UNITATEA FIINȚEI

Isabela Vasiliu-Scraba

UNITATEA FIINȚEI. UN OBSCUR PASAJ DIN DIALOGUL  PLATONIC “PARMENIDE” și considerațiile lui Nae Ionescu despre “Nimic”

 “Nae Ionescu adulmecă tăcerea și ne îngăduie să presimțim ce autenticitate îl bîntuia”.  Andrei Scrima

 REZUMAT :

Experiența imediată pe care o implică trăirea metafizică. Discurs asupra unității ființei. “Altceva” care devine “nimic”. Un pasaj concluziv complet neînțeles din Parmenidele platonic. “Dumnezeu și fudarea adevărului sunt fapte corelate”. Descartes și Sfîntul Anselm. Ca și actul religios, trăirea metafizică este un “act noetic”.

 

Determinarea pe care Nae Ionescu o face “nimicului” prin opoziția lui cu “ceva” în cuprinsul celei de-a opta prelegeri este, într-adevăr, remarcabilă. De asemenea,  pentru metafizica ființei gîndită de Nae Ionescu este demnă de reținut precizarea sa după care metafizica implică situații în care “logicește nu poți să spui nimic”, întrucît însăși metafizica, susține Nae Ionescu, nu este “o activitate pur și simplu cerebrală” (v. Nae Ionescu, Tratat de metafizică.1936-1937, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p. 99).

Dar să le luăm pe rînd. În cea de-a opta prelegere al ultimului curs de metafizică, faimosul profesor al Universității bucureștene explica delicatul statut al “nimicului” rezultat din experiența imediată pe care o implică trăirea metafizică în momentele ei de grație. “Ființa mea se concentrează în trăirea ei pe anumite centre și le trăiește așa de intens, încît încolo (în rest, în afară de această intensă trăire) nu se mai întîmplă nimic pentru ea”- spune Nae Ionescu (op. cit., p.101). Și cum în joc nu este un “nimic” oarecare, ci este un “altceva” față de acel “ceva” pe care-l reprezintă subiectul metafizic, filosoful va evidenția cu acest prilej faptul că “numai pasional se poate deschide drumul pentru operația cealaltă, alogică, a lui “altceva” care devine “nimic”.

Astfel el devansează concluzia întregii prelegeri, după care asemenea “act de trăire izbutește să pună problema ființei și să lămurească problema nimicului” (op. cit., p.102).  Întrucît, așa cum arătase la începutul prelegerii, “despre ființă nu se poate vorbi nimic, fiindcă nu există categorii speciale care să poată să definească această ființă (…)A cere să definești ființa în funcție de categorii, însemnează să prejudiciezi într-un oarecare fel asupra problemei. Pentru că, însemnează că metafizica nu se poate face decît în funcție de gîndirea categorială” (op. cit., p. 91). În legătură cu asemenea lucruri, Nae Ionescu avusese grijă să atenționeze auditoriul că ele “nu sunt chiar simple” (op. cit., p. 101).

Într-adevăr, ele nu sunt cîtuși de puțin simple, cum nu este simplă nici înțelegerea  pasajului de natură concluzivă din ipoteza a șasea a dialogului Parmenide, pasaj care, în ciuda aspectului său concluziv, a rămas neînțeles tuturor traducătorilor (în limbi moderne) a acestei capodopere platonice.  Aici Platon susține că Unu neexistent este, într-un fel, existent, fiindcă participă la existența existenței (ca fiind ceva despre care se poate vorbi), căci el nu participă numai la existența neexistenței (ca fiind “neexistent”), sau la neexistenta neexistenței (ca altceva care devine nimic, -ceea ce Platon semnalase ca fiind existența în maxima ei plenitudine (sau, cum va spune Nae Ionescu “un altceva logic transpus în cadru pasional”).

Interesant este că înainte de a purcede la expunerea întregului exercițiu dialectic, Platon exemplificase demersul pe care urma să-l facă apelînd la “multiplu”. Dar mai apoi subiectul ales de filosoful grec devine “Unu”, cu precizarea că la mijloc este “poziția lui Parmenide”. Or, Parmenide, în Poemul său, nu vorbise despre “Unu”, ci despre “Existență”. Într-un fel și Platon, tot despre “Existență” vorbește, numai că el știa foarte bine că despre “Existența în ea însăși” nu se poate spune nimic. Este exact ceea ce va arăta în prima ipoteză a exercițiului dialectic. De aceea Platon se “mărginește” a vorbi despre “participarea” la Existență, semnalată de Unu-Multiplu. Mai precis, despre acel “unu” particular al Existenței care în virtutea participării nu mai rămîne “unu”.

