprope cum își întemeiază Nae Ionescu afirmația prin care metafizica occidentală este așezată ceva mai la coadă decît ar fi dispuși unii să o așeze, urmînd în final a vedea dacă a fost sau nu îndreptățită părerea lui Nae Ionescu după care metafizica occidentală ar fi sortită pieirii, deoarece ea cuprinde în sine însăși proprii săi germeni de disoluție.

Întîi și-ntîi, Nae Ionescu stabilește cam ce s-ar înțelege, în opinia sa, prin “metafizică occidentală”. În pofida unor păreri ades vehiculate, “metafizica occidentală” ar cuprinde nu numai toate curentele filosofice din perioada ce i-a urmat lui Descartes, cum îndeobște se arată prin cărțile de istoria filosofiei occidentale, ci înțelesul ei ar fi mult mai larg. Demersul gîndirii lui Nae Ionescu tocmai în această direcție se va îndrepta, pentru a arăta că “metafizica occidentală” nu este o simplă etichetă sub care figurează un număr mai mare sau mai mic de gînditori, ci reprezintă în sine un anume tip de gîndire din care nu trebuie înlăturată gîndirea filosofică de tip scolastic.

Desigur, a discuta despre metafizica occidentală punîndu-l pe Descartes la răscruce de drumuri nu este un lucru din cale afară de nou. Numai că vom vedea că și în privința lui Descartes, Nae Ionescu are noutăți de spus, dintr-o perspectivă cu totul personală din care abordează problema spiritualității europene, cu partea ei de <<occident>> și <<orient>>.

Scriind în 1921 Descartes-părinte al democratismului contemporan, el consemna supărarea filosofului francez pe gîndirea scolastică care “nu știa să fie decît speculativă”, precum și faptul că “metafizica lui Descartes nu se poate înțelege fără conceptul de Dumnezeu; ea îl presupune la tot pasul, ca pe unul din elementele fundamentale chiar în procesul ei genetic. Dar introducerea explicațiunii mecaniciste a realității trebuia să ducă în chip necesar la stabilirea unui fel de autonomie a gîndirii (…). Precipitarea acestui substrat în formula numai relativ nouă: cogito ergo sum era fatală (…) Descartes a înțeles însă a trage toate consecințele (…). Așa că nu e nici o mirare că, la Descartes, cogito devenind piatra unghiulară a unui idealism egocentric, el promova (…) un fel de siguranță închisă în sine, care nu mai putea îngădui -și nici nu simțea nevoia – unei comunicări directe, extatice, cu Dumnezeu (…) Criza care frămîntă astăzi omenirea este, fără îndoială, un fapt (…) Omul european va rămâne, așadar, încă multă vreme omul raționalist, practic, al filosofiei carteziene.”(v. Nae Ionescu, Opere.VI, Ed. Crater, 1999, p.342-343)

Într-un mod cu totul neașteptat, la cursul de metafizică din 1928-1929, Nae Ionescu îl asociază pe cartezianul cogito ergo sum cu tentativa aristotelismului mai vechi și mai nou de a transforma orice judecată într-o judecată predicativă, în scopul evidențierii unor judecăți existențiale. Această transformare, de altfel, imposibil de realizat pentru toate tipurile de judecăți, ar oferi un avantaj de loc neglijabil, fiindcă în acest mod s-ar arăta “că rațiunea este apropiată existenței” (1). Apropierea celor două s-ar face tocmai prin escamotarea distincției dintre realitatea însăși, devenită conținut al cunoașterii noastre, și felul de exprimare al cunoașterii (op. cit., p.73).

Ce ar rezulta de aici în curentele metafizicii occidentale care își au obîrșia în Aristotel? Nici mai mult, nici mai puțin decît o confuzie fundamentală, “analoagă cu confuzia argumentului ontologic”(Ibid.), care făcea o nepermisă trecere din logică în metafizică, deoarece judecățile existențiale formulate în plan logic, judecăți prin care unui subiect i se atribuie ceva (indiferent ce), presupun implicit că de la atribut s-ar putea ajunge la substanță, ceea ce este fals. Substanța, pentru a fi ceea ce este, trebuie să-și păstreze nu numai transcendența, ci și obiectivitatea ei.