Nae Ionescu își începe discursul asupra “unității ființei” prin constatarea că ființa care devine obiect de gîndire este “identificabilă” prin faptul că “eu trăiesc această ființă”. Prin aceasta “persoana mea, eu, acesta care trăiesc, sunt instrument de identificare pentru existență” (p. 94). Ca “obiect de gîndire”, ființa este “unitate”, este “ceva” căruia gîndirea îi alătură întotdeauna un “altceva”. Pentru că a închide în unitate înseamnă a mărgini, a deosebi ceea ce este ceva de ceea ce nu este acest ceva. (p. 95). În cazul “unității ființei”, observă Nae Ionescu, “în afară de eu nu mai există nimic”. Or, acest “nimic”, nu este pur și simplu “nimic”, ci este acel “altceva” pe care gîndirea îl alătură “unității” ființei, acelui “ceva” care este “ființa”.

Nimic, prin urmare, -spune Nae Ionescu, este o poziție logică față de ceva de natură nelogică: nimic este altceva față de un <<ceva>> la care, prin trăire, se reduce -în chip arbitrar, fără îndoială, dar efectiv -întreaga existență” (p.97).

Pentru Platon, “nimic” sub înfățișarea “Unu nu există” are parte de peripeții similare, începînd cu constatarea că nu încetează a fi “unu”, ca fiind “ceva” deosebit de “altceva”, dar mai ales ca fiind “trăire”, “existență”. Pentru că numai “existența” este de domeniul adevărului, numai despre “existență” se poate vorbi adevărat (alethe legein).

Descartes, observa Nae Ionescu, funda valabilitatea cunoașterii omului pe existența lui Dumnezeu. “Foarte îndreptățită procedare -spunea Nae Ionescu la cursul de filosofia religiei din 1924-1925 -, așa de îndreptățită încît Nietzsche a afirmat că nu există teorie a adevărului căreia să nu-i corespundă credința în existența lui Dumnezeu. Iar Nietzsche, cînd a vrut să distrugă pe Dumnezeu, în ateismul lui, a distrus adevărul, fiindcă știa că Dumnezeu și fundarea adevărului sunt fapte corelate” (v. prelegerea a VI-a).  La cursul de filosofia religiei Nae Ionescu mai arăta șubrezenia argumentului ontologic a lui Descartes în momentul în care filosoful francez vroia să stabilească afirmația “Dumnezeu există” pe rațiune.  Spunînd “nu mă înșel, pentru că nu se poate ca Dumnezeu, care este deasupra mea, să lase pe acel malin génie să-și bată joc de mine”, Descartes funda valabilitatea adevărului “în Dumnezeu și pe urmă, în mine, în om”.

Dacă ar fi plecat de la existența lui Dumnezeu “ca fapt”, remarca Nae Ionescu, Descartes ar fi evitat cercul dovedirii valabilității cunoașterii omenești prin existența lui Dumnezeu și a existenței lui Dumnezeu prin valabilitatea cunoașterii omenești.

Dar Nae Ionescu, în legătură cu argumentul ontologic, mai face o subtilă observație. Anume aceea că Anselm din Canterbury funda existența lui Dumnezeu în “trăirea lui Dumnezeu în actul religios și atunci toată argumentarea ontologică a Sfîntului Anselm este fundarea cunoștinței în fundarea lui Dumnezeu. Va să zică, Anselm din Canterbury îndeplinea prima parte a procesului cartezian. Funda cunoștința prin existența lui Dumnezeu (…) Căci ceea ce era viu în sufletul teologului și omului religios, era Dumnezeu care trăia” (Ibid.). Pentru că “faptul religios”, spunea Nae Ionescu, nu poate fi pus la îndoială. “Viața Sfintei Tereza, viața Sfîntului Augustin, a Sfîntului Paul etc. sunt sumum de viață religioasă”.

Facultatea religioasă, după Nae Ionescu, formează oarecum o lume aparte, a sa proprie, indicată în totalitatea ei prin actul religios, care este “act noetic” și nu act psihologic ca în celelalte cazuri. Aceasta determină separarea, ca să spunem așa, a conștiinței religioase de conștiința obișnuită. Cu atît mai mult cu cît în cazul conștiinței religioase obiectul din afară este altfel decît obiectele din afară ale celorlalte acte sufletești.