În accepțiunea pe care i-a dat-o Descartes, remarcă Nae Ionescu, <<cogito ergo sum>> ar corespunde lui <<cogito, ergo sum cogitans>>, cuget, deci sunt în stare de cugetător>> (Curs de metafizică. 1928-1929, Ed. Humanitas, 1991,  p. 89). Propoziția <<sum cogitans>> indică atributul pe care îl are subiectul, indicînd totodată și o mai puțin remarcată încadrare în planul existenței logice, prin care apare ca evidentă racordarea la gîndirea de tip scolastic, cu apropierea pe care ea o presupune între rațiune și existență.

De fapt, chiar în aceasta stă noutatea interpretării pe care o aduce Nae Ionescu. Dacă discuțiile pe tema cartezianului <<cogito ergo sum>> au vizat, de la Kant încoace, rolul central al <<subiectului>>, precum și revoluționarea gîndirii filosofice prin antropocentrismul pe care l-a înlesnit ulterior, Nae Ionescu reușește performanța de a sesiza deplina continuitate a spiritului aristotelic din gîndirea occidentală, chiar la Descartes, un filosof care nu s-a arătat încîntat de scolastică.

Cheia interpretării propuse de Nae Ionescu se află odată cu descifrarea înțelesului acelui <<sum>>. După cum imaginase lucrurile Descartes, <<sum>> ar fi condiționat de faptul cugetării. În varianta propusă de cel care a fost numit părintele raționalismului modern, <<sum>> nu ne apare ca o evidență obiectivă, ca ceva ce se impune subiectului din afara lui. Existența condiționată de cugetare va fi, prin însăși condiționarea ei, diferită de existența obiectivă.

Pe de altă parte, mai observă filosoful român, prin <<sum cogitans>>, ce-și are ca obîrșie percepția interioară a faptului cugetării, intrăm de-a dreptul în “domeniul evidenței subiective”, și de aici urmează lesnicioasa alunecare pe panta anihilării celui de-al doilea termen al oricărui proces de cunoaștere, anume obiectul de cunoscut.

Deși lui Descartes nu i se poate reproșa negarea elementului obiectiv, recunoaște, pe bună dreptate, Nae Ionescu, totuși “poziția cartesiană care pleacă de la cogito și ajunge la sum, a înlesnit, în decursul istoriei gîndirii omenești, negarea existenței obiective” ( op. cit., p. 99).

Dar expresia <<est>>, caracteristică judecăților predicative, în care aristotelismul mai vechi și mai nou încearcă să transforme orice judecată , “este și rămîne o expresie logică și ca atare nu poate să depășească planul existenței logice” (op. cit., p. 80), subliniază Nae Ionescu.

În plus, mai arată el la cursul de metafizică centrat în jurul cunoașterii imediate, “în acest est este conținut, în germene oarecum, tot scientismul de mai tîrziu. În metafizica apuseană se găsesc tot felul de semințe extra-religioase și extra-metafizice, și este natural – pentru că toată metafizica apuseană s-a hrănit multă vreme cu spiritul antimetafizic roman, care la noi în Răsărit a lipsit” (op. cit., p. 81).

Pentru a ușura înțelegerea celor spuse în legătură cu Descartes, Nae Ionescu  va înfățișa contrastul dintre poziția lui Descartes și poziția Fericitul Augustin față de problema lui <<cogito, ergo sum>>. Precizările sale sunt cu atît mai bine venite, cu cît cei mai puțin familiarizați cu gîndirea filosofică au avut mereu tendința să nu vadă între pozițiile celor doi nici o diferență. Ba s-au găsit și unii care să-l acuze pe Descartes de plagiat, spre indignarea contemporanului său, Pascal.

Desigur, Nae Ionescu nu va prezenta studenților săi micile bîrfe din vremea lui Descartes, și nici ce l-a făcut pe Pascal să nu fie de acord cu acuzația de plagiat(2) adusă lui Descartes (pe care, de altfel, Pascal nu-l simpatiza din cale afară de mult). Filosoful român își va urma gîndirea proprie, fiind convins, ca și Lucian .Blaga, de faptul că nimeni nu poate gîndi cu creierul altuia, convingere la care nu ajung decît gînditorii autentici, de talia unui Nae Ionescu sau Lucian Blaga.

Să ne întoarcem însă și să privim desfășurarea de gînd pricinuită lui Nae Ionescu de <<cogito ergo sum>>. În Solilocvii, spunea profesorul de metafizică studenților săi, Fericitul Augustin pune la un moment dat problema lui <<cogito>> și problema lui <<sum>>. Ele însă nu apar la Fericitului Augustin ca intercondiționate, cum vor apărea la Descartes, ci separate.

Or, chiar în această separare a celor două probleme, Nae Ionescu vede diferența dintre situația gîndită și imaginată de Descartes și situația prezentată de Fericitul Augustin, ultima reflectînd evidența existenței condiționată pur și simplu de existența obiectivă.

Conform celor scrise de Fericitul Augustin, maestrul întreabă pe elevul său: “Scisne cogitare?“. Învățăcelul răspunde: “-Scio!“. Apoi, mai relatează Nae Ionescu, se succed o serie de întrebări cu răspuns negativ (“nescio!“). După care maestrul întreabă: “Scisne te esse?. Răspunsul dat de învățăcel este: “ Scio!“.

Imaginate într-o asemenea derulare, <<gîndirea>> și <<existența>> ar deveni, pentru Fericitului Augustin, “două lucruri fundamentale” știute de acesta. Numai că, spre deosebire de înlănțuirea lui <<sum>> de acel <<cogito>> ilustrată de <<cogito ergo sum>> a lui Descartes, la Fericitului Augustin s-ar putea constata evidența existenței necondiționată de “faptul subiectiv al cugetării” (v. Nae Ionescu, Curs de metafizică. 1928-1929, Ed. Humanitas, 1991,  p. 98).

Din comentarul celor două atitudini față de <<sum>>, vedem iarăși cum acționează confuzia argumentului ontologic. În cele prezentate de Fericitul Augustin ar apărea domeniul “evidenței obiective”, existența impunîndu-se subiectului ca ceva din afară. La Descartes însă, existența se impune subiectului în funcție de percepția actului de a cugeta. “Existența obiectivă este mai îndreptățită, -remarcă Nae Ionescu-, pentru că de la a cugeta nu se poate deduce în mod logic existența, și tocmai aceasta pretinde Descartes prin argumentul său, că deducerea existenței se face în chip logic din percepția subiectivă a cugetării” (op. cit., p. 98).

În filosofia franceză, efortul filosofilor contemporani, cînd nu se materializează în hermeneutizarea unor găselnițe politice de adormit spiritul critic, devine hermeneutică de o descurajantă gratuitate. Ea se aplică la orice produs cultural, istoria filosofiei păstrîndu-și (nu se știe de ce) un loc de cinste.

Cartezianul <<cogito ergo sum>> n-a putut desigur scăpa nici el de tot soiul de hermeneutizări(3). Într-o carte scrisă de doi filosofi francezi foarte bine cotați nu numai la ei acasă, ci și prin vecini (universitarii belgieni făcîndu-și din cărțile lor subiecte de cursuri și seminare), conceptul EU-lui la Descartes devine, nici mai mult, nici mai puțin decît “un eveniment al gîndirii ce mereu se reînoiește”(4).

E drept că această ipoteză hermeneutică postulează o reînoire inexistentă la Descartes, dar nu este mai puțin adevărat că ea are virtutea de a sugera o viziune optimistă pentru acest sfîrșit de secol, cînd cei mai mulți dintre europeni (vestici sau estici, fără deosebire) se îndoiesc tot mai arareori și gîndesc încă și mai rar.

Conform demersului interpretativ propus de Giles Deleuze și Felix Guattari  -ilustrat și printr-o schită (5) în cartea ce ne-a reținut atenția-, conceptul EU-lui la Descartes ar implica o gîndire discursivă care trece de o primă zonă situată între a se îndoi și a gîndi (“eu care mă îndoiesc nu mă pot îndoi că gîndesc”), apoi de o a doua zonă situată între a gîndi și a fi (“pentru a gîndi trebuie să fii”).