În “actul noetic” înfățișat prin discursul platonic din dialogul Parmenide, “ceva” deosebit de “altceva” atrage după sine participarea la “același” și “altul” odată cu participarea la “existență” și “ne-existență”, ceea ce-l justifică pe Platon să evidențieze în final pe acel Unu-Multiplu, chintesență a participării la divina lume a Ideilor (1).

Despre “nimicul în sine însuși”, Nae Ionescu observa următoarele: “a spune că există “nimic în sine însuși” însemnează pur și simplu a transforma într-o existență ontologică o categorie logică. Și încă, o categorie logică de natură funcțională”. Cum apare însă aceasta “categorie logică de natură funcțională”?

Pentru Platon ea apărea din constatarea posibilității noastre de a face afirmații în legătură cu un subiect chiar dacă acestuia îi este negată existența. Filosoful grec, referindu-se, așa cum am amintit mai înainte, la situația în care “Unu nu există“, constata că acest Unu este un “ceva” deosebit de “altceva”, un “ceva” care se constituie ca subiect al unor afirmații, în condițiile în care ceva-altceva nu însemnează dualitate, după cum sesizează cu mare finețe Nae Ionescu.

Explicația lui Nae Ionescu (2), mai puțin încifrată decît cele cuprinse de Platon în misteriosul său dialog Parmenide, urmează, în linii mari, același drum: “nimic este altceva logic transpus în cadru pasional. Nu există “nimic”. Nimic există în legătură cu ceva. Dar, în același timp în care ai spus “nimic”, în același timp ai făcut o afirmație absolută. De aceea, se poate spune -cu drept cuvînt, paradoxal, fără îndoială -că nihiliștii sunt cei mai mari afirmatori ai absolutului. Pentru că, în același moment în care afirmă existența nimicului, nihiliștii au concentrat toată existența în ceva de natură absolută (…). Așa funcționează mintea omenească: un ceva cere altceva. Și altceva, va să zică, este un element funcțional al gîndirii mele. Și acest element funcțional, instrument al gîndirii mele, în anumite condiții, pot să-l transform într-o existență substanțială, ontologică. Absolut fals, neîndreptățit din punct de vedere logic. (…) Pentru activitatea metafizică însă, nu există obligație logică -ca să zic așa”(op. cit., p. 101-102).

La ultimul curs de metafizică, pentru a vorbi despre transcendentul ființei ca “altceva” decît ea, Nae Ionescu pornește prin urmare de la constatarea că ființa care se gîndește ajunge într-o altă etapă, sau un alt plan de existență, care o închide într-un fel de unitate, un “ceva” căruia procesul gîndirii îi alătură “altceva”.

Aceasta s-ar întîmpla prin însăși închiderea în unitate care înseamnă limitare, deosebire de “altceva”. Pe scurt, constată Nae Ionescu, un “ceva” cere un “altceva”. Dar aici constatarea se face în legătură cu ființa, de aceea nu vom avea nici o dublare, deoarece unitatea ființei este o calitate a ei. Unitatea ființei, stînd sub principiul identității, nu se poate repeta. Ființa ar fi o “unitate înăuntrul căreia sunt anumite raporturi” (v. Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p. 40).

Spre deosebire de unitatea matematică, pentru cazul ființei, “ceva” care apare prin postularea lui “altceva” rămîne o unitate, care nu se poate repeta.  “Toată metafizica idealistă de aici pleacă, remarcă Nae Ionescu, de la confuzia unității ființei -care este o calitate a ființei – cu unitatea matematică.” (op. cit., p.105).

În metafizica ființei gîndită de Nae Ionescu, acest “ceva” însemnează reducția totală a existenței (printr-un act de trăire) la o parte de existență (op. cit., p. 99).

Dar, spune Nae Ionescu, “actul de trăire este un act pasional. Și metafizica este un act pasional la originea ei. Ca și viața religioasă, ca și dragostea. Sunt lucruri cam de aceeași natură.” (op. cit., p.101).

 

 

Note

  1. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică a participării la divina lume a Ideilor, Ed. Star Tipp, 1999.
  2. Dată fiind însăși dificultatea problemelor tratate, menționăm că sfîrșitul cursului al VIII-lea apare în redările noastre oarecum diferit de textul publicat la Editura Roza Vânturilor. Desigur, nu am urmărit altceva decît înfățișarea cît mai clară a pasajelor devenite obscure din cauza prescurtărilor inerente la stenografiere, pasaje care au fost, foarte probabil, lăsate de dl Marin Diaconu în forma căpătată după stenografiere.

<<La Cuprins