Un filosof mai atent cu afirmațiile sale (sau doi filosofi ceva mai precauți!), ar fi remarcat în ultima presupunere o eludare a problematicii lui <<cogito ergo sum>> prin însăși afirmația -cu alură de sentință-, ce întoarce lucrurile pe dos, condiționînd gîndirea de faptul existenței: “pentru a gîndi trebuie să fii”.

Numai această simplă constatare, trecută cu vederea de cei doi autori, duce direct către limpezirea faptului că avem de-a face cu o hermeneutică în care, așa cum foarte ades se întîmplă, lipsește propriu-zis obiectul de hermeneutizat, el fiind înlocuit cu altceva, prin nebăgarea de seamă a cititorului.

Dar nu vom abandona exemplificarea noastră, înainte de a semnala cum hermeneuții noștrii au presupus, fără îndoială, că și-au realizat idealul interpretativ odată cu realizarea preschimbării conceptului de EU al lui Descartes într-o multiplicitate ordonată, “intensiv”, sau în așa numite zone de vecinătate, “de indiscernabilitate”, care ar face posibilă trecerea dintr-o zonă în alta, în felul următor: “eu care mă îndoiesc, gîndesc, sunt, eu sunt un lucru care gîndește”.

Nu este dificil de sesizat că îmbucătățirea din interpretarea propusă nu este străină de oarece “calapoade de gîndire aritmetică”, după expresia lui Nae Ionescu folosită la caracterizarea gîndirii metafizice occidentale. Și nici că asemenea hermeneutică ilustrează elocvent “disoluția spiritului metafizic occidental”.

Credem că cititorul și-a dat singur seama de faptul că gîndirea metafizică occidentală a fost atît de bine intuită în resorturile ei cele mai intime, încît cele spuse de Nae Ionescu în anul universitar 1928-1929 se dovedesc a fi perfect valabile și pentru caracterizarea unor scrieri filosofice reprezentative pentru gîndirea occidentală contemporană, apărute la peste șase decenii după moartea filosofului român.

 

 

Note

  1. 1. v. Nae Ionescu, Curs de metafizică. 1928-1929, Ed. Humanitas, 1991,  80.
  2. 2. În primăvara lui 1916 Nae Ionescu scria de la München redacției “Noii reviste române” opinia sa în legătură cu acuzația care i se adusese lui Bergson că l-ar fi plagiat pe Wundt.

Față de acest “conflict…științific franco-german”, în glumă, el recomandase ca românii să fie “circumspecți” și, dacă tot s-au situat pe poziții de neutralitate, să-și păstreze în continuare neutralitatea, să aibe “atitudinea spectatorului care se întristează sau cel mult se înveselește” asistînd la o “ceartă …care își găsește de fapt locul -cum se și cuvine- mai mult în mahalalele științei și filosofiei franco-germane”(v. Nae Ionescu, Filosofii și neutralitatea, în “Noua revistă română”, 6-13 martie 1916, cuprins în vol. Nae Ionescu, Opere VI, Ed. Crater, București, 1999, p.152).

  1. 3. Cititorul interesat poate găsi unele dintre hermeneutizările cartezianului <<cogito ergă sum>> (dar și alte interpretări din care-și poate face o idee despre actualitatea lui Descartes) în excelenta lucrare a d-lui Ion Papuc, O teoria a libertății azi, Ed. Crater, București, 1991. Menționăm că dl Ion Papuc a publicat și o minunată traducere a Meditațiilor metafizice ale lui Descartes, traducere însoțită de un studiu introductiv cu totul remarcabil.
  2. 4. v. Giles Deleuze și Felix Guattari, Qu est-ce que la philosophie?, Ed. Minuit, 1991, p. 25.
  3. 5. Semnalăm eventualilor amatori de filosofie franceză contemporană că mult mai umoristic decît schițarea zonelor ce ar reda, prin însumarea lor, conceptul EU-lui la Descartes este -în cartea lui Deleuze și Guattari-, desenul ilustrativ ce-ar condensa, în opinia autorilor, gîndirea lui Immanuel Kant cuprinsă în Critica Rațiunii Pure.

<<La Cuprins

 

Advertisements